Atentie, Dinozauri!

STYRASSIC PARK, AUSTRIA

Copiii preiau de la părinţi culoarea sau forma ochilor, atitudinile sau limbajul mai puţin ortodox – sau catolic, după orientare -, înclinaţiile către anumite preocupări şi multe alte trăsături pe care le combină şi le adaptează după bunul lor plac. Cel mai des observă ceea ce ţie îţi place şi fac exact pe dos, mă tem că doar pentru a arăta „pe viu” adultului cum e atunci când nu primeşti jucăria pe care o vrei, atunci când o vrei.

Depăşind totuşi aspectele cu care ne mândrim mai puţin în amprenta pe care o regăsim în copil, există şi mici detalii care ne umplu de bucurie: fetiţa noastră e mare amatoare de călătorii. Şi e la fel de „acasă” ca şi noi când vine vorba de Austria. Credeam că încearcă doar să mă imite când mi-a spus că vrea să îşi facă ziuă acolo unde mi-am făcut-o eu; dar atunci când a renunţat la a şi-o serba alături de colegi, cu multe cadouri şi în locul de joacă preferat, am înţeles că dorinţa ei e veritabilă. Iată cum am ajuns să ne planificăm plecarea în Croaţia în jurul aniversării ei, cu o deviere a traseului prin Austria.

Aniversarea s-a consumat corespunzător, copilul şi-a asigurat o porţie de motive de laudă să îi ajungă până la anul următor, iar după trei zile de răsfăţ şi bălăceală la Furstenfeld şi Bad Blumau, am reuşit să pornim spre Croaţia. Eram pe drumul spre Slovenia, ne apropiam de intrarea în Bad Gleichenberg când un semn mi-a atras atenţia. Eram pe motor şi la prima benzinărie am oprit şi l-am întrebat pe Alex, care era cu copiii în maşina (unul producţie proprie, al doilea luat cu împrumut), dacă a văzut şi el ce am văzut eu. M-a privit uşor sceptic, nu ştia prea bine despre ce e vorba (nici eu nu ştiam dar mai citisem păreri despre parc) şi aveam încă destul de mult drum de făcut.

Copiii n-au fost la fel de sceptici, cum le-am pomenit de dinozauri cum au răspuns : DAAAAAA, vrem acolo! Am făcut cale întoarsă şi am ajuns la Styrassic Park. Am lăsat maşina şi motorul în parcare, m-am schimbat pe furiş de echipamentul în care mi-aş fi dat duhul de cald, cu toată pădurea din jur, şi ne-am uitat lung la panoul de la intrare, neînţelegând dacă vorbeşte serios sau nu. Nu mai ştiu exact textul dar ideea de bază era că intri acolo pe propria ta răspundere. Am privit oamenii din jur şi văzându-i destul de relaxaţi am ales interpretarea pozitivă, aha, e o glumă!

La intrare n-am reuşit să aflăm nici măcar din limbajul mâinilor despre ce e vorba în parc. Pe cât de mult îmi place mie Austria şi pe cât admir felul în care se speculează orice colţ cu potenţial turistic, pe atât mă deranjează uneori mândria exagerată pe care austriecii o au faţă de limba lor, sublimă dar a cărei cunoaştere îmi lipseşte cu desăvârşire. Lucru de mirat pentru că, după ei, toată lumea ştie germana. Şi nu e primul loc în care întâmpin această problemă. Aşa că, nereuşind să aflăm mai mult decât preţul biletelor, le-am achitat, am luat o hartă şi am pornit încrezători în căutarea lui Rex. Tyranosaurus Rex!

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

Imediat după intrare am înţeles sensul avertismentului de afară. Păi da, intri pe propria răspundere, vezi dinozaurii pe răspunderea copilului, adică după ce te cerţi cu el explicându-i că nu ai venit ca să se dea pe tobogane, să cumpere jucării sau să se uite cu orele la nişte iepuri şi capre. Şi am avut mare noroc că, atrasă fiind de atâtea detalii, nu a văzut piscina!

De aici deducem primul sfat referitor la acest parc: nu veniţi pe grabă! Dacă puteţi şi vă permiteţi puteţi să vă cazaţi în căsuţele din copaci – o idee tare frumoasă dar destul de costisitoare. Dacă nu, cu siguranţă puteţi găsi o pensiune rezonabilă în zonă, Austria este plină de pensiuni cochete şi gazde minunate.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

Am reuşit să trecem de oraşul miniatural al iepuraşilor(care avea de toate: primărie, biserică etc) şi am urmat traseul prin pădure descoperind, pe rând, diverse specii de dinozauri, realizaţi la dimensiunea lor reală, inspirat încadraţi în mediul natural şi în scene care ilustrau modul preistoric de viaţă sau provocările la care erau supuşi. La o privire atentă nu ar fi reuşit să te convingă că sunt adevăraţi dar poziţionarea lor, printre raze de lumină şi umbre, completată cu ceva sunete pe care le mai auzeai din când în când, era reuşită.

Mă aşteptam să avem parte de mai multă acţiune, să se întâmple ceva cât de cât interactiv (asta îmi aduce aminte că pe acelaşi panou de la intrare scria că dacă te întâlneşti cu un dinozaur trebuie să stai nemişcat) însă uriaşele reproduceri nu ne-au oferit nici măcar un clipit.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele. STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele. STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele. STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

 STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

La finalul traseului am găsit şi câţiva oameni care ilustrau evoluţia speciei, pe care asta mică i-a cercetat cu atenţie, spre amuzamentul nostru, căutând să vadă care e băiat şi care e fată.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

Vine acum şi al doilea sfat: nu ştiu cum puteţi face dar cred că merită să prindeţi o vizită cu ghid sau una din „aventurile” despre care scrie la ei pe site. Altfel turul e destul de scurt şi nu te impresionează cine ştie ce.

Am încheiat buclă la tobogan, am râs mult în timp ce ne-am pus capetele în gura dinozaurilor, la panoul de poze şi gata, am fost gata din nou de drum.

STYRASSIC PARK, AUSTRIA. Dinozauri pentru toate varstele.

La final mă veţi întreba: merită? Da, merită, pentru copiii cu adevărat pasionaţi de subiect. Sau, aşa cum am spus, dacă staţi mai mult şi dacă intraţi într-un program interactiv. Eu personal am fost puţin  dezamăgită. Copiilor le-a plăcut. Acum hotărâţi şi voi părerea cui contează mai mult!

Site (ca să vedeţi că am dreptate, vă rog să analizaţi câtă informaţie este în Engleză)

Cum ajungi acolo

Dinspre Viena – pe A2 spre Graz, ieşirea 150 spre Gleisdorf (B65), apoi spre Feldbach (B68), se merge în direcţia Bad Radkersburg (graniţa cu Slovenia, pe B66) pentru a ajunge Bad Gleichenberg

Când e deschis:

Între 1 aprilie – 31 octombrie, zilnic între 9 a.m. – 5 p.m. (în luna octombrie până la 4 p.m.). Este deschis în weekend şi în martie sau noiembrie, dar cred că trebuie rezervare sau grupuri mai mari.

Tarife:

  • adulţi 9,50 € sau redus la 8,50 €
  • copii între 2 – 14 ani 6 € sau redus la 5 €
  • bilet familie (doi adulţi, doi copii) 27 €

Articolul şi imaginile aparţin Roxanei şi a fost preluat de pe Lumea Mare.

Voinicel in lumea cea mare

De curând a fost nevoie să răspund la o întrebare.. De care carte din copilăria voastră vă este dor? Am răscolit amintiri… care anume, căci îmi e dor de toate. Îmi e dor de colţişorul în care mă închideam şi nu-mi mai păsa de nimic, şi sorbeam cu nesaţ aventura dintre coperţi. Şi acum, când citesc, regret acel timp când puteam să ignor totul în jur, câteva zile la rând, citind. Şi totuşi nu am pierdut nimic din pasiunea copilului care a plâns alături de Remy, sau l-a îngropat în bocete pe ultimul mohican.

Dar, nu ştiu de ce, în acel moment mi-a fost dor de alta… „Voinicel în lumea cea mare”, de Irina Teodorescu, şi ilustrată de Viorel Pîrligras. Am încercat, timid, să văd dacă autoarea mai este încă în viaţă. Am găsit multe Irine, dar se pare ca nu pe ea.

