Drumul spre raiul școlii e lung și spinos

S-ar fi potrivit mult mai bine articolului „drumul spre iad e pavat cu intenții bune”, pentru că e mai cunoscut. Dar nu spre iad intenționez s-o iau, așa că am căutat ceva mai potrivit în cuvinte. Tema însă e atât de generală, încât trebuie s-o restrâng cât mai repede… și să ajung la bullyingul la școală, temă despre care am (tot) scris și cu siguranță nu se va epuiza prea curând. Sunt, totuși, optimistă… (a se vedea titlul).

Printre provocările pe care începutul de an la gimnaziu mi le-a adus (prin copil) este și aceea a relațiilor din interiorul clasei. Știa de destulă vreme că va părăsi colectivul pe care l-a iubit din toată inima în clasele primare, și ruptura de ei a venit oarecum natural. N-a fost singura care a plecat, și-au luat la revedere și și-au promis câte în lună și în stele… I-am spus că prieteniile adevărate supraviețuiesc peste timp și tuturor încercărilor vieții, și sunt mai mult decât fericită că am putut să-i arăt ce înseamnă o prietenă adevărată: aceea pe care, după 36 de ani de când v-ați cunoscut, îți e tot ca sora pe care n-o ai.

A pășit la gimnaziu cu destul entuziasm și teamă. Urma să intre într-o clasă în care se păstrase un nucleu central, 2/3 din vechiul colectiv, la care s-au mai adăugat alți copii din școală, sau de la alte școli – și cazul nostru. S-a perpelit zile la rând referitor la profesori, cerințe, pretenții, și cu acestea avem de furcă, ca toți cei care sunt în sistemul public de învățământ. Avem preferințe, profesori adorați, ore care n-ar trebui să se mai termine… și ore care mai bine n-ar veni. Însă aceasta este altă poveste.

Aija Mayrock - Ghid de supravieţuire pentru adolescenţi. Scris de o adolescentă - The Survival Guide to Bullying.Lovitura neașteptată a venit din altă direcție: colegii de clasă. Am, și mă mândresc cu ea, un copil sociabil. A trecut peste „Eu sunt Iris, vrei să fim prieteni?”, însă nu îmi fac probleme că rămâne izolată într-un grup, pentru că face tot ce poate să anime atmosfera și să se integreze. Nu s-a așteptat însă la izolare impusă, pe motiv că „e nouă”. La fel cum nu m-am așteptat nici eu la o astfel de atitudine din partea unor fetițe de 10/11 ani; mi se pare mult, mult prea devreme să practici astfel de răutăți.

N-am făcut psihologia grupului, și nici facultatea, care se presupune că prin managementul clasei ne pregătește pentru astfel de situații, nu mi-a dat o soluție. Înclin să cred că nucleul vechi se simte cumva amenințat, și refuză, pe linia „noi și voi”, să îi integreze pe cei noi. „Noi nu ne jucăm cu voi”, „noi nu ne jucăm cu ăștia noi”. Am stat mult de vorbă, am întors problema pe toate părțile. Uneori e greu să fii acceptat, toleranța nu este calitatea forte a românilor astăzi, și din ce în ce mai puțin a bucureștenilor. Dar dacă ai clasa fix lângă ieșirea în curte, și mai toți ies și aleargă, și se întreabă… cine se joacă?,  spui și eu! Dar ești respins, pe motiv că… ești nouă, nu ne jucăm cu tine. Acesta este bullying. NU este fizic, însă este emoțional. A decide că tu, Popescu Ionica, nu te joci cu Georgescu Rodica, este alegerea ta. Dar a le impune, sub amenințarea excluderii din joc, lui Gigica, Domnica și Sofica să nu se joace cu Rodica – este clar bullying.

Am aplicat atunci soluțiile pe care le știam – prima, apelezi la autoritate. A apelat la mine, am întrebat-o dacă este nevoie să merg cu ea la dirigintele clasei, sau se descurcă cu asta. A conștientizat că va fi numită „pârâcioasă”, a răbdat mai bine de o lună, încercând, după ce a identificat cei doi „lideri”, să discute cu aceștia. Nu s-a putut. Așa că suntem în stadiul în care ea a vorbit cu doamna, liderul 1 a aflat, a informat liderul 2, frontul de luptă se încinge… amenințările curg… dar susține că se descurcă, că probabil va trebui să discute cu doamna între patru ochi, și să se găsească o soluție.

