profesor scoala munca

Gânduri din școala noastră cea de toate zilele

Sărbătorile la școală și grădiniță au început să fie în ultimul timp momentele acelea de care ți-e teamă. Parcă indiferent cum încerci să o scoți la capăt, nicicum nu e bine și nu e sănătos să încerci cumva să mulțumești pe toată lumea, n-o să-ți iasă.

Am lucrat recent la nivel de clasa a patra povestea lui Andersen, cu Eliza și cele unsprezece lebede, și nu m-am putut abține să nu mă gândesc câte au în comun oamenii care încă rezistă la catedră cu prințesa din basm. Culegea urzici cu mâinile goale, le zdrobea cu picioarele, lucra și tăcea, indiferent ce se întâmpla în jurul ei. Oamenii au judecat-o, au condamnat-o, iar soarta ei ar fi fost cea mai tristă dacă, în ultimul moment, nu ar fi renunțat. Prețul – prințul cel mic a rămas pe veci cu o aripă de lebădă pe timpul zilei.

Acum, în prag de sărbători, corpul profesoral, așa îmbătrânit, împuținat și insuficient cum e, a devenit ținta altor ironii și rolul de fraier parcă nu mai poate fi abandonat. Îmi e clar că atunci când s-a împărțit norocul între profesii, dascălii au ajuns la spartul târgului, le-a mai rămas doar satisfacția muncii făcută cu drag, căci recompense… nu mai sunt.

profesor scoala munca

Hrăniți cu puțin, ca să fie docili

Cu niște ani în urmă, la o expoziție de reptile, ni se explica cum un șarpe boa aflat acolo mănâncă un cocoș la câteva zile și e foarte puternic. Să nu credem ce vedem la circ, șerpii puși de gât, că aceia sunt chinuiți și nemâncați, de-asta sunt moi ca niște cârpe. Primesc doar cât să supraviețuiască.

Așa m-am simțit în prag de iarnă când am auzit știrile referitoare la promisele măriri de salariu. Nu, n-am uitat cum ardea asfaltul pe podul umilinței. Prima didactică, dată cu întârziere și cu mari dificultăți, a precedat bâlbâiala de procente… 8%… 13%… 20% din iunie… Care 40%?

Ne mai mirăm că suntem călcați în picioare, că suntem prea moi, prea slabi să putem schimba ceva? Legea nouă a avut grijă și nu mai avem niciun fel de drepturi. Elevul nostru – stăpânul nostru și, deasupra tuturor, atotștiutorul și atotputernicul părinte, fără de care școala s-ar prăbuși. Păcat că nu-l interesează decât valoarea notelor din catalog, fără să se gândească la viitor.

PISA

Înainte de a fi abrevierea care ridică huiduieli la adresa școlii românești, numele îmi evoca imaginea frumosului complex renascentist. Nu știu când noua semnificație a înlocuit-o în mintea mea pe cea veche, însă acum, când o aud, mă gândesc doar că guvernanții au primit scuza de care aveau nevoie pentru a nu investi în școală. Aud explicații ce par atât de reale încât îmi dau fiori. Și, în toate, sunt vinovați profesorii.

Cum? Păi nu sunt pregătiți, nu fac destule cursuri, nu lucrează suplimentar cu elevii (pro bono, normal), nu știu să se impună la clasă. De-asta avem atâția analfabeți funcționali. Așadar, hai să îi plătim mai prost, hai să-i umilim, să-i mai târâm printre 1000 de cursuri cu adeverințe de doi lei, dar din care se îmbogățesc lipitorile bine ancorate ale unui sistem bolnav.

Cel mai aberant titlu pe care l-am citit a fost acela că trebuie pusă la punct o altă metodică de predare a matematicii (o pedagogie a matematicii), ca să punctăm mai bine la testele PISA. Nici măcar n-am putut să râd! Deci, matematica e de vină! Matematica se învață cu creionul în mână, lucrând până când algoritmii îți devin familiari și pot fi apoi utilizați în combinatorica necesară în rezolvarea problemelor.

Dacă doar știi operațiile aritmetice, nu înseamnă că știi să rezolvi și probleme care le folosesc. Abilitatea aceasta de a jongla cu noțiunile nu se capătă rezolvând trei exerciții în clasă și două la temă!

De ce „la noi nu merge“?

Nu merge pentru că nu există finanțare și ne batem joc de școli. Acum 4 ani, localul meu a fost inaugurat după renovare cu mare tam-tam de primar. După 4 ani, parchetul pleacă din loc, plintele au zburat, ușa cade din ramă, tencuiala de pe tavan a picat în unele locuru, pereții neprotejați se murdăresc de-ți fac greață, jaluzelele au căzut, căci erau prea lungi pentru plasticul prost care le prindea. Lista cu materiale didactice pe care am completat-o cu entuziasm acum doi ani nu pare să mai existe, deși promiseseră de la primărie. Se numește „investiție“?

Dar astea sunt nimicuri. Școala e deja supraaglomerată, spațiul, chiar și cel impropriu unei săli de clasă, este folosit la maxim. Privesc cu groază cum se mai ridică un complex de locuințe în apropiere, deci clar în circumscripția noastră, și nu știu unde se vor înscrie copiii, câți vor fi în clasă. Planul de construcție a unei școli noi… nu se vede. Riscăm să intrăm în trei schimburi, am scăpat ca prin urechile acului anul acesta, deși ministra tuna și fulgera în septembrie că așa ceva nu se mai poate!

Și ne întrebăm de ce noi nu punctăm la teste?

Pentru că în școlile românești e în regulă să avem ore de 35-40 de minute. Pentru că la noi se învață în schimburi! Se pare că „uită“, atunci când vor să facem școală ca afară, acest aspect esențial: elevii noștri nu stau la școală până la 16:00, nu au masa asigurată (dacă vrei ca un copil, la sat, să vină la școală și să învețe, asigură-te că a mâncat!), nu au biblioteci și materiale didactice, nu au nimic în afară de bănci și tablă!

Sigur, acum 100 de ani tot atât aveau și bunicii noștri, dar ei nu aveau ambiții mondiale, de a crește în clasamentul PISA.

Sunt de acord că sunt profesori cu o pregătire deficitară, însă trei cursuri făcute pe genunchi și 90 de puncte obținute pentru cine știe ce nu vor rezolva această problemă. Universitățile trebuie să revină la programul de „reciclare“ de odinioară și să ne asigurăm, cu mentori de calitate, că profesorii de la catedră au parte de o experiență de învățare autentică: cursuri cu prezență și examene pe bune.

Dar, în același timp, trebuie construite școli! Multe! Nu știu unde, dar copilul să ajungă pe jos în 10-15 minute la școala de care aparține. O să ai scor „bun“ la PISA când toate școlile vor fi la fel, nu va mai conta la care mergi. Apoi, asigură stabilitate, sala de clasă să fie a unui singur colectiv, pe termen lung, ca să simtă responsabilitatea și să păstreze ceea ce au în administrare. Lasă acest spațiu pentru program remedial, după masa de prânz.

Și nu-i mai trata pe toți la fel

Mi s-a părut dur sistemul german de a orienta școlar elevii încă de la 11 ani – trecerea la gimnaziu. Însă, văzând acum ce dezastru e la noi, mi-am dat seama că, de fapt, ei au fost foarte eficienți în gestionarea inteligentă a resurselor. Este vârsta la care poți evalua stadiul la care se află un copil și șansele pe care le are, mai departe, pe un anumit drum.

Dacă continui să îi amesteci și să îi tratezi pe toți la fel, nu vei face decât să le distrugi șansele tuturor. Cei care vor și pot sunt limitați, trași în jos și nu au condiții. Cei care nu pot și poate ar vrea se izbesc de neputință și cerințe mult prea înalte pentru ei. Rămân cei de mijloc, care fac binișor față solicitărilor.

Însă noi ne-am ancorat prostește în ideea că trebuie să le oferim același lucru tuturor pe tot parcursul învățământului obligatoriu. Toți trebuie să fie elevi de liceu, chiar dacă nu știu nici să citească. Toți să aibă diplomă de bacalaureat. Greșit. Trebuie să ne asumăm eșecul și să cheltuim cu cap puținii bani pe care îi avem.

Da, trebuie să îi școlim pe toți, trebuie să ne asigurăm că au acele competențe de bază necesare în viață, dar școala trebuie să fie sigură că, atunci când ies pe porțile ei, elevii au o șansă de supraviețuire: unii vor merge mai departe cu studiul, alții trebuie să fie capabili să se integreze în câmpul muncii, să știe să facă bine și foarte bine „ceva“ din care își poate câștiga traiul.

Și asta nu vei reuși cât timp te ambiționezi să urci nucile în pod cu furca, adică să termine profilul matematică-informatică un analfabet complet.

campionat_tabla_inmultirii

Matematică distractivă: campionat de tabla înmulțirii

Toamna aceasta m-am distrat nemaipomenit, căci parcă s-au potrivit toate în categoria „oamenii își fac planuri și Dumnezeu râde în hohote“. Așadar le-am luat și eu pe toate cum au venit, m-am descurcat cu ele cât de bine am putut, am schimbat listele de priorități și până acum sunt pe linia de plutire. N-am prea avut timp de scris, deși se strâng destule de povestit, dar pentru cele ce urmează am rupt o bucățică de timp. Aici pe blog e „picătura“ mea de liniște și relaxare, nu puteam să ratez.

După vacanța de noiembrie școala noastră (ca de altfel foarte multe altele) a ales să fixeze școala altfel. Atât de în scurt au fost toate, că pe la niciun muzeu mare n-am mai găsit locuri cu programare (însă tot răul spre bine, nu aș fi ajuns la un altul care m-a surprins foarte plăcut!). Să găsești însă activități gratuite, dar și interesante, nu e însă o provocare simplă. De bine, de rău, programul s-a schițat până la urmă și vineri, după activitățile sportive, am rezervat două ore de „matematică distractivă“.

Copiii au oftat!

Anul trecut am avut concurs, probleme ascunse sub coduri QR, cu puncte ce puteau fi câștigate. Cum suntem deja în al cincilea an împreună și ne cunoaștem reciproc, pe la începutul săptămânii m-au întrebat pentru cine va fi distractivă matematica? Pentru ei sau pentru mine, pe seama lor? N-am zis nimic, mai ales că nu mă hotăram încă ce anume să fac. Jocuri, enigme, parcă toate păreau, cum ziceau și ei, distractive pentru mine.

