suport stelute

Suport pentru creioane – sau orice alte obiecte

Suportul de mai jos intră la categoria „reciclate”. Îl foloseam deja ca să păstrăm toate ștampiluțele noastre tușate, cu care Iris își decorează coperțile caietelor (le-am îmbrăcat în alb), dar așa, transparent, nu avea niciun farmec. (În caz că nu v-ați dat seama, este un capac de la o cutie de 100 de cd-uri.)

suport steluteAm căutat ce aveam la dispoziție, și am găsit un autocolant negru din pvc, cred că de prin Brico… Iris voia să folosim floricele și fluturași, dar „noaptea” nu mai sunt nici deschise florile, nici nu zboară fluturii. Ne-am oprit la punga cu steluțe, și ne-am împiedicat și de cea cu smiley.

Am început să corectăm întâi autocolantul. Poate l-am lipit și noi strâmb, poate a fost tăiat strâmb și n-am observat, cert e că marginea de jos avea zone în care se vedea „calitatea” muncii depuse. Nu a fost floare la ureche nici să-l lipim fără bule de aer, și l-am dezlipit de câteva ori. Am corectat partea de jos cu bandă decorativă, preferata ei, proaspăt achiziționată din Jumbo, 3 bucăți la pachet, și care sper să-i ajungă în această lună (toate caietele au parte de fericire galbenă!) Steluțele sunt predecupate din spumă simplă, sau cu glitter, și nu sunt autoadezive, așadar le-am lipit cu silipici. Nu v-aș recomanda silicon fierbinte, căci topiți spuma, varianta aceasta utilizabilă „la rece” este cea mai potrivită, chiar și pentru copii. Pe locurile goale am lipit smiley, câți mai aveam, mai mult triști, căci cei veseli s-au consumat demult.

Muchia de sus – de unde am tăiat urechiușele cu care se închidea cutia – am acoperit-o cu bandă neagră (cea folosită la izolațiile electrice), și care s-a potrivit foarte bine cu autocolantul, abia se vede.

La ce se poate folosi? Aproape la orice are nevoie de depozitare pe birou. Ursulețul nu face parte din proiect, doar căutam ceva ce să facă contrast, căci se vedea tot negru înăuntru. Cu copiii mai mici se poate acoperi suportul cu hârtie glasată autocolantă, și apoi pe aceasta se poate lipi aproape orice.

Spor la lucru!

felicitare fluturasi

Felicitare aniversară cu fluturași

felicitare fluturasiMomentul în care Iris află de aniversarea prietenilor este urmat imediat de un zâmbet lung: facem felicitare! Încercăm să nu ne repetăm, deși o rețetă care a avut succes e greu de abandonat. Deocamdată mai avem dantelă adezivă, așa că încă putem realiza felicitările pe aceeași linie decorativă…

Am folosit cartoane speciale pentru suport. Le-am primit cadou, cu mențiunea „sigur faci tu ceva fain cu ele”. Și mă străduiesc. Pentru partea de sus am lipit hârtie imprimată, cu unul din modelele mele preferate din setul Prin grădină (Daco, HR930), apoi perforatoarele decorative de margine, bandă dublu-adezivă buretată (Daco, BA318), pangligă albastră, fluturi 3D realizați cu perforatorul, flori pentru decor.

Cartonul crem a fost tăiat oblic, decorat cu perforatorul. Banda albastră a fost tăiată în același unghi, pe o parte am pus același model, cu inimioare, pe cealaltă – pentru că am pus greșit modelul, am îndreptat cu trimerul, ondulat. A fost suspendată cu banda buretată, și peste am adăugat dantela.

Trandafirii și fluturii au fost prinși cu pătrățele dubluadezive (Daco, AD001), pentru a sta „în aer”. Normal aș putea tăia din bandă bucățelele mici necesare, dar dacă tot există de-a gata, nu mai reinventez roata.

La fiecare proiect lucrăm împreună. Mie îmi revine cel mai des partea de tăiat/potrivit cu ghilotina, Iris potrivește elementele și vine cu idei, iar eu mă străduiescă să o las să hotărască ea. Și la fiecare exercițiu mai adaugă pe listă… ne-ar trebui și ceva de genul… Deocamdată a mai pus niște modele de perforatoare, hârtie imprimată – și încă n-am depistat o sursă de modele faine și mai mărunțele în ilustrație, pixuri care să scrie cu pastă în relief… buget să avem!

 

bete lemn sperie ciori

Sperie-ciori din bețe de lemn

La începutul lunii am adăugat aici un proiect cu brățări realizate din bețe de lemn. Eu le-am procurat de la materiale medicale, sunt acelea cu care doctorul examinează gâtul pacienților. Proiectele cu acestea sunt nelimitate, numai nivelul imaginației este limita a ceea ce poți face cu ele.

La sugestia editurii Casa, am realizat împreună cu Iris două sperie-ciori. Am lucrat fiecare la a ei, după cum ni le-am dorit, și iată ce-a ieșit:

bete lemn sperie ciori

Etape de lucru:

  1. Am luat 6 bețe de lemn, 5 le-am așezat unul lângă celălalt, și cu ajutorul celui de-al șaselea am tras o linie oblică, pentru a delimita pălăria.
  2. Am pictat (cu acril, căci arată mai fain decât tempera, „strălucește”) fiecare băț până la linie, și pe cel de-al șaselea integral. Am început cu al șaselea, l-am pictat jumătate, apoi pe celelalte, timp în care s-a uscat, și am putut picta apoi și cealaltă jumătate.
  3. Am întors bețele invers, și am lipit pe spate câteva benzi adezive transparente.
  4. Pe cel de-al șaselea băț am lipit bandă dublu-adezivă, atât cât se suprapunea cu cele cinci. Am așezat pe capete șnururile de hârtie, apoi am atașat „borul pălăriei” peste limita de culoare.
  5. Am desenat cu un creion conturul ochilor mobili, apoi am realizat un triunghi în jurul acestuia, pe care l-am pictat cu acril negru. După uscare, am lipit ochii cu lipici cu silicon.
  6. Am terminat de decorat fața. La Albăstrica am lipit un triunghi de spumă și am pictat gura. La Roșioara, Iris a pictat nasul și gura, și a „îmbujorat-o” cu creioane cerate, iar la pălărie a pus pene.

Încă nu ne-am hotărât la ce să le folosim. Le-am pus suport, poate le facem decorațiuni pentru ghivecele cu flori. Iris le-ar vrea fără, și să le lipim pe perete. Sau pe ușa dulapului de la școală. 🙂

Dacă doriți să realizați proiectul, găsiți la Daco toate materialele necesare. Pentru că site-ul este în refacere, nu știu dacă sunt vizibile toate produsele, și am dat codurile (se pot folosi apoi în câmpul de căutare).

Spor la lucru!

 

Aventurile râmei Oli, de Olga Gudynn

Aventurile râmei Oli, de Olga Gudynn

Întoarcerea din vacanța de vară a fost mai primitoare decât credeam, căci din surprizele care așteptau la birou făcea parte și cea de mai jos… Nu știu exact la ce mă gândeam când l-am desfăcut, însă trăistuța a cerut imediat să fie pictată. Dar septembrie a fost cam nemilos la început, acrilicele mele s-au ascuns, și m-am încăpățânat să nu vă povestesc despre cărticică până nu reușesc să pictez trăistuța.

