Sa confectionam instrumente muzicale, editura Casa

Muieți-s posmagii…

Paradoxul în care trăim e că, vrei-nu vrei, ajungi să discuți despre școală. Adulții au copii. Dacă nu ai lor, ai copiilor lor. Prioritatea adulților sunt copiii. Prioritatea copiilor este școală. Logic, prioritatea adulților este școala. Așadar toată lumea se gândește cum ar putea îmbunătăți sistemul de învățământ. La fel de logic și uimitor e că e mai ușor să vezi paiul din ochii altora decât bârna din ochii tăi.

Îmi fac zi de zi de lucru în sistem… Am luat așadar în plin ultima știre venită de la ministerul de resort, care nu încetează să țină prima pagină a ziarelor. De vină pentru traficul din marile orașe sunt… școlile, care nu își încep programul la ore diferite! Ireal, dar… da, se apropie alegerile locale. Rezolvarea problemelor de transport a ținut capul de afiș în campanie, cum să nu o rezolvăm acum? Sau măcar să ne facem că o rezolvăm! Batem în cuie drobul de sare, nu?

Andrei începe orele la 7.30. Este o decizie internă a colegiului, situat în zonă centrală, care a ajuns la concluzia aceasta în urmă cu foarte mulți ani, pentru a putea copiii să ajungă la prima oră la școală. Și, la modul cel mai serios demonstrat, se ajunge, dar vorbim de liceu! Iris învață tot în zonă centrală, școală de fițe, în trei schimburi. Pe cine, Doamne, să chemi de la ora asta? Pe cei mici de pregătitoare?? Clasa I? Dorm pe ei la 8… Că, deh, sunt sculați la 6 ca să ajungă cu traficul ăsta la școală! Să-i aduci la 9? Altă nebunie, când mai termină orele schimbul 3?

Adevărata problemă, pe care o bagă sub preș, e că sunt incapabili să rupă pisica în două și să introducă obligativitatea respectării școlii de circumscripție. Aia până la care faci 10 minute pe jos! Și ai rezolvat atunci și problema traficului de dimineață…

…revenind la posmagi

Dar nu aici voiam să ajung, povestea de mai sus doar m-a „deturnat” de la motivul pentru care deschisesem laptopul. Pentru că prioritatea adulților sunt copiii, iar eu cu asta mă ocup, vă închipuiți că discuțiile în familie și între prieteni ajung, inevitabil, la aceștia. Primesc un telefon să îmi dau cu părerea ce ar trebui să se facă la muzică la clasa I – nu scrisul muzical? Nuu, doamne ferește, e muzică și mișcare, joculețe muzicale, cântecele simple. Voință să ai, că sigur găsești o soluție, mai ales dacă ai citit măcar un pic programa disciplinei.

Povestise copilul acasă că nu fac nimic, că doamna nu are casetofon, și că fac matematică. Îmi dau și eu cu părerea, că na, uneori n-ai ce face, o sacrifici pe Cenușăreasa dacă e nevoie. Omul, preocupat de starea de bine a copilului la școală (momentul lor de fericire e reprezentat de arte, muzică și sport), dă telefon să se informeze dacă jucăria chiar s-a stricat și e nevoie, ca părinte responsabil, să mobilizeze comitetul să ia alta.

Nuu, casetofonul nu avea nimic, și nici matematica nu era așa copleșitoare, dar nu avea cd-uri cu cântece să le pună!

Așa că, la fel de conștiincios, s-a uitat omul ce avea prin mașină pentru ținut copiii ocupați la drum lung, a donat clasei câteva cutiuțe muzicale, luate de pe net, să se mai destindă atmosfera la școală…

Eu am rămas cu concluzia. Cum să îi spui tu, cadru didactic, unui părinte, că nu ai cd-uri cu muzică?? Știu că parte din salariile noastre se duc pe diverse accesorii pentru felicitări, hârtie, printuri color și câte și mai câte! Și da, consider că acestea nu ar trebui să ne copleșească pe noi, profesorii, indiferent cine ar trebui să le plătească, primăria sau introduse pe lista de rechizite. Dar să nu fii tu în stare să-ți pregătești materialul didactic necesar la lecție, e prea mult! Să ai un atlas, o enciclopedie, un cântecel pe stick sau cd… acel minim necesar pentru desfășurarea lecției…

E o limită de bun simț în implicarea părinților în viața școlii. Pentru mulți, sacrificiul este mare. Însă un pic de demnitate nu ar strica nici la catedră!

Cum am supraviețuit simulării

Simularea pentru examenul de capacitate de anul acesta ne-a prins pe amândouă. Iris, clasa a VII-a, a trecut prin toate stările de nervi posibile, culminând cu frustrare și furie oarbă. Motivele au fost multiple și extrem de întemeiate. Oricât de „slabi” ni se spune că sunt copiii în ziua de azi, unii gândesc. Și chiar extrem de limpede.

Motivul 1: Nu știa că va avea simulare. Cu 2 săptămâni înainte nu te pregătești pentru un test din 2 ani și jumătate de studiu. Încă din clasa a V-a și-a arhivat frumos toate caietele și fișele la română. Ea a scris pe coli prinse în dosare, așa că le-a putut arhiva foarte fain, cu despărțitoare pe genuri literare, gramatică, o frumusețe! Copil meticulos și ordonat. Ei bine, înainte de „simulare”, li s-a cerut la școală „portofoliul”. Așa că am scos toate cutiile, ia și alege, că nu trebuiau toate. Și când să le citești?! În condițiile în care și pentru școală sunt destule de făcut.

Motivul 2: Avea de învățat pentru olimpiada la bio. Se pregătește din septembrie. Eu nu iau nicio pauză, să ratez olimpiada că au ei chef să ne dea simulare! Copilul și-a ordonat prioritățile…

Motivul 3: Care este scopul unei simulări despre care n-am știut, să avem timp să ne pregătim?

Culmea e că… la numărul 3 am reușit să găsesc niște răspunsuri.

La mine la școală, ca în toate școlile, cele două clase de a VII-a și a VIII-a au „simulat” examenul. Și cum pentru organizarea marelui eveniment clasele primare au stat acasă, doar nu era ca învățătoarele să ia banii degeaba. Am fost chemate la supraveghere. M-am amuzat că pe declarație scria că nu ai rude la clasa a VIII-a, deci nu conta și a VII-a… (căutam și eu un motiv să stau acasă 😀 ). Așa că am intrat la clasă…

Nu era nevoie de #foaiaalbă . Unii, oricât s-au chinuit, chiar nu au fost în stare să treacă de jumătatea paginii 2… în condițiile în care aveai 5cm de scris pe prima pagină, iar pe pagina 2 ai și colțul negru, îndoit. Nu doar la română, ci și la matematică…

Că bagajul de cunoștințe era atât de mic încât nu aveau nevoie de bilet la cala vieții, ba nici de bagaj de mână, încăpea tot într-o poșetă, e una… Însă nici instrucțiuni simple nu erau capabili să urmărească. Să le iau pe rând:

