Cine să-l învețe pe copil să-și ia gunoiul de la picioare?

Nici nu mai știu dacă să am o reacție la această problemă sau nu… deși clar fără reacție nu vom schimba nimic. Doar ce am fost la ședința cu părinții, la clasa a VIII-a (majoritatea au de multă vreme 14 ani, fac curând 15). Nu am făcut ședința la noi în clasă, ci în sala vecină, la a VI-a. Copiii în cauză tocmai plecau, diriginta noastră le-a spus că are ședință, să adune hârtiile și gunoiul… nimic. Au plecat ca florile. Jale, plângi. Cu tot regretul, ne spune că și la noi în clasă arată la fel, exact același comportament și reacție o au și copiii noștri. Și da… e școală de „fițe” în centrul orașului, cu copii de bani gata, cu bullying de toate felurile, unde ești prost și vai de tine dacă nu ai haine de firmă și nu ești îmbrăcat după ultima modă. Copii care parcă sunt fetele babei din poveste, ce nu-și murdăresc mânușițele…

Sar un pic cu povestea, după ședință intru, normal, în al meu copil. Care, iarăși normal, se supără. Adică tu crezi că eu, după ce adun gunoi cu cercetașii, aș arunca pe jos? Bun, are dreptate. Dar de ce nu se apleacă să ia… La mine la bancă nu e. Dar nu poți să le zici nimic. Crezi că n-au destule motive să râdă de mine? Doar asta îmi mai lipsea! Și iar o înțeleg…

Revenind la ședință, doamna de civică (care pare mai normală decât în povestirile fetei) este luată la rost de un părinte că, dacă tot e civică și ultima oră, de ce nu se insistă pe problema asta cu gunoiul. (Femeia e așa, pe la 1.60, băieții de la fii-mea din clasă dau cu capul de tocul ușii. O privesc în ochi când stau jos.) Ba insistă, săraca… dar cu cine? Omul nu se dă bătut, revine la gunoi, la care femeia ne-a spus direct că problema asta ține de cei șapte ani de-acasă. Ea a plecat și ne-a povestit diriga că n-au avut nevoie decât de jumătate de oră vineri ca să tragă în țeapă pe echer mandarinele aduse de Moșul (nu mă întrebați de ce, la 14 ani…), să desfacă bombonelele și să se bată cu ele, să arunce cojile pe spate, ambalajele pe jos.

Eu sunt siderată. Păi dacă la noi în clasa de odinioară ar fi fost cocina care e aici, n-am mai fi respirat de atâtea ascultări și teste. Profesorii mei nu țineau ora în mizerie și ferească-te sfântul să te asculte nervos că e dezastru! Nu ne pica nimic din mândrie să ne luăm gunoiul de la bancă…

Apoi mă întorc la clasa mea… 6 ani, pregătitoare. Nu atât decupatul ne dă de furcă, cât curățenia după ce am lucrat. Am avut fel de fel de surprize. Când am cerut curat „pe bănci”, a suflat toate hârtiuțele pe jos. Tragedia a fost când am cerut curat sub bănci. Dacă nu îți place, lucrează ordonat și le strângi ușor. Vechea poveste cu „la banca mea nu e hârtia mea” e dramă curată, cum să-i ceri să o ia?! Ba mi-a trecut prin minte să liniez parchetul, să fac pătrățele ca la tabla de șah, să ai zona băncii și zonă de circulație în care obligatoriu ții ordine.

Am avut și proteste cu „nu vreau să iau gunoiul”, combinat cu un tupeu fantastic. „Așa, și? Ce-o să faci? N-o să stai cu mine aici până strâng!” Mă pregătisem sufletește să stau acolo până seara, căutam din ochi o colegă să-mi coboare și mie copiii la prânz până vine la mine un băiețel… Doamna, am strâns eu, hai să plecăm, el n-o să strângă… Mie mi-a venit să plâng! Nu, nu era de datoria lui. Uite-așa unii învață că pot obține ce vor și alții să le înghită mizeriile. E umilitor în ziua de azi să lași clasa „lună”, să strângi după tine… vai de noi!

Și ca să plâng în continuare, că și așa am suficiente motive, mi-am dorit ca, lângă ciocolată, de Moș, să fie și o nuielușă. Nu s-a putut, că traumatizăm copiii, ba îi punem și în pericol să-și scoată ochii. Nu-i traumatizam deloc. Pregătisem o scrisoare de la Moșul, lăsată pentru mine, cu scuze că a pus lui X și Y, că nu a știut cum i-am mai mutat eu în bănci și nu a știut unde să nu lase. După ce salvam victimele colaterale ale procedurii, cei care încă le mai aveau urmau să dezbată de ce le-au primit la școală. Și în marea mea „bunătate”, îi scăpam de ele și îi lăsam să le rupă dacă promiteau că se îndreaptă. Ei bine, am ratat ocazia asta de a apela acum la ajutorul nesperat al Moșului de a domoli ceva probleme. Însă… la pauză mă trezesc cu doi crai, foarte mândri de ei, să-mi arunce plini de mândrie în față că eu exagerez spunându-le părinților că nu sunt cuminți… că uite, nici măcar la școală nu le-a lăsat Moșul nuielușa de atenționare! N-am mai avut cuvinte. Doar ce mi-au întors spatele cu stil doi copii de 6 ani, așa cum o fac mai mereu când eu le fac observație. Ridică din umeri, nu-mi pasă/nu vreau și pleacă.

Nu mai e deloc de râs… e de plâns. Și o să ne plângem degeaba în pumni mai târziu.

Când te doare capul și nu ai cu ce să te legi

Azi parcă a fost șirul durerilor de cap.

Una după alta.

Cea mai tare a venit când m-am întrebat pentru ce Dumnezeu ne zbatem de niște ani cu un curriculum centrat pe competențe, pe ce știe, de fapt, copilul să facă în viața de zi cu zi cu ce l-ai învățat la școală. Nu mai contează nici rezultatele varză la testele astea cu nume de oraș străin, ci declarația complet aberantă a ministrei:

„Nu trebuie neapărat să ne îngrijorăm de această evaluare a testelor PISA, e o evalare internaţională. (…) Accentul la aceste evaluări internaţionale nu cade neapărat pe ce ştiu elevii, ci pe aplicarea cunoştinţelor în situaţii concrete de viaţă”.

Și parcă am așa o plăcere sadică să mă torturez, mai stau și pe niște grupuri unde, dacă susții că părintele are o responsabilitate majoră în educația copilului, ești pus la zid imediat.

Să luăm „nu știu copiii să citească”.

De când mă știu eu în școală, orice lecție nouă trebuia citită, mai ales la clasele mici, cu voce tare cui era acasă. Și eu cer așa. Și alte colege. Am copii la care le-am explicat ce e acela răboj, să tragă o linie la sfârșit când ajung după o lectură. Îi întreb cui au citit lecția… nimănui, că nu are timp mama/tata/bunica/pisica…

Se poticnesc la unele cuvinte, își iau avânt, le citesc, apoi îi întreb ce înseamnă. „NU ȘTIU”. Și de ce nu l-ai căutat în dicționar? De ce n-ai întrebat? E… prea mult! Îmi vine în minte replica lui Figaro din piesa de teatru radiofonic „Pinocchio”, în varianta Electrecord, când se vaită câtă treabă are la atelier: spală pensulele, toarnă ulei în vopsele, pentru un biet pisic ca mine, e cam greu…

Cum să nu te trezești la clasa a VIII-a că, dacă citește, nu înțelege ce, când el ani de zile nu s-a obosit măcar să caute în dicționar un cuvânt? Cum să reacționezi când un copil de 8 ani te întreabă „ce e cartea asta, e de vrăji?” când tu îi scoți dicționarul pe masă? Cum să cauți în dicționar când tu nu poți spune alfabetul?

Să ajungi în clasa a III-a și să nu poți urmări rândul cu privirea, să obosești citind două paragrafe… e grav. Când să înveți să citești la școală, dacă dintr-o lecție îți revin două-trei propoziții, iar când ceilalți citesc, nu te pasionează deloc?

Și ultima, cea mai dureroasă pentru mine… de ce să le luăm mereu cărți, că o să avem efectul invers! Ce e prea mult – strică. Eu nu am mai avut replică, m-am blocat. Lasă că le mai luăm un telefon sau o tabletă.

Nici matematica nu excelează. Nu facem nimic cu ce învățăm la școală, iar temele cele mai „grele” la clasa a VIII-a sunt să construiești din hârtie corpurile geometrice. Vai, chin și jale! La ce-ți folosește să știi toate acele lucruri despre cub, piramidă și surorile lor, dacă practic nu poți să le legi? Egiptenii au făcut piramide de zeci de metri, perfecte. Blocurile moderne sfidează geometria în spațiu. Învățăm despre circuite pe hârtie, dar nu am văzut două fire cum se îmbină…

De ce se întâmplă așa? Pentru că văd din ce în ce mai mulți copii care întâmpină probleme și asta nu neapărat din vina lor, ci pentru că sunt extra-protejați și cocoloșiți, ori ignorați fără reținere. Dacă „merge și așa”, de ce să te mai strezezi? Plouă un pic? Lipsim. E frig? Nu putem aștepta cinci minute afară. E greu ghiozdanul? Îl cară bunica până sus în clasă, deschide și penarul pe bancă. Nu știe să se îmbrace? Să se descurce învățătoarea aia! E lungă tema? Facem scandal.

Doar că, la școală, trebuie să duci bătălii pierdute. Când vine și îți spune că nu a avut nimeni din familie timp să îi citească o poveste, te ambiționezi și încerci… și încerci să suplinești tu! Apoi, când nu va mai fi responsabilitatea ta, îți vei spune că ai făcut ce ai putut. Nu poți să-i salvezi pe toți. Dar nici nu vei salva mulți, de unul singur!

Dacă doctorii au fost de multă vreme arătați cu degetul că nu mai sunt umani, nu mai simt, văd omul cum moare și nu au decât reacția medicală, rece… în curând o să vedem și în învățământ. Oricât ai vrea, dacă doar dai din sufletul tău și nu se întoarce nimic, la un moment dat nu mai simți nimic. Dacă le pui la suflet pe toate, te pierzi în atâtea necazuri.

Îmi doresc… homeschooling de la noul ministru!

M-am tot gândit ce i-aș cere, ținând cont că ne agățăm cu dinții de speranța că, dacă noul ministru al educației știe să vorbească știe și ce să facă. Cam ca peștișorul de aur: l-ai scos, ai dreptul la o singură dorință. Și da, i-aș cere să reglementeze sistemul de homeschooling în România. Știu, veți spune că țara piere, baba se piaptănă. Dar chiar cred că începând de undeva din margine să însăilezi o schimbare te vei trezi tricotând fix modelul principal.

În primul rând, la cum evoluează lucrurile în ceea ce privește elevii noștri, e o măsură în interesul lor. Am participat recent la un curs de formare privind depistarea copiilor cu cerințe educaționale speciale (deși personal consider că nu depistarea e problema, ci ce faci după…). Medicul invitat acolo ne spunea că în urmă cu 10 ani dacă avea la spital un caz pe săptămână de comunicat părinților, acum are mai multe pe zi și oricât de antrenat ai fi să rămâi imun la suferința și tragedia familiei, ajungi la un moment dat să cedezi. Tot el ne spunea că, dacă acum cinci ani un copil cu cerințe speciale la clasă era ceva rar, acum media este de 2-3 și crește alarmant, se așteaptă la 6-7 în următoarea decadă. Și ce știu e că, dacă medicii se simt depășiți de situație, cadrele didactice sunt cu atât mai mult.

Oricare ar fi cerințele lor speciale, sunt copii care progresează uimitor în relație unu la unu cu educatorul. Mă gândesc în primul rând la copiii excepționali, olimpicii, cu capacități uimitoare care depășesc de cele mai multe ori profesorii aflați la clasă. Ei au un ritm al lor, fantastic și halucinant de achiziție, pe care îl pot susține timp îndelungat. Sunt avizi de cunoaștere, au nevoie să le tot „dai” și nu poți ține, la școală, pasul cu ei. Sunt perfect capabili de studiu individual, pentru ei noțiunea de flipped-classroom sau blended-learning nu e ceva nou, dar este ceva ce li se potrivește. Pot face lejer doi ani într-unul, sau pot să câștige timpul necesar să aprofundeze ceea ce își doresc. Pentru ei consider că un sistem în care să opteze pentru studiu acasă ar fi minunat.

Mă gândesc și la alți copii speciali, fiecare cu ritmul lui, planul lui personalizat. Tendința la clasă, căci de aceea este învățământ de masă, este să abordezi tot colectivul la general. Oricât ai vrea, nu poți, e fizic imposibil ca în cele câteva zeci de minute să răspunzi nevoii fiecăruia. Abordezi apoi conținutul pe două-trei grade de dificultate, încercând să personalizezi demersul. Dar individual – e o utopie, un singur om la 25-30 de copii. Diferențele sunt uneori atât de mari între copii, că nu mai știi cum să aduci barca la mal, iar copiii cu cerințe educaționale speciale sunt, fiecare dintre ei, provocări unice.

Însă, nu doar pentru ei, ci și pentru ceilalți, consider că în centrele la care sunt arondați pentru evaluări și examene trebuie să frecventeze, la comun cu ceilalți copii, anumite cursuri. Sunt competențe ce nu pot fi dobândite individual. Astfel, ore de educație fizică, arte, dezvoltare personală, educație civică, muzică, au mult mai multe oportunități de dezvoltare dacă sunt abordate în grup. De ce nu, să aibă proiecte de cercetare în pereche sau în grup și activități în care accentul să cadă pe socializare, toleranță, acceptare și integrare.

E drept însă, ca mai tot timpul când vorbești de o schimbare, că va fi nevoie de investiții (și la noi, toate bune și frumoase, până ceri bani). Vor trebui organizate centre, cineva trebuie să se ocupe de evidența acestor copii. Trebuie organizate sesiuni de evaluare și examene pentru încheierea situației școlare și pentru aceasta trebuie plătiți profesori. Sunt părinți care s-ar descurca cu brio să suplinească un cadru didactic și părinți care doar au această impresie, doar pentru că au învățat cândva să scrie și să citească. Sunt și părinți care și-ar permite să aibă propriul profesor la domiciliu, eventual pentru toți copiii familiei.

Am uitat că, înainte de revoluția industrială, dar și un secol mai apoi, cei care aveau acces la învățământ și performau în această direcție erau cei care își permiteau și să investească în educație, nu doar așteptau să pice din cer de la stat. Statul investea în ceea ce avea nevoie: muncitori. Guvernantele de odinioară știau limbi străine, poate nu neapărat științe, dar erau responsabile cu educația copilului. Poate că ar trebui să le dăm din nou șansa oamenilor să ia decizii (în limita unor reglementări) în ceea ce privește educația propriilor copii.

Îmi amintesc ce reacție am avut prima dată când am citit Heidi. Mi se părea o șansă fantastică (exceptând boala Clarei) să înveți acasă. Să poți să ai pe cine să întrebi exact ce nu înțelegi, să nu fii frustrat că se uită X la tine urât și te consideră „prost”. Azi consider că am ajuns cumva în aceeași situație. Părinți care suplinesc din greu ceea ce consideră că nu se face la școală. De ce, dacă tot investesc să suplinească, să nu le dai un cadru legal în care să o facă?

Dacă Heidi e din seria amintirilor din copilărie, Minunea de R.J.Palacio e mult mai recentă. Patru ani, până când mama nu s-a mai descurcat, a făcut homeschooling cu August. Dacă citiți printre rânduri, a fost o misiune dificilă pentru mamă, fără pregătire, să suplinească toate disciplinele, să le facă interesante. Însă în ziua de azi când poți găsi aproape orice pe internet, la un click distanță, nu cred că ar mai fi o misiune imposibilă. Am văzut în țările din vest site-uri didactice, cu toate materialele necesare pentru o lecție. Sunt sigură că și la noi este posibil, poate nu neapărat o platformă făcută de stat pe bani mulți și greoaie, ci susținută de toți cei care doresc să beneficieze de sistem. Și ideea o am tot din vremuri pierdute în alt secol, într-un film – nu-mi amintesc mai multe detalii – despre o familie cu copii ce locuia în Australia departe fizic de orice școală. Copiii frecventau cursurile cu ajutorul unei stații radio. Se așezau la masă, reglau frecvența, ascultau lecția, apoi puteau pune întrebări. Periodic se și întâlneau cu profesorii pentru îndrumări și evaluări.

Nu pot să cred că acum nu se poate face același lucru… doar că, evident, costă. Însă avantajele sunt multe și nu cred că m-am gândit la toate:

satisfacerea nevoilor individuale ale elevilor;
acordarea unei șanse reale la educație tuturor;
rezolvarea nemulțumirilor unor părinți legate de sistemul de învățământ.

Sunt sigură că, începând să organizeze programa și manualele pentru a fi disponibile online elevilor școliți acasă, vor fi descoperite „oficial” și problemele pe care tot le arată cu degetul părinții. Încercând să propui o schemă logică de abordare a acestor conținuturi, vei descoperi, de fapt, ce trebuie să modifici și în sistemul pe care îl gestionezi. Ar fi ceva de vis să poți organiza, pe discipline, grupurile de copii – lecții la care învățarea să se facă în grupuri mici – 10/15 elevi – altele la care 30-40 nu este o problemă.

Însă oricât de multe idei și intenții ar avea noul ministrul, încerc să țin minte un singur lucru: este doar un om. Cât timp în subordine are vechea organigramă, lipsită de viziune, bine îmbibată în culori politice ponosite, care se comportă cameleonic la orice schimbare de conducere… nu vom avea reformă. Poate că e ușor până la urmă să găsești un ministru bun, încă ca acesta să aibă o echipă funcțională cu rădăcini adânci în structurile din teritoriu, capabile să miște lucrurile… e o poveste lungă (și tristă!).

Litere modelate din staniol – un pic de metaloplastie

Acum mulți ani, când blogul era încă la început, colaborările cu diverse magazine își aveau provocările lor. O astfel de provocare a fost să utilizez și să prezint într-un articol cum să confecționezi un felinar din… benzi de staniol. Și cum fotografia de pe ambalaj arăta minunat, mi-am dat seama că nu e o glumă și am trecut la treabă.

De atunci am recurs destul de puțin la tehnică, mai ales cu copiii, deoarece e destul de greu să găsești în comerț un staniol mai gros cu care să te joci. Cel alimentar este destul de subțire față de ce am folosit atunci. Însă, când nu îți dorești să creezi chiar opere de artă, te descurci și cu acesta. Mă străduiesc uneori să fac ceea ce le cer și copiilor… să ies din zona de confort a primei idei descoperite și să caut alta. Treceam la litera O… din ce să o confecționez? Simplu. Din plastilină, căci au toți, ce mare lucru să faci un șerpișor și să-l pui să-și înghită coada? Doar că mi-a venit ideea cu staniolul și am lăsat plastilina pentru U, unde încă nu am altă idee…

Am tăiat (mai bine zis rupt, cu ajutorul unei rigle) bucăți de staniol de aproximativ 10 cm lățime și lungi cât permitea rola cumpărată de părinți. Adevărata artă e să lucrezi cu fâșii mai fine, fără să rupi, însă până se obișnuiesc, e bine să fie mai late. Le-am arătat cum să o mototolească încet, apoi să înceapă să o răsucească delicat, până obțin o sârmuliță căreia să îi înnoade capetele astfel încât să nu se vadă și să rezulte un O perfect.

Am avut două accidente, când sârma s-a rupt, dar au reluat și au reușit. Majoritatea s-au descurcat minunat, mai greu acolo unde copilul le știe pe toate și nu are nevoie de explicațiile adultului din fața clasei. La final le-au folosit pe post de brățări și au insistat să le ia imediat acasă, ceea ce însemna că musai trebuie să se laude.

Dincolo de laudele mele – chiar s-au descurcat foarte, foarte bine pentru o tehnică nouă la 6 ani, în timpul record de 15 minute cu tot cu explicații, am fost tare mândră de un prichinduț care, deși nu știa să scrie nici măcar numele în prima zi, face pași mari spre adaptare și autonomie. La început i-am arătat cum să copieze literele de pe unul din caiete unde e scris de mine, câte să scrie (are și un nume lung…), ca să știu al cui e. Și azi, fără caiete, a copiat de pe cutia cu rechizite și a venit să-mi arate că a reușit! Știu că mă plâng, însă într-o zi dificilă un licăr de speranță de acest gen îți dă… aripi, e acea licoare magică ce șterge toate necazurile și îți dă putere să o iei a doua zi de la capăt.

Poveste cu arici din castane

Un profesor ne spunea, foarte convins, că atunci când nu ne convine ceva din jurul nostru, 40% e vina educației. De obicei când ți se spune ceva la școală faci pe deșteptul, că nu știe omul ăla ce vorbește și sigur o să-ți dai tu seama că nu are dreptate. Trist e că are. Mă uit în jur și nu îmi place când unii se fac că muncesc, când alții așteaptă să le pice mereu din cer, când salariile nu reflectă munca. Și cum e vina educației?

Poate că într-adevăr noi greșim, din dorința de a fi „corecți”, de a acorda șanse egale, de a nu suporta consecințe de niciun fel, de a încuraja comportamentul „merge și așa”. Vrem să ne învățăm copiii să fie empatici, să împartă, iar la un moment dat, undeva în viață, să spunem stop-joc. Problema nu e a copiilor care au învățat să dea, ci a celor care au devenit dependenți de a primi și care, în timp, vor vedea că „mereu pică” de undeva.

Avantajul de a nu fi într-o școală de fițe, unde să conteze de la ce magazin îți iei hainele și câte sute de lei calci în picioare la fiecare pas pe asfalt e că ești cumva mai aproape de realitatea care ne înconjoară. Am avut o clasă în care oscilam de la bine la foarte puțin, însă am reușit, prin bunăvoința unor părinți, să facem în așa fel încât diferențele între copii să nu se simtă. Era Moș Nicolae? Toți găseau pe bancă o ciocolățică, fie că susțineau fondul clasei, fie că nu, fie că nici măcar nu le păsa să întrebe prin miracolul cui a apărut ciocolățica pe bancă. De Crăciun, sub bradul clasei, a fost mereu un cadou pentru toți, o carte și ceva dulce. La final de an, la fel.

Știu că atunci când decizi să dai, răsplata e undeva sus. Dar, cum eu eram intermediar, vedeam. Și aveam mai multe situații, dar două m-au impresionat, la cele două extreme: prima, nici măcar nu își făcea vreodată probleme că nu primește, ba cu foarte mult tupeu, întreba dacă poate să aleagă. A doua e cea care îți ajungea la suflet. „Doamna, cine a dat bani pentru mine? Aș vrea măcar să îi mulțumesc!” Și copilul era poate mai amărât decât celălalt, dar pe lângă puținul pe care îl avea era atât de bogat în politețe și bun simț.

Am stat mult să mă întreb, la ultima activitate, la care mulți au venit nepregătiți – deși am anunțat-o din timp – dacă nu cumva eu procedez greșit. Trebuia să ai la tine trei castane, una găurită, să poată înfige copilul scobitori și să facă un arici. Mulți nu au avut, dar câțiva copii au venit cu pungi pline și le-au dat și lor. Alți părinți nu doar că au anticipat că nu vor fi castane, ba au găurit și câteva în plus. Tot nu a fost suficient. Cumva mă gândisem și eu că e imposibil să fie toți pregătiți, mi-am căutat sula, nu am găsit-o acasă, eram sigură că e la școală. Din păcate, nu era. Așa că m-am trezit că mai am și eu de găurit castane, astfel încât să lucreze toți copiii, iar singurul instrument cu care puteam face asta era o piuneză de plastic. Am găurit castane, am regăurit altele, că nu intrau scobitorile prin găurile date mult prea mici, am adăugat găuri în plus altora, căci ieșeau aricii cu blănița prea rară… Și asta în timp ce explicam, asistam copiii care lucrau, sau încercam să ajung și acolo unde „nu știu” și „nu pot” se urlă ca din gură de șarpe. Că aproape mi-am rupt eu unghiile cu bucățica aceea de plastic nu mai contează…

Poate că e mai bine să schimb strategia, să facem o listă de „împrumut” și la următoarea activitate cel care a primit să aducă ceva la schimb. Nu contează ce, dar să nu las să se formeze ideea că „merge și așa”, pică din cer chiar dacă tu uiți să te pregătești. Mai ales că… parcul e alături, castanele gratis, deci nu era o problemă să faci rost.

Arici din castane. Confecționare: găuriți castana, suficient cât să intre o scobitoare (ruptă pe jumătate) și să nu cadă. Fixați plastilina pe post de cap și modelați boticul. Adăugați ochi (mobili sau din plastilină), năsuc și picioare.

Ce fac băieții la baie…

Nu, nu e o glumă. Dar necesită o completare: ce fac la baie, la școală, băieții mici, de se aude pe hol de parcă trec prin chinurile iadului acolo? Nu știu cum e prin alte școli cu copiii în pauză, dar la mine parcă îi atrage un magnet puternic să intre și să stea în toaletă. Nu mai am idei … ce să mai fac să-i dezvăț și asta probabil pentru că nu reușesc să înțeleg de ce se duc!

Am ajuns prima dată după ei la începutul anului, când au cerut voie și au uitat să se mai întoarcă. Totuși, cât poate sta un copil de șase ani să își facă nevoile?? E drept că se lupta cu pantalonii… Alții se luptau cu pișoarele, prea înalte pentru ei. Apoi la pauza de masă, când trebuie să se spele, e o chirăială înfiorătoare acolo. Am aflat și de ce… de la 18 băieți care se spală pe mâini la două chiuvete, grămadă, clăbucul iese… ghici, prin sifonul din pardoseală. Unii aveau rolul să facă clăbucul să „crească”, la chiuvetă, ceilalți să șuteze, ca la fotbal, mingea ieșită deasupra gresiei.

Apoi, se bălăcesc. Normal. Ce să facă altceva? Se stropesc… bine, ok, vara e fain. Însă în prag de noiembrie să îți torni apă în cap și să vii cu tricoul leoarcă? Când îi trimit la spălat repet mereu cu ei: „nu alergăm, nu ne împingem, nu ne stropim și nu țipăm”. Ți-ai găsit. Vise, nenică… când au trecut de pragul clasei o zbughesc pe hol și începe dezastrul. Mă străduiesc să îi scot prima la spălat, să nu se intersecteze cu celelalte clase. Nici nu e greu, cum se sună de ieșire, după urletul de ~~scăpat de la~~ fericire că e pauză fac imediat rândul. Când vin și de la celelalte clase, e jale.

Erau doar ai mei în toaletă și auzeam de la două săli distanță niște urlete care necesitau intervenție. Doi erau în cabină, alți doi țineau de ușă, unul de-o parte, unul de cealaltă, restul admirau spectacolul. Trânteau ușile și țipau… Culmea, cel mai tare și mai zgomotos era un băiețel care altfel era în clasă pâinea lui Dumnezeu! Acolo refula și el, probabil…

Când sunt de serviciu pe culoar sunt chiaună. Nu știu unde să stau căci parcă intuiesc unde nu sunt. Dacă sunt pe culoar, e dezastru în clasă, dacă stau spre toalete, se bat în capătul celălalt. În ziua de luni nivelul de stress ajunge la o cotă la care cu greu pot funcționa. Cinci clase care se tăvălesc pe jos – nu contează când s-a spălat ultima dată pardoseala, care se îmbrâncesc, aleargă, sar unul în spatele altuia, se izbesc de pereți… Ba mai ies cu câte un chupa-chups în gură, cu bățul atârnând, de numai un miracol face ca din atâtea jocuri stupide și violente să nu se fi ales vreunul până acum cu bomboana împinsă în gât sau bățul înfipt în cerul gurii.

Degeaba răgușesc, „nu alerga”, nu contează că sunt copii mici, fete, profesori… Nu sunt o persoană religioasă, însă lunea am din ce în ce mai mult convingerea că numai niște rugăciuni sincere mă ajută să scriu la ora 12 în procesul verbal că nu s-au înregistrat incidente.

Desenarea literelor la clasa pregătitoare

Printre cele mai amuzante cursuri pe care le-am avut în facultate erau cele de română, când profu venea direct de pe la inspecții de grad și ne lua pe noi în primire cu „așa să nu faceți”. Cele mai lungi discuții erau pe tema clasei pregătitoare… și ne spunea că vrea să ne intre bine de tot câteva lucruri în căpșor, printre care: nu dai dictări la clasa pregătitoare, nu scrii litere, ci le desenezi, nu stresezi copiii cu pagini întregi de litere. A, și să nu uit, nu e clasa „zero”, e „pregătitoare”, că e rolul nostru să îi corectăm pe cei cu care intrăm în contact atunci când îi auzim.

Așa că așteptam cu maaari emoții să încep literele și, mai ales, să găsesc moduri să le confecționez. Dacă s-ar putea, din aceleași materiale ca hainele cele noi ale împăratului, să nu coste nimic, că na, învățământul e gratuit și dacă la școală ai nevoie de atâtea… Am primit chiar un mesaj, că (din motive obiective, ce-i drept), nu își permite multe. Nu-i nimic, e bine că știu, văd eu cum împart, acolo unde se poate. Iar dacă nu au… e ca în gluma aceea de copii:

– Mami, ce mănâncă leul?
– Mănâncă ce găsește!
– Și dacă nu găsești nimic?
– Atunci mănâncă altceva!

Cam așa și la școală… când nu și-au adus ce trebuie… improvizezi, doar de-aia ești la catedră, să răspunzi creativ provocărilor. Sau să cumperi tu… Chiar îmi spunea colega mea că le-a cerut la clasa întâi câte două rânduri de caiete, să poată să aibă mereu unul la ea să înceapă rândurile. Ei bine… După o lună de zile are copii care nu au decât un rând. Poate că sunt părinți cu inițiativă, care știu mai bine că un caiet e suficient…

Pentru că posibilitățile de a confecționa litere nu sunt infinite și sunt mai mult sau mai puțin „perene”, am căutat ca măcar acolo unde se poate să mai ies din tipare, eventual cu ce am la îndemână. Am de la începutul anului, de când ne-am făcut boluri pentru creioane, bandă izolieră, diverse culori, suficiente role să ajung cu joaca măcar la jumătatea alfabetului. Literele care sunt alcătuite din linii drepte se pretează cel mai bine, fie cu creioanele aflate la îndemână, fie cu… bandă. Pentru litera A ne-am jucat pe parchet. Benzile nu se lipesc tare, se curăță ușor și arată fain rezultatul. Au fost încântați de activitate, făceau „multe”, schimbau și culorile. Ca să nu rămână doar în memorie, am folosit, în caiete, pe același model de confecționare, benzi de quilling.

Când am trecut la E, am încercat să complic lucrurile și să fac primii pași spre activitățile de măsurare, care sigur îmi vor da mari bătăi de cap. Linia verticală trebuia tăiată cu aceeași lungime cu a degetului lor arătător. Care e arătătorul?? Acela pe care îl folosești să arăți cu degetul! (Am constatat cu această ocazie că unii au mânuțele atât de mici… of, vedea-i-aș mari!) Liniile orizontale să aibă jumătate din lungimea celei verticale. Le-am arătat cum să taie una la fel, să o îndoaie și să o mai taie o dată. Unii au preferat să o lipească îndoită…

Spre tristețea lor, pe E nu l-am mai făcut pe parchet. L-au făcut pe bănci și regula era ca pentru linia verticală să folosească un creion ca etalon, iar când eu vin să „văd”, să-mi arate și creionul cu care au măsurat. Mai bine de jumătate s-au descurcat minunat, ceea ce e foarte încurajator! Ba îmi arăta unul dintre copii că și pentru cele orizontale a folosit lipiciul să măsoare.

Pare așa lung alfabetul privit de la primele litere!

Voi din ce le mai confecționați?

Un pic de știință la școală

În vară, când am citit plângând de-a binelea mesajele copiilor cărora le dădeam drumul spre gimnaziu, am realizat că destul de mulți menționau pe listă cât de faine au fost activitățile cu experimente de la științe. Ce-i drept, m-am străduit să nu ratez niciunul, oricât de complicat era să le pun în practică. Am reținut și sugestia lor că ar fi fost perfect să facă și ei odată cu mine… așa că la noua serie am zis să încep cu dreptul.

Am fost oarecum dezamăgită că pe lista de activități de la Festivalul de Știință din această toamnă nu am găsit nimic potrivit pentru 6 ani și care, mai ales, să vină și la școală, căci deplasare cu ei în primele două săptămâni de școală nu aș fi făcut nici picată cu ceară. Pentru a nu lăsa totuși nesărbătorită o lună a științei, le-am propus – părinților în primul rând – să organizăm o oră cu experimente. Fiecare experiment se prezenta în pereche, părinte și copil. Nu am restricționat temele, fiecare și-a ales ce voia să ne arate, dar a anunțat înainte, ca să nu ne trezim că se repetă cumva evenimentul.

Dacă tot avem o zi cu trei ore, am fixat întâlnirea după cursuri. Copiii erau destul de emoționați, se vedea că au repetat intens acasă, au venit foarte bine pregătiți (și dotați). Am văzut cum se manifestă forța de propulsie a aerului, cu balonul prins de un cd și apoi plimbând un pai pe un elastic bine întins. Un alt experiment ne-a arătat cum măsurăm volumul corpurilor care nu au o formă regulată și am intuit legea lui Arhimede.

Au urmat apoi experimente de obținere a culorilor secundare, folosind coloranții alimentari, și separarea lichidelor cu densități diferite. Au fost umflate baloane fără pompă, cu oțet și bicarbonat, am văzut cum poți confecționa o busolă – un experiment integrat, căci avea și busola de pe telefon. Îmi pare rău că nu am luat și busola mea reală, de acasă!

Am fost impresionați de aprinderea unul led folosind o baterie din lămâi, cu elemenți din zinc și cupru. Nu puteam rămâne nici eu de-o parte, așa că mi-am folosit setul de știință de la Noriel și le-am arătat cum poți aprinde un bec folosind energia vântului. E drept că am suflat în eoliană cu feonul băgat în priză… dar… nu puteam să risc să nu bată vântul la fereastra clasei. De asemenea, le-am dus magneți și pilitură de fier și le-am arătat, pe hârtie, câmpul magnetic și variația formei acestuia în funcție de forma magnetului. Am plimbat și mașinuțe cu ajutorul magneților.

Tot cu magneți a mai fost un experiment pe care nu îl știam, acum am auzit prima dată. În alcool pui tonner de imprimantă. Amesteci și… vă las să vedeți filmul!

View this post on Instagram

Un experiment la care va provoc sa va dați cu părerea… În exteriorul sticluței este un magnet. Mai sunt doua ingrediente… #oradeştiinte #oradestiinte #clasapregătitoare

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on Oct 13, 2019 at 4:54am PDT

La final, am tras linie. Copiilor le-a plăcut, cred că mai mult să vină acolo împreună cu părinții decât ceea ce s-a făcut efectiv. Sunt încă mici și multe dintre cele văzute rămân „neînțelese”, însă aș vrea ca, până vor ajunge la vârsta potrivită, să știe că avem o explicație științifică pentru majoritatea fenomenelor din jurul nostru.

Eu am rămas cu o întrebare… trebuie neapărat să aflu cât de sensibil e senzorul de fum nou montat în tavan. Nu de alta, dar s-ar putea ca la experimentele de evidențiere a circuitului apei în natură ori de topire a zahărului să devin mai „celebră” decât mi-am propus vreodată. Oare cum ar suna ca titlu pe antenuțe… „Pompieri chemați inutil la școală căci o învățătoare a făcut experimente în clasă”. Daa, mai bine le pun un film, pricep cei mici că sunt isteți!

Mere buclucașe – ștampile

Mi-a plăcut mult ideea de a „picta” mere folosind ștampile confecționate și chiar am vrut să o pun în practică la școală. M-am gândit și că merele sunt destul de greu de găsit, nu pot să am garanția că fix în ziua în care vreau eu să căsăpesc 12 bucăți primim mere în minunatul program alimentar. Apoi, ce te faci dacă „se aude” că „ți-ai bătut joc de merele date de guvern”?? Auzi, le-ai tăiat, le-ai dat prin acuarelă și le-ai pus la gunoi…!

Așa că m-am dus la piață. M-am oprit la taraba cu cele mai prăpădite mere. 2 lei/kilogramul. O întreb amabilă pe doamna dacă are ceva împotrivă să le aleg pe cele mai mici… a bulbucat ochii de parcă vedea un nebun, dar m-am obișnuit de multă vreme cu reacția. I-am zâmbit candid, i-am spus că îmi trebuie la școală, bălmăjea ceva că poate la plăcintă sunt bune, dar am liniștit-o că pictez cu ele, mi-a dat o pungă și mi-am văzut de treabă. Nu sărăcește nimeni din 3 lei, nu? Și mai pui 3 iei și farfurii de plastic… Am fost tentată să le dau bilețel acasă, dar după ce am văzut în câte moduri poți decupa un disc de carton cu diametrul de 15 cm, n-am riscat să cer un măr cu diametrul de 5. Nici la farfurii nu am pariat, căci „fundul complet plat”, adică neted, iarăși risca să nu se înțeleagă. Așa că am pus mărunțișul la bătaie, fie pomană pentru lumea ailaltă, când n-oi avea diverse pentru craft!

La școală a fost distractiv, mai ales când s-au prins ce facem. Doamne, abia aștept să mai crească un pic, să se obișnuiască cu ordinea și etapele de lucru, să nu mai înceapă singuri până nu dau semnalul de începere… militărie curată, ce mai, dar în haos și balamuc nu înveți nimic. Și mai mult s-au distrat când le-am zis că pot decora merele imprimate cu ochi mobili. De când și-au adus pungile cu ochi la școală e delir curat. Poate că unii n-au mai văzut în viața lor ochi mișcători și nu se pot abține. Unii au autocolanți, toate dimensiunile, își lipesc pe frunte. La un moment dat cred că puteam pune lejer în scenă povestea cu „Un-Ochi. Doi-Ochi. Trei-ochi”. Orice desen de prin caiete primește musai bonus niște ochișori. Nu mă deranjează ideea… dar când eu încerc să încep rândurile și nu pot scrie de ochi… apare o problemă…

mere stampile pictura

Am renunțat și la protecțiile pentru mese, deși inițial voiam să luăm, și am pus în funcțiune lavetele. Nu folosesc nimic periculos să rămână pătat, așa că ne descurcăm să facem ordine la final. Ca lecția să fie completă, le-am cerut să aducă farfurioarele pe catedră, să șteargă masa de lucru și să fie ordine. Unul din grupuri a fost „ocupat”. Farfuria a rămas la ei. Am lăsat-o… a doua zi mi-o aduce unul dintre copii. Ce e cu asta?! – E de ieri… – Da, știu. Dar eu le-am cerut și m-am dus apoi să le spăl. Asta unde a fost? – Păi… n-am adus-o! Eee… și i-am dat frumos o lavetă și am trimis farfuria la spălat. Mi-a adus-o apoi impecabilă. Data viitoare poate nu mai uită!

Un lucru pe care l-am anticipat prea târziu a fost calitatea cuțitului cu care tai mărul. Trebuie să fie impecabil ascuțit, astfel încât mărul să nu se spintece deloc, să fie tăiat perfect drept pentru a se imprima tot. Mi-am dat seama prea târziu… și… m-am descurcat cu ce am avut.

Atât de faine sunt jocurile cu ștampile confecționate… cartofi, morcovi, mere, apoi improvizații din carton și orice poate lăsa o urmă. Am încă emoții pentru dactilopictură, dar îmi fac curaj! Cât de rău poate să iasă? Culorile sunt lavabile, nu sunt acrilice…

Însă cel mai fain feedback pe care îl am e de la copiii care se duc acasă și fac, încă o dată, ce au făcut la școală, să le arate și părinților, căci acasă nu le dau decât proiectele 3D, care nu se pot pune în portofoliu. Parcă îți crește inima să vezi ca pentru unii nu te zbați degeaba.

Renovare în stil pur românesc

1 septembrie 2019 a avut pentru noi, cadrele didactice din școală, o sumedenie de surprize. Trec peste reorganizarea administrativă, desprinderea dintr-o unitate desființată și absorbția la o alta, faptul că ni se propunea detașare (deși era transfer clar – două zile de nervi și proteste au avut totuși un rezultat pozitiv), nu ni s-a dat voie în clase decât vineri la ora 17:00…

Partea bună a întregului spectacol ieftin electoral (deh, primăria a investit în reabilitare!) e că n-am mai șters noi praful. Miercuri încă se lucra, montau uși, toaletele nu erau gata. Unica femeie de serviciu rămasă, un omuleț de 1.50, era terminată, nu știa ce să facă mai întâi. Dar… pentru că pe sticlă la tv trebuia să dea totul bine, au venit echipe de curățenie și a arătat impecabil vineri când s-a filmat, iar nouă ne-au interzis accesul în școală – probabil de teamă să nu comentăm ce nu trebuie.

Nou-nouț totul, de bine de rău duminică am avut și tabla montată, am putut să încropesc ceva în clasă. Băncile le-au reglat părinții… deh, să simtă din prima zi că au intrat la școală, doar nu era să-și facă timp pentru asta personalul administrativ. Lucrarea nu este recepționată nici acum, deci nu avem voie să batem un cui în pereți, nici să lipim ceva, așadar stăm ca la spital.

Însă ca în orice casă „la cheie”, problemele le afli după ce te muți. Prima zi de școală – la baia fetelor curgea instalația de la chiuvete. La băieți, pișoarele sunt în dreptul ușii… oricum prea sus pentru pregătitoare, dar aveam niște ambițioși să le folosească și bântuiau cu pantalonii în vine prin toaletă când m-am dus să-i recuperez că nu-mi ieșeau pe „inventar” la clasă.

Curent în clasă la prize – ioc. Ba chiar eram eu de vină, că am băgat în priză ceva ce „face scurt”, și uite, ei au fost obligați să pună siguranțe extra-mega-sensibile, pentru copii. Bun. Am scos tot din prize… siguranța tot nu stătea. „Se rezolvă, doamnă!” Sigur, se rezolvă, dar o zi fără curent în clasă, când eu îmi programasem alte activități? Ei na, până la urmă să vezi la ora 8:00 că trebuie să schimbi tot scenariul zilei nu e mare lucru, oricând poți face din nimic ceva! Cert e că în două zile s-a rezolvat și cu exact aceleași aparate în priză, nu a mai sărit siguranța până acum.

După ce s-a aruncat tot mobilierul, pe motiv că e „vechi” și strică feng-shuiul noii renovări, am primit la clasă pe inventar un dulap nu prea mare în care nu știu ce să pun mai întâi. Oricum, dacă îți pui mintea cu el, îl descui imediat, sau bagi măcar mâna, ca Nică în scorbură, să vezi ce găsești pe-acolo, căci e cu „decupaj”.

Copiii nu au unde să își țină rechizitele… Iar în plină campanie pentru părinți de „nu dați bani la școală”, ai mei și-au luat cutii de plastic să pună în ele tot ce au nevoie, să nu le care mereu acasă. Dar… ce nevoie ai la școală de dulăpioare? Lasă-i să care, ce dacă le rupi spatele la 6 ani! Norocul meu e că anul acesta nu am pe nimeni în schimbul de după-amiază și le cam lăsăm prin clasă fără grijă. Sau poate au vrut să îi învețe responsabili, să își facă cum trebuie ghiozdanul în fiecare seara, să nu uite nimic!

Nu știu nici ce se mai întâmplă cu biblioteca școlii, dacă o să mai avem aici în localul nostru, în schimb singura speranță rămâne biblioteca clasei. Care bibliotecă… e pe listă, deh, n-am apucat s-o organizez. Nici hamsterii nu i-am dus, dar bine că au uitat copiii și nu m-au întrebat! Acum așteaptă să le duc veverița într-o zi „când vor fi cuminți”. Ca să-i citez pe copiii mei din seria trecută, Doamna, la cum se poartă, nici lor n-o să le-o aduceți… Eu trag speranțe 😀 .

Însă ce e cu adevărat trist este lipsa totală de experiență (ca să nu-i spun interes) în amenajarea spațiului educațional. Primele pe listă: pereți vopsiți aiurea, în culori stridente, mobilier cumpărat „să fie”, bănci de câte doi, când există pupitre individuale ce îți dau o libertate fantastică în lucrul cu elevii, scări fără bandă antiderapantă, dintr-o piatră lucie pe care îți rupi lejer gâtul dacă ai tălpile ude… Însă de departe una dintre cele mai proaste decizii a fost aceea de a nu da pereții cu vopsea/lac până la jumătate, zona în care copiii pun mâinile și… de bine crescuți ce sunt… și picioarele.

A trecut o lună de școală, pereții arată, la scări – dar nu numai – ceva de speriat. Unii nu conștientizează (cum au fost ai mei de la pregătitoare, care se apucau de curse cu mașinuțe pe pereți). Noroc că i-am oprit la timp! Pe peretele verde nu lăsaseră urme de cauciucuri și n-au apucat să treacă pe cel alb. Dar în restul școlii toți ceilalți nu doar că au pus mâinile murdare pe pereți, însă unele urme sunt făcute cu răutate, întinse de sus în jos. S-au șters, efectiv, pe zid. Oare și acasă tot așa fac?! Câte să te învețe școala, dacă tu nu ai cei șapte ani de-acasă…? Nu sunt tolerantă nici cu „accidentele”, trebuie totuși să se sprijine de ceva, că sunt mici. Într-una din dimineți, când coboram să-mi preiau copiii din curte, mi-a venit să vomit. Trec peste faptul că noi, ca profesori, n-ar trebui deloc să punem etichete, dar… Cât de nesimțit să fii să calci într-un „noroc” câinesc pe trotuar, apoi să îți ștergi picioarele pe peretele școlii? E ireal, nu îmi vine să cred cum arată…

Lista e lungă. Luna a trecut și nu am primit coșuri de gunoi în clasă, punem în cutiile de la lapte ceea ce e de aruncat. Am primit table noi, dar să ne cumpărăm singuri marker și lichid de curățat tabla. Mno, cretă ne mai dădeau o cutie la toată școala… acum chiar avem pretenții! Dispensere de săpun nu au montat la baie, în prima săptămână am avut 5 copii cu probleme la burtică, dar nu are legătură… Pe ai mei pitici îi spăl obligatoriu pe mâini înainte de gustare, am săpun în clasă, îi aliniez și îi trimit la spălat. Dar după ce folosești toaleta!? Să mai zic că, tot în prima zi, după ce s-au spălat, m-a întrebat o fetiță unde e uscătorul de mâini? Cam aici sunt pretențiilor lor, la 6 ani, despre gradul de civilizație pe care ar trebui să-l asigurăm!

Femeia de serviciu își cumpără singură ce-i trebuie ca să spele pe jos, „că nu se ia, doamnă, doar cu apă”. Eu mi-am luat soluție pentru tablă, copiii – săpun. În condițiile acestea, primăria minunatului sector în care iubim și muncim aruncă pisica moartă în curtea directorilor, spunând „cere și ți se va da”. Am făcut listă, am dat-o mai departe. Iar eu nu cred în minuni decât atunci când le văd.

PS. Ca să fie totul complet, pe hol… las poza să vorbească.

PPS: Ieri au venit și au dat cu lavabilă peste. Sunt curioasă cât ține!