TIC, sau cum să le arăți copiilor că școlii nu-i pasă

Dacă există o materie la care poți învăța mai bine faptul că școala și realitatea au o relație din aceea în care „se cunosc, se salută, și atât”, atunci aceasta este TIC. După ce ne-am bătut cu pumnul în piept că uite, îi învățăm pe copii de mici să utilizeze calculatoarele, ne dăm cu stângul în dreptul, facem pe cocoșii… când… de fapt… nu ținem deloc cont de nevoile lor.

În primul rând, la TIC nu deschidem calculatoarele. Învățăm despre ele, cu scheme pe caiet, din care nu înțelegem mai nimic. Aseară Iris a venit disperată să-i explic ce a desenat ea acolo… Așa că am studiat schemele, am încercat să mă prind ce Doamne-iartă-mă a făcut acolo… niște sloturi… am ghicit câteva, i le-am zis…

De ce ar învăța așa, n-am idee… ar trebui să utilizeze o schemă logică. Adică… și încerc să redau o parte din dialog: dacă vrem să folosim un calculator, prima dată… Îi dăm drumul! De unde? (cu schema lângă) De la butonul de power! Cum știm că i-am dat drumul? Se aprinde led-ul de power… Ce se întâmplă acum în carcasă? Păi… curentul electric pătrunde în toate componentele, care încep să funcționeze. Procesorul (creierul calculatorului) rulează programele instalate, și ne deschide nouă sistemul… Apoi i-am povestit de memoria de scurtă durată, RAM, care e legată de rapiditatea cu care calculatorul execută ceea ce îi ceri – și înseamnă că nu are prea multă calculatorul bunicului, care se mișcă precum un melc. Memoria de lungă durată – hardul, este un fel de depozit pentru tot ceea ce păstrăm noi: poze, filme, muzică, documente.

Am trecut apoi la CD-ROM, DVD-ROM, DVD-RW, și cireașa de pe tort, floppy-disk. Dacă pe primele i le-am explicat, și le-a înțeles, la floppy… fac un efort, îmi amintesc de ultima eclipsă, și-i spun că e discul ăla de plastic pe care l-am spart și ne-am uitat cu ce era în interior la soare! Și noi de ce învățăm astea dacă nu se mai folosesc?! Dau mândră răspuns: pentru că e istoria calculatorului! Și la ce-mi trebuie?

A ajuns așadar la întrebarea pe care o pun copiii acum…. la ce-mi trebuie mie ACUM ori MAI ÎNCOLO informația asta?? La fel cum stătea și calcula aseară, cine e mai mare, 2^41 sau 3^24? Aș fi vrut să-i spun că am trăit bine-merci fără să știu să calculez puteri așa mari, ori să extrag radicali de x ordin, și nu cred că mă voi mai lovi vreodată de ele…

Azi de dimineață recapitulam informațiile… „și când vrem să transferăm informațiile din calculator… ce folosim?” Un stick! Corectez: cd, dvd. Stick usb nu avea în lecție. „Dacă vrem să ascultăm muzică… ce avem nevoie?” Internet! Ca o paranteză, nicăieri în caiet nu scrie nimic de internet. Eu voiam să ajung la boxe, căci avea pe schemă mufele…

Lecția a fost o nebunie, căci desenele ei erau departe de ce am putut eu să-i arăt cu laptopul, să-i explic că au evoluat calculatoarele de la unele cât un depozit, la cele mai mici laptopuri, că în curând mouse-ul e pe lista speciilor pe cale de dispariție, că avem ecrane tactile…

Și, dacă am avut cireașa de pe tort, să punem și bomboana de pe colivă, simultan cu răsucit cuțitul în rană. Cum în laborator (unde fac ora, dar nu pornesc calculatoarele) sunt calculatoare vechi, au întrebat, tot desenând „structura”, dacă nu le pot deschide, să vadă ce e înăuntru. Răspuns – nu, că sunt lipite.

Mai are sens să mă întreb cât de ușor ar fi fost să deschidă unul și să le arate? Cât de ușor ar fi înțeles, căci copiii din ziua de azi asta fac, în primul rând văd…? Ca să nu mai zic cât ar fi simplificat lecția aceasta cumplită, printr-o paralelă cu corpul omenesc? Ochii sunt monitorul, urechile boxele, gura – microfonul, creierul – procesorul, memoria – hardul, ram-ul, simțurile – mouse, tastatură, și așa mai departe…

Dar – facem TIC la școală. Dezvoltăm „competențe digitale”, nu?

Homeschooling-ul, moda și realitatea

Am primit săptămâna trecută un material dedicat home-schooling-ului în România, însă înainte de a vorbi despre acesta, aș prefera să mă opresc un pic la termeni. Ca viitor profesor de învățământ primar, fost profesor de gimnaziu și liceu, și actual student la o universitate de stat, cursuri de zi, îmi permit să spun că, în România, dacă vrei să faci ceva cu adevărat, trebuie să vrei și să te descurci singur să o faci cum trebuie. Ceea ce la noi a rămas din sistem, doar pe hârtie, nu garantează nicidecum un viitor „luminos”. Dacă n-ați văzut Wall-E, priviți cu atenție „produsele umane” ale progresului și tehnologiei, că spre acel model de îndreptăm cu încăpățânare.

Personal am fost „victima” de nevoie a home-schooling-ului la matematică. La școală nu aveam profesor, tata preda mate, așa că patru ani de gimnaziu dădeam pe la școală la lucrări și teze, ca să am notă în catalog, și tot ceea ce știu am învățat cu el și de la el. Trist! Foarte trist, să fie nevoie să recurgi la așa ceva doar pentru că „sistemul” a fost incapabil să gestioneze o catedră, într-o școală, într-un orășel de provincie.

Îi înțeleg și pe cei care caută cu disperare soluții alternative pentru un „sistem” în suferință, și cred că le găsesc la privat. Însă din ce feedback am, puțini sunt cei satisfăcuți, și ies din școli precum Lauder, unde regulamentele contează, și nu se acceptă abateri. Altfel la privat, cu mici excepții, ești plăcut mângâiat pe cap și felicitat…

Sunt de acord că sistemul de home-schooling ar trebui reglementat în România, pentru că, deși toți avem aceleași drepturi, nu tuturor ne-a zâmbit soarta, și unii chiar își permit o astfel de abordare. Personal aș prefera, ca învățător, să stau 6h/zi cu 1-2 copii, cu care să lucrez aceeași programă de la școală, să-i pregătesc pentru testări și echivalări, și să intre abia la gimnaziu în sistemul școlar. Dar o astfel de legiferare trebuie să țină cont și de nevoia de socializare a copiilor – se pot face în grup orele de educație fizică, joc și mișcare, muzică… chiar dacă pentru celelalte s-ar lucra individual. Căci sistemul, reglementat, ar putea să meargă și pe colaborare între tutori.

Dacă stau totuși bine să mă gândesc, un sistem cu 5/10 copii la clasă ar fi de preferat celui de home-schooling… V-o amintiți pe Heidi și Clara? De ce a plecat Heidi din munți…? Și cât de bine au început apoi să meargă lecțiile…?

Noi, de fapt, avem o problemă – un sistem în colaps – și soluții proaste de rezolvare, pe principiul scapă cine poate. Nimeni, dar nimeni nu are curaj să taie în carne vie… Avem profesori slabi, și ce facem cu ei? Recent am pus cap la cap niște informații, și persoana, care nu știe să folosească corect cratima, este adepta statului „cuminte” pe scăunel la grupa mică și a lucrului pentru „performanță” la trei ani. Facem… ce… cu persoana? Îi dăm diplomă, și o transformăm în persoană „calificată”… Avem clase suprapopulate, dar la noi părinții fac legea, mută domiciliu și divorțează ca să aibă prioritate la „doamna X”, care face minuni cu 35 în clasă, după ce strânge 900lei/copil ca să te treacă pe „lista ei” și te cocoșează cu teme, trei povești de citit pe weekend, la clasa I, și probleme din Gazetă, doar ai vrut nivel de excelență.

Dar vrea cineva să rezolve?

Ne facem că muncim, și închidem ochii, părinții cu bani cumpără educație pe doi lei, iar cei fără strâng din pumni pe la colțuri, poate-poate cu cele câteva firimituri copilul lor va avea o șansă în viață, că mai mult de un caiet și un creion nu își permit.