completarea cu MAJUSCULE a formularelor, misiune dificilă;
identificarea corectă a numelui și a prenumelui și scrierea lor în spațiile rezervate;
completarea antetului de examen al foii – numele probei, sesiunea… după modelul de pe tablă – degeaba le spui „pe prima linie – LIMBA ȘI … pe a doua…” Greu. Greu de tot!
scrierea pe coală albă: pentru unii, o provocare de viață și de moarte. Să te încadrezi în pagină, să lași margine stânga-dreapta, dar și sus-jos. (În condițiile în care lucrările cu mai mult de 4 pagini se capsează, marginea la interior e obligatorie.) Să scrii drept… altă minune a vieții!
să organizezi răspunsurile. Și aici cred că vinovați trebuie să căutăm și în clasele primare. Îi învățăm cu „fișe”, „probe de evaluare” pe care completează frumos răspunsurile în spațiul dat… ei nu știu să copieze numărul exercițiului, subpunctul, și să scrie apoi rezolvarea corespunzătoare pe pagini albe, ori să lase spații între rezolvări…
de la aceleași fișe a apărut o altă problemă: a scris numărul exercițiului și a lăsat spațiu gol, cam cât a crezut el că are nevoie. Apoi a scris la următorul, și următorul… a revenit la primul, a terminat în 3 rânduri, 5 cm rămași liberi, în așa fel încât aveam 4 pagini pe care era mai mult spațiu liber decât scris! Zorro și-a făcut de cap pe foaie. Ia și explică-i copilului că nu se face așa ceva…
la fel de dificil a fost și modul de corectare al greșelilor – tăiat cu o linie orizontală fiecare rând considerat greșit. Ca să nu adaug că aveau pic și frixion, complet interzise. Și iarăși obiceiul ăsta ar trebui corectat de mici… dar cu cine să vorbești când nu e „caietul oglindă” și „liniuțele impecabile”??
desenele la geometrie – provocarea vieții. Oare când vor învăța că un desen se face cu creionul… cu rigla… nu cu mâna liberă…? N-am cuvinte.
cireașa de pe tort a fost numerotarea paginilor. În ambele zile am citit și explicat regulamentul. Se numerotează cu cifre arabe în colțul din dreapta jos. Nu vă grăbiți, le numerotăm împreună la final, când predați lucrarea. Ți-ai găsit. În cazul în care nimerea colțul, mai putea un punct, niscai liniuțe decorative, sau încercuia numărul paginii, să se „vadă” (se vedea el dacă lăsai margine jos!) … ca să arate frumos. Asta dacă nu se muta colțul din dreapta la stânga (nah, promițătoare șoferițe) sau chiar pe mijloc, nu? Ca să citez un șofer al familiei, când nevasta îți spune la dreapta, nu înseamnă că o iei la stânga, poți să mergi și înainte!

Așa că, dacă aveați impresia că sunt total inutile simulările, puteți vedea partea plină a paharului, chiar dacă în el e doar o picătură. Normal că toate cele de mai sus se pot rezolva în timp, lucrând la clasă în acest mod. Dar cine o face? Subiectele nu ar necesita decât lecții făcute serios, teme rezolvate la timp. Dar… se mai ocupă cineva? Mă uitam cu disperare pe lucrări, la geometrie (VII) a fost simplu… chiar foarte simplu! Să desenezi un paralelogram și să-ți iasă trapez?? Păi de la grădiniță le înveți pe-astea! Însă la geometrie copiii se vaită că nu știu, că nu înțeleg… oare de ce?!

Ultimele griji ale lor erau trecerea notelor în catalog, „rotunjite” sau nu? Când s-a anunțat simularea, Iris a venit foarte stresată că la mate vrea să le treacă în catalog, cu acordul părinților, pe cele mai mici de 7. Mam, să nu semnezi nimic, te rog! Așadar ajungem tot la amenințări, sperietori, învățat de frică… ? Atâta putem? Am fost incapabili să le explicăm copiilor de ce dau acest test și am recurs la bau-bau? Și cei cu care am stat eu erau îngrijorați, dacă se trec sau nu în catalog…

Fiecare profesor decide. Îi înțeleg oarecum și pe profesorii de română și mate, care devin voluntari fără voie ai acestor experimente, muncesc la corectat, așa că își văd cumva compensată „munca” în concretizarea ei în catalog. Dacă tot ai corectat, mai bifezi o notă, nu?

Personal consider că simularea la a opta este ok. Din experiența anterioară, notele mici de la simulare, total incompatibile cu aspirațiile la un liceu din top, au avut un caracter mult mai motivant decât orice am încercat eu. Pur și simplu și-a dat seama că nu e de glumă și nu va obține fără muncă. A fost cumva dușul rece de care avea nevoie. (Însă am avut și emoții că, în cazul unor note bune, se va culca pe o ureche că el „știe”, cu efect total opus.)

Închei cu tristețe, căci suntem parte dintr-un sistem incoerent și haotic, în care lucrurile se schimbă de la o zi la alta. Nu avem o viziune pe termen lung, fiecare vine și-și face de cap. Noi o luăm razna, copiii la fel…

Porți deschise pentru clasa pregătitoare

Pentru părinții copiilor din grupa mare de grădiniță a început perioada emoțiilor… Înscrierea la clasa pregătitoare. Chiar dacă tonul pare ușor ironic, nu aș vrea să fiu în pielea celor care încearcă acum să fie siguri că fac cea mai bună alegere pentru copilul lor.

Sâmbătă am organizat la mine în clasă un atelier la care i-am invitat pe cei care, începând de prin septembrie, au trecut pe la școală să întrebe de înscrieri. Au lăsat numărul de telefon, le-am dat mesaj și au venit. Am avut cinci pitici mici (comparativ cu ai mei de la clasa a patra) cu care m-am delectat o oră și mai bine. Dacă ei aveau emoții, eu eram tot pe-acolo. Am luat-o și pe Iris cu mine, poate-poate îmi dă o mână de ajutor cu copiii cât mai discut eu cu părinții. (În final, a stat ca spectator: Ce voiai, erau cinci, să te ajut ca să aibă impresia că nu te descurci?? QED)

Am încercat din răsputeri să fiu relaxată, în ciuda răcelii care nu mă lăsase să dorm. Știam că, pe lângă ochișorii de la masa centrală, cei de pe margine erau și mai iscoditori. Eram însă „la mine acasă”, în clasa mea caldă și primitoare, în care și ei s-au relaxat repede. Când primul dintre băieți m-a întrebat direct Cristina, tu…, m-am înmuiat. Trecusem testul. Niciun copil nu ajunge aici dacă nu se simte bine cu tine.

E drept că nu am reușit cu toți performanța, dar, auzindu-l pe el, au prins curaj. Cât am lipit diverse pentru un tablou de dăruit mamei, am stat de vorbă despre desene animate, despre povești, despre cum se comportă personajele, pe care le simpatizăm și de ce… O plăcere. Dacă am norocul să fie toți așa – până acum au venit doar cu 6 ani împliniți – va fi minunat. Și dacă se învârt și pe la numărul magic 20, mă declar total în extaz.

Însă atelierul meu a fost urmat de ziua oficială a porților deschise în care, spre marea mea uimire, chiar au venit mulți părinți să întrebe. Cinci ore, cu mici pauze, am răspuns continuu la întrebări, am prezentat clasa (deși intrăm în renovare și habar nu am cum va arăta a noastră). Ce părere am despre teme (mai ales la pregătitoare), cum încurajez competiția, ce competențe trebuie să dobândească copilul la finalul anului, dacă e „suficient” că știe să citească sau să învețe până la toamnă și să scrie, până la cât să numere și să socotească… După acestea ajungeam și la „pretențiile mele”, de a merge singur la baie (ba chiar am fost întrebată cum să o învețe ea, mamă de fată, să nu se mai așeze pe vasul de toaletă, noroc că știam de variante de colac din hârtie…), de a nu avea nevoie de asistență în această situație, de a se îmbrăca singur sau de a-și lega șireturile, să știe să desfacă o sticlă cu apă, să-și identifice lucrurile, să aibă noțiunea de a le așeza la locul lor. În plus, să știe că există reguli, că nu poți face totul chiar când și cum vrei, că la școală ești egal cu ceilalți, să aștepți să-ți vină rândul…

Cei șapte ani de acasă. Disponibilă la: editura ALL, Libris, Elefant, Librarie.net, Cartepedia, Diverta, Cărturești.

Am zâmbit larg când, în acest context, am primit de la editura ALL una din ultimele apariții, Cei șapte ani de-acasă. Conceput ca un ghid de dezvoltare personală sau chiar un mic manual de educație civică, îți poate da, ca părinte de preșcolar, o idee destul de bună despre ceea ce ar trebui să știe copilul tău înainte să meargă la școală. Am folosit-o și la clasă, cu cei de a patra, într-un context asemănător. Discutam despre valori umane și norme morale ce trebuie respectate. Deseori spuneau ei că „trebuie să ai cei șapte ani de-acasă”. Și tot de la ei au răsărit întrebările din seria „ce înseamnă cu adevărat să ai acești prețioși 7 ani”. Am luat cartea și am trecut repede în revistă capitolele. Concluzia, la aproape 10 ani, a fost că nu e deloc ușor să ajungi să capeți diploma de absolvire a școlii de acasă. Puteți răsfoi câteva pagini pe site-ul editurii, aici.

În încheiere, mai sunt mai bine de două săptămâni de înscrieri. Dezavantajul de a nu fi „școală de fițe” e că se strâng greu copiii necesari unei clase. Depinde mult ce s-a auzit prin parc de școală, de profesori în general și, de ce nu, în special de persoana care urmează să ia clasa. Plus că nu mă simt deloc confortabil să fiu evaluată fizic. Cred că mai mult m-au afectat judecăți din seria „ce tânără sunteți!” decât cele „v-am căutat deja pe google, am văzut cu ce vă ocupați”. Ultima, cel puțin, a fost extrem de sinceră și la obiect. Măsurată de sus până jos, cântărită, trecută prin șabloanele fiecăruia, a fost o experiență grea. Încercam de fiecare dată să-mi rulez în minte secvența aceea din Cars, cu Sally agitată că „vin clienți”, cum să-i convingi că ceea ce le propui e viabil, dar ei, de fapt, s-au rătăcit…

Am tras și o concluzie tristă… chiar mi-aș dori să avem școli ca „afară”. Copiii să fie înscriși automat în circumscripția școlară, să afli la începutul anului școlar cine ia clasa, să ajungi la profesor doar dacă te programezi…

Dar noi să fim sănătoși, că le-om duce pe toate!

Mișcare și… joc

Nu știu cum e prin alte școli, dar copiii mei „fac” sportul de cel mult două ori pe lună… dacă au noroc. În atâția ani, am întâlnit prin cancelarie oameni și oameni, însă acest profesor m-a lăsat de câteva ori fără replică. Prima dată a fost la începutul anului, când a venit să îi ia… și… mă întreabă pe mine unde să se ducă cu ei, ce să facă cu ei ora asta (terenul se vede de la poartă). Am rămas cu gura căscată: Adică să vă spun eu unde și cum să vă faceți ora? Mă rog, a văzut că n-am nici eu toate țiglele pe casă, n-a sesizat că aveam deja capsa pusă pentru orele pe care le ținusem când nu catadicsise să apară. Apoi a început sarabanda absențelor, copiii mai mult nu făceau ora. Alternativa – matematică. Vă dați seama cam cât de încântați sunt când intru eu pe ușă la ora de sport.

Într-un final a început să apară. Răruț. Lunea a doua oră în niciun caz, e prea devreme să te trezești după weekend, joia la prima oră e „trafic”. Hai nu zău, eu am de la 8 toată săptămâna, merg o bucată bună de București și nu îmi amintesc să fi întârziat. Dar ea, mda, prof de sport, obișnuit cu mișcarea, nu poate alerga după autobuz.

Ca o paranteză la „unde dai și unde crapă”, le tot fac observație copiilor că în clasă nu se stă cu căciula pe cap dacă nu ai o problemă reală, și nici cu geaca încheiată până în gât, căci nu e frig. Eee… și vine doamna, care se presupune că, în calitate de profesor de sport e mai călită decât restul muritorilor, și stă la catedră fix cum eu le spuneam că nu. Cum am aflat? Păi… am ajuns iar la „Ți-e frig? Știi că… bla bla bla…” Dar doamna de sport de ce stă îmbrăcată și cu căciulă? Na, mai învață-i ce trebuie.

Intru la un moment dat în clasă, la ora de sport, îmi trebuiau urgent niște acte din dosar. Liniște de mormânt. Clipesc, copiii în bancă. Nu scoteau un sunet. Jucau portocalele. Nemișcați. Iau ce-mi trebuie, ies, ora următoare întreb și eu, că mă roade, de ce era așa liniște, că la mine n-a fost niciodată în acest fel. Aaaa, păi doamna se enervează repede și țipă la noi. QED. Ce să mai zic?! Îmi trebuie o mutră fioroasă și să o las mai moale cu ceaiurile de plante!

Când a început vremea rea, joc și mișcare în clasă însemna să dăm băncile la o parte, pe margine, și ne rămânea un spațiu mai mult decât suficient să ne jucăm. Doamna, dar la sport de ce nu facem așa? Ioi, ce întrebări mai pun și copiii… „Așteptați-o și voi cu băncile date la o parte, poate nu știe că le puteți muta!” Ei: haha, hihi, glumiți… Numai că ora următoare așa au așteptat-o. I-a pus să facă ceva gimnastică. Până mi-am luat eu toate cele (a aterizat la :25, eu mă apucasem de mate), ea i-a pus așa, grămadă, să facă gimnastică și le arăta mișcările… cu haina și căciula la locul lor. Mi-am făcut cruce cu limba și am plecat la cancelarie. Când m-am întors, am aflat că tot portocalele au jucat, că „făceau gălăgie”.

Tot din categoria „ce mai poți face în clasă la joc și mișcare” am pus jocuri cu mingea. Le-am promis că orele din ianuarie de J&M le facem pe toate în ultima săptămână, ca să terminăm materia la toate disciplinele, așa că joi și vineri am făcut „coordonare și precizie”, aruncat la țintă cu mingiuțe. Au adus de-acasă o sacoșă de bile de plastic (cele care umplu piscinele), am făcut din saltelele pe care ne tăvălim niște cilindri și am aruncat. Mai în „coș”, mai pe lângă, pe echipe sau individual.

Ce păcat, doamna, că nu facem și la sport așa…

Responsabilitatea la elevi

Ador lecțiile de civică, iar cea despre „Responsabilitate și lipsa de responsabilitate” e în topul preferințelor mele. Mvai, dacă îi întrebi, au atâââââtea responsabilități, de care se achită cu toată seriozitatea la vârsta lor de nici un deceniu de viață. Printre exemple se citea foarte clar că temele de la școală sunt responsabilitatea (dar și datoria) fiecărui elev.

Dar… dacă și-au făcut frumos temele la civică pe acest subiect, nu înseamnă că vorbim despre „realitate”. Responsabilitatea e una din acele valori care începe a fi formată de la cele mai fragede vârste și pe care o facem praf cu stil. Mai ales în ultimul timp, de când s-au inventat grupurile de părinți, e ceva de speriat. A cui e responsabilitatea să știe ce temă s-a dat, să o efectueze? Copiii nu mai au nicio grijă. Lasă că află mama de pe grup. Și de ce să mă agit, vine fraiera diseară de la muncă și îmi zice, ba mai stă și cu mine să o fac, să nu mă plictisesc singur, nu cumva să exersez eu ce oricum n-am fost atent în clasă cum se face.

Am insistat pe lângă părinți să renunțe la acest sport, dar nu am reușit. Din toamnă voi avea pregătitoare și mă amăgesc că pot să opresc răul înainte de a începe…

Mai departe nu le voi spune copii, le spun elevi, căci la școală acesta e statutul și, indiferent de vârstă, trebuie să respecte un regulament în care se stabilesc drepturi și obligații. Iar îndeplinirea obligațiilor școlare (însușirea conținuturilor, efectuarea temelor) este printre acestea.

La disciplinele mai relaxate proiectul, portofoliul, sunt variante de evaluare plăcute copiilor, indiferent de vârstă. În primul rând pentru că abia învață să caute informație și momentul în care realizează singur cât de „mult” e „acolo” îl face să cerceteze și mai profund. Ferească-te sfântul să îi pice cu tronc cine știe ce furnică din jungla amazoniană, că te bombardează cu detalii până ajungi să-ți placă și ție de atâta citit! Dar le spun și că nu mai există de câteva sute de ani oameni-enciclopedie, care știu tot, dar trebuie să știi destule ca să știi unde să cauți când vrei să afli mai multe. Așadar, semestrul acesta, pentru că sunt mari… am făcut și „altceva”.

Științe ale naturii

Ne-am lovit de ciclurile de viață. Pentru animale am rezolvat la clasă. M-am dat un pic peste cap să fac hamsterița să fete conform planificării mele calendaristice (mi-a ieșit cu eroare de o zi, după ce abordasem conținutul, dar știam toți că e gestantă și urmează). I-am văzut puii străvezii, fără ochi, apoi cum au crescut, până au devenit adulți și i-am dat spre adopție. (Mi-am propus să fac un pic de învățare prin descoperire și am reușit.)

Tema elevilor la acest capitol a fost să cultive acasă fasole, să urmărească etapele din caiet și să le fotografieze pe planta lor. Apoi, dacă se pricep, să pună pozele în ordine într-un document și să scrie sub fiecare din jurnalul de observare ce moment reprezintă. Din octombrie au avut timp până pe 21 ianuarie. Suficient să o iei de 3 ori de la capăt… Am avut proiecte reușite. Am avut proiecte printate pe hârtie, pps sau trimise pe bucățele, pe whatsapp, poza și descrierea, apoi în ordine, până la ultima, păstaia. Dar… bineînțeles că avem și „a mea s-a uscat”. Dacă s-a uscat… dă-mi pozele din primele faze. – N-am făcut! sau… Dacă s-a uscat, de ce n-ai pus alta? – Am crezut că nu mai trebuie! Toate – în condițiile în care două luni am tot explicat proiectul… Proiectele complete au avut Fb, până la flori – B, până la frunze – S și… în rest, I. Eu n-am, că a mea abia a încolțit! Ei… dacă voiai să crească toată într-o noapte, trebuia să cumperi boabe magice, ca în poveste! Ultima variantă posibilă – n-am proiect că n-am avut chef să fac.

Am avut și plante aduse la școală. Mă, de ce ai adus-o? – Să o vedeți! – O vedeam în poze, nu trebuia planta, ci fotografie și jurnal! – Lăsați, doamna, să fie acolo! Cerințele… of, cerințele, pe care nu le citim și facem ce ne taie capul!

Al doilea proiect a fost unul despre mediile de viață. Aici i-am lăsat să se joace de pe la începutul lui decembrie, plus toată vacanța, cu un lapbook. Le-am arătat unul de-al meu, am pus filme cu altele de pe youtube și am avut câteva rezultate superbe de-a dreptul. Nu pun informația căutată, ci munca depusă pentru realizarea lor! Unora le-a plăcut, altora… nu. Iar altora deloc, că nu le-au făcut.

Geografie

Unitatea dedicată geografiei generale e una grea pentru vârsta lor. Așa că, aproape la fiecare lecție unde era musai, am lipit hărți în caiete, le-am colorat. Acasă au avut de făcut, singuri cu șablonul sau tot pe una imprimată de mine, același lucru. În „naivitatea” mea, dacă desenezi de două ori un lucru, poate îți intră pe-o ureche și nu iese pe cealaltă. Ora următoare primeau test fulger, exact din ceea ce ar fi trebuit să lucreze… și nici nu mai trebuia să întreb cine și-a făcut tema și cine nu. Am anunțat că toate aceste teme – 4 – sunt piese obligatorii pentru portofoliu, pentru care acord un calificativ direct în catalog. Anunț cu o oră în urmă că pe 23 evaluez portofoliile, nu-l ai, înseamnă că nu l-ai făcut. Cu o zi înainte iar. Și a venit „ziua portofoliului”. Eu mi-am luat catalogul, i-am anunțat să le pregătească și să le deschidă la geografie (e un dosar mare pentru toate disciplinele), iar eu verific cele patru teme…

Concluzii: 1 – toate temele, 7 – trei teme, 1- două teme, 4 – o temă, 7 – portofoliu lipsă. Doi – îi cred că le-au făcut și nu le aveau… dar când te-ai uitat pe orar, ai pus geografia în ghiozdan, nu te-ai întrebat oare dacă n-ai ceva de făcut?

Știu. E vina mea, sunt pretențioasă. Și țin al naibii de tare la punctualitate, seriozitate și responsabilitate. E convingerea mea că în îmbinarea celor trei stă secretul reușitei. Să vii la timp, să fii conștient de atribuțiile tale, să-ți faci întotdeauna treaba complet și cât poți de bine, azi mai bine decât ieri, să-ți programezi timpul și să estimezi corect de ce anume ai nevoie, ca resurse, să duci cu bine la capăt un proiect. Și toate acestea nu le înveți dacă nu ți le cere nimeni niciodată sau dacă până în clasa a VIII-a cere mama temele celorlalți părinți. Dacă te trezești la 10 seara că ai teme pentru mâine, dacă nu te obișnuiești să ajungi acasă, să verifici orarul, să deschizi cărțile să vezi ce lecții/teme ai. Dacă întâi te joci și seara vezi ce ai…

Și da, sunt copii. Să-i lăsăm să copilărească. Cât?

De acord, să nu-i speriem că școala e bau-bau, să nu le dăm teme la clasa pregătitoare, să le dăm apoi conform vârstei, să termine în 10-20 de minute sau să le placă ce fac. Responsabilitatea se învață în pași mici.

Epilog

Lunea trecută a fost termenul limită pentru proiecte și jurnalul de lectură. Miercuri încă știam că mai sunt nepredate, după ce am închis ochii și marți, așa că fac un imens favor:

Copii… întreb imediat ceva. Vă rog să fiți atenți. Voi întreba de trei ori și a treia oară chiar va fi ultima! Mai are cineva în ghiozdan vreun proiect de predat?Liniște. A doua oară: mai are cineva în ghiozdan un proiect de predat? Din ultima bancă apare un băiețel cu un lapbook. Ok, a treia oară: mai are cineva în ghiozdan vreun proiect de predat? Dinspre fereastră răsare o fetiță cu un jurnal de lectură. Bun, am încheiat… să trecem la ale noastre…

Dintr-o băncuță, o voce: Doamna… știți… eu am mai făcut trei fișe la jurnal…

Și unde e jurnalul? (Era deja predat).

Pot să vi le dau?

Întreb clasa dacă e de acord să iau eu fișele și să le prind în jurnal. Păreri pro, contra, că nu e corect, dar se ridică îndrăzneț un avocat care apără oropsitul, e de apreciat că s-a străduit să îngrașe porcul în Ajun și pledează să-i mai dau o șansă. Accept și cer fișele.

Știți… nu le am la mine, sunt acasă!

În acest moment am consultat „avocatul”, dacă îmi permite să însoțesc elevul la domiciliu să preiau documentele. S-a răzgândit. Deja era prea mult, șansa s-a dus pe apa sâmbetei…

Al doilea epilog: termin de corectat jurnalele de lectură, fac inventarul… îmi lipsea unul la care știam că s-a lucrat. Îi dau mesaj să aflu unde e jurnalul. E… în ghiozdan! Nu și-a dat seama că trebuie să îl predea și pe acesta.

Cartea poștală – aplicație la clasa a IV-a

Una din lecțiile simpatice despre cât de aplicabil e în viața reală ceea ce învățăm la școală este „cartea poștală”. M-am luptat cu ea și în clasa a III-a, dar acum, într-a patra, aveam deja experiența primei bătălii și am schimbat strategia. Cea de abordare, nu cea de utilizare…

Întâi de toate, am răscolit cutia cu colecția mea de cărți poștale. Nu știu dacă ați prins când erați mici jocurile acelea prin poștă, primeai o scrisoare cu un mesaj și o lista cu adrese. Trebuia să o multiplici de șase ori. Primul de pe lista din scrisoare trebuia să primească de la tine o carte poștală. Refăceai lista, nr. 2 devenea nr. 1 ș.a.m.d., iar la numărul 5 sau 6, nu-mi mai amintesc, rămas liber, te treceai pe tine și adresa ta. Expediai apoi cele 6 plicuri către 6 prieteni. Fiecare, la rândul lui, multiplica, refăcea lista… Cert e că, până ajungeai tu la nr. 1, adresa ta poștală figura într-un număr suficient de scrisori (vreo 200) și cam atâtea cărți poștale ar fi trebuit să primești.

Țin minte că mama a ales ca destinatari niște unchi plictisiți, pe vremea aceea să scrii 3 pagini de mână, în 6 exemplare, nu era ușor, așa că veriga mea s-a dus pe apa sâmbetei. Însă de primit tot am primit câteva zeci, din cele mai îndepărtate colțuri ale țării. Azi nu știu dacă acest joc ar prinde. Ar fi ușor de pornit, nu mai trimiți „scrisori”, trimiți email, merge repede cu copy/paste, expediezi doar cartea poștală de pe prima poziție… dar… hai, fiți serioși, câți nu dați în paranoia să scrieți adresa unde locuiți?

Nu le-am povestit asta copiilor la școală, însă i-am provocat să-și imagineze cum era „pe vremuri”, când oamenii aveau rar aparat de fotografiat și în niciun caz color, că ajungeai în concediu și… cărțile poștale erau cam singurul mod ieftin de a te lăuda unde ai fost în vacanță. Deh, nu aveai cum să pui poză panoramică de la etajul superior al hotelului, să crape toți cei de-acasă… Am luat și cărți poștale completate cu mesaje clasice, „Multe salutări din frumoasa stațiune…”, le-am analizat și pe acestea.

Am început cu timbrul. Dacă nu știați, e un „sticker” pe care îl cumperi. E important sau nu că are ștampilă? Da, căci e de „unică folosință”. Odată ce a fost lipit și stampilat, gata, nu are sens să îl desfaci, nu mai are valoare. Ce valoare trebuie să aibă… păi… există la poștă un tabel cu taxele poștale, în funcție de destinație. Și de greutatea plicului. Pe temele lor, câteva prezentate mai jos, vedeți că „emisiunile filatelice” chiar sunt speciale, dedicate Unirii.

Am trecut la adresă. Am stabilit că e bine să scrii frumos și citeț adresa, nu mai zic de corect, căci nu e nicăieri loc de expeditor și cărțile poștale nu mai au unde să se întoarcă, precum scrisorile, dacă au „adrisant necunoscut”. Mesajul trebuie să fie… neutru. Am găsit câteva cărți poștale trimise de mine din tabără, am râs ținându-mă de burtă… dacă și poștărița le citea înainte să le pună în cutie, cred că avea o meserie tare amuzantă! Nu le-am luat la școală, că nu erau un exemplu bun pentru lecție.

Utilizând cărți poștale adevărate, am „descoperit” că putem „afla” ce e în poza de pe față dacă citim cu atenție ce scrie cu litere mici pe spate. Am strâns multe cu București, intenționez să strecor în program un proiect despre orașul nostru cu o hartă mare, cu numere pentru obiective, să vedem care pe unde sunt, să căutăm informații despre ele… și, mai ales, poate pricep și ai mei odată pentru totdeauna că prin București curge Dâmbovița. (Mai am un pic și capitulez dacă mai întreb la geografie și aud Dunărea, când de la fereastra clasei admiri podul Mihai Bravu, larg aruncat peste… Dâmbovița.)

Revenind la cartea poștală, le-am dat două modele mai mici, albe, pe care le-am lipit în caiet. Prima a completat-o fiecare, către un prieten, căruia îi comunica un mesaj legat de ce se întâmplă acum în București. Au scris numele complet, iar adresa am copiat-o pe cea din carte. A doua carte poștală a avut altă cerință: Ai primit o carte poștală de la un prieten din altă localitate, care îți comunică participarea lui acolo la un festival de teatru. Cu două-trei excepții, s-au prins că trebuie să se treacă pe ei la destinatar și au respectat relativ ce cuprinde.

Tema pentru acasă a fost și mai distractivă. Alte cărți poștale albe, care nu se lipesc în caiete. „Ai primit o carte poștală de la un prieten care locuiește într-un oraș moldovenesc, în care îți menționează evenimentele la care a participat cu ocazia zilei de 24 Ianuarie în orașul lui. Pe față, cartea poștală are un desen ce reprezintă ceea ce sărbătorim în această zi”. În plus, i-am amenințat că verific adresele cu cele din catalog, așa că ar face bine să învețe odată unde locuiesc, că nu dai adresa de mail când te întreabă cineva unde stai!

S-au descurcat onorabil. Desenele au fost chiar inspirate și surprinzătoare, ba chiar au calculat că aniversăm 160 de ani de la marele eveniment. Au adaptat și logo-ul de la Centenar :D, idee care mi s-a părut super. Cu conținutul la cărțile poștale am mai șchiopătat. Mi-a plăcut că la „oraș moldovenesc” nu a contat de care parte a Prutului se află, așadar generația e promițătoare. A fost greu cu data, căci, dacă „ai participat”, nu poți pune 22 ianuarie… Apoi scrierea cu majusculă la 24 Ianuarie. Unul singur nu a înțeles că el este destinatarul și nu expeditorul, un altul a dat adresa școlii și doar opt și-au căutat integral adresa, cu cod poștal, cum am cerut. Le-aș fi spus că, stând în sectorul 4, începe cu 04… și îmi dau seama imediat cine a căutat și cine nu, dar i-am lăsat să spere că, dacă treci un număr acolo, doamna glumește când spune că verifică 😀 .

Au fost foarte interesante și mesajele. În „localitățile” lor, expeditorii au intrat în horă în mijlocul satului, au mers la expoziții și festivaluri și mai toți au regretat că prietenii lor din București nu sunt acolo.

Mi-ar fi plăcut să putem să și trimitem, de-adevăratelea, cărți poștale cu Bucureștiul altor copii… măcar una să aibă și ei, cu numele lor!

Marea Abrambureală, episod nou

Când lucrurile merg prost, dar prost, și din ce în ce mai prost, dacă nu îți păstrezi un pic speranța și simțul umorului o iei razna… Cam așa a fost și cu noile titluri care țin presa online (nu știu offline, că nu citesc). Nu mă țin nervii să o urmăresc live, pentru că eu încă îmi amintesc momentul în care ea a ajuns odinioară la minister, iar eu intrasem în învățământ… cum mi-am luat-o lejer în freză că s-a trezit să schimbe regulile la titularizare. Așa că momentul în care am auzit că iar e ministru mi-am pus mâinile în cap, am bătut drobul de sare în perete, numai Dumnezeu știe ce idei i-o da, deși mă îndoiesc că el o inspiră!

M-am apucat să ascult înregistrarea emisiunii de la Digi, cu Oana Moraru. Am avut așa senzația că e pe sticlă „Racul, broasca și știuca”. O discuție de „vorbe” din care doi oameni radicali n-au reușit să ajungă la o concluzie comună, benefică dezastrului de sistem pe care îl avem. În schimb „maxime” s-au lansat o mulțime. Mai jos pe cele care mi-au atras atenția…

Numărul de copii la clasă

La noi au luat-o razna rău de tot lucrurile. Avem școli suprapopulate, în trei schimburi, și școli care se închid că… nu au copii, pe o rază de 1 km. Prostia a început, părerea mea, de la nerespectarea circumscripției școlare. (Acceptarea flotantului doar la înscrierea la CP, neverificarea prin instituțiile specializare (poliție, DGASCP) a adreselor unde figurează câteva sute de copii într-un apartament – uite o idee de rezolvare.)

Mă duc dimineața la școală cu autobuzul. Cu o stație înainte să cobor, urcă de la Palatul Copiilor mulți pitici, de mână cu adulți. Nu coboară la următoarea… unde e școală chiar în stație, merg mai departe, spre altă școală. „MAI BUNĂ.” Cert e că stau la 5 minute de mers pe jos de școala mea. Recent primăria de sector a decis să ne „reorganizeze”. Pentru că nu avem copii, vom deveni localul secundar al altei școli mari și aglomerate, aflate la 3 stații de noi. La noi se învăța într-un singur schimb, toate clasele CP-VIII de dimineață, așa cum ar fi normal să se întâmple peste tot, doar este perioada optimă pentru învățare la un copil școlar. Dar… cum să lași atâta spațiu liber după-amiaza? Hai să facem grădiniță la parter, iar la etaj să se învețe în două schimburi. Aștept cu interes să văd cum vor reacționa preșcolarii când sună soneria la fix. Și mai ales cum vor dormi după-amiază când cca 15 min (în cel mai fericit caz) gimnaziștii se „joacă” în clase nesupravegheați. Deși am obsesia de a-mi începe ora la fix, uneori e imposibil când deasupra mea zici că e bătălia de la Termopile. Dar, așa cum a bravat un consilier local, deciziile le iau ei. Noi nu trebuie să gândim.

Adaug că la noi clasele nu depășesc 25 de elevi la primar. Nici la gimnaziu. Cum e să ai la clasă 20 de copii? Un vis pe care îl savurez în fiecare zi. Uneori am impresia că sunt prea mulți. Nu am timp să îi scot pe toți la tablă, așa cum și-ar dori și ei, dar și eu. Însă… ne costă. Ca să acoperim cheltuielile din subvenția per capita, se făcuse un calcul că ar trebui să avem minim 27 la clasă. Ai mai puțini, așadar există un preț. Cel pe care îl simt eu e că nu se plătesc orele suplimentare, căci nu avem cu ce (mai nou nici nu mai e voie)… Și când am deja 12 la activ, calculez câte zile de concediu mi se dau (sic!) compensator la vară.

Prietenii mei – fie că sunt profesori sau părinți – au copiii în clase „mari”. Garantat pe ei nu i-a întrebat nimeni nici dacă vor 30 de elevi la clasă, nici dacă vor să aibă 30 de colegi. Și pariez că, dacă pe formularul de înscriere la clasa pregătitoare s-ar introduce o rubrică „Sunteți de acord ca efectivul clasei să depășească 25 de elevi”, toată lumea ar bifa NU. Aș vrea să văd ce artificii face primăria, de unde scoate săli de clasă, profesori, pentru clasele care apar în plus. Că bani mai tipăresc ei dacă e nevoie. Să fii corect costă.

„Abrambureala” lansată acum conform căreia părinții sunt de vină, că ei vor să fie peste 30, e praf în ochi. Nu știu pe nimeni care să fi fost întrebat dacă e de acord, ca părinte. Profesorii care și-o fac cu mâna lor – nu discut despre ei – ci despre cei presați, obligați să accepte clase peste efectiv. Îmi e clar însă un singur lucru. Când tu vezi, ca părinte, la înscriere, că sunt 25 pe listă, iar apoi te trezești 31 la ședința cu părinții, ia poza, fă prezența, apoi fă reclamație. Dacă noi suntem de vină, ca părinți, apoi tot de noi depinde să o rezolvăm! În speranța lor, curge multă apă pe Dâmbovița… pe Dunăre… ce preferați!

4 săli de clasă în construcție modulară așteaptă ocupanți preșcolari. Dacă i-ar lăsa pe artiștii care au pictat picioarele podului Mihai Bravu să îi dea puțină culoare cu flori și fluturi ar arăta minunat.

Repetenția la clasa I

Am înțeles perfect argumentarea dnei Moraru (deși în general prezența dânsei a fost prea extremistă și prea generalizatoare în sens negativ). Trebuie să recunoaștem însă că, în cazuri extreme, aceasta ar trebui să existe. Nu doar la clasa întâi, chiar și la CP. Trecerea acestui nivel la școală a fost argumentată tocmai prin impunerea frecvenței. Ajungeau la clasa I copii care nu au mers la grădiniță, fără cunoștințe elementare. Clasa pregătitoare are tocmai acest rol… să îi „pregătească”. Dacă el nu frecventează… ce caută în clasa I? Același raționament și pentru clasa următoare. Dacă el nu știe să scrie și să citească după un an de zile, nu poate aduna peste ordin, ce faci cu el în clasa a II-a? Mă gândesc ce frustrare e invocată la el, că repetă clasa, dacă el de fapt nu a dat pe la școală? Îi oferi șansa de a merge, de fapt, prima dată în clasa I…

Orice copil poate învăța orice conținut, dacă îi lași timpul necesar să o facă în ritmul lui. De ce nu recunoaștem că unii chiar au nevoie de doi ani calendaristici pentru a parcurge unul școlar? Așa cum cei supradotați pot parcurge doi ani școlari într-unul calendaristic… nu?

Sunt însă sceptică. Nu se va reglementa nimic. Ei vor repeta conținuturile de clasa a II-a, când de fapt… ar trebui să le repete pe cele de clasa I. Acele programe recuperatorii sunt un vis. S-a făcut o analiză de nevoi? S-a calculat un buget? S-a evaluat dacă există spațiul necesar? Sigur, facem. Dar… copiii vor? Am în clasă două cazuri care ar avea nevoie de sprijin permanent. Unul ar fi trebuit să mai stea în clasa I măcar încă un an, i-ar fi fost de folos. Pe ambii i-am chemat la școală suplimentar sau le-am dat de lucru. Cazul X. nu a comentat, a executat, a venit, a muncit. Cazul Y… „a avut treabă”. Cam cum s-a gândit doamna că voi obliga pe Y. să se prezinte în timpul liber?

Așa că, da, sunt de acord ca, în cazuri excepționale, copiii să repete clasa I. Susțin asta așa cum susțin că la liceu nu ar trebui să se intre cu note mai mici de 5, că ar trebui reintroduse școlile profesionale, că am rămas fără electricieni și instalatori și n-are cine să-ți monteze ca lumea două becuri în casă.

Era o zi, cu cer senin… și urcam în Bucegi

Deliciul interviurilor televizate au fost însă pentru mine „Misterele din Bucegi”. Întâmplător tocmai am avut acest text, într-un manual de altfel destul de ok față de altele. Profesorii de la clasă pot ca, la limba română, dacă consideră textul nepotrivit pentru noțiunile teoretice pe care le au de abordat, să îl schimbe. Pur și simplu aduc un altul, așezat în pagină conform vârstei, scris cu diacritice… și îl utilizează. Am mai făcut acest lucru. Textul informativ despre Bucegi a fost ok. Și da, pasajul final a făcut deliciul lecției. Însă pentru cu totul altceva decât s-a bătut câmpii la tv și pe net…

În primul rând, a trebuit să explic ce e acela „un kilometru pătrat”. Nu de alta, dar nu se fac noțiuni despre suprafață cu unități de măsură nici măcar la clasa a patra. Se calculează pentru un pătrat cu latura de 5 pătrățele o suprafață de 25 de pătrățele. Ei bine, la cuvinte necunoscute copiii au pus pe listă. Cu explicația m-am descurcat eu, dar s-a trezit alt isteț să adauge că nu se scrie ca în carte, ci „km cu un doi mic sus. Doamna, dar de ce se scrie așa?” Alelei, și ajung iar la capitolul acela că nu le putem învăța chiar pe toate în clasele primare, vor învăța în clasa a V-a…

Despre acele „informații științifice” cu efecte „benefice” auzisem și eu. Sunt legende vechi… mituri. Cei care le-au demonstrat or fi savanți britanici. Am inventariat cine din clasă a fost sus la Babele, dacă a simțit ceva. Nu am avut „dovezi”. Doamna, dar dumneavoastră ați fost acolo? Ați simțit ceva? Am mărturisit că am fost de mai multe ori, dar n-am simțit nimic.

Cine știe, doamna, poate nu erați suficient de obosită!

Așa că, dacă nu simțit nimic, de la telecabină vi se trage. Sau poate că nu eram în sandale… ci în bocanci! Eu am urcat pe jos, pe Jepi, și tot degeaba. Însă niciun moment nu a crezut cineva pe bune… Le-am încadrat la povești și atât. (Ca o paranteză, am fost și la Templul Dacic al Ursitelor de la Şinca Veche, tot degeaba!)

Despre „evaluarea calitativă” a manualelor sincer nu vreau să-mi amintesc prin ce-am trecut cu al meu și ce modificări stupide am fost obligați să facem… Așa că doamna ministru, șeful meu ierarhic absolut, înainte să retragă abramburește vreun manual, să ne dea unul făcut cum trebuie, la care să nu avem ce să-i reproșăm! Și schimbăm noi de bună voie și nesiliți de nimeni.

Concluziile vă las să le trageți voi, mai jos.

Știința prinde viață și când nu ți-ai programat

Circuitul apei în natură, stările de agregare ale apei, toate acestea sunt destul de dificil de imaginat la clasele a III-a și a IV-a când se vorbește despre ele concret, la orele de științe. Oricâte desene am folosit, scheme, tot nu merge. Am făcut și experimentele, am topit cuburi de gheață, am ținut apa pe foc până a început să fiarbă, am condensat pe o lentilă… dar aceea era „lecția”.

Până nu începi să te oprești să admiri știința în viața de zi cu zi parcă nu are niciun farmec.

Clasa mea are o tablă imensă, clasică, cu cretă. Azi a fost în București o zi de iarnă din acelea în care ai nevoie de ochelari de soare ca să nu fii orbit de scânteierile amețitoare. Am tras draperiile, căci clasa era inundată de o lumină prea puternică și de o căldură pe măsură, căci îmi frigea spatele la un moment dat (nu-mi dădeam seama că razele strecurate băteau direct pe mine). Razele însă se strecurau printre.

Ștergem tabla cu bureții umezi, să ne vedem de ale noastre matematici, paranteze și operații buclucașe…

Razele de soare s-au mutat între timp pe tablă, au încins apa și au provocat o evaporare rapidă, spre fericirea mea că se va vedea ce scriem. Doar că… pe toată tabla au început să se vadă proiectate umbrele vaporilor care tocmai se formau și se desprindeau încet. Ne-am oprit și am admirat spectacolul. Niciun experiment nu ar fi reușit să genereze această imagine atât de vie. Deși nu era în plan, am mai vorbit puțin despre stările de agregare și despre cum usuci suprafețele, că evaporarea se produce oricum. Numai bine a urmat la română o legendă care se lega de apele subterane și am făcut și azi un pic de științe.

„Fenomene paranormale, doamna!” – Nu, nimic paranormal. Doar știința pe viu.

Invitație… la masa de Crăciun

Cum-necum, lecțiile de română se transformă uneori și în lecții de civică. De exemplu, săptămâna trecută discutam despre „Invitație”. Am mai făcut un pic și anul trecut, dar am revenit. Exercițiul dat ca temă cerea să scrii o invitație la masa de Crăciun după toate regulile și să o decorezi.

Am început să despicăm în patru firul temei, să evităm momentele cu „eu n-am înțeles ce avem de făcut”. Cumva tema e jumătate făcută când ai înțeles cerința. Aceasta însă avea nevoie de lămuriri suplimentare.

Cum decorăm? Cum credeți voi, e Crăciunul, doar să nu exagerați cu decorațiunile. Marginea invitației poate fi deosebită și pe față poți pune ceva drăguț.

Trebuie și plic? Adică… plic cu adresa completă? Și căutăm și cod? Cum? Unde? De ce să mai facem asta, nu putem să scriem pe whatsapp, că nimeni nu mai trimite scrisori? (NU!)

Cu timbru? Am avut o lungă discuție despre ce e timbru, am scos de la ei „un abțibild special”, „o taxă”, apoi am lămurit.

Cui trimitem? Aici a sărit repede un isteț cu propunerea… „Dumneavoastră!” Bine, mie îmi trimiteți!

Și acum a venit momentul de râs în hohote, de mă țineam de burtă ca Moș Crăciun. Un alt isteț, calculând că îmi trimite o invitație în toată regula la el acasă de Crăciun, pune o întrebare de siguranță:

Doamna, dar nu veniți, da? (citiți pe tonul „copil panicat că nu scapă de doamna nici de Crăciun!”)

Am râs toți, apoi i-am asigurat că nu voi da curs invitațiilor, oricât de atrăgătoare ar fi, pentru că de sărbători se stă cu familia. În plus, nu pot mânca de 20 de ori de „prânz” în același timp și nu aș vrea să dezamăgesc pe cineva…

Am discutat și cum e politicos să te duci când ești invitat – cu o sticlă de vin. Sau, dacă sunt copii, cu o sticlă de suc. Poți duce și un desert deosebit. Au fost amuzante întrebările din seria „ce faci dacă nu îți place mâncarea?”, „te duci mâncat sau nemâncat la masă?”, „dacă îți place mai ceri o porție?”, „ce faci când gazda te roagă să mai servești?”. Și vă închipuiți la ce concluzii am ajuns…

Revenind la treburi serioase, mie mi s-a părut tare tristă observația lor că „nu ne mai scriem”. Ne-am adus aminte cu plăcere de schimbul de scrisori și mărțișoare pe care l-am avut anul trecut (mulțumesc, O.!) și poate, cine știe, repetăm cumva experiența.

Până atunci, în caz că mă răzgândesc și n-am chef să gătesc, sigur am soluții de Crăciun :D.

Părinții și reforma în educație

Pe la jumătatea lunii ce stă să se încheie citeam un articol pe blogul Anei. Mă felicitam oarecum că, în grupul de bloggeri, copiii mei sunt printre cei mai mari și eu am scăpat (ca mamă) prin urechile acului de ultima reformă din învățământ. Am prins ultimul tren, poate nu cel mai bun, dar măcar știm relativ pe ce linii merge. Ceilalți părinți (care n-au ce face și scriu pe net) au luat în piept sistemul, au intrat de curând la clasa pregătitoare (nu zero, vă rog… asta dacă nu credeți că copiii voștri sunt un zero absolut), sau au avansat un pic în clasele primare, iar anul acesta aprofundează mirobolantele manuale unice scoase de o editură excepțională.

Așadar, am zâmbit oleacă atunci când am văzut cu ce se confruntă Ana și cât de bune sunt intențiile de a reforma. A găsit chiar și soluții, ba chiar s-a enervat atât de tare încât s-a înhămat să ducă în spate o comunitate de părinți care să propună și să schimbe sistemul.

Poate că au crescut copiii mei, însă problemele cu care se confruntă școala nu îmi sunt străine deloc. Văd la liceu superficialitate și lipsă de motivare, metode vai de ele. Științe ale naturii sunt predate doar pe hârtie, fizică și chimie fără experimente… Văd la gimnaziu teme până la epuizare. Ieri îmi spunea că o luase amețeala la un test și simțea că leșină (și da, leșină pe bune), dar că a băut un pic de apă, s-a întins pe spate, a respirat adânc și a trecut momentul. Îți dai seama, dacă leșinam iar? Ce ieșea din ora aia, că se panicau toți!

Temele… never ending story

La primar… teme cu duiumul. Și la pregătitoare, unde nu se dau teme, copiii sunt cocoșați cu sarcini de nu le mai fac față. Dacă micul nefericit e înscris într-un program de after-school, cu copii mai mari, care chiar au teme, are-n-are ce face, măcar vreo două ore trebuie să stea pe scaun să facă „fișe”. Părinții aleargă disperați după școli „renumite”, acceptă să intre în clase cu peste 25 de elevi (numărul maxim prevăzut de lege la clasele primare) și apoi se miră de ce nu are „doamna” timp să vorbească cu fiecare. Îi șochează cantitatea de teme… păi… când timpul nu îți permite să îi scoți pe toți la tablă, dai teme. Obligi părintele să preia din sarcinile care te depășesc, ca profesor (și nu e vina ta că ai 35 în clasă, dar e problema pe care ar trebui să o rezolvi), să compensezi prin munca acasă, la after sau suplimentar, ceea ce nu se poate face…

Să ne înțelegem, nu discutăm aici despre copiii care, din diferite motive, nu fac față sarcinilor de învățare. Golurile acumulate în timp cresc, e din ce în ce mai greu. E nevoie ca copilul să aibă o dorință fantastică de a reuși, să tragă de el până este satisfăcut de rezultat. Am în clasă copii din toate categoriile: vor, pot și reușesc, cu o cantitate minimă de efort; vor, pot, dar nu depun suficient efort; vor, nu prea pot, dar compensează prin munca depusă. Și, normal, care nu vor, nici nu prea pot și nici nu găsesc un sens în a depune măcar un strop de efort.

Am văzut însă ce înseamnă penultima categorie, un elev care se încadrează instant la defavorizați social, dar care a înțeles că șansele în viață nu există fără învățare. A profitat de fiecare ocazie pe care i-am dat-o: lecții suplimentare în vacanță, teme trimise pe telefon, corectate și returnate, teme reluate atunci când n-au fost înțelese, totul fără să crâcnească. Și nu, părinții nu se amestecă deloc (i-au dat lacrimile când i-am povestit ce copil minunat are). Duce pe doi umeri micuți toată responsabilitatea. În toamnă, după un an de muncă în acest stil, când i-am scris „B” pe testul inițial la matematică am avut aproape aceeași satisfacție ca atunci când mi-am anunțat un alt elev că s-a calificat la națională.

Viața unei familii cu școlar(i) se învârte în jurul temelor. Convingerea mea este că ar trebui să ne delimităm de acestea, indiferent cum sunt ele. Temele sunt exerciții pentru copii prin care aprofundează ceea ce s-a lucrat la clasă. Dacă nu reușește să facă singur tema, ar trebui să te întrebi ce a făcut el în clasă când lecția a fost explicată. Dacă tu chiar vrei să îți ajuți copilul, reia cu el, separat, exercițiile din clasă și lecția din manual. Faceți din nou exemplele de acolo, poți compara ce scrie el cu rezolvarea propusă de manual. Vezi dacă a înțeles sau doar a copiat ce se scria la tablă, fără să gândească. Apoi lasă-l să facă singur tema!

Misiune imposibilă: părinte în secolul XXI

Dacă chiar vrem să schimbăm ceva în sistemul acesta, ar trebui să ne înțelegem fiecare rolul și responsabilitățile. Temele nu se evaluează, nu se pun calificative pe teme, pentru simplul motiv că nu știi cine le face. La fel cum nu poți pune calificativ pentru o temă nefăcută… pentru că tu evaluezi ceea ce știe/face copilul, nu ceea ce nu face. Mă străduiesc să îi fac pe ai mei (nu doar de acasă) să înțeleagă că tema nu este o pedeapsă, este o șansă pe care trebuie să o exploateze ca să poată progresa. Temele „opționale” pe care le dau țin de modul în care fiecare înțelege că nu vine la școală pentru ca părinții să se laude cu carnetele în fața rudelor, ci pentru el, pentru a mai pune o cărămidă la temelia omului care va fi. Merge foarte greu această conștientizare…

Și, în aceste condiții, am avut parte recent de un incident extrem de neplăcut. Știu că părinții se implică în rezolvarea temelor. E greu să îi convingi să nu și doar să se asigure că sunt făcute. Însă de aici până la a scrie tema copilului e cale lungă. N-o să pricep – și poate îmi explicați – ce e în capul celor care stau și fac liniuțe, scriu la matematică, desenează la arte sau fac proiecte la alte discipline. Cu ce îl ajuți pe copil? Fă odată cu el, arată-i cum, dar nu-l lăsa să se ducă la școală cu munca ta!

Corectarea caietelor e pentru mine un efort necesar. Mă străduiesc să nu las teme – la română mai ales – care să nu treacă prin mâna mea. Cere timp, ca să nu mai zic și efort fizic, atunci când nu pot rămâne la școală și car caietele acasă. Am cerut într-o dimineață caietele de română, cât copiii aveau altă sarcină de lucru. Încep să corectez, aveam o temă și din urmă. Constat întâi că nu mai face același tip de greșeli… erau altele. Apoi realizez că nici scrisul nu mai e așa ascuțit cum știam. Am crezut că am trecut la alt copil, deși în minte aveam o anumită imagine, căci încerc cumva să asociez elevul cu tipul de greșeli, să știu la ce să fiu atentă în viitor. Mă uit pe copertă, să verific numele. Nu, nu greșisem, mă gândeam la cine trebuie… răsfoiesc înapoi, alt scris. Cine a făcut tema? – Eu!; Ok, întreb din nou: cine a scris tema? – Eu! Îl chem și îi așez cumva paginile una lângă alta, să-mi explice de ce brusc, după o pagină, scrisul este mai rotund… Păi știți… trebuie să vă explic ceva… Eu i-am dictat mamei ce să scrie.

Știți în desene animate când personajul se enervează și îl colorează cu roșu de jos în sus? N-am explodat, am tăiat frumușel tot și i-am dat caietul, eu nu-mi pierd timpul să învăț părinții să scrie, ci copiii. I-am cerut să îi comunice mamei că o aștept a doua zi la școală la prima oră. Dacă îi place să facă teme, înseamnă că vrea din nou la școală. Nu a venit, a transmis că avea treabă, nici nu am primit vreun mesaj.

M-am gândit apoi la Ana și lupta pe care a început-o. Ce să schimbi, dacă nici actorii participanți la piesa numită „educație” nu își cunosc rolurile? Mulți profesori n-au idee de ce sunt la catedră și ce au de făcut acolo. Părinții vor luna de pe cer, aleargă cu sacul la pomul lăudat și sunt veșnic nemulțumiți, dar eșuează lamentabil în a crește copii autonomi, responsabili și conștienți de prioritățile lor în viață, cu un sistem de valori funcțional. Copiii au impresia că totul li se cuvine și că poți primi orice bătând din picior și nu muncind. Și ne mirăm că suntem unde suntem?

În final n-am fost supărată pe copil. El a speculat momentul ca să-i fie lui bine. Dar tu, ca părinte, când i-ai scris tema, l-ai învățat să mă mintă. Nu doar că mi-a dat caietul, dar m-a privit în ochi și mi-a spus de două ori că el e autorul. Când va mai crește, te va privi pe tine și te va minți fără a avea mustrări de conștiință. Semeni vânt, culegi furtună. Da, mi-ai irosit niște minute pe care le puteam folosi pentru alt copil, m-ai făcut să mă simt prost, dar pentru mine astea au trecut. Peste jumătate de an eu îmi voi încheia misiunea legată de copil. Însă îți doresc succes în cei 8 ani de școală care vor mai urma!

Ana, dacă vrei să schimbi ceva, înainte de a începe cu școala, începe cu părinții. Învață-i să lupte pentru copilul lor, pentru respectarea legii în ceea ce privește numărul de copii la clasă. Da, o să ia foc primăriile, că nu vor avea soluții să respecte legea (dar e problema lor, nu a părinților!), dar incendiile se vor stinge și copiilor le va fi bine. Nu acceptați teme în exces, atrageți atenția că la pregătitoare nu există, că nu se face dictare, că nu se scriu literele, ci se recunosc și se desenează, nu căutați performanță, ci rezultate și o stare de bine pentru copil.

Închei cu un alt exemplu… din familie. După un an de pregătitoare, la început de clasa I, copilul nu știe să citească. La ședință, doamna atrage atenția că e sarcina părintelui să „țină pasul” cu ceilalți. Părinți care nu au nicio pregătire pedagogică, care lucrează în domenii total paralele cu educația, se văd puși la zid și decid să „facă ceva”. Iau auxiliarul de lectură, că doar era proaspăt cumpărat și pun copilul să citească… text cu cratime și dificil, dar dacă auxiliarul era de clasa I, trebuia folosit, nu? Copilul în lacrimi, „se-nțelege”, cratimă și grup de litere… ce să faci, dacă doamna la școală n-are timp la 30+ în clasă să îl învețe să citească? Oare… ce se mai învață în clasa I dacă pe a și m mic de mână le-au făcut la pregătitoare pe liniatură tip 1, iar cititul îl învață acasă cu părinți bine intenționați, dar fără experiență??

Succes, Ana!

Talente de Năzdrăvani

Category Archives: De-ale școlii