Sărbătorile la școală și grădiniță au început să fie în ultimul timp momentele acelea de care ți-e teamă. Parcă indiferent cum încerci să o scoți la capăt, nicicum nu e bine și nu e sănătos să încerci cumva să mulțumești pe toată lumea, n-o să-ți iasă.
Am lucrat recent la nivel de clasa a patra povestea lui Andersen, cu Eliza și cele unsprezece lebede, și nu m-am putut abține să nu mă gândesc câte au în comun oamenii care încă rezistă la catedră cu prințesa din basm. Culegea urzici cu mâinile goale, le zdrobea cu picioarele, lucra și tăcea, indiferent ce se întâmpla în jurul ei. Oamenii au judecat-o, au condamnat-o, iar soarta ei ar fi fost cea mai tristă dacă, în ultimul moment, nu ar fi renunțat. Prețul – prințul cel mic a rămas pe veci cu o aripă de lebădă pe timpul zilei.
Acum, în prag de sărbători, corpul profesoral, așa îmbătrânit, împuținat și insuficient cum e, a devenit ținta altor ironii și rolul de fraier parcă nu mai poate fi abandonat. Îmi e clar că atunci când s-a împărțit norocul între profesii, dascălii au ajuns la spartul târgului, le-a mai rămas doar satisfacția muncii făcută cu drag, căci recompense… nu mai sunt.
Hrăniți cu puțin, ca să fie docili
Cu niște ani în urmă, la o expoziție de reptile, ni se explica cum un șarpe boa aflat acolo mănâncă un cocoș la câteva zile și e foarte puternic. Să nu credem ce vedem la circ, șerpii puși de gât, că aceia sunt chinuiți și nemâncați, de-asta sunt moi ca niște cârpe. Primesc doar cât să supraviețuiască.
Așa m-am simțit în prag de iarnă când am auzit știrile referitoare la promisele măriri de salariu. Nu, n-am uitat cum ardea asfaltul pe podul umilinței. Prima didactică, dată cu întârziere și cu mari dificultăți, a precedat bâlbâiala de procente… 8%… 13%… 20% din iunie… Care 40%?
Ne mai mirăm că suntem călcați în picioare, că suntem prea moi, prea slabi să putem schimba ceva? Legea nouă a avut grijă și nu mai avem niciun fel de drepturi. Elevul nostru – stăpânul nostru și, deasupra tuturor, atotștiutorul și atotputernicul părinte, fără de care școala s-ar prăbuși. Păcat că nu-l interesează decât valoarea notelor din catalog, fără să se gândească la viitor.
PISA
Înainte de a fi abrevierea care ridică huiduieli la adresa școlii românești, numele îmi evoca imaginea frumosului complex renascentist. Nu știu când noua semnificație a înlocuit-o în mintea mea pe cea veche, însă acum, când o aud, mă gândesc doar că guvernanții au primit scuza de care aveau nevoie pentru a nu investi în școală. Aud explicații ce par atât de reale încât îmi dau fiori. Și, în toate, sunt vinovați profesorii.
Cum? Păi nu sunt pregătiți, nu fac destule cursuri, nu lucrează suplimentar cu elevii (pro bono, normal), nu știu să se impună la clasă. De-asta avem atâția analfabeți funcționali. Așadar, hai să îi plătim mai prost, hai să-i umilim, să-i mai târâm printre 1000 de cursuri cu adeverințe de doi lei, dar din care se îmbogățesc lipitorile bine ancorate ale unui sistem bolnav.
Cel mai aberant titlu pe care l-am citit a fost acela că trebuie pusă la punct o altă metodică de predare a matematicii (o pedagogie a matematicii), ca să punctăm mai bine la testele PISA. Nici măcar n-am putut să râd! Deci, matematica e de vină! Matematica se învață cu creionul în mână, lucrând până când algoritmii îți devin familiari și pot fi apoi utilizați în combinatorica necesară în rezolvarea problemelor.
Dacă doar știi operațiile aritmetice, nu înseamnă că știi să rezolvi și probleme care le folosesc. Abilitatea aceasta de a jongla cu noțiunile nu se capătă rezolvând trei exerciții în clasă și două la temă!
De ce „la noi nu merge“?
Nu merge pentru că nu există finanțare și ne batem joc de școli. Acum 4 ani, localul meu a fost inaugurat după renovare cu mare tam-tam de primar. După 4 ani, parchetul pleacă din loc, plintele au zburat, ușa cade din ramă, tencuiala de pe tavan a picat în unele locuru, pereții neprotejați se murdăresc de-ți fac greață, jaluzelele au căzut, căci erau prea lungi pentru plasticul prost care le prindea. Lista cu materiale didactice pe care am completat-o cu entuziasm acum doi ani nu pare să mai existe, deși promiseseră de la primărie. Se numește „investiție“?
Dar astea sunt nimicuri. Școala e deja supraaglomerată, spațiul, chiar și cel impropriu unei săli de clasă, este folosit la maxim. Privesc cu groază cum se mai ridică un complex de locuințe în apropiere, deci clar în circumscripția noastră, și nu știu unde se vor înscrie copiii, câți vor fi în clasă. Planul de construcție a unei școli noi… nu se vede. Riscăm să intrăm în trei schimburi, am scăpat ca prin urechile acului anul acesta, deși ministra tuna și fulgera în septembrie că așa ceva nu se mai poate!
Și ne întrebăm de ce noi nu punctăm la teste?
Pentru că în școlile românești e în regulă să avem ore de 35-40 de minute. Pentru că la noi se învață în schimburi! Se pare că „uită“, atunci când vor să facem școală ca afară, acest aspect esențial: elevii noștri nu stau la școală până la 16:00, nu au masa asigurată (dacă vrei ca un copil, la sat, să vină la școală și să învețe, asigură-te că a mâncat!), nu au biblioteci și materiale didactice, nu au nimic în afară de bănci și tablă!
Sigur, acum 100 de ani tot atât aveau și bunicii noștri, dar ei nu aveau ambiții mondiale, de a crește în clasamentul PISA.
Sunt de acord că sunt profesori cu o pregătire deficitară, însă trei cursuri făcute pe genunchi și 90 de puncte obținute pentru cine știe ce nu vor rezolva această problemă. Universitățile trebuie să revină la programul de „reciclare“ de odinioară și să ne asigurăm, cu mentori de calitate, că profesorii de la catedră au parte de o experiență de învățare autentică: cursuri cu prezență și examene pe bune.
Dar, în același timp, trebuie construite școli! Multe! Nu știu unde, dar copilul să ajungă pe jos în 10-15 minute la școala de care aparține. O să ai scor „bun“ la PISA când toate școlile vor fi la fel, nu va mai conta la care mergi. Apoi, asigură stabilitate, sala de clasă să fie a unui singur colectiv, pe termen lung, ca să simtă responsabilitatea și să păstreze ceea ce au în administrare. Lasă acest spațiu pentru program remedial, după masa de prânz.
Și nu-i mai trata pe toți la fel
Mi s-a părut dur sistemul german de a orienta școlar elevii încă de la 11 ani – trecerea la gimnaziu. Însă, văzând acum ce dezastru e la noi, mi-am dat seama că, de fapt, ei au fost foarte eficienți în gestionarea inteligentă a resurselor. Este vârsta la care poți evalua stadiul la care se află un copil și șansele pe care le are, mai departe, pe un anumit drum.
Dacă continui să îi amesteci și să îi tratezi pe toți la fel, nu vei face decât să le distrugi șansele tuturor. Cei care vor și pot sunt limitați, trași în jos și nu au condiții. Cei care nu pot și poate ar vrea se izbesc de neputință și cerințe mult prea înalte pentru ei. Rămân cei de mijloc, care fac binișor față solicitărilor.
Însă noi ne-am ancorat prostește în ideea că trebuie să le oferim același lucru tuturor pe tot parcursul învățământului obligatoriu. Toți trebuie să fie elevi de liceu, chiar dacă nu știu nici să citească. Toți să aibă diplomă de bacalaureat. Greșit. Trebuie să ne asumăm eșecul și să cheltuim cu cap puținii bani pe care îi avem.
Da, trebuie să îi școlim pe toți, trebuie să ne asigurăm că au acele competențe de bază necesare în viață, dar școala trebuie să fie sigură că, atunci când ies pe porțile ei, elevii au o șansă de supraviețuire: unii vor merge mai departe cu studiul, alții trebuie să fie capabili să se integreze în câmpul muncii, să știe să facă bine și foarte bine „ceva“ din care își poate câștiga traiul.
Și asta nu vei reuși cât timp te ambiționezi să urci nucile în pod cu furca, adică să termine profilul matematică-informatică un analfabet complet.