Nu sunt în niciun caz adepta home-scholing-ului făcut de părinți bine intenționați, dar fără niciun pic de experiență didactică. Sunt niște limite pe care un economist, un inginer, o casnică, nu le pot trece, oricât de bine s-ar descurca la matematică. Sunt limite și pentru profesorașii creați pe bandă, care ies din facultate ca gâsca din apă, n-au învățat nimic, și ajung la clasă mai rău decât unii dintre elevii lor în învățământul de masă…

Revenind la materialul primit, vizibil aici, este realizat de MKOR, și a strâns opinii referitoare la acest sistem de educație alternativă. Vi-l recomand, ca material informativ, mai ales în prima sa parte, despre ce înseamnă home-schooling, la noi, dar mai ales în afară. În schimb rezultate prezentate sunt, din punctul meu de vedere, departe de orice realitate reprezentativă, în ciuda numărului mare de respondenți – peste 1700. Selectați pe nișa de părinți cu studii superioare (peste 93% – procente pe care eu nu le-am văzut niciodată în studii), aproape în totalitate din mediul urban (95%), mi se par mai mult decât naturale răspunsurile lor referitoare la această alternativă educațională. Ca metodă de cercetare, menționat ca interviul, și apoi ca sondaj, nu are specificate obiectivele. Nu știu ce s-a dorit exact prin acest demers. Dacă s-a dorit doar evidențierea unui vid legislativ, atunci este ok. Există interes și doritori. Dar îmi este teamă că ne aruncăm înainte ca acum 150 de ani, spre a crea repede forma fără fond. Că, nemulțumiți de un rău mai mare, alegem ceva ce se poate dovedi un rău mai mic.

După de accesați studiul, vă recomand articolul Mihaelei, bine argumentat. Sunt chiar curioasă ce părere aveți despre acest subiect.

Suport pentru creioane din tuburi de carton reciclate

Undeva spre toamnă, când începuse copilul meu să-și amintească de existența școlii, și să mai arunce diverse pe birou, am hotărât că înainte de toate trebuie să păstreze ordine în jur. Cred sincer în ideea că o minte ordonată nu se creează într-un mediu dezordonat, și dezaprob varianta conform căreia îți lași amprenta în mediu și ceilalți trebuie să te accepte. Nu e niciun motiv pentru care ar trebui să aprob asta.

Și cum se văita ca din gură de șarpe cum că n-are în ce să și le pună, am hotărât să facem unul… convenția a fost că lucrăm la început împreună și finalizează el. Am lucrat eu și a finalizat Iris, după care a rechiziționat suportul, pe motiv că „o reprezintă pe ea”.

Am folosit o bucată de carton ca suport, pe care am decorat-o cu ce-am găsit – fâșii de hârtie rămase de la un alt proiect. Apoi am tăiat trei tuburi de carton, de diferite grosimi, le-am îmbrăcat în hârtie creponată, și le-am capsat între ele, după ce le-am așezat pe masă, toate la același nivel. Am desenat conturul tuburilor pe suport, și am pus o cantitate bunicică de aracet pe contur, cât să le „învelească” marginile și l-am lăsat la uscat…

O zi i-ar fi fost suficientă, dar copilul a uitat de el, și s-a tot uscat până zilele trecute, când l-a luat Iris în primire. După bombănelile privind decorul, care n-are nimic de-a face cu natura, s-a apucat totuși de lipit „ceva” pe el. Iată forma în care mi l-a prezentat:

Am avut musai ca indicație să fotografiez castelul, realizat cu ultimul nostru perforator, combinație de care e foarte mândră. Copacii de toamnă erau de sezon, dar cum încă nu se făcuse foarte frig, frunzele nu sunt pe jos. Soarele e atât de strălucitor că îmi face dor de mare, alături de roiul de fluturi…

Bine totuși că n-a pus deja zăpada, nu cred că sunt pregătită!

Ca observație, a ieșit mai stabil decât m-am așteptat, chiar stă zdravăn pe picioare și nu se răstoarnă.

Timpul în istorie

Ce-a de-a doua lecție din proiectul meu de licență a fost dedicată timpului în istorie. Deși am susținut-o săptămâna trecută, am avut nevoie de timp să mă liniștesc eu, să mă gândesc bine la toate momentele, ce a mers, ce nu a mers, și ce aș fi putut face altfel. Prietenii îmi mai spun că ar trebui să arăt un pic de îndurare, în primul rând față de mine, însă nu-mi stă în fire. Sunt critică, perfecționistă, și de la mine cer cel mai mult.

Revenind la lecții – despre prima am povestit deja. Ca de obicei când copiii au ceva de spus, timpul trece prea repede, și exercițiul pe care planificasem să îl fac în clasă a fost explicat doar și lăsat ca temă. Așadar, am început prin verificarea prin sondaj a cunoștințelor despre domeniul de studiu al istoriei, tipuri de izvoare, și apoi, pe rând, am verificat tema. Erau 20 de tipuri de izvoare, cât să revină câte unul fiecărui copil. Au fost și copii care nu și-au făcut-o, ori și-au uitat fișa acasă, noroc că am mai avut câteva rămase, și exercițiul a fost rezolvat oral destul de repede.

[Illustration] from Robinson Crusoe by James Baldwin

Sursă foto

După – am început cu o imagine. Din fericire pentru mine, au recunoscut imediat personajul Robinson, și ce surprinde mai exact imaginea: construirea calendarului. Mi-au oferit exact răspunsul pe care îl voiam… Robinson voia să numere zilele pentru că așa suntem noi, oamenii, avem nevoie de ordine și organizare. Imediat am anunțat că discutăm despre timp în istorie, și am încercat să răspundem la mai multe întrebări:

Ce este timpul?
Cum îl măsurăm?
De ce îl măsurăm?

Timpul este ceva ce „curge” și nu se mai „întoarce”. Am recapitulat unitățile de măsură a timpului, mai repede pe cele mici, și cu accent pe deceniu, secol, mileniu și corelația dintre ele. Apoi ne-am gândit la tipuri de ceasuri. I-am întrebat cât e ceasul, și la ce se uită ca să-mi răspundă… la telefon! Mă bucur că mai am încă ceas de mână… Dar până la inventarea ceasului, știau de clepsidre și ceasuri solare, le-am mai spus de ceasurile cu apă…

Am ajuns la cele trei momente ale timpului: trecut, prezent și viitor, și ne-am reîntors la ceea ce studiază istoria – trecutul.

Și de aici a început greul… căci, ca să ajungi să înțelegi convenția creștină de măsurare a timpului, și în același timp să nu pleci cu ideea că e singura corectă, să-i accepți pe „ceilalți” și să educi toleranța, am discutat despre marile civilizații și sistemul fiecăreia de a măsura timpul. Pe greci și pe romani mi i-au spus ei, pe evrei – eu, dar știau, pe musulmani nu-i luaseră în calcul. Tot aici am stabilit că timpul curge într-o singură direcție, așa cum și acele ceasului se învârt într-un singur sens. Am marcat pe axa timpului, una după cealaltă, marile civilizații, pe măsură ce au început să numere anii, de la momentul de referință. Animația a început prin trasarea axei timpului, cu comentariul de mai sus, am marcat momentul prezent, și pe măsură ce am ordonat cronologic civilizațiile în discuție, am derulat și animația.

Am păstrat apoi doar referința creștină, și am delimitat cele două perioade – cea de dinainte, și cea de după Hristos. Cu cea din urmă am rezolvat repede, numărăm anii crescător, și suntem în 2016. Pentru cea de dinainte, am realizat întâi paralela cu termometrul, și gradele „numărate invers”, apoi am numărat și aici înapoi… până unde numărăm? Numărăm până la infinit înapoi? Numărăm până unde avem izvoare istorice, căci este o axă a timpului istoric…

Despre convenția privind momentul nașterii lui Hristos am povestit deja aici. A fost destul de greu să-l plasăm în secunda 00:00, pentru că susțineau cu convingere că e născut pe 25 decembrie. Cum istoria se studiază și argumentează cu dovezi, le-am spus că și această dată este o convenție, de fapt nu avem nici cea mai mică idee când s-au întâmplat, că nu avem dovezi istorice care să ateste evenimentele… Și uite-așa îmi voi pune eu profesorul de religie în cap, că nu poate demonstra că Biblia este un izvor credibil… Dar asta e deja altă discuție, am tranșat-o cu la istorie așa considerăm, la religie puteți discuta cu doamna…

Apoi a urmat partea cu adevărat cumplită: cronologia, care este matematică curată. Și dacă la matematică nu prea merge, nici la cronologie nu dăm pe dinafară. Și am făcut două greșeli: prima, știam de la ai mei copiii că împărțirea cu 10, 100, 1000 s-a făcut deja la clasa a IIIa, la fel și împărțirea cu rest. Și n-am verificat informația în programă… lucrurile nu stăteau în favoarea mea, nu se făcuse destul ca lecția mea să meargă ca unsă. M-am descurcat, dar greu de tot. A doua greșeală a fost aceea că sunt obișnuită cu copii mai mari, care știu să ia singuri notițe. Sau cel puțin să deschidă caietul și să scrie singuri data… Mi-am recunoscut vina, m-am adaptat din mers, și m-am gândit apoi ce șoc este pentru ei când ajung la gimnaziu, când toată lumea îi ia „de buni”, și ce responsabilitate masivă este la clasa a IVa, să îi înveți să se descurce singuri, să facă o schemă a lecției, să ia notițe…

Partea de cronologie a vizat calcularea numărului de secole „întregi” ale unui an, și rotunjirea la următorul dacă avem împărțire cu rest.

Am folosit în acest moment și axa timpului, pe care o aveau toți, confecționată anterior la cursul de abilități, și am încercat să verificăm rezultatele.

A urmat jocul pe axa timpului, care le-a plăcut enorm. S-au descurcat bine, au fost doar câteva greșeli, pe care le-am corectat apoi împreună. Nu am avut deloc probleme cu cifrele romane, învățate încă din clasa a IIIa, ceea ce mi-a ușurat fantastic munca, căci numai asta îmi mai lipsea în lecție după atâtea noutăți, să explic și sistemul de numerație roman! Unii s-au mulțumit cu anul ce le-a revenit, alții au mai cerut cartonașe, căci au văzut că „mai am”. Dacă ar fi fost clasa mea, aș fi lăsat pe perete axa timpului.

Mai greu a funcționat lucrul în grup, mai ales partea de verificare a rezultatelor colegilor. În momentul în care am găsit greșeli pe axă, au fost foarte nedumeriți de ce, după ce am discutat cu copilul care a calculat eronat, am luat la întrebări tot grupul, că nu ei au greșit. Nu, dar voi erați responsabili cu verificarea, și nu v-ați făcut treaba… colaborarea nu a funcționat.

Am discutat și despre decenii, și pentru anii de după Hristos au funcționat. Pentru anii de dinainte le-am explicat doar, le-am spus să fie atenți, căci la anul, în clasa a V-a, se vor lovi de ele. Axa au prins-o în caiet, iar ca temă au primit să calculeze secolul și deceniul pentru doi ani, la alegere, după Hristos.

Mi-am dat seama la plecare că mă așteaptă un drum lung… Și avem cu cine să mergem pe acest drum, doar că trebuie să îi ținem pe drum și să nu-i pierdem.

Știu că jocul de cronologie a fost preluat și realizat la clasă de multe colege. A fost surpriza toamnei pentru mine. Sper că aveți acum un pic de timp să mă ajutați cu feedback. Am structurat câteva întrebări, pentru a fi mai ușor, și le-am adăugat aici.

Mulțumesc!

Edit 2017:

Vă recomand să accesați linkul pentru manualul digital de aici
http://www.all.ro/manual-de-istorie-clasa-a-v-a.html . Sunt câteva filmulete, exerciții, dar și fișierul cu explicații suplimentare care pot ajuta.

Odiseea unui explosion box

Vara aceasta, la Hațeg, am cunoscut-o pe Maria și proiectele sale. Dintre toate mi-a plăcut enorm ideea de „explosion box”, și am pornit spre casă hotărâtă să încerc. Proiectul meu a căpătat contur în momentul în care am vrut să pregătesc un cadou cu totul deosebit… și o idee mai „altfel” nu am avut, decât să pregătesc un album foto în această formă. Am început privind cu atenție, și eu și Iris, tutorialul, și ne-am făcut o listă aproximativă de materiale… căci ceea ce aveam deja nu ne era de ajuns.

Ne-am luat carton A3, căci făcusem noi o socoteală că încape și cutia, și capacul… am fost la limită, căci a încăput, cu latura de 9cm, dar ar fi fost mult mai sigur să mergem pe 8-8.5cm. Pentru 9 am făcut un artificiu la capac, căci nu a ieșit din prima cu toate laturile îndoite. După ce am decupat primul model, ne-am dat seama că „treaba” e mai complicată decât anticipam, și ne-am apucată să facem, din carton A4, una mai mică – latura: 7cm, iar capacul – din o a doua coală. Pe aceste versiuni am exersat în paralel, eu la a mea, Iris la a ei.

Am folosit, la cea mică, pentru decor, hârtia cu patern de la Daco, care s-a potrivit de minune cu nuanța cartonului. Iris a lipit cu aracet, eu cu bandă dublu-adezivă. Cu lipici nu este deloc o soluție, se înmoaie materialul, și pierde din greutatea pe care o dă banda adezivă la cădere… În schimb, pentru bandă n-am avut aplicator, ca în tutorial, și a durat o veșnicie să o tai, potrivesc, aliniez, desfac. Însă am descoperit cu ocazia aceasta că este minunată, iar pentru realizarea cutiei nu am folosit nicio picătură de lipici.

Al doilea material, pe care tot Maria mi l-a prezentat, este washi tape. Cum s-o descriu… este ca o bandă de scoch, cu diverse modele, care se lipește în scop decorativ, dar nu vă bazați pe ea pentru a lipi ori susține ceva. Am căutat în oraș și am găsit… aveau o cutie întreagă, toate diferite, și după ce am stat cu Iris pe gânduri vreun sfert de oră, am ales-o pe cea cu imitație de ștampile poștale și scris de mână. Habar n-aveam cum o s-o folosim, mai aveam trei de la Daco și ne-am mai cumpărat apoi și celelalte trei modele, deci… șapte posibilități de a alege!

Pentru cutia pe care voiam s-o pregătesc special, am cumpărat carton embosat, cu modele florale, și cred că era și o folie cumva plastifiată, căci era mult mai tare decât un carton normal. Mi-au plăcut enorm… păcat că nu se vând decât la bucată, și nu sunt deloc ieftine, să te poți „juca” cu ele. Pentru restul elementelor din interior am folosit carton negru, de 160g/m2. Cel exterior a fost tot de 160, însă pentru cutia mică am avut carton de 300, care s-a comportat extraordinar.

Am mai folosit un perforator de margine, pentru toată dantelăria pe care o vedeți, trimmer, pentru tăiat drept și ondulat, cuțit pentru decupaj, pentru finețuri (cum ar fi tăierea la 45^o a benzilor decorative de la ramele foto), o croșetă pentru orice a însemnat linie de îndoire, echer și riglă, pentru desenat toate ramele, în funcție de dimensiune, căci cele laterale sunt mai mici, pentru a permite închiderea cutiei și existența decorațiunilor orizontale.

Buchețelele de trandafiri sunt realizate din hârtie de quilling de 1cm lățime, nuanțe de alb și crem, iar pentru frunze am folosit un perforator decorativ. Dantela adezivă și fluturii din setul de etichete au completat decorul. Ideea de volum (dantelăriile sunt suspendate la 1mm deasupra cartonului) a fost realizată cu ajutorul benzii dublu-adezive din spumă și a pătrățelelor adezive, acestea din urmă fiind gata tăiate pentru a prinde elemente mici.

Poate că pare puțin… însă la cutia mare am lucrat aproape 10 ore, fără a folosi pentru suport niciun material calculat automat sau printat. Absolut toate elementele au fost măsurate, decupate și lipite manual, gândite de 10 ori și tăiate o singură dată. Ne-am jucat apoi cu fiecare cutie, să le vedem cum se deschid și cum cad. Fotografiile pentru rame au fost făcute 9/13, și decupate apoi la dimensiune, 8/8.

