Orice bun părinte are un singur scop în viaţă, de când şi-a adus pe lume copilul. Tot ceea ce face este pentru copil. Nu contează la ce nivel ajunge sacrificiul de sine, până la ce oră zaci pe birou la muncă, nu te gândeşti decât să-i fie bine copilului. Că te dai de ceasul morţii să-l înveţi să ţină creionul în mână, să-l pronunţe pe R sau să-l trimiţi la o şcoală privată, care să-i acorde o altă şansă în viaţă.
Fiecare atât cât poate. Şi cât reuşeşte. Dar fiecare îşi iubeşte copilul în felul lui, şi reacţionează în consecinţă. Te chinui, pui un ban de-o parte, să poţi să-l ajuţi să-şi ridice o casă, sau să nu mai treacă prin tot ce-ai trecut tu, de unul singur.
Şi totuşi… până unde?
De ce pun întrebarea asta? Simplu. Merg spre grădi dimineaţa. În drum avem şi o şcoală. Dacă suntem mai matinale, ne întâlnim şi cu şcolarii. Cu foarte rare excepţii, majoritatea copiilor sunt însoţiţi. Ceea ce nu mi se pare exagerat, dată fiind lumea nebună în care am ajuns să trăim.
Dar… există un „Dar“…
De ce, dom’ne, părinţii sau bunicii trebuie să care ghiozdanul odraslei?! Uite asta nu o să înţeleg. Fii-mea de mică îşi duce rucsăcelul. Are în el sticluţa cu apă. Nu o dărâmă, dar este A EI, şi este responsabilitatea ei să şi-o transporte. Şi face asta de la 3 ani, căci de-aia are ghiozdănel.
Dar azi priveam o bunică, cam pe la 1.50, ce înota prin zăpadă ducând pe umăr sarsanaua odraslei ce deja o depăşea cu un cap, iar după constituţie putea juca şi rugby. Dar nu-şi putea căra singur rucsacul cu spider man, care probabil costase şi-o căruţă de bani după cum arăta.
Aşa că mi-am pus întrebarea… până unde le facem copiilor noştri viaţa mai uşoară? Până la a-i scuti de orice responsabilitate?
Încerc să găsesc un punct de echilibru. Nu trebuie să-i dau cu linguriţa, dacă de la un an jumătate mănâncă singur. Să facă singur ceea ce este în stare. Ok, poate nu e destul de mare să se îmbrace singur, dar să se dezbrace poate. Poate nu ştie să încheie nasturii, dar e în stare să tragă bluza pe el…
„Mami, mă speli?” Nu. Încearcă întâi singur şi vin să văd dacă ai reuşit.
„Mami, mă ştergi la fund?” Nu. Încearcă singură! „Prinţesele nu pun mâna pe kk!“ Eeeeeiiii, nu mai spune… uite că nu ştiam că născusem în purpură!
Secretul… încă îl caut. Dar cred că primul pas este să te opreşti, tu, ca adult, să-i usurezi viaţa mai mult decât este necesar.