Voinicel în lumea cea mare, de Irina Teodorescu, ilustrata de Viorel Pirligras

Am găsit în schimb cartea, în răftuleţul meu din bibliotecă, alături de Cheiţa de Aur, Aventurile lui Buratino, Făt Frumos certat cu gluma, Cei trei Grăsani… şi multe altele.
Şi… nu ştiu de ce, m-am apucat s-o recitesc. Îmi aminteam de acel prinţ care, în căutarea binelui, a pornit în lume. Îmi aduceam aminte şi de furnici, şi de grăsani, şi de faptul că a reuşit în încercarea lui de a deveni un om mai bun, atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi.
Aşadar, am recitit… habar nu am a câta oară ar fi, paginile acum îngălbenite de vreme.

Voinicel, fiul crudului Negru împărat, a plecat în lume în căutarea dreptăţii, a milei, a armoniei, lucruri pe care nu avea cum să le înveţe de la războinicul său părinte.
L-am însoţit din nou pe Voinicel în şcoala vieţii, totodată un ritual de iniţiere, de maturizare. Am învăţat În Ţara furnicilor că munca nu aduce fericirea, că un echilibru trebuie găsit, şi că de multe ori grija excesivă şi inflexibilitatea îi pot răni pe cei din jur. În ţara lui Buzdugan-Împărat am văzut cum băieţelul de la început se transformă, între buzdugane şi săbii, în bărbat, capabil să apere şi să se apere. În Ţara Lupilor am avut de-a face cu aparenţele înşelătoare, cu minciuna şi complotul.

Voinicel în lumea cea mare, de Irina Teodorescu, ilustrata de Viorel Pirligras

Şi… ce ar fi o poveste fără ca prinţul să se îndrăgostească de o prinţesă? Zorina, Crăiasa Munţilor, i-a vrăjit inima lui Voinicel. Frumoasă, învăluită de mister, a devenit visul pe care tânărul voia să-l transforme în realitate.
Numai că el nu-şi împlinise destinul, a plecat mai departe în căutarea acestuia. În Ţara lui Lăcomilă împărat a avut de-a face cu excesele alimentare. Viaţa are şi alte rosturi ale ei, mai frumoase…
Fericirea nu înseamnă a mânca fără măsură şi a crede în bucate mai mult decât în frumuseţea florilor şi gingăşia trestiilor…

S-a întâlnit apoi cu Vârtej împărat şi cruzimile sale. A văzut câtă suferinţă poate aduce celor din jur domnia fricii şi a terorii, pentru ca apoi să aibă ocazia să vadă Dreapta cârmuire a lui Bun Împărat. A descoperit în ţara acestuia ce înseamnă cinstea, omenia, dreptatea, compasiunea pentru cei din jur, şi ce atribute ar trebui să aibă un bun cârmuitor.

Povestea, ca orice poveste, are final fericit, Voinicel şi Zorina cârmuind cu înţelepciune ţara lui Negru împărat, după moartea acestuia.

Voinicel în lumea cea mare, de Irina Teodorescu, ilustrata de Viorel Pirligras

După ce am închis cartea, m-am gândit mult la momentul în care le voi vorbi de ea copiilor… sau… poate… aşa cum sper, să o descopere singuri şi să-mi vorbească ei despre ea.

Un alt fel de Zoo…

Ieri povesteam despre Zoo de la Varna. Azi vreau să mă mut câteva meridiane mai la vest. Într-un altfel de zoo. În care, dacă animalele nu sunt fericite, cel puţin nu sunt stresate. Dacă tot le folosim, şi în loc să le lăsăm în libertate, le închidem în cuşti pentru “educaţia” noastră, cel puţin să le respectăm şi să le oferim condiţii civilizate de viaţă.

Acum câţiva ani (buni), am început să joc Zoo Tycoon. Deşi nu încurajez copiii să se joace pe pc, cu jocul acesta i-aş lăsa. Asta dacă cumva va apare o versiune în română, sau vor şti suficientă engleză. Pentru că trebuie să înveţi despre fiecare animal în parte, despre flora zonei din care provine, despre ce anume mănâncă şi despre stilul de viaţă.

Şi… afli repede că animalul tău este nefericit în grădina ta virtuală. De ce? Click dreapta şi îţi spune…
“Nu sunt suficienţi locuitori în cuşcă”, “nu are partener”, “mediul înconjurător nu este adecvat speciei”, “cuşca este prea mică”, “hrana este puţină”, “hrana nediversificată”…

Oare ce ne-ar spune oare leul de la Zoo Bucureşti? E singur de ani de zile. Leoaica e alături, după gratii. Oasele nu şi le-a dezmorţit într-un sprint… de… cine mai ştie când. Şi cunoaşte toate pietricelele din cei 20 metri pătraţi care îi revin. Bine securizaţi. Umilitoare poziţie pentru regele animalelor…

Şi totuşi, există şi locuri (mai civilizate) unde oamenilor le pasă de animale. Locuri unde îţi face şi ţie plăcere să le priveşti, fără gratii. Am doar două exemple… Zoo Vincennes şi Zoo Lyon. Şi eu, ca adult, am rămas cu o impresie dureroasă… putem fi atât de cruzi… ca naţie…

Gradina zoologica Lyon

Gradina zoologica Lyon

Gradina zoologica Lyon

Gradina zoologica Lyon

Gradina zoologica Lyon

La Vincennes am rătăcit cu piticul cel mare. Era mare fan al lui Timon, şi i-am promis c-o să-l vedem… Cred că jumătate de oră am aşteptat să iasă suricatele din ascunzătoare. Ne-am plimbat cu trenuleţul, apoi am luat încă odată la picior grădina zoologică. Din nefericire, erau în renovări, şi toate felinele erau plecate, inclusiv elefantul şi urşii. Dar şi aşa, tot am avut ce vedea.

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Lucrurile însă au început să se schimbe la Zoo Bucureşti. Au început cu urşii… nu sper la incinte de acest gen… dar… cine ştie…?

Sat de Craciun: epopeea continua…

Cu exact o lună în urmă am relocat satul meu de Crăciun. Mai ceva ca pe vremea comuniştilor, am mutat un sat întreg… nu în inima Bărăganului, ci pe dulăpior la grădi. Copiii au fost încântaţi.

Trebuie menţionat de "deportarea" s-a făcut fără populaţie, piticul meu cel mic nedonând la grădi şi figurinele Disney. Aşadar a rămas de strajă într-un sat pustiu numai omul de zăpadă.

Ieri însă copiii au populat satul. Omul de zăpadă are noi prieteni de joacă, şi fiecare copil şi-a adus contribuţia. Au confecţionat oameni de zăpadă din plastilină. Satul a fost pus pe o măsuţă, fiecare punându-şi singurel creaţia. Asta pe fondul comentariilor disperate ale fie-mii… Nu trage de aia!!! Nu scoate căsuţa!!! Le-a făcut mămica mea, nu le strica!!!

Satul a fost montat la loc pe dulap, iar eu mă bucur să-l revăd în fiecare dimineaţă, şi-l salut pe omul de zăpadă… Dacă copiii sunt fericiţi, atunci munca nu a fost în zadar.

Sat de Craciun, populat cu oameni de zapada din plastilina

Flipper… sau cum organizezi o iesire de dragul copiilor

„Delfinariu”… cel puţin în amintirea mea însemna un fel de circ cu delfini. Un bazin rotund, cu gradene în jur, şi o mulţime de copii. Repet, DELFINI. Adică la plural. Aşa că, imediat ce piticii mei au părut să înţeleagă ceva, am dat fuga la delfinariu.
Ce-am găsit la Constanţa? Dezamăgire totală. În miezul verii, spectacolele în sală. Gradene pe o singură parte, jumătate vedeau spectacolul cu unicul delfin rămas, cealată jumătate – pe cel cu două foci morăcănoase, ce după câteva giumbuşlucuri au refuzat să mai coopereze.

Delfinariul din Constanta
Delfinariul din Constanta

Aşa că am zis să compensăm anul viitor, si cel mai apropiat delfinariu era la… Varna. Faţă de Mangalia nu era mare distanţa, aşa că am purces la drum. Am plecat dimineată, pe ideea că nu dormim la bulgari… numai că delfinariul lunea era închis.
Am rămas în Varna.

