TIC, sau cum să le arăți copiilor că școlii nu-i pasă

Dacă există o materie la care poți învăța mai bine faptul că școala și realitatea au o relație din aceea în care „se cunosc, se salută, și atât”, atunci aceasta este TIC. După ce ne-am bătut cu pumnul în piept că uite, îi învățăm pe copii de mici să utilizeze calculatoarele, ne dăm cu stângul în dreptul, facem pe cocoșii… când… de fapt… nu ținem deloc cont de nevoile lor.

În primul rând, la TIC nu deschidem calculatoarele. Învățăm despre ele, cu scheme pe caiet, din care nu înțelegem mai nimic. Aseară Iris a venit disperată să-i explic ce a desenat ea acolo… Așa că am studiat schemele, am încercat să mă prind ce Doamne-iartă-mă a făcut acolo… niște sloturi… am ghicit câteva, i le-am zis…

De ce ar învăța așa, n-am idee… ar trebui să utilizeze o schemă logică. Adică… și încerc să redau o parte din dialog: dacă vrem să folosim un calculator, prima dată… Îi dăm drumul! De unde? (cu schema lângă) De la butonul de power! Cum știm că i-am dat drumul? Se aprinde led-ul de power… Ce se întâmplă acum în carcasă? Păi… curentul electric pătrunde în toate componentele, care încep să funcționeze. Procesorul (creierul calculatorului) rulează programele instalate, și ne deschide nouă sistemul… Apoi i-am povestit de memoria de scurtă durată, RAM, care e legată de rapiditatea cu care calculatorul execută ceea ce îi ceri – și înseamnă că nu are prea multă calculatorul bunicului, care se mișcă precum un melc. Memoria de lungă durată – hardul, este un fel de depozit pentru tot ceea ce păstrăm noi: poze, filme, muzică, documente.

Am trecut apoi la CD-ROM, DVD-ROM, DVD-RW, și cireașa de pe tort, floppy-disk. Dacă pe primele i le-am explicat, și le-a înțeles, la floppy… fac un efort, îmi amintesc de ultima eclipsă, și-i spun că e discul ăla de plastic pe care l-am spart și ne-am uitat cu ce era în interior la soare! Și noi de ce învățăm astea dacă nu se mai folosesc?! Dau mândră răspuns: pentru că e istoria calculatorului! Și la ce-mi trebuie?

A ajuns așadar la întrebarea pe care o pun copiii acum…. la ce-mi trebuie mie ACUM ori MAI ÎNCOLO informația asta?? La fel cum stătea și calcula aseară, cine e mai mare, 2^41 sau 3^24? Aș fi vrut să-i spun că am trăit bine-merci fără să știu să calculez puteri așa mari, ori să extrag radicali de x ordin, și nu cred că mă voi mai lovi vreodată de ele…

Azi de dimineață recapitulam informațiile… „și când vrem să transferăm informațiile din calculator… ce folosim?” Un stick! Corectez: cd, dvd. Stick usb nu avea în lecție. „Dacă vrem să ascultăm muzică… ce avem nevoie?” Internet! Ca o paranteză, nicăieri în caiet nu scrie nimic de internet. Eu voiam să ajung la boxe, căci avea pe schemă mufele…

Lecția a fost o nebunie, căci desenele ei erau departe de ce am putut eu să-i arăt cu laptopul, să-i explic că au evoluat calculatoarele de la unele cât un depozit, la cele mai mici laptopuri, că în curând mouse-ul e pe lista speciilor pe cale de dispariție, că avem ecrane tactile…

Și, dacă am avut cireașa de pe tort, să punem și bomboana de pe colivă, simultan cu răsucit cuțitul în rană. Cum în laborator (unde fac ora, dar nu pornesc calculatoarele) sunt calculatoare vechi, au întrebat, tot desenând „structura”, dacă nu le pot deschide, să vadă ce e înăuntru. Răspuns – nu, că sunt lipite.

Mai are sens să mă întreb cât de ușor ar fi fost să deschidă unul și să le arate? Cât de ușor ar fi înțeles, căci copiii din ziua de azi asta fac, în primul rând văd…? Ca să nu mai zic cât ar fi simplificat lecția aceasta cumplită, printr-o paralelă cu corpul omenesc? Ochii sunt monitorul, urechile boxele, gura – microfonul, creierul – procesorul, memoria – hardul, ram-ul, simțurile – mouse, tastatură, și așa mai departe…

Dar – facem TIC la școală. Dezvoltăm „competențe digitale”, nu?

tic