Și ideea câștigătoare a venit tot de la copii. La after, cum era școala altfel și nimeni nu avea teme, am zis să utilizăm constructiv timpul disponibil și să exersăm tabla înmulțirii, pentru că noul capitol bate la ușă și nu va fi ușor. Le-am cerut să își instaleze o aplicație în acest sens, dar, cum sunt multe disponibile, printre cele pe care le-au încercat exista și varianta „duel“. M-am simțit ca Arhimede, dar n-am strigat și „evrika“. Joi i-am anunțat să ia tabletele a doua zi, iar dacă au timp, să exerseze tabla înmulțirii.

Buuun, după ce am instalat toți aceeași versiune de aplicație (mie mi-a plăcut că exersai nu numai tabla înmulțirii, ci și aflarea factorului necunoscut), am desenat pe tablă schema ca la campionate. Zâmbeam și-mi aduceam aminte cum completam cu tata, pe schema decupată din ziare, țările la campionatele mondiale de fotbal. Cam așa și acum, urma să stabilim un câștigător. Băieții au recunoscut imediat organizatorul grafic, iar pe măsură ce se desfășurau meciurile, auzeam: Eu am pierdut în sferturi . sau Cine joacă finala mică?.

Doamna, și ce primim??

Cred că a fost prima întrebare. Un premiu surpriză, normal, pe care nu l-am divulgat ca să nu se emoționeze prea tare. Însă au avut grijă să negocieze ca și cel de-al doilea jucător al „finalei“ să aibă parte de un premiu de consolare, chiar înainte să afle despre ce este vorba…

În centru se desfășura jocul principal, dar pe margine fiecare făcea pereche cu un coleg și se „antrenau“. Sau se jucau pur și simplu să vadă cine e mai rapid, cine știe mai bine, cine se descurcă la înălțime. Cert e că am avut aproape două ore de exersat intens, dar și de emoții și strategii. Să vedeți palpitații la tragerea la sorți, când, pe măsură ce se completau locurile pe tabel, își dădeau seama dacă au un parcurs mai ușor sau mai greu spre finală, dacă riscă să întâlnească un adversar redutabil sau nu.

Sau când au realizat că, având un absent, una din partide se câștiga automat, la masa verde. Și pentru a ști cine este „norocosul“, trebuia să ai răbdare până se scria pe tablă ultimul nume, pentru că nimeni nu știa ce număr este scris pe biletul rămas pe masă.

La a doua tură de joc, eliminarea primului câștigător a fost salutată fără fair-play, iar când i-am atenționat, au protestat, că ei nu se bucurau de eliminare, ci că au și ei o șansă mai mare la câștig. Au avut parte și de surprize, colegi cărora nu le dădeau șanse, dar care i-au băgat repede în corzi. Oricum, m-am distrat și eu, dar și ei.

campionat_tabla_inmultirii

campionat_tabla_inmultirii

Acordarea premiului a fost ca-n vulpea și strugurii.

Când timpul se apropia de final și am aflat și al doilea învingător, i-am anunțat că premiul este un Fb la matematică. Și premiul de consolare? Ei bine, la următorul test, locul al doilea are un nivel bonus la calificativ. Dar… am avut și voci care au spus că premiul nu e mare scofală, că, până la urmă, oricând te poți strădui să iei un Fb la matematică, deci ce atâta bucurie pentru nimic!

Ba puteam și eu să vin cu un premiu mai interesant, nu așa… ceva mărunt pentru care nici nu merita să participi, darămite să te chinui să și câștigi. Câștigătorii n-au fost de acord, chiar dacă nu de Fb-uri duceau lipsă, s-au bucurat de victorie din tot sufletul.

Eu… m-am bucurat de bucuria lor și pentru că am reușit, măcar pentru o perioadă, să îi fac să uite că, de fapt, exersează la matematică.

Istorie și geografie la clasa a IV-a

Istoria și geografia în clasa a patra – rezultate chestionar

Am lansat acum puțin timp o întrebare, în dorința de a găsi cât mai multe răspunsuri, dar și a identifica poate experiențe de predare diferite. Dacă nu știți despre ce este vorba, vă recomand să parcurgeți înainte articolul inițial despre abordarea geografiei și istoriei la clasa a patra.

Apoi, recunosc că mi-aș fi dorit un număr mai mare de răspunsuri, măcar mai aproape de numărul efectiv de cititori ai articolului. Știu că nu se poate chema „cercetare în educație“ o astfel de tentativă, dar o implicare mai mare, chiar și în încercări de acest gen, poate face să circule măcar o adiere proaspătă de schimbare. Să încercăm să facem lucrurile să fie un pic mai bine.

Măcar noi, de jos în sus, căci la o schimbare de sus în jos nu mai sper de multă vreme!

Cine a răspuns?

Majoritatea covârșitoare (41), cadre didactice din învățământul primar. Mă bucur însă că sunt și părinți (9). Preventiv le dădusem șansa și elevilor, dar nu a fost cazul,

Istorie și geografie la clasa a IV-a

Așadar, care au fost opțiunile?

Istorie și geografie la clasa a IV-a

  • Câte o oră pe săptămână fiecare, cum se obișnuiește de atâta timp.
  • Întâi conținuturile de geografie, două ore pe săptămână, până la noțiunile despre punctele cardinale, inclusiv, apoi cele de istorie, câte o oră pe săptămână fiecare.
  • Întâi conținuturile de geografie, două ore pe săptămână, până la noțiunile despre relief, inclusiv, apoi cele de istorie, câte o oră pe săptămână fiecare.
  • Întâi toate conținuturile de geografie, două ore pe săptămână, apoi cele de istorie, tot două ore pe săptămână.
  • Fiecare zonă geografică a țării studiată geografic si istoric. Folosind mult harta, excursiile și ,,Povestirile istorice”. De început cu universul local. Analizat la pas, apoi pe hartă, relief, economie, istorie, personalitati.
  • Integrat, pe regiuni georgafice, după ce se face o prezentare generală a reliefului României si a României pe harta Europei.

Am reluat, respectând codul de culoare, variantele posibile de răspuns, deoarece legenda era incompletă. Primele patru au fost incluse în chestionar, ultimele două au fost opțiuni completate la secțiunea „Altele“.

Ca analiză, avem 25% orientare tradițională în abordarea lecțiilor. Lucrurile sunt în regulă așa cum s-au făcut și până acum, nu e nevoie să schimbăm nimic. Însă restul, trei sferturi, consideră că trebuie încercat altceva, că nu sunt corelate conținuturile și că e nevoie, în studierea istoriei, de un nivel minim al cunoștințelor de geografie, măcar în ceea ce privește punctele cardinale și relieful.

Este mare și procentul de 34,6% care consideră că trebuie separate complet cele două discipline. Avantajul ar fi că, parcurgând și ultimele conținuturi de geografie, cele dedicate Europei, poți discuta mult mai ușor la istorie despre Popoarele de ieri și de azi, una dintre primele teme la istorie.

Interesante și sugestiile de abordare integrată a regiunilor. Însă e cam greu fără niciun fel de noțiuni globale despre spațiu și timp. Dacă poți discuta relieful Olteniei, scos din contextul general, e cam dificil să poți face istoria acesteia pe înțelesul copiilor la această vârstă. Și așa e greu să vorbești despre o istorie separată a Principatelor, pe regiuni mai mici ar fi aproape imposibil.

Alte comentarii ale respondenților, ca argumente ale răspunsurilor date:

Câte o oră pe săptămână fiecare, cum se obișnuiește de atâta timp.

  • Prima piedică în calea soluției minunate cu care ai venit, dragă Ema (!sic, primesc miel de Paști anul viitor), și pentru care-ți mulțumesc, va fi procedura de notare ritmică. Directorul solicită câte 1-2 calificative/disciplină la sfârșitul fiecărui modul.
  • Conținuturile celor două discipline se întrepătrund.
  • Eu renunt, la aceste discipline, la evaluare. Mă axez pe povestit, prezentat, muncă independentă. Conținutul e stufos, prefer să îi atrag prin discursul meu. Geografia și istoria României se va studia tocmai în cls. 8.
  • Consider ca derularea în paralel câte o oră duce la susținerea reciprocă a conținuturilor…..cum am putea vb despre mediu fără istorie, asa cum și istoria, fără localizarea spatială, este ceva utopic
  • Consider oportun să înainteze în materie în același timp, mai ales ca la Științe a III-a au făcut cunoștință cu informațiile minime despre formele de relief…
  • Este suficient o oră pe săptămână. Ei sunt încă mici. Învață la clasele mai mari mai mult în funcție de profilul liceului ales.
  • Dacă fiecare învățător știe sa respecte programa si să o citească, acolo este specificat clar ce are de făcut. Și iată asa materia ar deveni mult mai atractivă dacă ar exista și putină imaginație ca cele doua ore, atât istorie cât și geografie, să se desfășoare într-un cadru distractiv. Un plus îl avem și cu platformele și aplicațiile care vin în ajutorul metodelor moderne de învățare. Să nu ne mai lamentăm și să facem prostia să îndepărtăm, mai devreme sau mai târziu, istoria din planul cadru, clasa primară ca este o greșeală colosală. Copiii trebuie să-si cunoască istoria adevărată a neamului în care s-au nascut ca să aibă habar de cine suntem și cum ne-au tratat alții și poate se vor destepta ei în multe privințe că noi ne-am limitat la multe…
  • După părerea mea, copiii din ziua de azi trebuie să fie ancorați tot timpul la aspectele esențiale, altfel le uită!
  • Cred ca fiecare materie are farmecul ei, daca este predata atractiv…
Câteva comentarii:

Nu am idee unde a fost menționat ceva despre modificarea numărului de ore alocat în planul cadru. Pentru anul școlar în curs, după ce se scad din numărul de săptămâni cele două speciale, verde și altfel, rămân 33 de ore pentru fiecare disciplină în discuție. În funcție de orar, unele vor mai pica și în zilele libere, așadar există riscul ca, în final, să ai de fapt vreo 30 de ore.

Optând pentru separare completă, 15 săptămâni faci geografie, 15 istorie, apoi în iunie vor rămâne poate 3-4 ore pentru recapitulări finale. Da, e puțin. Și trebuie să ai un extraordinar talent organizatoric ca să ții cu dinții de planificare și să nu te lași luat prin surprindere de modificări de ultimă oră ale structurii anului școlar.

Referitor la notarea ritmică, în momentul în care ai decis o abordare separată, e clar că până la Crăciun nu vei pune calificative la istorie, dar vei avea toate calificativele la geografie, nu? Și aș vrea să văd și eu primul cap tăiat că nu erau rubricile completate în catalog. Ți se atrage atenția, dar vii cu un argument valabil. Avantajul unei singure medii anuale.

Renunțarea la evaluare nu este o soluție, ca să nu mai zic că nu e nici legală. Dar ea poate fi creativă, pusă pe baza efortului de cercetare. Povestirile istorice nu sunt baza a ceea ce ar trebui să devină noțiuni fundamentale pentru viitoarele construcții de cunoștințe.

Și sincer vorbind, ceea ce află copiii despre relief până în clasa a patra, în cadrul lecțiilor despre explorarea mediului și științe ale naturii, sunt informații utile poate la geografie, ca ancoră când discuți despre reprezentarea pe hartă. Și cam atât. Nu la istorie.

Răspunsul: Întâi conținuturile de geografie, două ore pe săptămână, până la noțiunile despre punctele cardinale, inclusiv, apoi cele de istorie, câte o oră pe săptămână fiecare.

  • Încerc să-i aduc pe copii în sfera de înțelegere a unor noțiuni spațiale ( geografie), apoi îi pot conduce spre noțiuni temporale( istorie) astfel încât să aibă posibilitatea de reperare a evenimentelor istorice.Aride mi se par manualele de istorie ( până la introducerea și prezentarea lecțiilor despre daci).
  • Păi…dacă îi spui că X stat avea teritoriul la N de râul Y…iar copilul nu știe punctele cardinale, rezultă o reținere mecanică, dar fără bază, fără raționament. Mi-e mi-a fost foarte greu să rețin informații pe care nu le înțelegeam și cu atât mai mult să le înmagazinez pe termen lung. Baftă multă în tot ceea ce faci! Cred că dacă ar fi mai mulți dascăli ca tine (stiu că nu ești singura, dar sunteți extrem de puțini), dacă și părinții și-ar uni forțele cu voi, am fi muuuuult mai departe, sistemul s-ar schimba! Te îmbrățișez cu drag! 🤗
  • Pentru a ne cunoaște trecutul avem nevoie să îl încadrăm Intr-un spatiu de desfășurare pentru o orientare eficienta atât în trecut cat și in prezent.
Câteva comentarii:

Întru totul de acord. Punctele cardinale și orientarea pe hartă mi se par nivelul minim necesar pentru a putea discuta despre hartă la istorie. Fără aceastea… ajungem, cum spune și colega mai sus, la reținere mecanică. Și de ce urăște toată lumea istoria? Tocmai din acest motiv!

Răspunsul: Integrat, pe regiuni georgafice, după ce se face o prezentare generală a reliefului României si a României pe harta Europei.

  • Elevii nu pot intelege notiunile de istorie in context global european. Degeaba le-am explicat eu in primele ore de istorie despre cele mai vechi popoare din Europa pentru ca ei nu aveau notiuni de reprezentare pe Harta Europei. Elevii trebuie sa memoreze niste cunostinte si la geografie si la istorie fara sa le puna in relatie logica. Invata date istorice, denumiri….. memoreaza si reproduc. Invatarea nu este una formativa. Ei nu raman cu notiuni clare, care sa le fie repere in viitor.

Răspunsul: Întâi conținuturile de geografie, două ore pe săptămână, până la noțiunile despre relief, inclusiv, apoi cele de istorie, câte o oră pe săptămână fiecare.

  • Ca sa nu uite complet geografia, este bine sa se parcurga si in paralel un nr. de ore de istorie.
  • Parcă așa are mai multă logică. Voi încerca și eu la generația următoare această abordare. Mulțumesc mult pentru idee!
  • Am ales varianta strict cu gândul la elevii mei, care sunt pasionați de formele de relief, am inceput din clasa pregătitoare să povestim la hartă. Mă gândesc să recitesc ,,In țara legendelor“ de Alexandru Mitru, să le pot povesti și altfel istoria locurilor și lega geografia de istorie. Mie, fiind copil, mi-au plăcut foarte mult, vă trebui să le adaptez în așa fel încît să îi provoc, având în vedere că stau acasă pe dispozitive.
  • Buna Cristina, nu stiu daca te ajuta foarte mult răspunsul meu, dar înțeleg argumentele tale și mi se pare ca este o idee buna sa organizezi lecțiile in așa fel încât sa aibă copiii baze bune pentru etapa următoare. Dacă te ajuta cu ceva, in Franța este alternativ istorie geografie pana in clasa a cincea (jumătate din timp pentru istorie și jumătate pentru geografie, de la începutul anului pana la sfârșit); din clasa a șasea este grupat pe perioade: au o perioada de geografie de câteva săptămâni, evaluare, apoi o perioada de câteva săptămâni de istorie, evaluare la sfârșit, și tot așa pana la sfârșitul anului… Mi se pare un lucru bun ca ai posibilitatea și libertatea pedagogica sa organizezi anul cum ți se pare cel mai bine pentru interesul copiilor – urmeaza-ți instinctul este sigur cel mai bun, și îți urez un an nou școlar foarte bun ☺️! Te pup cu drag.
  • As merge pe varianta cu 2 ore de geografie până la relief. Astfel copiii vor avea noțiuni despre spațiul geografic dupa care vor urma, in mod firesc, cele istorice.
  • Avand notiuni despre puncte cardinale si relief, pot intelege si cum se distribuia populatia pe teritoriul tarii si impartirea principatelor. De la un moment incolo, cele doua materii pot merge in paralel, dupa care continuat doar cu istorie. Ideea ar fi si sa nu uite o materie, pana o incep pe cealalalta – in cazul separarii totale (ultima optiune de raspuns).
  • Nu stiu daca punctele cardinale sunt inaintea reliefului. Ar fi util sa stie punctele cardinale, un pic de relief (Muntii Carpati, neaparat), dar mai ales regiunile tarii, vecinii (si din jurul M. Negre) inainte sa inceapa istoria. Am trecut recent prin cls a 4a, si iata intrebari: Copilul citeste ca Tepes domnea in Tara Romaneasca, care se intindea de unde pana unde? De ce zicem Oltenia si Muntenia, nu era un domnitor peste amandoua? Rusii au atacat Tara Romaneasca? Pe unde atacau turcii, ca nu sunt vecini. Matei Corvinul unde a domnit in Romania daca el a fost rege ungur? Care e diferenta intre Transilvania si Ardeal?
  • Copiii trebuie să fie ancorati in spatiu, să cunoască punctele cardinale, să se orienteze pe harta tarii și sa aibă notiuni minime despre relieful tarii. Personal, insist mult pe aceste lucruri incepand chiar din clasa a II-a, in cadrul orelor de MEM. Si ma fosesc de orice text, de orice situatie pentru ca ei sa cunoasca apele mai importante, sa cunoasca pozitionarea oraselor mari. Spre exemplu, în clasa I, la finalul anului școlar , la fiecare ora de CLR, alegeam o litera si jucam ȚOMANAP. Ne foseam de hartă, sa găsim munti, ape, orase. Consider ca studierea Geografie ar fi mai potrivita începând cu clasa a III-a, asa cum era în trecut. Decât Joc și mișcare, care din punctul meu de vedere, e pierdere de timp.
  • Înțelegând poziționarea geografică, copiii vor reuși să facă corelația între evenimentele istorice și spațiul în care acestea s-au desfășurat.
  • Ghidându-i astfel, am convingerea că pot înțelege mai ușor sau chiar descoperi ei înșiși cauze/efecte ce țin de conexiunea dintre spațiu geografic și cel istoric.

Răspunsul: Întâi toate conținuturile de geografie, două ore pe săptămână, apoi cele de istorie, tot două ore pe săptămână.

  • Pentru o cât mai bună orientare în spațiul țării tale, cel puțin, pentru a avea o mai buna percepție a evenimentelor istorice naționale în timp și spațiu (puncte cardinale, hotare, limite, vecini, relief, localități importante, câteva repere esențiale despre spațiu, astfel încât peste aceste repere să se clădească reperele temporale de la istorie).
  • Eu cred ca, dacă elevii stăpânesc noțiunile despre spațiul geografic, pot mai bine asimila pe cele despre spațiul istoric!
  • Sunt foarte de acord ca majoritatea copiilor sunt in minus cu informatiile geografice. Ai mei stiu ca asteapta cu nerabdare istoria, dar mi-ai oferit o varianta minunat cu impartirea in doua.
  • Aș opta pentru abordarea grupata pentru ca școlarii uita la interval de o săptămână conținuturile abordate, ar fi mai prezenți în procesul de invatare și s-ar fixa totul mult mai ușor! N-as exclude în modulul 5 o abordare interdisciplinara, în pregătirea evaluării finale, pe baza de proiecte.
  • Nu am experimentat încă, dar e o idee bună, pe care abia aștept să o pun în practică. Sunt sigură că va fi foarte eficientă, favorizând elevul.
  • As preda o saptamana istorie si alta geografie, ca sa am cate 2 ore impreuna. Ma gandesc (inca nu am luat o decizie) sa am si un optional integrat (ed civica, ist, geografie -cate 2) si sa mai obtin astfel o ora. Nu trebuie sa fie tot anul optionalul. Sa il pun spre sfarsitul anului cu istorie, iar la inceput sa fie cu geografie.
  • Eu consider ca cele doua discipline sunt foarte importante, chiar dacă multe noțiuni s-au mai întâlnit ele cuprind informații noi, bogate, termeni greoi. Pregătirea lecțiilor necesita timp mai ales retinerea informațiilor noi. Ca să nu mai spunem ca volumul, conținutul foarte mult, de multe ori nu îl parcurgeam, evitam anumite lecții deoarece nu ma încadram în timp. Dacă se întâmplă ca la o lecție, capitol sa stau mai multe ore nu mai reușeam sa recuperez timpul, cred ca 2 ore e rezonabil iar satisfacția e maximă.
  • Cred că ar fi un avantaj și pentru elevi, dar și pentru profesor și ar avea continuitate și logică; cunoștințele s-ar întrepătrunde și ar avea mai multă coerență.
  • Și eu consider ca primele necesare sa fie cunoștințele de geografie, elevii să aibă însușite cat de cat niste reprezentări geografice că sa putem lipi apoi partea istorică a acestui teritoriu mult incercat în timp. As incepe geografia din clasa a treia.
  • In momentul in care termina modulul de geografie elevul are cunostintele necesare pentru a localiza evenimentele istorice pentru a le intelege mai bine. Din experienta mea de parinte cu doi copii ce au terminat ciclul primar in sistem Waldorf aceasta impartire bine definita pe module de invatare este una dintre punctele forte ale acestui mod de educatie alternativa si poate fi introdusa cu succes si in sistemul traditional.
  • Mi se pare mai corect așa, terminam notiunile de geografia apoi trecem la istorie.
  • Imi pare buna ideea de a le separa, se reduce numarul de materii simultan si nu se reduce numarul orelor de istorie. La cele doua variante intermediare, istoria iese pe minus la numar de ore. Un an cu multa voie buna! 🙂

Câteva comentarii la final:

Ultimele două variate sunt și cele între care voi decide. Sunt voci care susțin de multă vreme că disciplinele cu o oră pe săptămână sunt condamnate de la început, pentru că intervalul între două „infuzii de cunoștințe“ este prea mare. Însă nu te poți lupta cu tradiția românească. Să fie din toate câte un pic, să zicem că facem!

Nu am nici cea mai mică idee încotro se îndreaptă învățământul românesc și dacă tot încercând reforme peste reforme vom nimeri într-un final și varianta câștigătoare. Personal voi susține mereu că trecerea tuturor claselor dimineața și structurarea pe module a conținuturilor este o rețetă de succes. Promovezi un modul, treci la următorul. Nu reușești, îl reiei până îl promovezi.

Astfel, după 10 ani școală, vei avea poate terminat nivelul II, IV, VI sau, dacă ești silitor, nivelul X de studiu. Dar măcar vei sta în bancă și vei studia ceea ce puterile îți permit. Dacă tu nu ai asimilat nivelul V de matematică, cum să mergi la nivelul IX?!

Modulele vor permite aprofundarea conținuturilor și un număr mai mic de discipline pe săptămână. Română, matematică, limbi străine, vor fi în toate modulele. Dar disciplinele care acum au alocată o oră pe săptămână pot fi incluse în module. La clasa a patra se pretează multe la astfel de abordări.

Și, pentru garanția succesului, trebuie să ne revenim ca nație. Învățarea presupune efort, dorință, motivație intrinsecă. Nu se produce natural, ca fotosinteza. Până când nu vom lua școala în serios, ca elevi, profesori și părinți, până nu o vom respecta, n-avem nicio șansă. Școala trebuie să producă învățare, nu falsă fericire.

 

manuale_netransmisibile

Manualul netransmisibil – utopie, ideal sau posibilitate?

Citatul meu preferat din seria de cărți ale lui Matt Haig dedicate Crăciunului este acesta: O imposibilitate este o posibilitate pe care încă nu ai înțeles-o. 

Cred că se potrivește minunat situației manualelor în școala românească, mai ales atunci când discutăm despre manualul netransmisibil. Decidenții (sincer, mi-e greu să le spun cei care ne conduc, pentru că nu ne conduc nicăieri, habar n-au ce fac) au optat, conform tradiției, pentru manualele transmisibile de la un an la altul, de la un elev la altul, până când materialul… cedează sau cine știe ce accidente mai suferă.

Dar ei încă nu au înțeles că manualul ar trebui să fie un instrument interactiv de lucru, nu acel obiect pe care îl plimbăm casă-școală și avem grijă de el să nu pățească ceva, ca să nu-l plătim. Cât va mai dura să realizeze acest lucru – sau dacă îl vor realiza vreodată – nu se știe. Poate într-un viitor în care educația va avea 6% din PIB. Dacă om mai avea PIB. Sau viitor. Sau cine mai știe, că la noi totul se încadrează la surprize-surprize, niciodată n-ai idee ce aduce ziua de mâine.

De când mă știu, mi-a plăcut să-mi cumpăr manualele.

Să fim serioși, nu toate, doar la disciplinele pe care le consideram mai importante. Și mai ales acolo unde urma să susțin, peste ani, un examen. În ciclul primar, înainte de Revoluție, părinții mi le cumpărau. Eram un elev-ștrumf, mereu albastru, nu foarte organizat (m-am „ordonat“ mult mai târziu, în extrema cealaltă), așa că, decât să le cumpere la final de an, le luau înainte. Motiv pentru care puteam să scriu pe ele și să fac ce simt nevoia.

Bine, și mai avea mama o fobie cu microbii, când eu băgam degetul în gură să dau pagina, motiv pentru care și biblioteca de acasă era mărișoară, ca să nu merg să împrumut.

Apoi, toate manualele de care aveam nevoie pentru olimpiade si admiteri, plus cele de limbi străine, îmi aparțineau. Nu știai niciodată când ai nevoie să „te uiți în urmă“ după ceva ce ți-ai dat seama că nu mai știi, iar acum trebuia să reiei. În liceu am cumpărat toate manualele pentru probele de bacalaureat, căci programa se întindea pe patru ani. Iar pe vremea aceea nu aveai o mie de culegeri cu sinteze, subiecte rezolvate, din care să te pregătești. Inutil să vă spun cum arată manualele după care am învățat pentru admitere la facultate…

Manualul personal permite manifestarea stilurilor de învățare

Depinde ce stil ai. Unii copii au o capacitate de învățare vizuală încât, adăugate câteva culori, evidențiatoare sau semne, ajută la fixarea rapidă a informației. Dar… trebuie să ai voie să scrii pe ele. Când Iris a mers la olimpiadă, iar subiectele se formulau din toate cele șapte manuale aflate în uz, ia ghiciți, câte am cumpărat?? Sunt colorate, elemente comune, elemente în plus, elemente care se contrazic, dar nu ar fi putut face asta cu manualul de la școală.

manuale_netransmisibile

Îți place să faci scheme? Să notezi detalii pe margine, când profesorul explică? Să subliniezi cuvinte pe care nu le-ai înțeles, sau elemente-cheie ce să-ți sară repede în ochi? Să pui marcaje? Încearcă să faci asta cu un manual pe care nu ai voie să scrii!

Manualul transmisibil și „după mine, potopul!“

Un alt motiv pentru care copiii își cumpără azi singuri manualele e starea jalnică în care acestea ajung la ei. Ferfeniță. Rupte, mâzgălite, cu pagini lipsă, de parcă ultimul posesor ar fi fost și ultimul utilizator. Sau cu răspunsurile completate, nici măcar cu cerneală, ce să mai zic de creion, ci cu pixul, ca să nu se șteargă cumva!

Sunt profesori care chiar au grijă de cărți și atrag mereu atenția copiilor cum să le folosească și sunt și alții care… au altceva mai bun de făcut. Iar copiii învață repede mai ales lucrurile pe care nu ar trebui să le facă.

Și parcă ne ambiționăm ca, încă de la primul manual pe care copiii îl primesc, să îi învățăm cu nărav. În clasa întâi, le dăm manuale netransmisibile. Copiii învață să noteze tema direct pe ele, să scrie și să exerseze, să sublinieze. Pentru că sunt ale lor. Și normal că, aflat la catedră, profiți din plin de această posibilitate de exersare.

Manualul de română pentru care am optat în prima clasă primară (altul decât cel dat gratuit de la școală) a fost extrem de generos la acest capitol, chiar mi-a lăsat un spațiu de manevră pentru multe aplicații, de la despărțit în silabe, desenat schemele cuvintelor, propozițiilor, numărat alineate, subliniat cuvintele necunoscute pe text în timpul lecturii, colorat propozițiile după felul lor și câte și mai câte.

Duș rece optimist

După distracția din clasa întâi, venea clasa a doua. Și aveam două motive de panică: primul, am văzut în ce stare deplorabilă erau manualele de la școală. Numai să-ți trezească pofta de învățat nu reușeau. Apoi, nici nu eram încântată de versiunile impuse de la o singură editură în urmă cu cinci ani. Așa că, având sprijinul și înțelegerea părinților, pentru română și matematică ne-am luat alte manuale, ale noastre.

Bucuria mea, dar și a lor,  s-a prelungit cu un an. Textele erau mai ample, chiar aveam ce lucra. Exercițiile de tipul: citește enunțul care conține o enumerare se rezolvau prin colorare, alegeam un creion, coloram cerința și apoi fiecare căuta pe text și cu același cod marca singur răspunsul, apoi verificam cu clasa. Valabil și pentru orice îmi mai trecea mie prin cap să căutăm, numărăm, marcăm, completăm.

La matematică, nu mai scriam pe caiet exercițiile care se puteau rezolva repede pe manual, câștigam timp și lucram mai mult. Căci matematica nu este despre scris, ci despre calcul. Dar și mai mult, coloram pe probleme datele utile și întrebarea, notam deasupra cuvintelor-cheie operația pe care o indicau.

Cu alte cuvinte, reușeam să facem ceea ce se tot vorbește prin norișorii roz de deasupra noastră: lectură activă, cu creionul în mână. La propriu. Că de-aia îl ai în mână, să îl folosești scriind pe text, nu doar să urmărești rândul, că n-ai voie să scrii pe manual!

Clasa a treia. Se schimbă foaia

După multele sacrificii pe care părinții clasei mele le-au făcut (dar și pentru că primeam manuale „la prima mână“), am decis să le folosim pe cele de la școală. La matematică nu a fost așa greu – oricum și exercițiile implicau calcul scris, deci nu mergeau rezolvate așa ușor direct, pe manual. Problemele le-am printat eu să le lipim în caiete și să colorăm în continuare pe ele cuvintele cheie.

Dar la română era o altă poveste. Textele aproape s-au triplat. Activitățile pe text și cu textul erau mult mai elaborate. Iar pe manual nu aveam voie să scriem.

Așadar, pentru toate textele din manual, pregăteam înainte de prima lecție textul pe coală A4, pentru fiecare copil. (Acolo unde spațiul îmi permitea, inseram și exerciții ce puteau fi rezolvate acasă, iar apoi nu mai strângeam caietele la corectat, luam doar foile.) Prima lectură a textului era, așadar, cu creionul pe hârtie, fiecare copil citea și sublinia cuvintele necunoscute, apoi le luam la rând, să le explicăm.

La început numerotam și alineatele, până când nu a mai greșit nimeni, apoi nu mai avea sens, dar unii o făceau oricum, din obișnuință. Și am trecut la împărțirea textului în fragmente. Pui o linie… te răzgândești, o mai muți, poate ești de acord cu argumentul adus de alt coleg pentru o împărțire diferită. Dar măcar încerci și tu, acolo, pe foaia ta, să diseci textul.

Am folosit textele și la gramatică, căci era păcat, dacă tot sunt tipărite, să nu căutăm părțile de vorbire învățate. Substantivele le subliniam cu albastru, adjectivele cu roșu, verbele cu verde și pronumele cu galben/portocaliu (al doilea dacă primul e prea decolorat). Orice puteam face cu acel text.

Și totuși, n-ar trebui să îl printez eu separat. Ar trebui să putem scrie pe manual.

Manualul ar trebui să fie instrument de lucru. Și, pentru că ghiozdanele sunt grele, ar trebui să includă în paginile sale și exercițiile din caietele auxiliare pe care editurile le oferă. Asta pe principiul „învățământului gratuit“ care se tot trâmbițează. Dacă tot putem oferi copiilor materiale mai bune pentru învățare, de ce nu o facem? Toate manualele pe care le-am răsfoit din țări mai civilizate sunt, de fapt, caietele noastre de lucru. Suport în învățare, nu bibelouri de ținut neatinse în vitrină.

În plus, introducerea manualului netransmisibil (pe lângă creșterea de cinci ori a cheltuielilor Ministerului cu acestea), ar putea pune în sfârșit pe primul loc elevul. Dacă eu știu că am o clasă mai slabă, nu aleg manuale cu provocări olimpice. Aleg întotdeauna manualul care mi se pare potrivit pentru elevii mei. Sau care se mulează pe stilul meu de predare la clasă. Nu sunt nevoită să folosesc ceea ce au ales colegele cu ani în urmă, pentru alți copii, cu alte nevoi.

Și ca să închei, încerc să găsesc motive care să susțină manualul transmisibil.

E greu. Financiar, câștigă statul. Ei au banii, ei hotărăsc cum să-i cheltuie. E mai ieftin așa. Sau se poate chema „economie“.

Iar ca avocat al diavolului, pot considera că educă responsabilitatea copiilor: au grijă de cartea primită (sic!), pentru că sunt conștienți că, după ei, și alți copii trebuie să le folosească pentru a învăța.

Mai multe nu mai pot. Poate pentru că susțin prea mult prima variantă?

Și pentru că mie îmi plac mult chestionarele, sper că și vouă, am mai pregătit unul, pentru a afla părerile voastre. Mulțumesc anticipat pentru răspunsuri și revin, aici pe blog, cu rezultatele sondajului.


Rezultatele sondajului sunt disponibile aici.


agenda_perete_2023_2024

Agendă de perete pentru clasă (2023-2024)

Una dintre ideile pe care le-am tot urmărit în ultimii ani, legată de managementul clasei, a fost aceea că piticii sunt capabili să se organizeze singuri. Trebuie doar ca noi, adulții, să ne facem curaj și le delegăm această responsabilitate. Și, cum se întâmplă de obicei, din greșeli se învață.

Cu seria aceasta am prins la școală jumătate de clasă pregătitoare. Atunci i-am lăsat să își aleagă cine cu cine va face „de serviciu“ pe clasă. Și aveam pentru aceasta un tabel cu pozele lor lipite în caseta cu ziua din săptămână. Când ne-am întors la școală, în clasa întâi, și ea lovită de covid, noile reguli au limitat mult ceea ce puteam face, însă ridicarea restricțiilor în clasa a doua ne-a dat mai mult elan.

Mai udai o floare, mai duceai găleata cu apă colorată după ora de avap, împărțeai caietele de dictare, fișele de lucru, se găsește. M-am obișnuit să mă întreb, înainte de a face eu ceva, la capitolul „munci mărunte“, dacă trebuie sau pot delega.

În clasa a treia i-am lăsat de multe ori să își alcătuiască singuri echipele și să se organizeze, atunci când aveau proiecte. Însă am avut ceva emoții cu proiectul de lectură, „Cartea – o fereastră spre lume“.

Erau câteva condiții:

Întâi de toate, cărțile se citeau pe tot parcursul anului. În septembrie am pus o listă la avizier, cine voia să prezinte, se trecea pe foaie cu numele și data când dorește. Lista a funcționat foarte bine până spre sfârșitul lui martie (nu se îngrămădeau deloc),  când au început să-și dea seama că se sfârșește anul și n-au prezentat, așa că au început să apară din ce în ce mai multe date și nume, amestecate, de nu mai știai „ce s-a luat“ și ce zi mai e liberă.

Așadar, am schimbat și am pus un calendar-agendă. Găseai pătrățică liberă, îți treceai numele. 99% a funcționat, știam clar ce zi e, cine prezintă. Dacă n-ar fi cu capul în nori. Într-o zi de vineri, întreb și eu într-o doară cine prezintă luni și se certau doi copii, unul că el e luni, altul că el urmează după X, care tocmai a prezentat. Normal, ne ducem să verificăm lista. Ambii aveau dreptate. Doar că cel care urma se trecuse sâmbătă.

Pe mine mă pufnea râsul, pe el plânsul. Dar ca să nu fiu nedreaptă, am întrebat totuși colegii dacă vor să vină sâmbătă la școală să ascultăm prezentarea. Normal că nu. A trebuit să treacă la coadă, coadă formată deja pe două săptămâni.

Am mai avut un caz, într-o casetă erau doi copii. Caut să aflu cine s-a trecut primul și, ce să vezi, al doilea era foarte indignat, deoarece el voia musai în acea zi, chiar dacă e ocupată. Huh?? Dar care e regula? Ce regulă, lacrimi, crize, obiecte zburate de pe bancă.

Însă numai când ceva funcționează poți aduce și îmbunătățiri.

Imediat după Paști am observat că la avizier era o ditai încăierarea. Mă duc să aflu: se certau că unii i-au „prins“ pe alții trecându-se înainte, de mai multe ori, să prindă loc, căci și-au dat seama că nu mai sunt așa multe. Deh, cine vrea să îngrașe porcul în Ajun…

Așadar a fost nevoie să intervin, să dau reset la listă și să repornesc înscrierile pe baza proiectelor terminate. Ești gata cu prezentarea? Mi-o arăți, ai voie să te treci pe listă. Au intrat în panică, dar a doua zi unii și-au reconfirmat locul, alții… a mai trecut weekendul, au apărut cu câte un proiect. În niciun caz cu cinci cum se trecuseră ei. Mi-au amintit de vremurile de tristă amintire, înainte de ’89, când ne duceam noi, copiii, să stăm la coadă la pâine și, ca să ne putem juca până venea mașina, legam sacoșele în ordine de zăbrele să nu ne pierdem locul.

Chiar și în aceste condiții, locuri de prezentare nu au mai fost suficiente pentru doritori până la încheirea programului. Eu m-am bucurat, am suplimentat câteva locuri, le-am reamintit, pe principiul „oul fierbinte al lui Zdreanță“ că lucrurile nu merg mereu așa, că trebuie să te organizezi și să nu lași totul pe ultima sută de metri.

Planuri pentru anul viitor

În clasa a patra ce urmează am schimbat puțin regulile jocului, trebuie să prezinte în fiecare lună câte o carte, așadar am nevoie de agenda de perete încă din septembrie, când vor începe cu câte o carte citită în vacanță. La 1 septembrie, pe G-Classroom, le voi afișa condițiile de realizare ale proiectului, chiar din a doua zi de școală pot începe să ne povestească ce aventuri minunate au trăit între coperți peste vară.

Și pentru că acum e încă august, concediu, timpul nu e (încă) inamicul meu numărul unu, mi-am permis să mă joc și să decorez un pic paginile calendarului. Am scos, ce-i drept, zilele de weekend, preventiv. Am colorat zilele de vacanță sau cele libere cu roșu (există trei variante pentru luna februarie, cu săptămânile posibile de vacanță) și mai rămâne să marchez, manual, săptămâna altfel și săptămâna verde, când se vor decide.

agenda_perete_2023_2024

Fișierul, se înțelege, este potrivit pentru anul școlar 2023-2024 și poate fi descărcat gratuit de aici timp de o săptămână de la publicarea articolului, cu rugămintea de a nu fi urcat/distribuit pe rețelele online. După această dată, este disponibil la cerere (specificați acest lucru într-un comentariu, mai jos) persoanelor care fac sau au făcut în ultimele 3 luni o donație către site.

În cazul în care accesați articolul acesta în alt an școlar, la cerere, materialul va fi adaptat.

Cei care au donat prin PayPal  în ultimele trei luni de la publicarea articolului l-au primit deja la adresa de mail pe care au folosit-o pentru donație, dar și cei care au folosit cardul (există în partea de jos a formularului opțiunea de utilizare a cardului dacă nu ai cont de PayPal, unde sunt iconițele Visa si Mastercard) la adresa de mail menționată în tranzacție. Se poate utiliza și Revolut, la telefonul de contact al site-ului.

Vă rog ca în momentul unei donații ulterioare datei publicării articolului să solicitați, printr-un comentariu, cu aceeași adresă de mail, materialul dorit. 

Mulțumesc pentru sprijin, pentru înțelegere și pentru respectul acordat muncii mele de-a lungul timpului.

Dacă vrei să fii la curent cu articolele de pe blog, abonează-te aici.

Prețul punctualității

Acum cinci ani, la master, am ales o temă pentru lucrarea finală care a surprins persoanele cu care am interacționat, căci, deși titlul ducea în domeniul istoriei, în realitate era integrată cu educația civică: problema formării valorilor la elevii din ciclul primar prin intermediul lecțiilor de istorie. S-a strâns atunci o lungă listă de „calități“ pe care un viitor cetățean, nu m-aș hazarda să spun model, ci doar responsabil, ar trebui să le aibă. Printre ele: punctualitatea.

Însă despre punctualitate am vorbit de multe ori pe blog, chiar înainte să ajung la catedră. Și tot despre aceasta le vorbesc și elevilor mei care vin deseori de acasă cu acest  nărav, de care foarte greu îi dezveți. Mai nou, avem o nouă lege a educației, care consacră aproape trei coloane de scris mărunt pe primele pagini valorilor și principiilor ce s-ar vrea să guverneze școala românească. Pe listă însă nu apare punctualitatea. Pesemne e prea măruntă. Dar respectul, profesionalismul și mai ales responsabilitatea nu cred că ar fi posibile fără punctualitate.

E importantă această punctualitate? Vara aceasta au vuit știrile despre profesorii care nu au ajuns la examenul de titularizare din pricina trenurilor întârziate. Însă atunci nu știrea în sine m-a șocat, ci valurile de reacții stârnite de aceasta, în direcții total diferite.

Dar să o iau de la ‘pașopt, cum se zice. E important să fii punctual?

Dacă faci acum un sondaj pe stradă, toată lumea îți va spune că da, dar nu intră în detalii, că se grăbește, tocmai a întârziat undeva. Ironic. În general, se închid ușor ochii la întârzieri de câteva minute. Ce mare scofală, nu? Însă, uneori, acel minut contează. E un minut care poate însemna schimbarea unui drum în viață sau chiar limita dintre viață și moarte.

Știu că m-am amuzat teribil prima dată când am aflat sensul „sfertului academic“, care nu înseamnă, de fapt, că ți se tolerează 15 minute de întârziere, ci că trebuie să ajungi cu 15 minute înainte de momentul stabilit. Majoritatea instituțiilor medicale ce chiar funcționează pe bază de programare și-au făcut un obicei din a suna cu o zi înainte și a confirma întâlnirile, insistând cu rugămintea de a veni cu 15 minute mai devreme pentru îndeplinirea formalităților.

Așadar au decis că punctualitatea merită investiția unui apel telefonic, dacă vrei ca lucrurile să meargă. Time is money. Și bănuiesc că nu e simplu ca, pentru fiecare doctor, să faci un număr de apeluri în care să vorbești politicos cu un necunoscut să îi reamintești ceva ce ar trebui să țină, până la urmă, de natura umană.

Unde și cum se învață punctualitatea?

În primul și în primul rând, copilul o învață acasă, de la părinți. Când la școală întârzie copilul, nu e acesta vinovat, chiar dacă auzi povești cu „se trezește greu, mănâncă încet, abia se mișcă, nu stă să se îmbrace“. În realitate, adulții sunt iresponsabili și incapabili să se organizeze pentru a ieși pe ușă la ora stabilită și a nu întârzia. Iar dacă copilul face crize, face pentru că i se permite și i se lasă loc de negociere. Responsabilitățile și punctualitatea nu se negociază.

Dar cu respectarea orei de sosire sunt responsabili nu doar cei de la „plecări“, ci și cei de la „sosiri“. În virtutea respectării dreptului la educație, îl primim în clasă pe măria sa elevul la ce oră dorește suflețelul lui. Însă nu pricep și pace de ce trebuie să i se motiveze și absența în acest caz! Nu te-am privat de drepturi, dar ai uitat că ai și îndatoriri, așa că – asumă-ți consecințele!

Nu poți institui o regulă fără sancțiuni. Și dacă tolerezi absențe, întârzieri, nu iei nicio măsură, ai parte de haos. Și de oameni care comentează că nu era un capăt de țară încălcarea unei reguli și caută vinovați acolo unde sunt doar cei care aplică legea.

Mai luptă școala românească pentru formarea de valori?

Personal mă îndoiesc. Dar acum avem o lege (mă abțin de la alte aprecieri) care, aproape epuizând alfabetul la articolul 228, susține sus și tare lupta pentru valorile democrației. Astfel, personalul didactic are următoarele obligații:

f) respectarea și promovarea normelor privind integritatea, astfel încât să ofere elevilor un set de repere valorice, axiologice, pe tot parcursul educațional;
i) promovarea respectului prin educație, pentru însușirea de către elevi a valorilor și a principiilor dintr-o societate democratică;
n) să transmită cunoștințe și valori, în egală măsură.

(Ca să fiu cârcotașă, valorile se cultivă, ce se transmite până la urmă nu e controlabil.)

Totuși, e bine că am realizat ce ne lipsește. Să vedem cum ajungem acolo unde ar trebui. Și să încetăm să mai dăm apă la moară știrilor în care punctualitatea este considerată o exagerare. E o dovadă de respect.

Prețul punctualității

Dacă ești sau nu punctual ajunge să fie ceva ce te reprezintă. Copiii mei au avut imensul noroc (în București chiar este) de a locui aproape de liceu, cât să mergi cinci minute pas întins. Am fost și sunt maniacă cu punctualitatea, pentru că o consider o dovadă de respect reciproc, indiferent de situație.

Și totuși, erau zile în care aș fi putut auzi clopoțelul sunând și copilul abia dacă se grăbea să iasă pe ușă. Crizele mele erau parate instant: ce contează, până ajunge profesorul X din cancelarie la clasă, ajung eu de-acasă înaintea lui!

Copiii învață după modele. Și doare când vezi ce modele mai au copiii azi. Doare și când tu încerci să fii model pentru copiii altora și pentru ai tăi nu se străduiesc prea mulți.

Îmi displace profund atitudinea celor întârziați la clasă, dimineața, căci deranjează o activitate pe care am pornit-o cu greu. Dar mă bucur, de la an la an, să văd că sunt din ce în ce mai puține cazurile în care ușa se deschide timid după ce am început lecția. Am renunțat la politețuri în favoarea scopului suprem, desfășurarea lecției. Ai întârziat, te strecori în cea mai apropiată bancă liberă. Dacă poți, te dezbraci de pe hol, ca să deranjezi cât mai puțin clasa și scoți în liniște rechizitele din ghiozdan.

Salutul și scuzele se pot prezenta la pauză, după încheierea activității. Cu siguranță toată lumea te-a observat, dar nu e nevoie să disturbi în plus lecția.

Ca o concluzie, m-am simțit extraordinar de fiecare dată când elevii mei au observat, apreciat și subliniat faptul că „vin la fix“, indiferent de nivelul primar, gimnazial sau liceal la care am predat. Nu mi-au plăcut niciodată profesorii întârziați și am făcut tot posibilul să nu le semăn.

 

 

 

Planuri pentru clasa a patra: lectura suplimentară

Programul de încurajare a lecturii în școala de azi mi se pare unul dintre cele greu de implementat. M-am apucat zilele trecute de citit noua lege a educației, n-aș vrea să mă ia toamna prin surprindere și, printre multe prevederi care se încadrează la „Mare e grădina Ta, Doamne!“, am găsit că se înființează programul „O carte pentru fiecare“. Bine, la câte comitete și comiții, programe și reînvieri de institute sunt, acesta cred că are toate șansele să treacă neobservat.

Nu-mi vine să cred că au trecut patru ani de când am început seria acesta de elevi și m-am străduit ca lectura să fie printre preocupările principale. E drept că n-am putut face dragoste cu de-a sila, unde părinții chiar nu m-au susținut, n-am avut de ales și am renunțaț. Anul trecut am avut un program de lectură maraton, întins pe durata întregului an școlar.

Copiii au avut de citit 8 cărți (pentru Fb, 6-7 pentru B, 4-5 pentru S), pe care le prezentau în fața clasei până la 1 iunie. În general a mers bine, în stilul greierele și furnica, adică toamna și iarna nu prea am avut prezentări, chiar dacă eu îi tot avertizam că nu vor mai avea timp în primăvară să prezinte toți. Apoi au început, dar cum în fiecare oră de limba română era posibilă o singură prezentare, în luna mai s-a lăsat cu lacrimi, că nu mai erau locuri.

Ce rea am fost!

Recunosc, chiar am fost, și mi-a trebuit foarte multă putere și să rămân pe poziții, să nu cedez. Nu ar fi învățat nimic din acest proiect dacă eu încălcam regulile stabilite la început. Și sper că acest ou fierbinte pe care l-au servit să le folosească în anul ce vine, dar și mai târziu. Avem și o mulțime de proverbe potrivite situației: Porcul nu se îngrașă în Ajun., Omul înțelept își face iarna car și vara sanie.

Am trecut și peste reproșuri, că din vina mea nu va reuși copilul să citească patru cărți, că i-am deturnat lectura când am hotărât ca în Școala Altfel să facem toți atelier pe „Charlie și Fabrica de ciocolată“, și așa am obosit că, atunci când văd că omul nu înțelege ce-i explic, scriu Fb în catalog. Nu mai am energia de a duce lupte inutile. Îi înțeleg perfect pe salvamari, cât de frustrați sunt când oamenii intră în apă peste sfaturile lor.

Când am tras linie, programul de lectură nu a stat chiar atât de rău. Au participat la program doar elevii clasei care nu aveau cerințe educaționale speciale. Au citit. Însă așa cum sunt eu obișnuită, văd mai repede partea goală a paharului, adică doi copii care n-au citit deloc, și nu pentru că nu știu să citească, sau cu greu, una-două cărți tot anul.

Nouă luni de zile… nu e normal. Nu e normal nici măcar o carte la două luni, în condițiile în care aveau libertate să aleagă (cu acordul meu, ca să nu văd cărți de clasa întâi), la vârsta la care cititul îți este necesar pentru dezvoltarea ta ca individ.

În clasa a patra, sunt și mai rea!

Sunt absolut sigură că aceasta va fi reacția copiilor când, la 1 septembrie, le va apărea în platforma G-Classroom tema de la lectură. De data aceasta, cărțile sunt repartizate lunar, trebuie să ai o prezentare în fiecare lună calendaristică de școală. Ceea ce urmăresc de fapt e capacitatea lor organizatorică. Vreau să își facă un plan de lucru, să se țină de el, să își respecte un termen de predare. M-am uitat, toate lunile au cel puțin 15 zile de școală, suficiente pentru ca toți cei care vor participa la program să se manifeste creativ.

Au și o listă de recomandări, sunt destule și la biblioteca clasei, iar în septembrie pot prezenta ce au citit în vacanță. Clasa a patra are menirea, după părerea mea, să te pregătească cu seriozitate pentru stilul de lucru din gimnaziu, când temele sunt multe, diferite, și ai nevoie de un plan organizatoric. Nu mai merge să pleci la joacă și undeva, seara, doar să arunci cărțile în ghiozdan, că „n-ai nimic de scris“. De-acum temele presupun însușire de noțiuni noi, lecții de citit, materiale de parcurs.

Ce va urma, vom vedea vara viitoare.

ghiozdan_scoala

Kilogramele din ghiozdan

Ultima săptămână reală de școală a fost, la clasa mea, în luna mai. Nu a fost ușor, dar am tras din toate puterile și cu toate mijloacele să termim materia înainte de 22 mai. Când am luat hotărârea, nu știam că va urma greva, la noi era programată Săptămâna Verde, după care veneau zilele de iunie, puține, câte 3-4, pe care nu voiam să mă bazez. Dar lansasem câteva aplicații pe care voiam să le fac la întoarcere cu copiii, în lecțiile de recapitulare pentru unitățile de măsură învățate.

Una dintre temele pe care copiii le-au primit pe platformă era din seria „trei dintr-o lovitură“. Au primit un fișier în Google Sheets în care aveau de completat, după ce le cântăreau, cărțile, caietele și obiectele pe care le cărau ei zi de zi la școală. Era o aplicație pentru a se obișnui cu estimarea masei obiectelor, căci nu ai cum să nu te gândești cam cât cântărește fiecare înainte să îl pui pe cântar.

kilogramul. aplicatie google sheets pentru elevi

Nu degeaba am vrut să se gândească un pic mai mult la ce au prin ghiozdane, căci unele dintre ele, în ciuda eforturilor mele de a nu le cere foarte multe la ei, sunt foarte, foarte grele. Am avut proasta inspirație să agăț unul și am avut senzația că mi-am dislocat umărul! Degeaba îi bat la cap să nu le mai încarce cu lucruri care nu sunt necesare, uneori n-am cu cine vorbi. Jucării, colecții de carioci și pixuri de toate culorile, penare încărcate cu toate minunile din raioanele de rechizite!

Mi-am dorit ca tema aceasta să îi determine să le pună pe hârtie și să conștientizeze mai bine ce ar fi cu adevărat necesar să ia la școală. Din păcate, acest scop nu mi l-am atins, căci nu au fost sinceri cu cele „extra“.

Apoi, am dorit ca ei să se lupte nițel cu adunarea numerelor până la 10 000, să vadă cât cântăresc împreună. Aici am reușit parțial, căci unii au primit ajutor din partea părinților cu funcțiile din excel și toate au ieșit perfect. Asta aș fi vrut să fac eu la școală, la întoarcere, după ce îi lăsam să se lupte cu calculele, să le arăt calea mai ușoară, pe care întotdeauna o ții minte foarte bine dacă îți ușurează o cantitate impresionantă de muncă. Printre picături i-am învățat până acum să formateze un text, să așeze o prezentare, de ce nu și câteva calcule tabelare?

Dar greva s-a lungit, planurile la întoarcere s-au schimbat.

Însă subiectul cântăririi ghiozdanului este unul important. Îmi amintesc că i-am sfătuit din clasele mici – acum, într-a patra, îi consider deja „mari“, să fie atenți când își cumpără un ghiozdan nou: cât cântărește el GOL?? Pentru că vor urma multe de pus în el! Și e important și cum îl „simți“ pe spate, nu cum e colorat.

Media a a fost 665g, cel mai ușor având 345g, iar cel mai greu, 872g. Și unul la care chiar aș fi vrut să aflu – căci este, după părerea mea, cel mai mare – nu a rezolvat tema. Copiii noștri nu sunt furnicuțe. Dar cine să se gândească la ei?

În 2011, am salutat inițiativa Ministerului de alcătui manualele în două volume, pentru a ușura ghiozdanele. Decizia a fost contestată mult timp și, din raționamente economice, la ultimele licitații această cerință a fost eliminată. În plus, pentru „rezistență“ timp de 5 ani, manualele sunt confecționate din hârtie „de calitate“, dar care încarcă ghiozdanul copilului.

Mai jos am combinat câteva dintre liste, cu valorile obținute (în general, au fost asemănătoare):

Ghiozdan gol – 640g
Penar utilat – 383g
Sticla apa – 565g
Pachet mâncare – 18g
Manual limba română – 385g
Manual matematică – 343g
Manual educație civică – 234g
Manual muzică și mișcare – 243g
Manual avap – 240g
Manual științe ale naturii – 268g
Manual religie – 213g
Tabletă – 673g
Caiet limba română – 174g
Caiet matematică – 118g
Caiet suplimentar matematică – 264g
Caiet civică – 145g
Caiet științe – 145g
Dezinfectant – 43g
Carnet note – 25g
Trusă geometrie – 114g
Metru de croitorie – 20g
Mapă școală – 112g
Rigla – 25g
Servetele – 18g
Trusa geometrie – 83g
Penar carioci – 263g
Vocabular – 51g

Cum română și matematică aveam cam în fiecare zi, aproape 800g erau numai aceste două manuale. Mie, sincer, mi se pare enorm!

Dacă mă uit pe listă, manualele pentru disciplinele cu o oră pe săptămână cântăresc în jur de 250g. Așadar, anul viitor, când orarul nu va fi mai simplu, având două noi discipline în orar, vor fi și zile cu 5 ore și cu 4 manuale la școală. O să ajungem ușor la 1300g de manuale. Și aici mi-a venit ideea de a folosi tableta ca manual pentru toate disciplinele.

Mi-a trecut mie prin minte să folosesc și alt manual la clasă, însă nu am luat o decizie… ce mă fac cu cei care nu vor să folosească tableta?! Consideră prea avangardistă ideea? Și vor să vină cu manualul pe hârtie la școală? Poate nu li se pare atât de încărcat ghiozdanul! Mă gândesc cu groază că eu am primit interdicție medicală să fac pe furnicuța, căci spatele e praf. Dar ei?

Cât cântăresc ghiozdanele:

ghiozdan_scoala

Pe graficul de mai sus am cuprins copiii care și-au făcut tema. Am apreciat foarte mult, mai ales că nu urmau să fie recompensați cu nimic concret și că uneori le spun că nu rezolvă o sarcină nici pentru mine, nici pentru calificativ, ci pentru ei, și nu sunt nici delfini, să primească un peștișor pentru fiecare salt realizat. Ei sunt cei care vor căpăta experiență și se vor descurca mai bine data viitoare, când va fi cu adevărat nevoie.

Liniile continue reprezintă, pe zile, media masei ghiozdanelor. Marți era cel mai ușor, aveam religie, educație fizică (cred că n-au pus și adidașii de schimb!), matematică și educație civică. Joia era cel mai solicitant: română, matematică, engleză, arte și abilități. Miercurea la fel, doar că joc și mișcare era ora relaxantă. Cu liniile punctate am marcat valorile trecute în tabel de fiecare copil. Dacă vârfurile în jos îmi plac, cele în sus, peste medie, mă îngrijorează. Îmi tot spun că, poate, nu au cântărit bine…

Abia aștept să le arăt și lor și să vedem ce facem la toamnă. Pentru că ceva trebuie să se întâmple! Dacă pentru aceeași zi de școală unii au 2500g în spate, iar alții aproape 5000g, e clar că nu e în regulă. Trebuie să evaluăm mai bine ce înseamnă „strictul necesar“.

Și nu pot să nu mă întreb de ce la noi nu există, din dotarea școlilor, și nu pe spatele părinților, dulăpioare cu cheie, să își poată lăsa fiecare obiectele care nu trebuie neapărat plimbate acasă.

Sunt deschisă la idei!

Dacă manualele ar fi ale copiilor, le-aș permite să le desfacă pe capitole, să nu le care așa la școală. Caietele de lucru, pe care le-am limitat cât se poate, le-am înlocuit cu fișe. Au portofolii cu teme, care stau la școală, după ce le-am corectat și explicat (asta dacă nu uită ei să le pună și le plimbă în mapă zile la rând!).

M-am gândit și la caiete împărțite pe jumătate între două discipline, istorie – geografie – științe – civică, dacă se vor nimeri două în aceeași zi. Dar nu mai știu la ce să mă gândesc!

Ce se mai poate schimba?!

La ce bun atâtea manuale, dacă nu poți alege?

Eram pe băncile facultății acum mai bine de un sfert de veac atunci când s-a pus la cale prima reformă majoră a învățământului românesc. Mă pregăteam cu mare entuziasm să devin profesor și când au apărut prima dată manualele alternative mi s-a părut cea mai tare idee. Cum să alegi manualul școlar era temă de examen. După anii mei de gimnaziu, în care istoria o învățasem fără manuale, apoi anii de liceu, cu „cărămizile“ de a XI-a și a XII-a, oferta care venea acum era ceva minunat.

Și… a venit și prima dezamăgire, odată ce am ajuns la catedră. Acum că mă gândesc, niciodată nu mi-am putut alege, ca profesor, manualul școlar. Din diverse motive, întotdeauna alegerile le făceau alții, chiar dacă mie nu mi se părea normal ca la clasele de real să folosesc același manual ca la uman, unde aveam două ore pe săptămână. Dar… nu se comenta, autorul era consacrat, nu putea exista altă alegere.

Am înțeles încet – și asta pe măsură ce m-am hotărât să plec din învățământ, dar și mai târziu – că alegerea manualului nu are nimic de-a face nici cu stilul profesorului, nici cu profilul sau nivelul clasei, așa cum ar trebui. Alegerea manualului este mai presus de acestea, sunt la mijloc interese financiare care depășesc muritorii de rând de la catedră.

15 ani mai târziu, m-am întors la catedră

Reîntoarcerea, pe alt nivel de studii și cu o nouă specializare, a fost mai puțin entuziastă ca primii pași la catedră, la 20 de ani. La 30+ îmi mai venise mintea la cap, nu mai credeam în fluturași și unicorni. Știam că va trebui să mă mulțumesc cu ce găsesc.

Dar, între timp, învățasem un lucru esențial: manualul nu e obligatoriu. Dacă nu îți place, schimbi strategia. Pare simplu. Problema e că orice schimbare costă și… buzunarele părinților nu sunt sacul fără fund la care să apelezi tot timpul. Iar fără bani e aproape imposibil. Așa că am rămas între limite de bun simț.

Prima dată când am avut clasa a patra eram și studentă la master, în ultimul an. Manualul de matematică avea atâtea greșeli că „tema“, dacă nu apucam eu să rezolv toate exercițiile înainte, avea mereu un factor ridicat de risc. Când depistam greșelile, corectam pe manual în clasă, cu cerneală, să rămână. Când nu – rugam doi-trei copii mai conștiincioși să rezolve primii tema, iar dacă e ceva în neregulă, să îmi dea imediat mesaj pe whatsapp.

Indiferent ce făceam eu la facultate, mă opream, rezolvam, iar dacă aveau dreptate, anunțam pe grupul clasei ce schimbare trebuie făcută.

Inuman mi s-a părut… să nu ai încredere în manualul cu care lucrezi la clasă!

Și nu a fost singurul manual cu probleme, eram mândră de ei când găseau singuri greșelile – secole la istorie, fenomene la științe… „Doamna, în carte nu e cum ne-ați zis!“ Cea mai tristă observație a lor!

Acum, din nou clasa a patra, altă generație: răsfoiam manualele alese pentru ei acum doi ani. Am tras aer în piept, iar cred că trebuie să fiu foarte, foarte atentă. Nu-mi plac. Nu sunt ceea ce vreau eu de la un manual. Și nu știu dacă o să am energia și timpul de a pregăti, pentru fiecare lecție, oră de oră, prezentări cu alte materiale, pe placul meu. În mod normal, energia și timpul ar fi… dacă cel puțin unii profesori n-ar trebui să-și ia și al doilea job, un after sau altceva, ca să poată trăi decent, ei și copiii lor.

Revenind la manuale, mi s-a aprins un beculeț!

Imediat după pandemie, prin program european, toți elevii școlii au primit tablete. Într-un moment în care gândurile mele zburdau departe, m-am întrebat de ce nu folosesc eu tableta pe post de manual. Așa pot folosi la clasă oricare dintre manualele digitale disponibile. Eu oricum am proiector în clasă (tablă smart nu visez, că „nu este fonduri“), dar copiii ar trebui să vină mereu cu tableta.

Și i-am întrebat pe ei, la „testul de sinceritate“ de la finalul anului școlar: 7.   Ce părere ai dacă, în loc să folosim manualele pe hârtie, pe care nu le mai luăm la școală, am folosi manualele pe tabletă?

Abia așteptam să văd răspunsurile lor, mai ales că ziua cu tableta la școală e una foarte îndrăgită. Și totuși, deși la test  au fost prezenți toți, doar jumătate au considerat întrebarea suficient de serioasă ca să răspundă la ea.

  • Nici rea, nici bună.
  • Ne-ar ușura ghiozdanul și nu vom mai putea spune niciodată „Mi-am uitat manualul!“.
  • Da. Nu ne-am mai rupe spatele cu ghiozdanele cele grele.
  • Da, că tableta este mai ușoară.
  • E o idee bună, dacă îți uiți manualele, ai tableta.
  • Da, ocupă mai puțin loc în ghiozdan.
  • Nu sunt de acord, pentru că mă doare capul.
  • E o idee bună și nu ne mai chinuim să ducem ghiozdanul greu.
  • O părere bună, că nu mai tăiem copaci.

Înclin să cred că cei care n-au răspuns sunt indiferenți față de această decizie, iar ceilalți au văzut beneficiul imediat: un ghiozdan mai ușor.

Eu… am continuat să visez unicorni.

Îmi și imaginam că ar fi posibil să am un abonament PearDeck. Cele trei luni din pandemie, când am primit bonus abonamentul pentru achiziționarea tabletei, au fost pentru mine un moment în care mi-am dat seama că o lecție cu adevărat interactivă, digitală, dar la clasă, ar fi posibilă. Să ții lecția cu o prezentare suport, care să aibă momente cu întrebări, la care elevii răspund toți, în timp real… să poți vedea instant răspunsurile, cine a înțeles, cine nu…

Doar că… costă! Oare acel voucher minunat ce (sper) va sosi în octombrie poate fi folosit pentru achiționarea de abonament la Kahoot, Pear Deck?

Dar: De ce te agiți?

E întrebarea pe care mi-am pus-o la fiecare pas pe podul umilinței, în iunie, la Basarab. Mi-am pus-o apoi și când nu mai aveam putere să scandez la Cotroceni, dar oricum nu aveam cui. Mi-am pus-o și când am plâns cu fluturașul de salariu din luna mai în mână, când știam câte am de plătit. Și mi-o pun mereu… pentru ce mă agit atât? Prietenele îmi spun că eu, orice-ar fi, nu sunt genul care să nu se agite și că n-o să pot să fiu calmă, relaxată, să intru la oră și să spun o poveste fără să mă dau peste cap.

Așa că vara aceasta am o mare problemă de rezolvat: mă dau peste cap, aleg eu manualele pe care le consider potrivite clasei mele, și le folosesc în format digital sau… mă calmez, mă resemnez, fac ce pot cu ce există, ca peste tot?

protest București 30 mai

Bucureștiul la pas: un elev la protest

Puteți să vă uitați la știri și să credeți ceea ce spun stimabilul domn președinte și cei care negociază, sau puteți lua o foaie de hârtie și să începeți să calculați să vedeți care este realitatea. Realitatea este că ce-au făcut ei, ce au „negociat“ a fost fix ceea ce fac magazinele de Black Friday: păcălesc cumpărătorii cu cifre fals mărite.

Ce-au greșit de data asta cei de sus este că acum nu se luptă cu o masă de analfabeți funcționali, nu trebuie să controleze o masă de oameni care nu pot gândi pentru ei. Trebuie să controleze niște profesori. 

Știi să citești? Să calculezi? Atunci de ce încă există acele persoane care comentează cum că profesorii nu ar merita un salariu mai mare? Speranța mea era măcar să fie de acord să le crească salariile odată cu inflația, dar de asta nici nu s-a pomenit.

Am mers și la marș pe 30 mai.

Ca elev, dar alături de mama mea, profesor. Un zâmbet larg mi-a apărut pe față când am văzut pancarta  Ați vrut marș, dna Budeanu? V-am dat!, pentru că uneori îmi vine să urlu când văd că cineva cu o influență socială nejustificată se apucă să lanseze răutăți nefondate (asta spus frumos, ca să nu folosesc cuvinte jignitoare).

protest București 30 mai

A fost primul protest la care nu am auzit înjurături cu organe sau de orice fel. Doar un duceți-vă naibii (personal nu consider asta o înjurătură), pierdut printre fluierături și vuvuzele. Un protest pașnic, unde și jandarmii păreau că ne zâmbesc înțelegători. Unii. Nu toți. Nu cei care ne împingeau ca pe oi dincolo de gardul refugiului de tramvai, de parcă era gardul de la stână pe care trebuia să-l ocolim. Eram în număr mult mai mare decât se așteptau și nu știau cum să ne mai dirijeze. Așa că ne înghesuiau. 

Din ceea ce cunosc, ca să organizezi un protest „ca la carte“, trebuie să trimiți un traseu care să fie aprobat de primărie. Bineînțeles, în momentul în care nu am intrat pe drumul urmat de obicei, toată lumea se întreba ce vor să facem. Traseul aprobat nu coincidea cu cel pe care-l așteptau protestatarii. Nu s-a mers pe Calea Victoriei (probabil pentru a nu ne da iluzia că am putea ieși victorioși cu protestul). Nici nu am ajuns la intrarea principală a Palatului Cotroceni, ci în spate, la intrarea de serviciu, mergând pe Splai.

Ce-a însemnat asta pentru noi – profesori, elevi, studenți, părinți? Că am strigat către bălările din Grozăvești tot ce aveam pe suflet. Dar până la tufișurile ce înconjurau Dâmbovița, ne-am asigurat că toată lumea ne-a auzit. Și văzut.

Ce înseamnă un protest de profesori?

  1. Pancarte frumos colorate, desenate și destul de ingenioase.
  2. Instrumentele normale de protest sunt prea average pentru profesorii de arte. Am avut tobe și tamburine!
  3. Toată lumea își zâmbește (înțelegător și trist, dar sincer).
  4. Nimeni nu stă singur. Fiecare are „gașca“ din școala lui.

Cine protestează?

Cum am mai menționat în articolul meu precedent: cine trebuie, cine realizează ceea ce este în joc. Dacă nu sunteți convinși, să vă spun cu cine m-am întâlnit la protest: trei persoane minunate pe care nu le-am văzut de când am terminat gimnaziul.

  • Diriga

Există diriginți și diriginți, apoi mai există acei diriginți care te trag de mână când văd că de la 10 pe linie ajungi la note de 6 și 7, și-n an terminal! Care vin la tine și te întreabă dacă ești în regulă, dacă s-a întâmplat ceva… O dirigintă care știa foarte bine că și mama este învățătoare și că într-o clasă de fițoși și bani gata (cum aveam în clasele V-VIII) nu-mi era tocmai totul bine.

  • Profesoara de educație fizică 

Până în clasa a VIII-a chiar am făcut educație fizică. Îmi amintesc că ne chinuia (așa consideram atunci) cu probe peste probe și bareme. Datorită ei am învățat și eu că pot să mă joc cu o minge chiar dacă volei-ul nu era de mine: m-a pus să joc baschet.

  • Profesoara de geografie

Știți, a iscat dânsa niște scandaluri printre părinți, încă-mi amintesc! Cum, domn’e, să ai pretenții de la copil să vină cu un dosar la oră cu materialele (hărți mute și scheme de lecții) date la început de an printate, alături de creioane colorate și carioci?! Cum, nu depune DOAR profesorul efort că să învețe odrasla ta ceva? Tipul acela de părinți care au protestat atunci sunt același tip care spun că profesorii (vezi doamne) cer prea mult. Eu sunt total paralelă cu geografia, pur și simplu nu se lipește de mine, dar la câte țări și râuri și mări am colorat, cu ceva tot am rămas. Datorită ei.

Dragi părinți, care vă credeți odrasla buricul pământului: și pe acest tip de profesori vreți să-i călcați în picioare? Nici acești profesori nu merită respectați? Au fost și ei cândva debutanți… cândva au fost nevoiți să trăiască și ei din salariul acela pe care unii își permit să îl cheltuiască într-o săptămână. Iar eu chiar nu cred că au depus vreodată mai puțin efort. Oi fi eu specială, dar chiar pentru mine să-ți schimbi modul predare, mă-ndoiesc!

Aș mai avea multe exemple de dat de profesori care au depus un real efort atât pentru mine cât și pentru ceilalți elevi. Iar eu vă întreb pe cei care ați îndrăznit să huiduiți, să judecați profesorii care au intrat în grevă, să comentați: nu merită toți profesorii care își pun sufletul pe masa unor elevi să nu mai fie disecați pe viu și să fie susținuți și respectați?

Ce urmează?

Nu, nu s-a terminat. Încă. Și eu cred sincer că nebunia de-abia a început. Cred că cei din Guvern o să le forțeze mâna profesorilor până vor trebui să se întoarcă la catedră ca să aibă si copiii lor ce să mănânce. Sper doar ca profesorii să le țină piept cât pot și să nu se lase demoralizați. De asemenea, sper că poate vor ieși și mai mulți părinți și elevi în stradă, pentru că nu este vorba doar despre situația extrem de umilitoare în care sunt puși cei de la catedră. Este vorba de un viitor pe care, dacă românii vor să-l mai aibă în această țară, schimbarea trebuie să înceapă de la rădăcină: de la educație.

Ce ar face cei din Minister dacă sau când se vor trezi cu peste jumătate de profesori plecați în alt domeniu? Dacă ei nu-și vor da interesul să-i păstreze, mi se pare singura soluție. Nimeni nu cred că ar vrea asta, iar indieni și pakistanezi nu putem angaja la catedră (deși fac o treabă excelentă pe YouTube!). