scoala_legumelor_vinete_umplute

Școala legumelor și o lecție de gătit

Proiectul „Școala Legumelor”, despre care am scris și anul trecut, a continuat în acest an cu un ghid, complementar sondajului efectuat pentru a vedea care este realitatea în ceea ce privește consumul de legume în rândul copiilor. Am ajuns cu întârziere la întâlnirea cu dna doctor Carmen Angelescu, însă tot am avut timp să notez câteva idei pe care să le dau mai departe. 

În primul rând, legumele sunt colorate, și implicarea copilului în activitățile din bucătărie, sub formă de joc, poate avea ca rezultat învățarea despre fiecare dintre ele. Ori că le taie, și învață despre textura lor, ori că îi povestim despre ele, rezultatul nu poate fi decât pozitiv. Deși sunt selectivi cu legumele, ai mei nu le refuză. Încă nu se omoară cu roșiile, dar nici nu se scoală nemâncați de la masă doar pentru că au văzut o bucată mai mare în mâncare. 

A doua idee am reținut-o pentru că știu destule persoane care servesc copilului un piure perfect de la vârsta de 4 luni până spre 2 ani. „Dacă las bucăți, scuipă și nu mănâncă”. Se pare că este greșit, masticația contribuie la dezvoltarea gândirii și vorbirii. 

A treia – copilul este un individ independent, nu suntem stăpânul lui, ca să-i spunem exact ce, cum și cât trebuie să mănânce. Ne place sau nu, are dreptul să decidă.

Trecând mai departe, la informații utile, Ghidul Școala Legumelor este disponibil gratuit și se poate descărca de aici: http://bit.ly/2eEJq73. Veți găsi și rezultatele studiului menționat, rețete cu legume,  dar și o secțiune interactivă dedicată copiilor cu pagini de colorat, întrebări și răspunsuri.

Pentru că nu vorbesc despre ceva fără să încerc, am ales din ghid o rețetă de vinete umplute. Aveam de ceva vreme în frigider 6 vinete, care așteptau ceva… se pare că știau ele ce: să devină subiect de blog. Contrar indicațiilor rețetei, n-am avut și copiii aproape, le-am pregătit singură, ferm convinsă că urmează să le fac o surpriză… Nu a fost chiar atât de greu, deși am avut emoții cu partea de copt la cuptor, căci este momentul în care eu ratez de obicei orice încercare în bucătărie. Am dus dorul copiilor, căci nu mă omor să toc mărunt, dar lor le place… Și, ca să pot scrie, am și gustat. E altceva decât sunt obișnuită, nu am combinat niciodată vinete cu ciuperci, cu atât mai puțin și cu ardei și ceapă. Urmează să le testeze și copiii, și poate am descoperit o nouă rețetă pe care, din fericire, sunt și capabilă să o fac. 

scoala_legumelor_vinete_umplute

 

A preda egal cu a dicta

Dacă aveți cel puțin 30+, sunt sigură că titlul sună undeva acolo un clopoțel, cum că așa e, cu siguranță. Dacă azi ți se predă o lecție, cu siguranță ai de scris cel puțin jumătate din timpul alocat lecției, pe caiet. Și, cu tristețe remarc, este încă modalitatea cea mai simplă de a rezolva o situație… atunci când refuzi să deschizi ochii și să faci „altceva”.

Avem norocul să nu trăim nici în peșteră, nici în evul mediu. Avem electricitate, și o mulțime de mașinării care ar trebui să facă lucrurile „altfel”. Și când discutăm despre schimbare, discutăm și despre procesul de învățământ. V-am tot spus că mă „distrez” la facultate pe banii mei, și aș fi rămas fără o groază de subiecte… Iar cum „predăm” este încă o nebuloasă pentru mulți dintre profesori. Și îi voi lua pe rând.

Avem profesorul de 70+, care se crede buricul pământului, unicul. „Așa, și dacă nu vă convine, și mă reclamați, nu intrați în licență, că eu sunt singura alternativă pe care facultatea asta o are”. Pentru că omul o știe doar pe-a lui, ne-a dat „referate”. Conspecte mai bine zis, din cartea lui, „unica”, băgată pe gât, fără bon fiscal, la 35 de lei. Cum adică vrei să vii cu un pps să prezinți referatul? (sălile sunt toate dotate cu proiectoare) Dar ce, nenică, te crezi aici la doctorat?? Nuuu, vii și-l citești în fața clasei! Randamentul metodei este garantat. Nefericitul care citește în față este complet ignorat de restul poporului care doarme în front, așteptând să termine, chiar dacă este relativ interesant subiectul abordat. Doar că a citi referatul este neproductiv. A vorbi liber despre o temă, adresându-te publicului, urmărindu-i reacția, lămurind problemele, este cu totul altceva.

Tot pe acest interval de vârstă, dictezi după notițe. Doar că mai sari 2-3 rânduri, mai pierzi firul, dar dacă dictezi repede, nefericiții nu se prind, că sunt disperați să scrie mecanic. Iar dacă e vreunul care și gândește în timp ce scrie, și mai pune și întrebări… dregi tu cumva busuiocul cu două scuze că n-ai fost atent. Dar la examen ceri fix ce ai dictat, nici mai mult, nici mai puțin. E drept că ai putea recomanda cartea din care le-ai scris tu frumos pe foi, și să faci exerciții și analize, să priceapă și subiectul educat cum stă treaba. Dar de ce să te stresezi? Nu-i mai ușor așa?

Și avem și profesorul care se vrea tânăr, un 40+, dar care, în ciuda faptului că are laptopul după el, tot după foi dictează. Sunt scrise la calculator, deci există un material pe care ar putea să-l dea spre lectură. Dar… dacă în două ore poți dicta 4 pagini TNR, cu 12, dacă te-ai apuca să discuți pe temele respective, ai avea nevoie de vreo 8 pentru un curs… Și pentru ce atâta zbatere? Că doar îs niște tonți, care nu înțeleg misiunea ta acolo, și se vor descurca ei la catedră cum vor putea. Numai că… dacă există potențial, elevul „cere”. Și am insistat să facem poze, să nu mai scriem aiurea, să le citim, să explicăm, să înțelegem… Nu înțeleg de ce, atunci când se poate folosi flipped-classroom, nu o faci. Dacă clasa ta are acces la materiale, de ce nu le permiți acest lucru. Iar în întâlnirea stabilită doar să discutați problemele care nu au fost înțelese și au nevoie de lămuriri suplimentare. Sau să faci o aplicație practică. Sau… orice, orice, numai să ieși din tiparul ăla în care te așezi la catedră și dictezi!

Câteva cauze am găsit: profesori poate insuficient pregătiți, nesiguri pe ei, care preferă să controleze 100% ceea ce se întâmplă în clasă, care se tem de capacitatea copiilor. Profesori care nu înțeleg că rolul lor s-a schimbat, că nu mai sunt deținătorii adevărului absolut, nu mai pot controla informația. Profesori care, în loc să se preocupe de metodă, se țin cu dinții de conținut… profesori inflexibili, care – nu știu dacă nu vor, dar cu siguranță nu pot să devină parteneri în educație. Poate așa, cine știe, se vor mai schimba și la noi lucrurile. 

Pe la voi cum stau lucrurile?

Seara, ca fetele


Cursurile de la facultate nu au întotdeauna acel rol miraculos, să-ți dezvăluie un adevăr, sau să-ți arate că măcar merită să fii acolo. Cel de muzică de anul acesta nu face excepție. Sunt atâtea bile negre strânse până acum, în 3 întâlniri, încât mi-e greu să descriu senzația pe care o am când se apropie ziua de luni, când de fapt a cânta ar trebui să fie o bucurie.

Un singur lucru a aprins un beculeț în prelegerile întunecate de politică și cotidian, care nu au nimic de-a face cu didactica educației muzicale: acela că astăzi le mai cântăm copiilor doar când sunt bebeluși. Când cresc, gata. Analizând un pic, cam așa stau lucrurile. Am cântat cât erau mici, apoi am trecut la cd-uri cu cântecele, eu am tăcut. Am reînceput acum vreo doi ani, când au venit și primele teme la muzică, și trebuia exersat acasă. Dar să ne distrăm… nu.