Eu stau pe scaun în fața ecranului, revăd filmulețele din campania de anul trecut de la Cartoon Network, și mă întreb dacă va fi bine. Dacă doamna se va descurca cu asta, sau va ignora problema. Și îmi dau seama că paginile nesfârșite de teme sau profesorii cu cerințe aberante (na, că nu mă pot abține: de ce ai desenat tastatura de acasă? trebuia pe cea de la școală!) nu sunt nici pe departe problema ei cea mai importantă. Iar la 10 ani nu ți se rupe atât de ușor că se uită unul la tine pe sub sprâncene…

O singură luminiță s-a aprins în toată amețeala de evenimente. Eticheta de bullying a pus-o ea! Cel puțin știu că, pe viitor, are șanse să nu fie călcată în picioare, pentru că știe cu ce și cum să riposteze.

Revedeți filmele… ar trebui să nu le închidem în cutiuțe, copiii cresc, sunt mereu alții care nu le-au văzut! (va urma)

Posted in Cu si despre nazdravanii mei, De-ale școlii and tagged , , , .

5 Comments

  1. Acum 2 ani, cand Gabriel era in clasa a V-a, l-am mutat la alta scoala. Fusese la muzica si nu mai vroia. Acum e la o scoala de cartier, nu este cel mai sociabil din clasa, dar spune ca si-a gasit prieteni, are un grup de baieti cu care rade, povestesc, glumesc. Am avut emotii pentru ca stiam ca nu este cel mai vorbaret, dar vad ca lucrurile s-au aranjat.
    La anul voi avea acelasi discurs doar ca, de data asta, de 2 ori. Pentru ambii copii. Gabriel va fi la liceu, iar Maria vrea sa schimbe scoala pentru ca doua dintre prietenele ei o vor schimba. Nu stiu inca cum vom proceda…vom vedea..emotii am ..MULTE si MARI!
    Copiii pot fi uneori f cruzi…din pacate, alti copii sufera. Of…

    • Am și eu exemplul ăsta, Andrei nu e deloc genul care lui Iris, pe el dacă îl lași în colțul lui e mai mult decât fericit. DOi prieteni e chiar prea mult… flegmatic și introvertit, am doi copii de „balanță”. Unul pe un taler, unul pe celălalt 🙂
      Pe el anul acesta l-am mutat din… bancă. Am discutat cu dna dirigintă, am rugat-o să nu-l mai lase în colț, în spate, că se izolează. L-a mutat, și mai aflu și eu alte nume de colegi când povestește câte ceva.

  2. Pingback: Schimbarea de colectiv - scoala, copii - Drumul vietii

  3. Am trecut printr-o situaţie asemănătoare, acum 3 ani, când fiica mea a mers în clasa a V-a. A nimerit într-un liceu nou, cu colegi şi profesori noi. Erau câţiva copii care, pe lângă faptul că se considerau cei mai buni din clasă, pentru că sunt eminenţi, mai erau şi din familii înstărite. Toate acestea îi făceau să fie mai „sus” decât mulţi dintre cei „de jos”, printre care era şi fiica mea.
    A suferit foarte mult. Vreo două luni la rând, venea acasă şi plângea. Îmi spunea că nu mai vrea să meargă la liceu, că s-a săturat să fie marginalizată şi bruscată de fetele-lideri din clasă, că diriginta o neglijează… Credeam că nu voi răbda nici eu, că vă trebui să o duc înapoi la liceul unde a absolvit ciclul primar.
    A mai trecut însă puţin timp şi a reuşit să se împrietenească cu 2-3 fetiţe din cele „de jos”. A început să neglijeze neglijeţa dirigintei şi duşmănia fetelor-lideri.
    Anul trecut, s-a mutat în altă clasă, în acelaşi liceu. Să vă spun cum este diriginta ei? Este cea mai bună! Este o doamnă extraordinară! A reuşit în foarte puţin timp să unească elevii adunaţi în această clasă din diferite clase şi licee. Acum, sunt un colectiv foarte unit, prietenos, frumos! Mă mândresc că este prietenă cu toată lumea şi este apreciată de dirigintă. Chiar dacă nu este eminenta clasei. 🙂
    Adesea, astfel de probleme se rezolvă prin schimbarea copilului în altă clasă.
    Sper că veţi trece cu bine peste perioada de adaptare în noul colectiv. Succes! 😉

    • Iris nu e cu stea în frunte, nu e nici cea mai tare, nici cea mai slabă, e în plutonul fruntaș. S-a împrietenit cu câteva fete și cu toți băieții (aici a contribuit și mersul cu trotineta la școală, căci e singura fată care face asta și a trecut barierele). E convinsă că o să rezolve… O mai las, n-are sens să intervin dacă ea încă nu și-a epuizat strategiile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *