Cine nu ştie cântecul piticilor din Albă ca Zăpada?! Jocul de-a piticii este preferatul pentru drumul de întoarcere de la grădi. Dacă dimineaţa, la dus, cântăm în cor „Un elefant, se legăna…”, seara este rândul piticilor. Fetele se încolonează şi cântă cât le ţine gura „aiho, aiho, suntem pitici mişto…”.
În funcţie de dispoziţie, avem mai multe variante de distribuire a locurilor:

Prima, se ceartă care este Doc. Pentru neiniţiaţii în tainele piticeşti, Doc este cel mai înţelept, şi merge primul în coloană. Cearta se soluţionează prin interzicerea jocului până la împăcarea părţilor implicate.

A doua, se ceartă care e Mutulică. Se soluţionează la fel ca prima.

A treia, una este Doc, cealaltă Mutulică. A mea mândră preferă Mutulică.

Şi… cu un efort de imaginaţie, creionaţi doi pitici de patru ani, în salopete de sky, cu ghiozdănelul în spate, cântând şi mergând aliniate. Dacă le pun să cântăm ceva învăţat la grădi, brusc, le doare gâtul. Dacă le las în pace, ciripesc continuu ca două vrăbii.
Să menţionez… că eu sunt Morăcănosul? Că stau şi le cert…

Dimineaţă.
Mândra mea se trezeşte, abia dacă deschide gura să spună dacă vrea cacao sau nu. Prietena ei la fel, apare la noi cu ochii lipiţi. Dar… la realizarea contactului vizual parcă sunt bagate în priză. De parcă nu s-au văzut de-un secol, încep şi sporovăiesc. N-aveţi idee ce pot vorbi două fetiţe de 4 ani, şi câte li se pot întâmpla de la 6 seara până a doua zi dimineaţă la 8! Nu se opresc decât la grădi, s-o salute pe doamna, şi apoi se mai adaugă în stol încă vreo 3-4 vrăbiuţe la fel de mari, cu „noutăţi”, că doar au ajuns în clasă mai devreme.

Azi aveau o nouă teorie. Că piticii se duc singuri la mină, iar ele au hotărât că mâine se vor duce singure la grădi. Că sunt mari şi ştiu drumul. Corect, dacă la 4 ani îmi spune că e mare, şi se descurcă fără mine, nici nu vreau să mă gândesc ce-mi spune la 10…12… la 14 deja mă ia groaza!
Încerc s-o dreg. Că piticii merg singuri, pentru că la ei prin pădure nu sunt maşini. Şi nici oameni necunoscuţi. Plus că piticii merg la muncă, nu la grădiniţă. Apare cea mai interesantă variantă.
Ne mutăm şi noi în pădure, să poată merge singură. Şi ce dacă nu mai avem grădi acolo? Mutăm şi grădi! Cert e că trebuie să ne facem bagajele.

Aşa că am schimbat strategia… ok, mergi singură. Dar ce faci tu dacă lângă tine opreşte un nene mare şi rău, te ia pe sus, că eşti uşurică (mare grijă să nu pronunţ mică, doar ea e mare!), te închide în portbagaj şi fuge cu tine? Şi… Am câştigaaat! A abandonat ideea de a merge singură. Dar nu de tot!

Dar când o să fiu mai mare mă laşi?