Cutia poate fi folosită pe birou, sau pe marginea unui raft de bibliotecă, pentru a expune și fotografia plasată orizontal.

Aici este prima realizată, cu încercare și eroare, și la unele elemente am renunțat, cum ar fi suportul pentru fotografie, aflat în față. Am preferat să mut suportul în spate, să fac rama mai mare, și pentru trandafiri am decupat direct din ramă un colț, astfel încât interiorul nu mai era patrulater, și pentagon.

Am renunțat și la buchetul de flori din interior, căci nu am fost prea încântată de încercarea 3D, și am preferat altceva. Recunosc însă că rezultatul final a fost dincolo de așteptările mele, și, dacă nu știam de la început că nu va fi a mea, cu greu m-aș mai fi despărțit de creație.

Mai jos sunt cele patru rame, în detaliu. Suportul de trandafiri de la cea din spate are și rolul de a ține vertical acel perete.

Și… întreagă. În laterale am adăugat imagini cu capacul.

Istoria, o veșnică… poveste

Mai bine zis, o veșnică problemă! De rezolvat, firește, pentru cei care îi dedică viața. Totuși, pentru cei mici, la școală, ea nu ar trebui să ridice astfel de piedici. Am răsfoit acum, la început de an, tot ce am putut găsi pe piață, pentru cele două lecții care fac parte din proiectul meu de licență: timpul și spațiul istoric. Am adăugat, atât cât mi-a fost la îndemână, articole cu sfaturi și materiale, însă mă urmăresc, cumva, cele văzute, și mă apucă durerea de cap când mă gândesc că unii, fără rea intenție, le iau de bune.

Prima „problemă”, pe care, dacă n-o rezolvi, mergi bine-merci cu ea mai departe, este cea referitoare la convenția creștină de a măsura anii, înainte și după Hristos. Pare simplu, însă, dacă te iei după unele materiale, pe axa timpului avem fixat „anul nașterii lui Hristos”. Adică… avem anul 1 î.Ch, avem anul 1 d.H, și între ele – „anul nașterii lui Hristos”?? Adică ce anume, anul zero?? Nu există anul 0! Există un moment al nașterii, marcat ca o fracțiune de secundă, convențional, căci altfel pe Hristos îl lăsăm să se nască pe 25 decembrie, acum cca 2000 de ani. Cu exactitate știam dacă mama lui îl declara la primărie și avea certificat ca noi toți, dar na, a fost ocupată să fugă, ca să-i salveze viața.

Am ținut lecția (și voi reveni cu povestea), și am explicat această convenție ca secunda 00:00 de la Revelion, momentul acela de o clipă în care toți sărim în sus. Cam așa și cu momentul nașterii, ce e înainte și ce e după el.

Al doilea „moment” de remarcat este cel al pictogramelor ce reprezintă diversele epoci istorice, unde se îmbină modalitățile cele mai diverse de denumire…. ba apare Epoca Străveche, ba apare Preistoria. Ba Veche, ba Antichitate. Nu discut Epoca Modernă/Epoca Contemporană, care tind să devină una singură… Revenind, copiii trebuie să le ordoneze. Nu ar fi greu, se adaptează ei, deși tot comentează, că de omul preistoric au auzit, și străvechi îi derutează (dar nu cumva să le vorbim pe înțeles la școală, sau să ne raportăm cumva la ceea ce ei știu deja). M-a uimit însă pictograma cu epoca dinozaurilor, „de dinainte de apariția omului”… Asta după ce am tot repetat că istoria este știința care studiază trecutul omenirii, de la apariția omului și până în prezent. Așadar, ce treabă au dinozaurii cu povestea noastră? Aaa, că le plac copiilor… că știu ei că sunt undeva departe-departe în timp… Ei nu pricep ce înseamnă ca timp istoric un secol, cât de „îndepărtat” este, și cca 70 mil de ani de la momentul când au dispărut, comparați cu cei cca 2 mil de ani de la apariția omului, suprapuși cu „prezentul” de câțiva ani pe care abia îl înțeleg… da… este extrem, extrem de relevant!

Discutam cu Iris despre lecțiile mele la școală, și a văzut materialele despre timp, și cum am marcat eu epocile istorice. Mi-a povestit că la ea profesorul a comparat cu un ceas. Așadar, dacă comparăm istoria omenirii cu un ceas (și o oră), și presupunem că omul a apărut la „fix”, putem considera că Preistoria reprezintă 50min, iar restul epocilor – 10, și fiecare din ce în ce mai puțin. Mi-a plăcut enorm paralela făcută, și m-am gândit foarte mult la ea, căci pentru cei mici, care au nevoie de ancorare în concret pentru a înțelege abstractul, este perfectă. Leagă cumva elementele pe care eu am insistat: acele ceasornicului se învârt într-un singur sens, timpul curge într-o singură direcție, dar la această variantă extrem de vizuală pentru a explica proporția pe care epocile istorice o au nu m-am gândit.

Am dat și eu la rândul meu această explicație, la nivel de clasa a IVa, și a funcționat, și este motivul pentru care am scris despre ea. Ar fi și păcat, dacă ceva merge, să nu îl folosim.

Ultima observație, cu care și închei, este aceea că pe axa timpului am văzut marcat tot mileniul 3. Nu ar fi o problemă, dacă acolada cu „Epoca Contemporană” nu se extindea până la finalul acestuia… Istoria studiază trecutul. Ceea ce se va întâmpla mâine va fi istorie abia poimâine. De unde anticipează autorii materialului încă 1000 de ani de „contemporaneitate”? Mâine Pământul poate fi izbit de un asteroid, și istoria omului să ia sfârșit la fel ca cea a dinozaurilor. Sau sfârșitul lumii să vină în 2500 toamna. Și toate, pe un grafic. Căci, dacă era în text, nu mă agitam, oricum citesc rar sau deloc. Dar la imagini se uită… 🙁

Proporția epocilor istorice nu este relevantă, graficul evidenția succesiunea lor.

Copertă personalizată pentru caiet

Când copiii au intrat la școală, și manualele & auxiliarele aveau cele mai ciudate dimensiuni, am optat pentru învelirea cu hârtie. Nu sunt deloc adepta caietelor „dezbrăcate”. De vreo 3 ani le învelim în coală albă, și Iris e încântată să le poată decora cum vrea ea. Fie că lipește benzi decorative, fie că desenează sau pune ștampile, are versiune originală pentru fiecare.

Trecerea la gimnaziu nu este ușoară, și adaptarea la o clasă nouă nici atât. Sunt bile albe și bile negre în fiecare zi, profesori pe care îi adoră, și alții cărora le-a prins frica… Dar după prima oră de geografie a venit cu un zâmbet larg… Mami, ne-a dat temă!!! Eu oftez în gând, a avut teme din prima zi, și nu puține, genul acela de teme care nu se mai termină ore la rând… Mă și gândeam, ce temă le-a dat la geografie… Ne-a zis că nu ne trebuie caiet, să ne facem un dosar și să ne personalizăm coperta!!

Așadar, le vorbești copiilor în prima oră despre ce vor discuta anul ce urmează, și apoi, prin „personalizare”, le ceri de fapt să aleagă o idee principală din tot ceea ce s-a discutat. Iris rămăsese la planete sau vulcan, noroc că am găsit printre dublurile din albumul de la Lidl (pe care nu l-am completat… of…) patru planete. Apoi a început distracția. Am scos șabloanele, pe care le aveam din cartea de la Klutz, și încă vreo câteva din cea de la Teora, proaspăt cumpăratele markere cu auriu și argintiu, și, în final, steluțe sclipitoare făcute cu perforatorul de margine și lipite una câte una.

Rezultatul… de vis. S-a oprit din lipit steluțe când i-am zis că lângă Soare nu se văd. La școală am înțeles că doamna a fost foarte încântată. N-au întristat-o decât colegii care au acuzat-o că n-a făcut-o ea… Cum să zică așa?? Se vede că nu mă cunosc… Dincolo, la fosta școală, nimeni nu i-ar fi spus asta…

Talente de Năzdrăvani

Monthly Archives: octombrie 2016