De cântat – am cântat. Am fost la cor în gimnaziu și un pic la liceu. Am chinuit o mică claviatură, cântând după cum mă tăia capul, notele de pe portativ, căci teorie muzicală n-am făcut. Măsuri, pauze… sunt total necunoscute. Am învățat, după auz, suficiente cântecele. Disperarea a venit când Iris mi-a cerut s-o ajut, recent, cu un cântec complet necunoscut. Atunci mi-am dat seama ce înseamnă să te încurci în liniile portativului și să nu mai ieși de-acolo. 

Încercând să cântăm, mi-am amintit, undeva acum vreo 30 de ani, când descoperisem la mama o cărticică albastră, cu cântece patriotice. Nu știu ce soartă a avut, dar atunci am învățat, cu ea, „Treceți batalioane”, „Pe-al nostru steag” și altele. Așa că mi-am propus ca, măcar pe cele pe care le știu, să le dau mai departe. Cu entuziasm am acceptat o seară în care eu și Iris (Andrei ne-a ignorat cu succes) ne-am apucat să ne jucăm de-a… karaoke. Habar n-am cum am ajuns de fapt să ascultăm amândouă muzică, puneam de pe youtube, căutam variante cu versuri, dădeam boxele tare (ca să nu ne auzim) și cântam. Două ore aproape, până am simțit că nu mai putem, am trecut de la una la alta, de pe vremea mea sau de acum, știute de ea. Am amestecat engleză, cu franceză și italiană, istorie cu viață cotidiană, discuții care curgeau…

Îmi doresc să repetăm. Îmi doresc să nu mai vin seara terminată de oboseală, să fiu fresh, cum se așteaptă ea să fiu. Pentru că zilele trec… ei cresc… și… știți voi…

Aija Mayrock - Ghid de supravieţuire pentru adolescenţi. Scris de o adolescentă - The Survival Guide to Bullying.

Drumul spre raiul școlii e lung și spinos

S-ar fi potrivit mult mai bine articolului „drumul spre iad e pavat cu intenții bune”, pentru că e mai cunoscut. Dar nu spre iad intenționez s-o iau, așa că am căutat ceva mai potrivit în cuvinte. Tema însă e atât de generală, încât trebuie s-o restrâng cât mai repede… și să ajung la bullyingul la școală, temă despre care am (tot) scris și cu siguranță nu se va epuiza prea curând. Sunt, totuși, optimistă… (a se vedea titlul).

Printre provocările pe care începutul de an la gimnaziu mi le-a adus (prin copil) este și aceea a relațiilor din interiorul clasei. Știa de destulă vreme că va părăsi colectivul pe care l-a iubit din toată inima în clasele primare, și ruptura de ei a venit oarecum natural. N-a fost singura care a plecat, și-au luat la revedere și și-au promis câte în lună și în stele… I-am spus că prieteniile adevărate supraviețuiesc peste timp și tuturor încercărilor vieții, și sunt mai mult decât fericită că am putut să-i arăt ce înseamnă o prietenă adevărată: aceea pe care, după 36 de ani de când v-ați cunoscut, îți e tot ca sora pe care n-o ai.

A pășit la gimnaziu cu destul entuziasm și teamă. Urma să intre într-o clasă în care se păstrase un nucleu central, 2/3 din vechiul colectiv, la care s-au mai adăugat alți copii din școală, sau de la alte școli – și cazul nostru. S-a perpelit zile la rând referitor la profesori, cerințe, pretenții, și cu acestea avem de furcă, ca toți cei care sunt în sistemul public de învățământ. Avem preferințe, profesori adorați, ore care n-ar trebui să se mai termine… și ore care mai bine n-ar veni. Însă aceasta este altă poveste.

Aija Mayrock - Ghid de supravieţuire pentru adolescenţi. Scris de o adolescentă - The Survival Guide to Bullying.Lovitura neașteptată a venit din altă direcție: colegii de clasă. Am, și mă mândresc cu ea, un copil sociabil. A trecut peste „Eu sunt Iris, vrei să fim prieteni?”, însă nu îmi fac probleme că rămâne izolată într-un grup, pentru că face tot ce poate să anime atmosfera și să se integreze. Nu s-a așteptat însă la izolare impusă, pe motiv că „e nouă”. La fel cum nu m-am așteptat nici eu la o astfel de atitudine din partea unor fetițe de 10/11 ani; mi se pare mult, mult prea devreme să practici astfel de răutăți.

N-am făcut psihologia grupului, și nici facultatea, care se presupune că prin managementul clasei ne pregătește pentru astfel de situații, nu mi-a dat o soluție. Înclin să cred că nucleul vechi se simte cumva amenințat, și refuză, pe linia „noi și voi”, să îi integreze pe cei noi. „Noi nu ne jucăm cu voi”, „noi nu ne jucăm cu ăștia noi”. Am stat mult de vorbă, am întors problema pe toate părțile. Uneori e greu să fii acceptat, toleranța nu este calitatea forte a românilor astăzi, și din ce în ce mai puțin a bucureștenilor. Dar dacă ai clasa fix lângă ieșirea în curte, și mai toți ies și aleargă, și se întreabă… cine se joacă?,  spui și eu! Dar ești respins, pe motiv că… ești nouă, nu ne jucăm cu tine. Acesta este bullying. NU este fizic, însă este emoțional. A decide că tu, Popescu Ionica, nu te joci cu Georgescu Rodica, este alegerea ta. Dar a le impune, sub amenințarea excluderii din joc, lui Gigica, Domnica și Sofica să nu se joace cu Rodica – este clar bullying.

Am aplicat atunci soluțiile pe care le știam – prima, apelezi la autoritate. A apelat la mine, am întrebat-o dacă este nevoie să merg cu ea la dirigintele clasei, sau se descurcă cu asta. A conștientizat că va fi numită „pârâcioasă”, a răbdat mai bine de o lună, încercând, după ce a identificat cei doi „lideri”, să discute cu aceștia. Nu s-a putut. Așa că suntem în stadiul în care ea a vorbit cu doamna, liderul 1 a aflat, a informat liderul 2, frontul de luptă se încinge… amenințările curg… dar susține că se descurcă, că probabil va trebui să discute cu doamna între patru ochi, și să se găsească o soluție.

Eu stau pe scaun în fața ecranului, revăd filmulețele din campania de anul trecut de la Cartoon Network, și mă întreb dacă va fi bine. Dacă doamna se va descurca cu asta, sau va ignora problema. Și îmi dau seama că paginile nesfârșite de teme sau profesorii cu cerințe aberante (na, că nu mă pot abține: de ce ai desenat tastatura de acasă? trebuia pe cea de la școală!) nu sunt nici pe departe problema ei cea mai importantă. Iar la 10 ani nu ți se rupe atât de ușor că se uită unul la tine pe sub sprâncene…

O singură luminiță s-a aprins în toată amețeala de evenimente. Eticheta de bullying a pus-o ea! Cel puțin știu că, pe viitor, are șanse să nu fie călcată în picioare, pentru că știe cu ce și cum să riposteze.

Revedeți filmele… ar trebui să nu le închidem în cutiuțe, copiii cresc, sunt mereu alții care nu le-au văzut! (va urma)

Nu mă mai satur de mers la „școală”

Azi nu vă povestesc despre facultate, (mai are subiectul acesta rezervat niște articole), ci despre școala de weekend, sau școala de blog, momentele în care încerc să împac și capra și varza…

S-au împlinit luna aceasta șapte ani de când am lansat site-ul și blogul, și-am zis că e momentul să mai tai o feliuță din timp și pentru al treilea copil al meu, „Talente de Năzdrăvani”. Am mers, la invitația Anei, la a doua ediție a Digital Parents Talks, pe o temă care ar fi bine să înceapă să funcționeze și la mine cum trebuie… monetizarea blogului. Cum (nu) fac bani din blog… e încă o problemă pe listă, ce pot spune e că de vreo 2-3 ani am reușit să scot suficient cât să plătesc serverul, asistența tehnică, materialele necesare articolelor și să beau o bere bună ca să mă felicit. Dacă mi-aș dori să îmi iau casă și mașină din blog? Normal că aș vrea. (Între timp am deschis ochii, nu mai visez.)

Dacă aș avea un singur moment certitudinea că un gest frumos poate fi primit cu bună-credință, reciproc avantajos, aș face-o. Însă… cât timp materialele sunt gratis și tot sunt piratate… ce mă mai gândesc eu la altceva? Poate în afară, peste graniță, nu la noi, în niciun caz…

Dar ca să revin la întâlnirea de sâmbătă. Nișa noastră, de „părinți”, este poate una dintre cele mai ciudate, dar pașnice, probabil ca să fim exemple bune pentru copii. Nu ne strânge împreună nici o pasiune comună (ca pe culinar, beauty… unde se și aprind scântei), ci un fapt de viață. Poate de aceea suntem mai deschise la comunicare, și la învățare împreună. Căci întâlnirea asta a vrut să fie, o școală de weekend, un eveniment profi, în care oamenii participanți sunt cel puțin interesați să performeze pe linia aceasta de online pe care au trasat-o în viața lor, pe lângă toate celelalte.

Așa că fiecare a acționat în consecință. M-am bucurat că am copii mari, înțelegători, căci cel puțin ei nu-mi distrăgeau atenția. Era și greu, căci unul era în excursie, celălalt era lângă mine, înscris și el la „școală”, ca să se convingă că „treaba asta cu blogul” este pentru mine cât se poate de serioasă, nu-mi bat joc, vreau să arate bine, atât pentru cititori, cât și pentru potențiali clienți. Și că m-aș bucura să fac echipă și cu el, așa cum am stabilit când am lansat proiectul. L-a cam depășit discuția, dar mi-a dat un raport detaliat despre bunătățile de la MamaPan (cele cu legume, căci la celelalte mi-a zis că ar trebui totuși zahăr).

Dacă se poate obține mai mult la astfel de întâlniri? Din punctul meu de vedere, da. Studii de caz, exemple concrete. Bila albă de data aceasta o primește Lavinia Pavel, care a rupt pisica în două și ne-a arătat, concret, așa da, așa nu. Păcat că audiența s-a rărit bine de tot la final… dintr-un motiv de priorități. Asta e, fiecare alege pentru el. Când am decis să mă înscriu la facultate, cu doi copii acasă și job, știam că vreau să fac asta, și e important pentru mine. Da, am pierdut multe evenimente, de toate tipurile, pentru că eram la „cursuri”. Însă, dacă am decis că este o prioritate, atunci accept compromisurile.

În încheiere, o întrebare: este, în momentul acesta, Talente de Năzdrăvani un brand? Definiția o aveți mai jos, așa cum a fost analizată sâmbătă. Poate mă ajutați să-mi dau seama dacă ce învăț la „școală” are aplicabilitate practică.

 

Slide de căpătâi în prezentarea lui Paul Olteanu.

Sponsorii evenimentului: Centrul Comercial Auchan, Sloop și Turner România.

Concurs Erin Hunter – seria „Supraviețuitorii”

Dacă n-ați intrat încă în amorțeală, căci frigul de toamnă începe să pătrundă în oase, vă propun un concurs, care va avea însă scopul de a încălzi mințile… cu un exercițiu pe care copiii îl au la degetul mic.

Editura Galaxia Copiilor (Grupul editorial ALL) completează în această toamnă seriile romanelor pentru copii, semnate Erin Hunter, cu volume noi, așteptate de iubitorii personajelor animale, în rândul cărora s-au așezat și ai mei încă de la primul volum. Regatele descrise sunt pe gustul tuturor, dacă vă plac pisicile, câinii, sau urșii sălbatici.

Seria „Supraviețuitorii” este dedicată lumii canine, din care oamenii au dispărut complet, și este și subiectul concursului nostru. Așadar, sunt pregătite cinci premii, fiecare conținând două volume, la alegere din această serie, și un tricou personalizat „Pisicile războinice”.

Cum puteți completa colecția, sau începe una, după caz:

caini-3

Imaginați-vă că sunteți în fața unui raft cu cărți, și priviți cele trei volume de mai sus. În câteva rânduri, spuneți ce vă inspiră să le recomandați copilului. Obligatoriu căutați răspunsuri la următoarele întrebări, gândindu-vă la eroii prezentați mai sus:

Cine? Ce? Unde? Când? Cum? De ce? 

 

Puteți folosi, bine-nțeles, orice resursă disponibilă online, pentru a alcătui răspunsul, și chiar le puteți răsfoi. Copiii fac frecvent la școală acest exercițiu, și n-ar trebui să fie prea dificil.

 

Adăugați la acest articol, prin formularul de mai jos, un comentariu, cu numele real. Alături de răspunsul la provocarea de mai sus adăugaţi un număr de telefon de contact (nu va fi publicat, dar este obligatoriu). 

Fiți creativi! 

Concursul este destinat adulților, și nu copiilor, însă le puteți cere ajutorul dacă considerați necesar.

Cele cinci premii vor fi atribuite în cadrul editurii Galaxia Copiilor, și vor ține cont de calitatea și originalitatea exprimării. Tocmai pentru a evita răspunsurile la indigo, am decis ca acestea să devină vizibile publicului în momentul încheierii concursului. Înscrierea va fi confirmată după înregistrarea comentariului, printr-un mesaj în acest sens la adresa de mail folosită la adăugarea acestuia, și afișarea numărului/numelui de concurs.

Fiecare participant are dreptul la un singur comentariu. Vă rog ca în rubrica „Nume” să folosiţi numele real complet, şi verificaţi dacă adresa de mail este scrisă corect. Concursul se va desfăşura între 19-26 octombrie 2016, ora 21:00. Câștigătorii vor fi anunțați în maxim 48h de la încheierea concursului, și vor avea la dispoziţie 72h pentru a revendica premiul, printr-un comentariu la acest articol, folosind aceeaşi adresă de mail cu care a fost adăugat comentariul câştigător şi incluzând în mesaj numărul de telefon solicitat mai sus. La expirarea termenului, pentru premiile nerevendicate, vor fi desemnați alți câştigători. Premiile vor fi livrate numai la adrese de pe teritoriul României.

Comentariile care vor intra în concurs vor primi un număr de ordine la aprobare.  Nu vor fi acceptate comentariile care nu îndeplinesc condiţiile solicitate (nume real complet, răspunsul la întrebare, numărul de telefon, IP unic), şi nu vor participa la concurs, dar vor fi vizibile pe pagină la încheierea concursului.

Câştigătorii nu vor fi anuntați personal, vă rog să accesați pagina concursului în zilele de 29-31 octombrie 2016.


Câștigătorii deciși de reprezentanții Editurii Galaxia Copiilor (parte a Grupului editorial ALL) sunt:

6. Scaunaşu Claudia Adriana

9. Nicolae Adrian

18. Raduta Ana-Maria Cristina

19. Cristina Ologeanu

27. Rosca Ana
 
Vă rog să adăugați un comentariu, folosind aceeași adresă de mail și număr de telefon folosit la înscriere, precum și cele două volume pe care le doriți din serie, (1/2, 2/3, 1/3), alături de adresa la care vor fi expediate premiile.
 
Felicitări!

campanie-pisici-inmedio-online

Târgul de carte „Gaudeamus” (16-20 noiembrie 2016) va aduce surprize
și pentru fanii seriilor semnate de Erin Hunter.

 

Mignoni din bețe de lemn

Mignoni din bețe de lemn

Mignoni din bețe de lemnÎncă mai am de „studiat” de ce fenomenul mignoni are un impact atât de mare printre copii, poate că ar trebui să (re) văd filmele… Vara aceasta, acolo unde a putut alege ce lucrează, Iris a ales mignoni, aproape din orice. Când am ajuns să lucrăm cu bețe late din lemn, pe lângă proiectele noastre, au intrat încet în calcul și doi mignoni…

Am pictat lemnul cu acrilice, și, dacă n-ar fi atât de scumpe și greu de îndepărtat de pe hăinuțe, aș lucra cu ele și la atelier. Am riscat odată, și feedbackul ulterior nu a fost pozitiv din acest punct de vedere. Ca să evităm murdărirea, a pictat întâi „pantalonii”, și a lăsat bețele să se usuce într-o ceșcuță, puse invers. Apoi a pictat „pielea” galbenă, și le-a mai așteptat o rundă de uscare, până la momentul final când au fost decorate.

O cariocă neagră a rezolvat problema ochelarilor, apoi ochii mobili a fost accesoriul hotărâtor.

Nu știu exact ce vom face cu ei, mă gândesc la ceva în care să-i integrăm, deocamdată îi văd lipiți pe o felicitare… sau poate, dacă facem mai mulți, poate ne mai vin și alte idei.

Bețele late de lemn folosite sunt abeslanguri medicale (cele folosite pentru examinarea gâtului), sau, dacă le căutați la articole de craft, le puteți găsi la Daco. Ochii mobili, la set cu mai multe dimensiuni, i-am cumpărat tot de la ei. Despre proiectele cu bețe și ce se poate face cu ele am mai povestit, le puteți găsi aici.

felicitare dantela

Felicitare aniversară cu dantelă

felicitare dantelaToamna se pare că avem concentrația maximă de sărbătoriți în familie, așa că ne punem la încercare talentele. Ultima noastră „realizare” (căci lucrăm în echipă, și eu și Iris), chiar dacă de data aceasta am muncit mai mult eu, este felicitarea cu dantelă.

Am fi vrut noi niște fluturi și pe dantelă, dar am rămas cu nuanțele de albastru în principal, și fluturi ceva mai puțini, că n-am găsit… Am îndoit un carton negru, nu chiar pe jumătate, ci un pic decalat, astfel încât dantelăria albă realizată cu perforatorul să fie vizibilă și la interior. Am lipit pagina cu fluturi, din setul cu coli imprimate.

Pe cartonul alb am adăugat, după contururi, bandă dublu-adezivă buretată, pentru a o suspenda. Am lipit apoi panglica, dantela, și în final fundița, și abia apoi, tot colajul, pe suportul de felicitare. Fundița este realizată din cinci părți: două mari, din care sunt făcute buclele, una mai mică, pusă ca inel, peste bucle, și două cu decupaj în „V”, așezate sub. Le-am lipit cu silipici, să fiu sigură că țin.

Îmi place mult cartonul negru la felicitări, pentru că oferă contrast. În plus, la interior poți face o mulțime de minuni jucându-te cu creion alb, cariocă argintie sau aurie. Știu că mai avem cale lungă până să obținem rezultatele la care visăm (nu mai zic de materiale…), însă perseverăm, și încercăm să facem de fiecare dată o surpriză plăcută celor dragi, mai ales atunci când știm că apreciază lucrurile făcute cu mânuțele din dotare.

Nu vă recomandăm neapărat modelul, ci vă recomandăm să încercați, orice variantă!

Noaptea. Hoinari prin anotimpuri, ed. Casa

Noaptea – al cincilea volum al seriei „Hoinari prin anotimpuri”

Acum câteva săptămâni, când am aflat că seria „Hoinari prin anotimpuri” este completată, la noi, cu un nou volum, aproape că m-am bucurat ca la primele. Năzdrăvanii mei au ieșit din target, însă vin din urmă toți mezinii familiei, pe care pot testa în continuare materialele. Mai mult decât atât, mi-am dorit cartea pentru mine. Am un feeling că toamna viitoare voi avea clasa pregătitoare (nu zero!), și câteva idei de activități au încolțit demult în jurul acestor volume.

Noaptea am testat-o însă cu un alt pitic, de aproape șase ani. Știam cum se folosește, căci nu am uitat demonstrația la care Iris a participat în urmă cu câțiva ani. Am mai adăugat acum și ceva experiență în plus față de cea pe care o aveam atunci, și am început joaca. Era primul material de acest gen pe care A. îl vedea, și eu mă luptam cu alți monștri, cum ar fi cel conform căruia la școală e urât și nu faci nimic, așa că el nu vrea să meargă. Am pornit de la ideea că la școală înveți să citești, să scrii, să socotești… Dar uite că până le învață, s-a publicat o carte pentru copiii care nu știu, și o să „citim” amândoi o poveste.

Noaptea. Hoinari prin anotimpuri, ed. Casa

Ne-am ales personajele, prezentate pe coperta spate… primele în „teste” au fost cele cinci pisici. Le-am descris, le-am botezat, apoi am început să le căutăm și să aflăm povestea… după ce s-au căutat una pe cealaltă, s-au găsit, au pus la cale o ieșire cu gașca la concert, și în final s-au odinit într-un copac, de unde se uitau de fapt cum un cățel fură o pălărie și un hoț sparge o locuință. A urmat apoi „omul negru”, pe care îl remarcasem cu lanterna pe pajiște și l-am urmărit, și apoi polițistul Nelu, care a dat mai întâi amendă unui biciclist că nu și-a aprins farul noaptea… și apoi a intervenit să prindă hoțul, când vecina de deasupra a sunat la 112.

A fost mai greu să ne imaginăm dialoguri, și întrebările Cine? Ce? Unde? Când? Cum? au fost destul de dificile. Repetam de multe ori ultima lui propoziție, să-l ajut să-și urmărească gândurile… și ieșeam destul de des din poveste, când descopeream câte un amănunt hazliu, număram lilieci, ne amuzam pe seama desenelor…

Noaptea. Hoinari prin anotimpuri, ed. Casa

Dacă nu cunoașteți celelalte volume, am povestit despre ele aici. Dacă le cunoașteți, completați seria și cu Noaptea. Din păcate, precedentele nu mai sunt pe stoc, însă există promisiuni că vor fi reeditate, două chiar în această iarnă. Le găsiți în librăria online a editurii Casa, sau în alte librării online precum: librarie.net, libris.

 

Sadoveau, la pescuit - iazul de la Vovidenia. „Nada Florilor”

Casa memorială „Mihail Sadoveanu” – Vovidenia, Neamț

Una din excursiile – puține – din copilărie, cu părinții, a fost și în ținutul Neamțului. Îmi aminteam foarte clar vizita la casa lui Mihail Sadoveanu, chiar dacă nu și foarte multe detalii de acolo. Ce țineam însă minte, înainte să ajung acum, după 30 de ani, cu copiii mei, era faptul că reședința era una foarte spațioasă (comparativ cu ce locuințe aveam noi, era un lux la care nici nu visam) și frumoasă. Însă mi-a rămas cumva întipărit că nu acolo s-a născut, motiv pentru care nu înțelegeam de ce au numit-o „casă memorială”. Deh, tocmai veneam de la Humulești, noțiunea se asocia cu copilăria autorului…

Acum am pășit din nou în muzeu. Îmi aminteam ușile… inexplicabil, dar modelul floral al fierului forjat, prins și pe un colț de fotografie, s-a fixat bine. Însă momentul în care am pășit în camere a fost acum unul ce îți trezea toate simțurile, căci pe fondul sonor al Rapsodiei Române, Mihail Sadoveanu recita poeziile lui Eminescu. Le-am făcut imediat semn copiilor și le-am explicat… tocmai simțim ceea ce nu mulți au ocazia să o facă, în acel colț de natură.

Casa de la Vovidenia i-a fost dăruită lui Sadoveanu în ultimul deceniu al vieții, de Mănăstirea Neamț, după ce își petrecuse în zonă, la schitul Vovidenia, aflat în vecinătate, bună parte din tinerețe. Nu vreau să deschid o discuție lungă, privind compromisurile pe care scriitorul le-a făcut conducerii comuniste în primele decenii după cel de-Al Doilea Război Mondial, însă oamenii politici de atunci s-au folosit la maxim de imaginea și popularitatea sa. Trecând prin camere, admirând obiecte ce i-au aparținut, se scuturau de praf în minte imagini ale lecturilor de demult. Am ajuns la rafturile cu publicații, și le spuneam pe scurt copiilor care mi-au plăcut și de ce. Generația actuală cu greu se mai lasă antrenată în lecturi din timpuri apuse. Pentru ei  – acolo e o lume pe care n-au cunoscut-o…

Mai multe detalii despre muzeu și foarte multe imagini puteți găsi aici. De asemenea, am descoperit și o înregistrare cu drona, ce surprinde reședința de sus, în ansamblul schitului Vovidenia. Vă recomand, dacă ajungeți în zona Neamț, să nu ratați. E – cred eu – mai importantă decât vizita la ZOO, în vecinătate, unde am văzut că era mare aglomerație.

1960. Fotografie de familie

1960. Fotografie de familie

Fotografie din 1954. Sadoveanu cu soția sa, Valeria, și fiica lor, Profira

Fotografie din 1954. Sadoveanu cu soția sa, Valeria, și fiica lor, Profira

Sadoveau, la pescuit - iazul de la Vovidenia. „Nada Florilor”

Sadoveau, la pescuit – iazul de la Vovidenia. „Nada Florilor”

1955, alături de Gheorghe Gheorghiu Dej

1955, alături de Gheorghe Gheorghiu Dej