Istoria la început de an

Am așteptat cu multe emoții anul acesta, se întâmplă doar o dată la 5 ani să am ocazia, la clasă, să fac exact ce îmi place. Știu că, dacă peste patru ani copiii mei vor alege la teză, într-a opta, istorie sau geografie, nu va fi doar „vina” profesorului din gimnaziu, va fi și a mea. Trebuie s-o iubească sincer, să-i aprecieze satisfacțiile… s-o învețe, de fapt, „altfel”.

Ca o paranteză fie spus, nici pe geamăna ei, geografia, nu o tratez diferit. Le ador pe amândouă. Dacă ar fi după mine, aș face un semestru istorie, cu teză la istorie, un semestru geografie, cu teză la geografie 😀 . Aș împăca și capra și varza!

Încet și sigur mă apropii de sfârșitul primei unități, cea mai „distractivă” dintre toate. Am tras și primele concluzii, care arată că socoteala de-acasă nu se potrivește deloc cu cea din târg. De exemplu, la lecția de cronologie. Ce-mi propusesem eu de anul trecut, cu intuirea numerelor negative prin studierea termometrului, a ieșit. N-am avut probleme. Apoi, la matematică, descompunerea în sute mergea minunat. Doar că… la istorie, cu ei, n-a mers să translatăm informația… M-am trezit așadar că întreb de câte mănunchiuri de 100 de bețișoare avem nevoie să facem un grup de 1234, primesc răspuns 13, dar când am ajuns la istorie și bețișoarele au devenit ani, lucrurile s-au complicat. Puteam, normal, s-o las moartă, cum fac mulți, pe ideea că face într-a cincea, îi explică atunci, înțelege el. Am căutat ceva ce să le fie accesibil și am ajuns la bancnote… Ai plecat la piață numai cu bancnote de 100 de lei. Ai cumpărat de 1234 lei… câte bancnote îi dai vânzătorului? Trec peste „la sume așa mari plătim cu cardul”, exercițiul a funcționat brici. Și știi că merge în momentul în care vezi că și acei copii care de regulă nu reușesc te privesc satisfăcuți. Toate ca toate, dar de banii lui fiecare are grijă ca de ochii din cap! Urmează să reluăm exercițiile de cronologie, mai ales când vom începe cu adevărat studiul istoriei, însă sunt mult mai liniștită.

Izvoarele istorice au mers așa cum speram. Am scris deja pe această temă (1, 2), am remarcat doar că nu sunt așa curioși, impresia „artistică” a semănat mai mult a foc de paie. Făcusem lecția într-o vineri, n-am mai stat să se uite pe materiale, le-am spus să le ceară luni, căci le mai țin la școală. Nu le-am adus nici acum acasă, tot aștept să-și amintească de ele să le ceară… I-am impresionat, dar nu prea adânc.

Tot la izvoare istorice am avut o aplicație care mie îmi e tare dragă. Aș fi avut nevoie de mult mai mult timp, ca să studiem mult mai în detaliu o monedă, de un grup mai mare când am fost la muzeu, pentru ca erorile să fie mai mici. Au avut de realizat o monedă, așa cum și-o doresc, pentru statul ipotetic al cărui lider ar deveni în viitor. Chiar dacă unii consideră că proiectele, ca temă, sunt așa, moment de a scăpa repede de sarcină, este pierderea lor. Totuși, am avut câteva exemple extrem de reușite.

Am pregătit, din carton, discuri (nu am decupat eu, am perforator suficient de mare), pe care le-am împărțit. Am stabilit că monedele pot fi de aur (galbene), de argint (argintii), de cupru (roșiatice) – căci ne refeream la cele din trecut. Au desenat singuri, cum s-au priceput. Am ales mai jos câteva exemple, avers și/sau revers.

Ca o concluzie, este mare păcat că aceia care au făcut programele nu au verificat „cu prețul vieții” că elevii dețin noțiunile ancoră pentru ceea ce vrei să le spui nou. „Popoare de ieri și de azi” a fost living hell, în condițiile în care nu au noțiuni de geografie a Europei, iar ceea ce vrei să le spui esențial despre un popor, dar în același timp despre alte nouă, pare o salată grețoasă de cronologie și personalități. Prea devreme, prea mult pentru ei, și istoria nu mai este, în acest mod, acea poveste pe care să o asculți cu drag.

Struguri cu ștampile

Săptămâna trecută am avut ca temă la arte vizuale tehnica amprentării. Cum în aceeași zi, dar la alte lecții aveam inspecție de specialitate, am acceptat mai mult decât liniștită exemplul propus de manual: confecționarea unor ștampile din capace de plastic pentru tema „Strugure de toamnă”. Tehnica este accesibilă de la cele mai mici vârste, se vor distra cu siguranță să confecționeze ștampile din orice. Orice jucărie lavabilă poate căpăta un nou sens al existenței sale, trebuie doar să vă faceți curaj, să întindeți o față de masă și să treceți la joacă.

Din fericire la școală nu aveam nevoie de alte pregătiri speciale. Avem capace de toate dimensiunile, căci le strângem la obiecte reciclate. Tempera – la 1000 ml, în culori variate. E drept că, pentru o secundă, mi-a trecut prin minte să le las iar doar culorile de bază, să combine singuri, căci sunt mari. Dar violet nu le iese „satisfăcător”, aveam nevoie de cantități destul de mari, așa că le-am dat din culoarea gata pregătită. La fel și verde.

Am punctat însă și partea de combinare a culorilor pentru a obține alte nuanțe când au vrut verde închis. Le-a spus să pună violet și să amestece, să vadă dacă sunt mulțumiți cu rezultatul. Se pare că da, căci nu au mai revenit cu solicitarea.

Tehnica nu era atât de dificilă, așa că am completat cu o mică lecție despre modul în care sunt luminate obiectele într-un tablou și ne-am străduit să pictăm astfel fiecare boabă. E obligatoriu așa? Nu – și unii au ales să le picteze simplu, violet.

A urmat etapa pictării frunzei și cârcelului, am vorbit puțin despre viță ca plantă agățătoare, am căutat alte exemple de plante care se comportă asemănător. Ce a ieșit puteți vedea mai jos.

Geometria devine „flexibilă”

La început de an școlar, când am discutat cu părinții ce le punem pe bancă copiilor (la mine la clasă), au achiziționat truse de geometrie cu riglă, echer și raportor din seria celor „flexibile”. Copiii au fost în delir, s-au jucat cu ele până s-au plictisit, apoi au dat reset și au luat-o de la capăt. Este și motivul pentru care la mine pe catedră e imposibil să nu găsești o riglă-două dintre cele care n-au vrut să stea cuminți în penar pe timpul orei. Să se înțeleagă clar, le învârteau la propriu pe degete, pe gât, pe brațe, le băgau în gură…

Într-o zi, când Iris m-a vizitat, a văzut instrumentele. Vreau și eu! Dar îmi trebuie și echer de 45! Așa că, cu prima ocazie când le-am descoperit în librărie, i-am luat și ei. Ghinion că nu aveau decât roz, dar asta e… Am rezolvat însă în acest mod coșmarul care durează de ceva ani al truselor de geometrie. Echerele se făceau nevăzute sau se rupeau, căci ghiozdanul era clar că trecea prin încercări grele. Rigle – nu aveam una întreagă în toată casa. Până și raportorul se rupea.

Acum însă am intrat într-o nouă eră. Singurul mod în care mai poate fi nevoie de alte instrumente e dacă acestea dispar, căci de rupt nu mai poate fi cazul. Cu puțin noroc, anul acesta scap cu una singură cumpărată. Andrei a exclus din start să ia trusă roz la școală, lichidează ce a mai rămas din cele vechi.

Dar… ceea ce am văzut că se întâmpla cu ele la clasa a IV-a se întâmplă și la a VII-a. Doar că acolo, neavând toți, le-au vânat pe ale lui Iris ori de câte ori le uita pe bancă, să se joace cu ele. Acum am înțeles că a lansat moda.

Deși la prima vedere pare că sunt doar jucării – așa cum am crezut și eu – ele pot fi folosite liniștit pentru orice tip de construcții, dacă stă caietul/foaia pe o suprafață rigidă. Singurul mod în care nu le-a putut folosi a fost când scria temele în pat, pe genunchi. Dacă am reușit să o fac așa să treacă la masă, deja trusa aceasta mi-a bifat două puncte de pe listă.

Voi le aveți? Le folosiți?

Experimentează… motto-ul școlii de azi

Cred că nu există lucrare despre învățarea școlară care să nu sublinieze cât de important e să vezi și să faci pentru a învăța eficient. Temele de acest gen sunt, așadar, mai mult decât binevenite. La fel ca tema lui Iris la chimie de săptămâna aceasta. Pe scurt, într-o seară, când ajunsesem bucăți acasă, vine la mine și îmi cere o… tigaie să-și facă tema. Dar îți mai trebuie după? Că o sacrific! Și aici mi s-au aprins beculețele… ce treabă are ea cu tigaia și, printre dinți, am transmis cele bune doamnei care vrea să-mi facă loc în dulap.

Aflu așadar că sunt la lecția despre amestecuri și trebuie să cristalizeze sarea din soluție. De azi pe… mâine. Exclus să am timp să-i aduc ce avea nevoie din trusa mea de la școală, adică clește de lemn pentru eprubetă, spirtieră, sau, și mai simplu, un cristalizator. Noroc că eprubete mai am acasă, am construit spirtiera, am improvizat cu un clește de rufe și și-a făcut tema. E drept că fitilul dădea rateuri și am mutat-o la aragaz, ca apoi să-l spăl, dar la final avea o eprubetă cu cristale pe toți pereții, și interiori și exteriori.

Mi-a povestit apoi cum au fost verificate proiectele, cum la al ei nici n-a mai studiat ce avea pe perete, dar că alții nici nu s-au obosit să facă tema… sau au adunat într-o punguță doar sarea de pe tigăile celorlalți.

Am pus pauză și m-am întors la ale mele. Orele de științe sunt preferatele la clasă și n-am ratat ocazia de a experimenta ori de câte ori am avut ocazia. Am avut inspirația ca la evaluarea inițială să le las jumătate de pagină unde, dacă au terminat, să deseneze ceea ce le-a plăcut lor cel mai mult în clasa a III-a în lecțiile desfășurate la clasă. Rezultatele evaluării aproape că nu au mai contat când am văzut cam ce au desenat. Da, e greu să organizezi lecția cu experiment. Ba nu ți se aprinde spirtiera, ba ia prea mult timp evaporarea… însă toate fac mai mult decât orice altceva.

Știu, la mine înclinația vine din familie. Mama a fost profesoară de chimie. Primul lucru pe care l-am învățat, de la grădiniță, e că zahărul nu se topește când îl pui în ceai, se dizolvă. Era cumplit de enervantă, în fiecare dimineață, repetând mereu, mereu: zahărul s-a dizolvat, nu s-a topit. Apoi a fost și curiozitatea mea de a descoperi lucruri… indiferent că e vorba de plante, animale, optică, electricitate sau orice are legătură cu lumea care ne înconjoară.

Desele acestea sunt cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi la început de an, acel „Continuă” de care avem atâta nevoie. Săptămâna trecută am reluat ciclul de viață la plante cu monitorizarea fasolei, doar că învățăm să prezentăm mult mai bine, prin imagini, realizarea proiectului. Trebuie să fotografieze cu telefonul momentele importante din viața plantei, apoi să le așeze în pagină. Am și copii care nu se descurcă cu tehnica, așa că vom avea, când pozele sunt gata, o oră specială pentru a face acest lucru.

Săptămâna aceasta discutăm despre ciclul de viață la animale și, cu puțin noroc, exact la momentul lecției, Pikaciu și Eva, hamsterii noștri colegi de clasă, vor deveni din nou părinți (s-au hotărât în vară, când nu i-am observat decât eu și elevii mei care mă urmăresc pe instagram), astfel încât să studiem, pe parcursul următoarelor câteva săptămâni, o viețuitoare de la naștere până la maturitate.

Dar până atunci, aștept cu nerăbdare temele la chimie, la fizică, acelea pentru care ar întoarce toată casa pe dos…

De disperare, domnule…

Dacă la ședințele cu părinții lucrurile nu s-ar încinge nițeluș, n-ar mai avea haz să te duci, nu-i așa? Cireașa de pe tort la ultima a fost o listă sosită de la doamna de pictură prin care ne comunica cu liniuțe pretențiile dumneaei la oră, iar noi să semnăm că am luat la cunoștință. Un tătic s-a arătat foarte indignat că un profesor are tupeul să facă așa ceva, să ne pună să semnăm că am luat la cunoștință, așa că o interoga pe diriga „DE CE FACE ASTA?” (tonul pe măsura majusculelor).

Dacă până atunci mi-am văzut de ale mele hârtii, ciulind urechea – mereu îmi propun să-mi țin gura – acum n-am mai rezistat. De disperare, domnule, de asta ne pune să semnăm! De doi ani biata doamnă ne trimite mesaje la fiecare ședință: că odraslele nu au acuarele, pensule, carton, că în loc să picteze în oră stau de vorbă și când le ia fișele, nu au nimic pe ele, cu alte cuvinte, nu rezolvă sarcinile. Diriga ne-a confirmat, că a venit și ea să vadă ce se întâmplă, unii aveau tema terminată, alții o linie sau nimic.

Problemele însă au apărut când efortul depus de copii s-a văzut în catalog. Atunci au reacționat părinții, cum domnule să aibă nota aia la desen? Păi cum să o aibă, uite-așa! Că n-a făcut nimic toată ora. Așadar înțeleg disperarea la care a ajuns. S-a săturat să dea socoteală pentru ce și cum notează, ne-a pus totul pe hârtie și ne-a pus să semnăm. Trebuie să ai un anumit număr de lucrări, pentru realizarea cărora să îți dai silința, să respecți indicațiile și ai media 10. Nu e vorba de talent. A, și, normal, să ai ce trebuie la tine…

Aceleași condiții le-au fost comunicate și copiilor. Sper din tot sufletul că îi pune și pe ei să semneze. Indiferent ce părere ai, ca părinte sau ca elev, despre utilitatea unora sau altora dintre discipline, ele sunt în catalog și trebuie să răspunzi cerințelor fiecăreia. Nu-ți convine? Fă homeschooling, caută alternative educaționale, nu veni la școala de stat.

Încerc să îmi închipui cum mai e să predai în 2018 la clasa a VII-a și șterg repede imaginea minții cu un burete imaginar. Mă înspăimântă. Îmi aduce aminte de un eveniment la mine la oră, când explicam un proiect, dădeam lămuriri, și un puști de 9 ani îi spune plin de el colegului din spate „poate să explice cât vrea, eu nu fac nimic”. Nu sunt surdă. La final i-am chemat cu proiectele și a primit după cât a muncit. Adică nimic. Vrei să bravezi, bravează și în catalog. Dar cât timp vine mama cu o falcă în cer și una în pământ să conteste notele, împinge ușa cu capul și nota crește, n-o să se întâmple nimic… copiii vor derapa din ce în ce mai rău.

Reciclare. Povestea continuă

Încercările mele de a pune pe picioare un program de reciclare la școală s-au soldat cu un eșec, dacă e să mă gândesc la scară mai mare. Poate că nu am reușit să fiu destul de convingătoare cu colegii mei, dar m-am ambiționat ca măcar la clasă programul de reciclat hârtia să fie pe picioare. Tot anul – de fapt mai puțin – am pus separat fiecare hârtiuță curată. La finalul anului trecut am păstrat în ultima zi un moment în care am desfăcut dosarele cu fișele lor, le-am spus să păstreze ceea ce vor sau le-a plăcut mai mult, iar restul au ajuns la coșul de reciclat.

Credit foto: Ramona A.

Le-am reciclat și pe ale mele, cu toate evaluările păstrate pe parcursul anului, și orice altceva am mai considerat nefolositor. I-am așteptat apoi să se întoarcă la școală și împreună cu ei am pus în saci hârtia strânsă. La prima ședință am rugat părinții să ne ajute să punem în practică povestea, să ducă hârtia la un centru de reciclat împreună cu propriul copil.

Și povestea a prins contur, într-o dimineață hârtia strânsă a ajuns într-un portbagaj, iar apoi, cu prima ocazie, la un centru de reciclare.

Am aflat continuarea… I. ne-a povestit cum s-a dus la centru, toată hârtia a fost pusă pe un cântar. A fost ca și cum am strâns pe bucățele o mașină de spălat. 65 de kilograme.

La o așa greutate și suma primită a fost pe măsură: 16 lei. Povestea am aflat-o de la I. odată cu ceilalți copii. A urmat dilema legată de ce putem face util cu atâția bani. Pentru unii e doar un pachet de țigări, pentru alții pâinea pe o săptămână. Pentru că tocmai aveam în desfășurare o comandă la elefant, am profitat de reducerea de 50% și am luat două atlase care au îmbogățit zona de știință a bibliotecii clasei noastre.

Dacă această lecție a avut efect, doar timpul o va spune. E doar o picătură din acea speranță că lucrurile se pot schimba și în bine, oricât de ireală pare aceasta.

Motivaționale la început de an

Ce văd copiii când intră prima și prima dată în clasă? Tabla! Ei bine, tabla e coșmarul meu. De la natură n-am căpătat și talent la desen, am compensat cu multă voință, geometrie, de-am ajuns la niște deprinderi satisfăcătoare pentru a rezolva probleme din această categorie. Dar… ce anume scriu pe imensa mea tablă din clasă, ei bine, asta era cu adevărat o problemă în urmă cu trei săptămâni.

Începutul de an școlar – adică de pe 3 septembrie încă o săptămână – l-am petrecut pe diverse grupuri, admirând sau criticând în sinea mea sau mai vizibil anumite idei și tendințe. Printre multele idei de decorat pereții mi-a picat în fața ochilor una cu potențial, luată de pe twinkle. Nu aveam de gând să sacrific niciun perete cu sticluțe etichetate, dar a fost o idee destul de simplu de realizat pe tablă (la prima vedere). Pe lângă ingredientele din model, am mai adăugat și „respect”, căci i-am tocat mărunt tot anul trecut că, dacă nu învățăm să ne respectăm unii pe alții, nu ajungem nicăieri.

Luni tabla arăta astfel:

N-am zis nimic, n-am comentat, i-am lăsat în pace… am plecat ultima din clasă și marți am venit prima, ca nu cumva să șteargă tabla. Aveam altceva pregătit pentru ei, că doar nu m-am dat de ceasul morții desenând fără un scop. Trebuia să folosesc cumva și la clasă munca asta ce urma a se șterge cu buretele, la propriu. Le-am pregătit un „set” de sticluțe, imprimate, una în plus față de cele pe care deja le înșirasem pe tablă. Ce aveau de făcut: decupau sticluța, o etichetau și o „umpleau” după nevoi. Scopul era să scrie rețeta unei poțiuni magice a propriului succes în acest an școlar. Sticluța în plus era pentru un ingredient secret – ce ar mai avea nevoie față de ce am trecut eu pe listă.

Și… au urmat surprizele. Se pare că avem nevoie să cumpărăm angro curaj, căci evaluările îi termină pe toți. Apoi am avut copii care au schimbat mai multe ingrediente, căci au ajuns la concluzia că au nevoie de altceva. Cantitățile au variat, în funcție de fiecare. Însă am avut și un moment în care am scuturat de praf cele două DEX-uri pe care le avem în bibliotecă.

Doamna, ce înseamnă perseverență?

Întâi de toate, am întrebat dacă ieri știa și azi a uitat. Nu știa nici ieri, dar de ce să întrebe dacă eu nu comentasem nimic despre tablă? Pentru că așa trebuie, întâlnești un cuvânt necunoscut, îl cauți, că doar n-oi fi scris de florile mărului cuvântul. Un rol trebuie să aibă el. Și… ce faci când nu știi un cuvânt în clasă? Nuu la dex, doamna… Ba da, la dex. Au recunoscut și alții că nu știu cuvântul. Au citit definiția cu voce tare, au comentat până (sper) s-au lămurit. Concluzia lor a fost că e nevoie să fie pusă în poțiune. Concluzia mea – că nu întreabă când nu înțeleg ceva.

Dacă ei au reușit să își facă un oarecare plan pentru anul ce urmează, eu am împușcat doi iepuri. Primul, că am ajuns măcar un pic să am texte scrise de ei. Chiar dacă greu se rup de șabloane, de „răspunsul frumos la întrebări”, au scris ce au simțit. Al doilea – am reușit să mai aflu câte ceva despre ei, lucru destul de greu de realizat în puținul timp de socializare pe care îl avem la dispoziție.

Ar fi trebuit să fac și eu exercițiul, deși cred că mi-aș fi scris pe toate „răbdare”, de mai multe tipuri. Răbdare cu cei mai înceți, cu cei mai vorbăreți, cu cei care nu găsesc sensul școlii…

Pian – temă pentru acasă

Gata, suntem deja în a doua săptămână de școală. Teste inițiale vin și trec. Materia începe să se deruleze la mai toate disciplinele. În orar… iaca și muzica. La ambii. Unul turbează, că de ce trebuie să mai facă muzică. Problema e de fapt că doamna îi vrea la cor. Eu la cor nu calc. No, bine, dar oricum e paralel cu domeniul. I-am explicat că „viața la cor” simplifică fantastic „viața la clasă”. Îl las în pace, poate își vede interesul.

A doua serie de plânset și vaiet venea de la nivelul inferior. Că… stă bine la teorie muzicală, vede notele pe portativ, le recunoaște, dar glăsuiește precum corbul păcălit de vulpe, cel cu vocea „minunată”. Panicată total că se va alege praful de media ei la această disciplină, pleacă la școală. Seara aflu că i-a mai revenit moralul, căci nu cântatul, ci interesul arătat va cântări la evaluare.

Prima temă e chiar minunată: de confecționat un instrument muzical din ce vor ei. Întâi a vrut un pian origami. A căutat, a încercat, eșec total. Rezultatul nu era la înălțimea așteptărilor, dar mai ales la înălțimea propriilor pretenții de la un asemenea proiect. Tot căutând pe net, vedem un model de pian din lemn, ne amintim de cantitatea impresionantă de bețișoare din lemn pe care le avem și hotărăște să se ocupe de ele. Dacă era după mine, le pictam doar pe cele negre. Însă s-a închis în cameră și le-a pictat și pe cele albe. Era cât pe-aci să le vopsesc pe ambele părți, dar mi-am dat seama că se lipesc și nu se vede! Eu i-am dat o bilă albă pentru folosit capul.

Patru cutiuțe mici de carton, lipite între ele și îmbrăcate în hârtie creponată au devenit suportul, apoi a așezat claviatura. A verificat de câteva ori că e bine, căci sigur se prinde dacă e ceva în neregulă. A oscilat între a face o mini-orgă sau a lăsa așa, simplu, de teamă să nu strice tot cu adăugarea de butoane.

Așa arată proiectul la muzică, cu care își va adjudeca o notă încă din a doua săptămână de școală. Fericirea e la cote maxime, căci la câte teme vom avea la celelalte, numai muzica îmi mai trebuia pe listă. Ceea ce… nu poate decât să mă întristeze. De ce să nu avem parte de puțină armonie și distracție? Proiectul acesta chiar i-a făcut plăcere, mult mai multă decât cele trei ore și jumătate rezervate temei la matematică, pe care nu a reușit s-o termine până la ora de culcare și a mai lăsat din ea și pe a doua zi…

L.E.: A venit copilul de la școală… Mam, ai avut dreptate, le-a numărat! QED.

Vacanța inventată – compunere

Începutul de an școlar se lasă, vrei nu vrei, cu povestiri despre ce ai făcut în vacanță, nu doar la limba română. Chiar și lecția introductivă la geografie era despre locurile vizitate. Însă e destul de greu, într-un colectiv neomogen, să poți vorbi despre vacanță, când unii poate nu au ieșit din cartier decât să meargă la bunici la țară.

View this post on Instagram

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on Sep 10, 2018 at 7:55am PDT

Așa că, pentru a rămâne în sfera părților unei compuneri, dar a nu pune într-o situație dificilă unii copii, am hotărât să scriem despre o vacanță inventată. Am avut ca punct de pornire seria „Ce poți face cu două cuvinte”, dar și zarurile acelea cu imagini (se găsesc pe net o mulțime de variante) pentru dezvoltarea vorbirii.

Sarcina nu a fost așa simplă cum pare la prima vedere. Am pregătit șase cuburi, organizate pe teme: adăpost, mijloc de transport, locație, animal de companie, personaj, vreme. Jocul era simplu: aruncai cuburile, îți notai ce nimereai și apoi încercai, într-o compunere, să folosești toate noțiunile obținute. La început voiam să le dau copiilor sarcina de a decupa cuburile, însă timpul nu a fost de partea mea. Sunt sigură că am fi avut mai multe și în cadrul grupurilor am fi putut avea mai multe combinații. Însă timpul a fost scurt, prima zi de școală a zburat repede, a doua la fel, nu puteam amâna tema la infinit. Le-am confecționat eu.

Inițial am vrut ca fiecare copil să le arunce, dar mi-am dat seama că până ar scrie fiecare seria obținută durează și se duce ora… apoi îmi venise ideea să le cer să facă poză cu telefonul și să și-o scrie singuri în bancă. Idee bună, dar iar m-am trezit târziu, aveau puțini telefoanele. Așa că, dacă tot îi am organizați câte 4 la masă, i-am rugat să delege un reprezentant care aruncă zarurile și stabilește seria pentru fiecare grup. Eu scriam repede și în cinci minute ne-am putut apuca de lucru. A fost tentantă propunerea lor de a-i lăsa să lucreze câte patru la o singură poveste, dar am vrut o evaluare individuală. Poate cu altă ocazie, căci știu că unii s-ar fi mulțumit să transcrie de la colegi fără să contribuie efectiv.

Proiectasem de ceva vreme activitatea, însă sunt de părere că un material utilizat cu copiii trebuie să fie în primul rând unitar. A folosi diverse desene luate de pe net putea fi o soluție, dar o sorcovă inestetică nu era ceea ce voiam să folosesc. Așa că e bine când poți recurge la varianta „sună un prieten”. Adi este caricaturist, așa că mizam și pe faptul că desenele vor avea o tentă amuzantă pentru copii, ceea ce s-a și întâmplat. Le-au studiat atent și s-au distrat pe seama lor.

Cuburile din model se decupează pe linia continuă, se îndoaie pe cea punctată. Pentru un rezultat de calitate, vă recomand să trasați cu o riglă și un pix fără pastă (sau ac mai bont) liniile punctate, astfel încât îndoitura să fie dreaptă. Se asamblează lipind pe dinăuntru aripioarele trapezoidale.

Materialul este disponibil la cerere pentru persoanele care donează prin PayPal sau au folosit cardul personal în platforma PayPal pentru a susține acest site. Patru luni după momentul donației primiți orice material este publicat pe blog. Vă rog să menționați, într-un comentariu, adresa de mail cu care ați făcut donația și la care doriți să vă expediez materialul printabil.

Nu închei fără a-i mulțumi cu această ocazie lui Adrian Bighei pentru amabilitatea de a desena de azi pe mâine în scopul sprijinirii activităților școlare.

Cadouri pe bănci în prima zi de școală

Emoția intrării în clasă, în unele cazuri pentru prima dată, este acoperită deseori de curiozitatea cu care sunt explorate micile atenții de pe bănci. Anul trecut am avut parte de ceva mai mult sprijin, am activat câteva relații de pe blog și am așteptat copiii cu cadouri. Anul acesta am primit ajutor de la prieteni, dar m-am străduit să pun și eu în aplicare ceea ce le-am spus un an de zile copiilor mei. „Ceva” făcut de mânuțele lor, chiar și un desen, e mult mai prețios decât orice alt cadou.

Anul trecut nu-i cunoșteam, însă anul acesta nu aveam nicio scuză, așa că m-am apucat să pun și eu puțin suflet și să le confecționez semne de carte personalizate. A durat ceva până m-am hotărât la model, căci găsisem o mulțime de idei interesante. În cele din urmă, într-o zi, m-am apucat să testez un model și m-am trezit că le-am făcut pe toate. Am folosit pentru ele articole medicale (bețele acelea cu care se uită doctorul în gât, se găsesc la pachete de 1000 buc., ieftine) și le-am pirogravat.

Am început prin a le perfora cu acul încins, am croșetat un șnur și la capăt, din același fir, i-am făcut ciucuraș. Nu au ieșit identice, era aproape imposibil așa ceva. Apoi am scris numele fiecăruia. Acolo unde am putut, am desenat ceva care să aibă legătură cu ce știam eu despre pasiunile lor. Mi-am dat seama că pe unii nu îi cunosc atât de bine pe cât mi-aș dori și că aici mai am de lucru. În alte cazuri, „talentul” meu la desen ar fi lăsat mult de dorit, așa că m-am oprit la ce știam și puteam să fac, căci n-am mai pirogravat de când eram mică.

Când le-am terminat, am realizat câtă muncă a fost, dar mi-a făcut plăcere. Pentru că este un cadou cu suflet, pentru fiecare dintre ei.

Au început apoi să apară și online poze cu ceea ce colegele pregătesc pentru prima zi de școală. Multe decupează enorm, fiecare se străduiește să-i impresioneze pe copii. Sunt colege pentru care începutul de an e o gaură în bugetul propriu, însă depinde numai de ele să se oprească din această alunecare și să acționeze mai temperat. Apoi, aș vrea să văd mai mulți părinți care realizează că nimeni nu ne dă nimic gratis (școala, primăria), și că o cutie de ace cu gămălie, doi metri de voal colorat, trei cartoane colorate, sunt mult mai utile decât brațe de flori care mor în 3 zile. Panourile de polistiren, atât de necesare, nu cresc în curtea școlii, nici perforatoarele, nici banda adezivă, nici planșele colorate de pe pereți. Mi-aș dori ca, dacă doamnele de la catedră nu știu uneori cum să pună problema, să fie părinții cei care să întrebe cât au costat. Nu toată lumea are îndrăzneala să ceară, la fel cum unii care primesc nu spun nici măcar „mulțumesc”.

Dacă ați ajuns până aici, sunt curioasă care este bilanțul financiar al începutului de an. Cât ați investit în decor și pregătirea primei zile de școală? Iar pentru părinți, ce au găsit copiii pe bănci în prima zi și la cât timp și ce cost estimați cadoul.