Aventurile râmei Oli, de Olga Gudynn

În cele din urmă am cumpărat alte acrilice, eu m-am apucat de lucru, cu emoție, căci e prima pictură a mea pe textil, iar Iris – să citească povestea. Mă gândeam cu groază că nu iese, și planul meu se duce pe apa sâmbetei, însă este gata. Cumva din seria de „Aventuri la firul ierbii”, povestea este desprinsă din zona imaginarului: lumea râmelor, viermi inelari de-o vârstă aproape cu planeta noastră și lumea legumelor din grădină. La final, ca acult, îți dau seama că este o poveste educativă, care le expune copiilor, în modul pe care ei îl înțeleg foarte bine – sub formă de poveste –  beneficiile consumului regulat de legume. Așa că, dacă aveți nevoie de ajutor în lupta cu copiii, să-i convingeți să consume legumele, râma Oli poate fi un aliat potrivit.

Aventurile râmei Oli, de Olga Gudynn

Însă, pe lângă poveste, mi-au plăcut și paginile de la început și sfârșit. Nu știu în ce măsură le puteți vedea în librărie, căci sunt sigură că, din acest motiv, volumul vine țiplat. Sunt câteva cartonașe care leagă povestea de realitate: cum și de când folosesc oamenii legumele pentru menținerea unei bune stări de sănătate. La final, aproape ca un album scrapbook, sunt câteva imagini de colorat pentru cei mici, cu care Iris vrea să recupereze personajul, căci nu i-am lăsat ei trăistuța…

Aventurile râmei Oli, de Olga Gudynn

Volumul a apărut la editura Pandora M (Grup editorial Trei), dar este disponibil și în librăriile online, elefant, Librarie.net, Libris, eMag, Cărturești.

Mănăstirea Putna, leagăn de cultură, istorie și civilizație românească

Hai la religie, să ne mărim media…

Una dintre cele mai de … argumentații pentru ora de religie pe care îmi e dat să o aud este cea privind contribuția ei „esențială” în mărirea mediei. Nu mă deranjează atât de mult faptul că o aud la părinți, asta e, unii nu au depășit mentalitatea conform căreia ne ducem la școală pentru notă, (și nota aceea te definește pe tine, ca persoană), nu pentru a învăța.

Mă deranjează însă fantastic faptul că o aud de la profesori. Cum, îl/o retrageți? Dar, știți, pierde la medie!! Da, dom’le, știu, îs tâmpită, arunc pe geam niște sutimi! Se dau moka la colț, și eu nu le vreau… Peste încă vreo 5 ani probabil copiii mei vor fi în acea minoritate de ciudați care nu au deloc religie în foaia matricolă (deși la fii-mea doar ce am modificat-o, la cerere, că avea doi ani medie pusă, din entuziasmul profesorului care nu dă pe la clasă, și la sfârșit de semestru pune notele de sus până jos…)

Singurele motive pentru care accept ca rațională participarea la această oră este o înclinație deosebită a copilului, încă din familie, către acest aspect. Sau un profesor dedicat, care din îndoctrinare transformă ora într-una de educație…

Cu ce mă încălzește pe mine un copil care, după patru ani de religie, e incapabil să primească în grup un copil nou. Nu mă joc cu tine, așa, că nu vreau eu, ba nu-i las nici pe ceilalți, că tu ești nou, și așa vreau eu, să nu ne jucăm cu „cei noi”. La ce au folosit acești ani, dacă nu la a educa o atitudine deschisă, tolerantă și prietenoasă? La nimic… la medie!

Și ca să revenim la trocul acesta dezgustător pentru mine. Faci religie ca să-ți mărești media. Nu-ți place, nu te atrage, nu-ți spune nimic materia asta, dar dacă ești acolo fizic, și prof. X are și el catedră și ia un ban „muncit” un an de zile, te răsplătește cu un 10 la materia lui. Și-ți crește media… Ce învață copilul meu din atitudinea asta? Că lucrurile merg „și așa”? Că „scopul scuză mijloacele”? Că la școală se poate și să faci doar „act de prezență”?

Adică ce facem…? Ne trimitem copiii la școală să învețe exact ceea ce ne provoacă nouă o senzație de vomă când deschidem televizorul…

Vă recomand ca atunci când intrați în panică pentru cele 3 sutimi care se pierd la medie (Andrei a „pierdut” 0,03 în clasa a V-a și 0,03 în clasa a VI-a), să recalculați media. Apoi să vă gândiți că media anilor de gimnaziu înseamnă 20% (anul trecut a fost 25%) din media de admitere. Că tendința e să scadă acest procent (aș paria că ajunge la 10% sau dispare)… și să calculați dacă toate acestea merită să supuneți copilul unui efort în plus, ale cărui beneficii nu se prea văd deloc… adăugați și non-valorile de mai sus, și decideți. Da, nasol rolul de părinte. Am mai auzit eu o replică, vreau să fiu eu cu conștiința împăcată că ți-am creat toate condițiile, în rest e treaba ta! Cine contează cu adevărat? Când învățăm să ne asumăm odată deciziile?

Și să nu uit ceva: în țara asta, conform constituției, nimeni nu îți poate cere să-ți declari religia. Am tras linie în formular, nu pentru că sunt păgână, și nici pentru că dau pe la biserică de două ori pe an, sau nici atât. Pentru că acea latură a creștinismului care ar trebui într-adevăr să ne facă oameni mai buni, mai iubitori de aproape, o înveți cu dragoste, în familie, nu de frică, nu de teama notei, nu în genunchi, la școală. Iar despre restul – citești atunci când înțelegi, când îți dorești să afli mai mult, fie și numai pentru cultura ta generală.

Mănăstirea Putna, leagăn de cultură, istorie și civilizație românească

Mănăstirea Putna, leagăn de cultură, istorie și civilizație românească

izvoare istorice

Spațiul istoric – izvoarele istorice, lecție la clasa a IVa

Azi am primit, aș putea zice, „botezul” pentru istorie, clasa a IVa. Am ținut prima mea lecție… pentru care n-am dormit toată vara, și pe care n-aș fi reușit s-o organizez fără ajutorul prietenilor, care, ori mi-au cumpărat materialele de la târgul de vechituri, scotocind ore în șir după indicațiile mele, ori mi le-au împrumutat. Am mai completat cu ce-am avut pe-acasă, am printat și am xeroxat pentru a avea cât mai multe exemple, sau am investit în cărți poștale la muzeu.

Obiectivul lecției a fost simplu: să identifice, în momentul în care li se indică un material, ce tip de izvor este, cum anume ne poate el „vorbi” despre trecut și mai ales cum îl conservăm (am eu piticii mei, să nu ne urcăm pe zidurile cetăților…). Căci, dacă ne rezumăm să spunem „izvoare nescrise-unelte, arme, podoabe etc”, și trecem mai departe, n-am rezolvat nimic, mai ales la vârsta de 10 ani, când trebuie să vezi, să atingi, ca să înțelegi. Am preferat ca ora aceasta să ne transformăm în istorici amatori, și să vedem ce informații putem afla…

Nici nu știu cu ce să încep. Partea de spațiu istoric am rezolvat-o folosind o hartă a prezentului (România), urmată de o hartă a trecutului, Dacia în vremea lui Burebista, pe care am trasat și conturul granițelor actuale. Toate hărțile/fotografiile au fost proiectate pe perete, nici nu aș putea concepe lecția fără suport pps. Dar apoi a urmat partea grea… cum aflăm noi ce s-a petrecut în trecut?

Le-a plăcut „povestea spusă de un om preistoric”, pe care am citit-o împreună. Am folosit o imagine din peșterile de la Lascaux, reprezentând o siluetă umană rănită. Fac o paranteză, mi s-a părut extraordinar site-ul, care avea capitol special pentru „resurse didactice”, ceea ce la noi nu am găsit pe site-ul niciunui muzeu: să-ți ofere fotografia obiectului și scurt istoric. Apoi am avut o sumedenie de fotografii de la expoziția privind cultura Gumelnița, și le-au atras atenția cele două morminte… Știau cum ar trebui să arate un creștin, în niciun caz înmormântat ghemuit, și mai să-i scap din mână când au început să-și dea cu părerea ce religie aveau (de unde până unde ar fi fost catolici…?).

Printre izvoarele pe care le-am comentat împreună am strecurat și câteva secvențe de film din primul război mondial. Mi s-a părut relevant, când vorbim despre epoca modernă, să vedem și ce tipuri de izvoare ne poate oferi aceasta spre cercetare – înregistrări audio și video, cu sau fără sonor, pe film, bandă sau digital.

După discuții, i-am împărțit în 4 grupuri de câte 5 (și da, contează enorm câți copii ai în clasă, eu am căutat special o clasă mică pentru a susține lecțiile), și fiecare a primit un set de materiale, originale și copii. Am avut copii după „Gânditorul de la Hamangia”, însoțit de o carte poștală reprezentând statuetele (care, numai Ăl de sus știe când le vom putea vedea iar în original la MNIR), monede din 1881,1914, 1944, și o copie după un sesterț roman din vremea lui Nero, documente originale – certificate de naștere (1925, 1978, 2005), diplome de studii (1943, 1962, 1998), o foto-copie pe film a uneia dintre diplome (au fost foarte interesați de cum făceai „xerox” atunci când nu se inventase încă), un abecedar din 1932, Almanah „Șoimii patriei” din 1988, și, în rest, fotografii diverse, ziare de la începutul secolului XX, copii după documente. Am ales și documentul meu preferat, aflat la Muzeul Bucureștilor, în care un cetățean era avertizat că i se închide apa pentru că face risipă în gospodărie… Aviz amatorilor de azi, care nu se mai gândesc la nimic…

N-aș putea să măsor la ce cote a ajuns curiozitatea lor. Toată pauză au stat roi în jurul catedrei, să „studieze”. Și m-au rugat ca data viitoare să le aduc iar materialele, să se mai uite la ele în pauză… Au fost mici detalii, pentru care mereu se sună prea repede. Însă faptul că erau numai zâmbet, și cu întrebări de pus, m-a făcut să mă simt minunat. Copiii sunt copii, și sunt la fel oriunde ar fi. Curioși de la natură.

izvoare istorice

Geometria, detectivul și avocatul

Practica spune că un copil normal are nevoie să repete un algoritm de șase ori până să putem considera că și l-a însușit. La matematică, exercițiile sunt esențiale, căci matematica se învață cu creionul în mână. Un copil cu dificultăți moderate în învățare poate avea nevoie chiar de până la 20 de repetiții, iar cei cu dificultăți grave, cu mult peste această limită.

Nu am văzut nicăieri că o singură aplicație ar rezolva problema învățării, însă al meu copil pare să creadă cu ardoare în această teorie… motiv pentru care, la vârsta la care adolescența bate la ușă, avem niște conflicte de toată frumusețea, cu nervi și accesorii din categoria „dacă mă uit în oglindă, părintele ăsta nu sunt eu”. Cert e că la geometrie – care mie mi-a plăcut enorm de când am descoperit la grădiniță echerul și compasul – se dau lupte crâncene. Nu e atent, nu desenează la milimetru, prin urmare, mai dai de necaz și pentru că te induce în eroare figura…

Azi rezolva o problemă chiar frumoasă, și când am luat-o, încet, amândoi, de la capăt, și-a dat seama unde a greșit prima dată… apoi nu a fost decât muncă și atenție. Discutam la final pe lângă: a rezolva o problemă de geometrie, și mai ales, să-ți facă plăcere să o rezolvi, înseamnă să ai înclinații de detectiv și avocat. Pe de-o parte, să scoți zer din piatră seacă, adică tot ce poți din puținele date ale problemei, să le întorci pe toate părțile și să le corelezi, și să devii avocatul diavolului, să folosești tot ce ai ca să demonstrezi că e „vinovat”. Eu știu că mi-am greșit meseria… însă ce pot să văd, din entuziasmul cu care copilul meu rezolvă problemele… e că nu voi avea, cu siguranță, avocat sau detectiv în cazul lui…

Da… suntem clasa a șaptea… și când îl întrebi încotro o iei peste doi ani… se uită la cutia cu mașinuțe… și te trimite la plimbare… că sigur vorbești singur prin cameră!