Cu puţin noroc, în imensul parc de pe faleză, care găzduieşte şi delfinariul, am găsit o vilă pitită printre copaci. Preturi foarte ok faţă de altele de prin parc, gazdele extrem de primitoare şi amabile, mai ales că aveam doi copii mici. Păcat că n-am apucat să ne bucurăm şi de piscina din curte… Iar condiţiile – excepţionale. Ca paranteză, mi-au mai rămas lucruri de văzut prin Varna, şi următoarea oprire va fi tot la ei.

Cazare la Varna
Cazare la Varna

Ce nu mi-a plăcut… faleza. Urăsc să urc şi să cobor pe plajă, nu mi-a plăcut asta nici când mergeam în Eforie Nord. Dar acolo era floare la ureche pe lângă faleza din Varna. Groaznic urcuşul, plaja îngustă (însă un nisip minunat!), iar programul de “expunere” la soare: 8-17:00. Uf, şi ce-ar trebui să fac dacă mie îmi place de la 7 la 8 ?

A umplut ziua cu o vizită la Zoo. Animale destule, îngrijite, dar expuse în acelaşi stil comunist cu care suntem obişnuiţi la noi acasă. Îmi amintesc foarte bine tigrul… îmi e tare greu să văd animale cu orgoliu, umilite. Un tigru cu lăbuţa amputată, chinuindu-se printr-o cuşcă mică.
Cât e el de tigru, copiii l-ar fi luat în braţe să-l aline. Şi eu…

Gradina zoologica din Varna
Gradina zoologica din Varna

În schimb am avut un noroc chior la expoziţia de reptile. Dacă iguanele nu s-ar ambiţiona să crească… până la un metru jumătate fără coadă, sunt sigură că aş avea una acasă.

Era... rece... si... catifelata!

Apoi, a doua zi, delfinariul. Ne-am dus devreme, să nu ratăm o vizită la cafeneaua din spatele bazinului. Poţi savura o răcoritoare ochi în ochi cu un delfin. Un perete întreg de sticlă te face să te simţi subacvatic.
Spectacolele sunt de la 10:30, 12, 15:30. Adulţi: 20 leva, copiii până la 12 ani: 14 leva, foto-video: 5 leva. Dar merită în totalitate.

Şi am intrat… eu poate mai nerăbdătoare decât copiii. Spectacolul, cu 4 delfini, şi unul în curs de dresaj, care nu participa. Am rămas fără cuvinte. Şi copiii la fel.

Delfinariul din Varna
Delfinariul din Varna
Delfinariul din Varna

Cel puţin pentru noi, Varna rămâne o pioneză înfiptă pe hartă. Merită chiar şi un drum special.

Tabloul enigmatic. Ghici ghicitoare…

Aseară am rămas tablou… la tabloul din imagine.

Mă trezesc cu fii-mea lângă mine… Ia uite mami, am desenat….

M-am uitat bine. Dacă o puneam su să deseneze atâţia omuleţi, nu o făcea în ruptul capului.

Şi cum eu încă stau în dubiu, dacă este sau nu ceea ce a spus, vă las să vă daţi cu părerea.

Ce reprezintă tabloul?

Tabloul misterios

PS: Ca să nu fiu prea enigmatică, cei care îşi dau cu părerea vor primi şi răspunsul pe mail.

La multi ani, Ioni si Ioane!

La mulţi ani tuturor Ionilor şi Ioanelor!

În special lui Ică şi Ioanei, mămica Mariei, dar şi tuturor celor care trec pe-aici şi poartă acest nume!

La multi ani tuturor sfintisorilor de azi!

La multi ani tuturor sfintisorilor de azi!

Şi, din partea Năzdrăvanilor, cadouri personalizate. Vor fi gata până la sfârşitul săptămânii.

Deocamdată, primul:

Colaj textil, cap de Ioana

Puzzle, distractie pentru mici si mari

Am făcut un efort de memorie, să-mi amintesc daca aveam puzzle şi înainte de ’89, îmi amintesc ceva, sigur aveam nişte cuburi rotative (btw, acum jocurile astea nu se mai rotesc în roate direcţiile…), şi ceva piramide de poveşti… dar cred ca aveam şi ceva gen puzzle. Uite că de data asta memoria mea de elefant m-a dezamăgit.

Aşadar, ori am avut, şi am îndrăgit ideea jocului foarte tare, ori microbul a fost al naibii de contagios, şi m-a prins.

Îmi place, este un joc minunat pentru a exersa memoria vizuală şi construcţiile mentale de imagini. Educă răbdarea, ceea ce e minunat la copiii mai puţin răbdători cu alte jocuri şi jucării. Şi, de ce nu, te calmează, te scoate din realitate. Şi te atrage în lumea aceea de piese mici, care parcă şi-au pus în cap să te treacă puţin prin chinurile iadului…

Cu cât un puzzle are mai multe piese, cu atât e mai amuzant să-l faci cu prietenii. Aşadar, ca distracţie de vacanţă am optat în familie pentru un nou joc. Mergem să achiziţionăm unul… şi… mare dezamăgire, sărbătorile au lăsat goale rafturile din raioanele de jucării. Nu voiam nici peisaje cu flori, nici valuri sparte de stânci, ci ceva care să fie şi atractiv pentru copii. Încercăm în ultimul timp să nu ne mai jucăm doar noi, adulţii, ci să-i implicăm şi pe ei.

Nu voiam nici un puzzle din seria „ieftine”, căci cât dai, atâta face… carton prost, care se îndoaie imediat, sau finisaje lamentabile, piesele se jupoaie imediat, căci nu au fost tăiate corect. Nu mai adaug tipar de proastă calitate, culori şterse…

Şi găsim… unul cu nişte omuleţi pe o piramida, costume antice, drăgut. Doar 225 piese… hmmm… cam puţine pentru 4 adulţi+kinderii… dar asta e, nici de o imagine siropoasă cu cele 5 prinţese cu prinţii lor nu aveam chef. Piramida părea interesantă, piesele nu erau clasice, ci forme mai ciudate. L-am luat.

Şi ne-am apucat de asamblat. În stilul caracteristic, întâi găseşti colţurile, apoi marginile… Punem toate piesele cu faţa în sus, şi dă-i şi caută, nu găseam nimic!
Până ne uităm mai atent la imaginea de pe capac… şi de dăm seama că marginile ondulate şi colţurile
rotunde nu erau „aşa” doar de efect pe capac, ci şi la puzzle. Numai că nu semănau una cu alta, aduceau foarte bine cu piesele de interior. Cert e ca ne-a terminat, şi ne-a mai scăzut un pic entuziasmul, cum că e un puzzle de „copii mici”.

Apoi, interiorul. Normal, la un puzzle, piesa x se îmbină cu cele 4 vecine ale sale. Ipoteză nevalidă la varianta noastră. Piesa x se îmbină cu vreo 5 vecine şi se mai atinge încă cu câteva. Bine măcar că erau destul de măricele să vedem totuşi ceva pe ele, şi, cu ajutorul modelului, să avem o brumă de idee pe unde vin.

Dar i-am venit de hac… şi-am zis merci că n-a fost mai mare!
Iată opera:

Puzzle dement

Nostalgii de vacanta: Lacul Sfanta Ana

Nu mă apuc să fac acum geografie, unde, ce şi cum despre singurul lac vulcanic de la noi din ţară. Pentru asta există Google.
Ce pot să spun e că mi-am dorit dintotdeauna să-l văd. De la prima carte poştală primită din Băile Tuşnad, cu imaginea lacului. M-a vrăjit. Din păcate părinţii mei nu au avut spiritul aventurier, de a pleca cu cortul în spate, sau în locaţii neaccesibile cu trenul.
Aşadar, „Ana” a rămas pe listă de foarte mulţi ani.

Îmi place bălăceala, dar îmi place şi muntele. Şi, ca să le împac pe amândouă, ador locaţiile „fierbinţi”. Adică termale, să fie pe (sub)înţelesul tuturor.
Drumul… eternul drum românesc. Până în Tuşnad – ok. Apoi, picant.

De menţionat că nu ai nevoie de un 4×4 să urci pe vulcan, dar nici nu e recomandabilă o maşină cu garda prea joasă.

Ceea ce m-a şocat încă de cum am ajuns la porţile rezervaţiei a fost curăţenia. Şi sincer, am avut impresia că sunt în altă ţară. Am plătit taxa pentru maşină. Două taxe de fapt, una o plăteşti până la camping, alta ca să cobori cu maşina la parcarea din vulcan. Al doilea drum merge făcut pe jos, sunt 4km pe şosea, mult mai puţini dacă tai serpentinele.

Campingul arăta minunat. Am regretat enorm că nu programasem o oprire acolo. Există şi o cabănuţă, puţine locuri, pentru cei care nu adoră să doarmă „la firul ierbii”. Încălzire cu lemne şi baie comună.

Aşadar, la 8 dimineaţa am coborât în vulcan. După ce am prezentat o lecţie de geografie de clasa a cincea, adaptată pentru grădiniţă, despre ce e acela un vulcan, cum „funcţionează”… şi cum de l-am nimerit noi taman pe ală mort şi plin cu apă.

Dar piticii mei visează doar bălăceală. Deşi ne era răcoare, ca să nu spun frig la ora aia matinală, ne-am făcut curaj. Apa are constant 29˚C. Ce boiler cu termostat pe vulcanul ăsta! Ne-am avântat în apă. Extrem de limpede, extrem de curată, ca de altfel tot ceea ce ne înconjura.

Ca să explic, nu vă închipuiţi că acolo merg numai oameni care au cei 7 ani de-acasă şi nu aruncă nimic pe jos. Dar sunt oameni care le adună. Sau mai bine zis nu le lasă să se adune… ca prin alte părţi.

Am aşteptat până când soarele a trecut de buza vulcanului. Să putem ieşi din apă, şi să ne uscăm la soare, înainte de a pleca mai departe.

Atmosfera e copleşitoare. Nu se compară cu nimic, chiar dacă eşti într-o vale, cu pereţi verticali, vezi „gura văii”. Simţi că depinde de tine să evadezi. Aici era invers. Nu simţeai nici o adiere. Nu vedeai nimic în jur decât pereţi de pădure. Şi, fără să vrei, te simţi neputincios în faţa naturii. Îţi imprimă atâta respect prin frumuseţea aceea unică…
Păcat că ne pricepem mai bine s-o distrugem, decât s-o respectăm.

Ne-am îmbrăcat şi am urcat. Am lăsat în urmă un semn imaginar…”Aici vom reveni!”
Am oprit într-una din serpentine. Era marcat „punct de belvedere”. Urcuşul nu este greoi prin pădure, se termină repede. Iar sus este amenajat un foişor de lemn, de unde poţi savura priveliştea. Ah, da, uite de-aici erau imaginile panoramice din cartea de geografie!

Avem încă în ţară multe lucruri minunate, care trebuie văzute. Cel puţin odată în viaţă trebuie s-o vezi şi pe „Ana”. Noi ne-am propus să revenim, căci traseele ce pornesc de la cabană se anunţă extrem de interesante. Nimic mai plăcut decât să cutreieri munţii, şi pe înserat să ai parte de o piscină încălzită.

Dar nu recomand acest loc acelora care nu au saci de gunoi în maşină sau în rucsac. Care „uită” chiar şi un şerveţel pe iarba din poiană sau care consideră că degradarea în 800 de ani înseamnă tot biodegradare.

Excursie cu metroul

Am plecat în excursie cu metroul, la « doctor ». Aşa am descoperit de ce sunt bune avizele medicale de la grădiniţă, mai scot şi eu copilul din cartier…

« de ce mergem mami la doctor ? nu sunt bolnavă ! »
Nu eşti, dar trebuie să-ţi dea o hârtiuţă pe care să scrie că nu esti, să te primească la grădiniţă.
« dar doamna asistentă de la grădi nu vede că nu sunt bolnavă ? »
Nu, nu vede.
« aaa, trebuie sa citească… am înţeles »

Pe mine să mă pici dacă am înţeles logica asta! dar dacă un copil o poate pricepe, atunci, clar, doamna de la gradi trebuie să vadă scris negru pe alb, căci în carne şi oase nu e suficient.

Ajungem astfel la una din marile – scuzaţi – porcării birocratice ale sistemului grădiniţelor de stat. Aviz medical, cu menţiunea “apt pentru revenirea în colectivitate”. Ok, înţeleg că, la început de an, se cere avizul şi analizele. Nu e rău din când în când să faci copilului o verificare. Exudatul chiar îl fac pe bune. Dar coproparazitologicul… ca să-l faci pe bune, nu e suficientă o singură probă. Aşadar, îl facem ca să spunem că l-am făcut. Încă un “bifat” birocratic la fişa copilului.

Aş înţelege prezenţa avizului dacă în grădiniţă nu ai fi tot timpul o asistentă. Ok, nu e doctor, dar cred că are suficientă pregătire să vadă dacă un copil este sau nu bolnav. Şi, chiar dacă copilul are aviz “valid”, şi îl suspectează de ceva, oricum îl trimite acasă. Aşadar, de ce avem nevoie de acea hârtiuţă?

4 ianuarie, luni. N-ai aviz, nu intri. Este prima zi lucrătoare a anului, la ora 8 eşti la grădi cu copilul, căci la 8.30 se încuie poarta. La 8.30, medicul de familie îşi începe programul. Avizele medicale sunt valabile 48h.

Aşadar, întrebarea dimineţii… AVEŢI AVIZ??
De unde… BIP… îmi spun eu în gând să am aviz? Am un medic corect. Nu îmi dă reţete dacă nu am nevoie de ele, doar “să fie” acolo, în casă, un medicament. Nu îmi dă avize în alb, nici ante- sau post-datate.

ALŢII AU AVIZ ! Păi de unde, Doamne iartă-mă, au avize, şi cu data de azi ?? Medicul lor lucrează de noapte ?
Aşa că m-am enervat, i-am răspuns cât de calm am putut că eu nu falsific avize, şi nici medicul meu nu face asta. Aşa că să aştepte să-mi fac programare la cabinet, ca abia începe omul lucrul pe anul ăsta. Şi să iau şi copilul de la grădi, căci nu pot să-i cer omului să semneze în alb că am acasă un copil sănătos, dacă ea, după ce îl vede, se îndoieşte de acest lucru şi vrea ţidula cu parafă.
A doua parte nu i-am spus-o, dar mi-aş fi dorit.

Acum doamna asistentă vrea să înţelegem că are “controale”, şi că trebuie să fie cu actele în regulă. Căci asta contează la noi… actele…

Dar la noi e ţara tuturor posibilităţilor. Unii părinţi au teancul de avize, doar cu parafe, să le folosească la nevoie. Alţii, le au completate, pun doar data, iarăşi, la nevoie. Alţii sunt corecţi, şi nu înţeleg DE CE, pentru că nu pot avea un aviz corect, copilul lor nu poate intra în grădiniţă, dar cei care au fost « prevăzători » şi şi-au procurat avizele de acum două săptămâni, nu au nici o problemă.

De ce în ţara asta, dacă eşti corect, trebuie să pătimeşti ?

De curiozitate, ce s-ar întâmpla dacă ar verifica cineva avizul ?? Mers la medicul care l-a eliberat, şi verificat fişa copilului şi condica de consultaţii…

Şi ca să închei, excursia cu metroul a fost delicioasă.

“Cenuşăreasa, ţine-te de băţul ăsta, să nu cazi!”
Nu se cheamă băţ mami, i se spune bară.
“Şi celălalt băţ e tot o bară?”

[Atenţie, se închid uşile!] “Mami, de ce spune că se închid uşile?”
Pentru copiii care nu sunt atenţi, să nu stea în uşă si să-i prindă acolo.
[Se închid uşile, se mai aude odată: Atenţie, se închid uşile!] “Şi de ce-a mai spus odată… ? S-au închis deja!”
Şi… eu m-am blocat.

Vorbea cu voce tare. Îi atrag atenţia că nu e frumos, trebuie să vorbeşti încet să nu deranjezi ceilalţi pasajeri. “Dar şi nenea ăla de-acolo are muzica tare şi mă deranjează! Lui de ce nu-i zici?”
Am explicat că pe nenea trebuia să-l înveţe mama lui… aşa cum eu o învăţ pe ea.
“Săracul… cred că nu avea mama!”