Petronela Piure-de-Mere, de Sabine Stading

Petronela Piure-de-Mere, de Sabine Stading

Simțeam nevoia să mă relaxez, să nu mă mai gândesc la nimic după prima săptămână de școală. A început tare bine, și s-a sfârșit tare prost, sub așteptările mele – nelegate însă de copii, și dându-mi ceva proiecte peste cap… așa că mi-am propus să mă tratez în altă dimensiune, a copilăriei, și am ales din raft o poveste suficient de lungă ca să-mi abată gândurile negre…

Petronela Piure-de-Mere, de Sabine StadingPetronela Piure-de-Mere părea exact ceea ce căutam, și nu m-am înșelat. Povestea dă impresia unui roman pentru micii cititori, care se sperie de obicei când văd cărți groase, chiar dacă ilustrațiile mai îndulcesc din „șoc”. Însă fontul relativ mare și spațierea rândurilor încurajează lectura, iar de la primele pagini, povestea te prinde…

Personajele nu sunt multe, ci într-un număr suficient pentru ca povestea să poată fi ușor urmărită de copii, și îmbină simplu și cu un umor fin planul real al poveștii unei familii cu copii, cu dificultăți în urma disponibilizării tatălui, cu cel fantastic al vrăjitoarei Petronela, ce locuia în mărul din livadă, și avea grijă de pomi și de toate viețuitoarele de aici. Copiii – o fetiță și un băiețel, gemeni, sunt deosebit de isteți și curioși, pasionați de monștri și roboți, dar în același timp gata să creadă în magie la primul semn al acesteia. Nu le este greu să se infiltreze în lumea miniaturală a Petronelei, și să-i devină dragi, apoi prieteni buni, și, împreună, să lupte împotriva nedreptății din lumea reală, și să așeze lucrurile în ordine.

Am râs… și dacă lectura îți dă o stare de bine, cititul devine o plăcere. Dacă pe mine m-au amuzat dialogurile dintre frați, văzându-i pe-ai mei, ei doi împotriva celorlalți, stăpâni pe sine și încurajându-se reciproc la nevoie, pe copii cu siguranță că i-ar bine-dispune strategiile pe care cei doi le-au pus în aplicare. Iar dacă le mai plac și poveștile cu vrăji și vrăjitoare, atunci… Petronela Piure-de-Mere ar putea fi exact volumul de care aveți nevoie. În puteți găsi în librăria online a editurii Univers Enciclopedic Junior, sau în alte librării online, Libris (transport gratuit la orice comandă), Elefant (transport gratuit la pick-up point), Librărie.net, Cărturești, eMag. Volumul are un aspect plăcut, copertă cartonată, lăcuită selectiv, iar la interior, ilustrații în creion pe file din hârtie groasă, nu file subțiri, ce se pot rupe ușor.

Petronela Piure-de-Mere, de Sabine Stading

Lea și Luis, premiați la concursul de prăjituri.
Familia Kurchenbrand, zgribulită în stația de autobuz, dar fericiți că au salvat găinile.
Locuitorii livezii – omuleții de măr, Lucius-rădașca și Petronela, în Salcia bătrână.
Lea și Luis, în prima vizită la Petronela – ora de magie.

Dar ce e mai fain e faptul că aventura nu se termină, ea continuă. Pentru cei care pot citi în germană, următoarele trei episoade sunt disponibile. Pentru ceilalți… urmează să așteptăm împreună traducerile.

 

instrumente muzicale pacanele

Instrumente muzicale – păcănele

Probabil pentru că săptămâna de vacanță, în care bunica trebuia să se descurce cu patru copii pe intervalul de vârstă 1,5 – 13 ani, era una prea liniștită, Iris a hotărât că au nevoie de ceva „acompaniament” pentru balamucul pe care reușeau să-l facă. Deși instrumentul realizat de Iris aduce cu un castaniete, e departe de rezultatul muzical al acestuia, așa că le-am botezat „păcănele” (poza îi aparține, de la concept până la realizare digitală).

Păcănelele au fost confecționate din carton reciclat de la ambalaje, mai tare și mai elastic, îndoit, dar nu foarte puternic, și capace metalice de la sticle. Au fost lipite cu silipici, și decorate – doar nu puteau rămâne așa – cu diamante sclipitoare (aici se pare că se verifică vechea mea teorie, niciodată nu sunt suficiente!).

instrumente muzicale pacanele

Am înțeles că piesa de teatru pusă mai apoi în scenă, și la care au fost obligați să asiste toți cei care se nimereau pe-acolo, era însoțită și de un fond muzical, ritmic, creat cu aceste „instrumente”.

Una peste alta, indiferent din ce sunt confecționate, dacă scot un sunet, le-au făcut singuri, și pot ține ritmul cu ele, instrumentele muzicale sunt cele mai atractive jucării. Poate nu pentru urechile adulților, însă pentru dezvoltarea armonioasă a copilului – cu siguranță.

În era în care ne tot chinuim să trecem la predare integrată, vom reuși mult mai bine să îmbinăm abilitățile practice cu muzica, căci se pot realiza foarte multe. Ce poate fi mai distractiv decât să poți folosi ceea ce ai creat, cu un anumit scop? Te joci cu ele până se strică, apoi faci altele…

 

felicitare washitape

Felicitare aniversară, realizată manual

De când am făcut ceva investiții în materiale pentru art&craft, altele decât cele pe care le foloseam de obicei, (dar nu încă ajunse la nivelul de scrapbooking), Iris e mai mult decât încântată să lucreze. Dacă ar putea, ar face numai așa ceva, în ciuda replicii reci și tăioase a bunicii – „Cu ce te ajută asta în viață?”. (În traducere, bagă, copile, numai română și matematică, în loc să fii un tot armonios la final, o să fii un obelisc cu două fețe și atât.)

felicitare washitapeIeri și-a terminat temele la matematică – nu că nu le-ar face, dar din a doua zi de școală… totuși… – și abia aștepta să coloreze. Felicitarea trebuie să ajungă la un iubitor de lectură, așa că am ales un raft amuzant cu cărți. Văzând-o cu ce pasiune colorează, mă gândesc să investesc în niște creioane mai de calitate, cu un rezultat pe măsură. Se făcuse târziu, așa că nu ne-am complicat cu quilling sau ale tehnici. Am folosit perforatorul de margine pentru partea albă de carton, pe care am lipit-o cu bandă dublu-adezivă volumetrică (habar n-am dacă așa îi spune, însă e din spumă groasă, cca 1mm, și lipește elementul cumva la distanță de suport, dând volum creației). Am adăugat apoi washi tape (Daco, AD209 și AD210), și între, dantelă adezivă. Peste am prins două elemente din setul de etichete, dar am mai decupat pasărea, eliminând conturul, să se vadă mai bine. Setul conține și niște fluturași superbi, dar pe aceia i-am consumat primii…

Tabloul colorat l-am lipit tot cu bandă dublu-adezivă, dar subțire. Este descoperirea verii, nu am folosit-o în proiecte până acum, și se comportă minunat. Nu deformează materialul, ca lipiciul, și oferă rezistență. Va urma în curând un proiect la care a fost „ingredient de bază”, și voi mai povesti despre ea. Nu se lucrează foarte greu, dar copiii mai mici nu cred că s-ar descurca prea ușor.

Voi ce preferați, când aveți de transmis / primit un „La mulți ani”? Ceva cumpărat sau realizat manual?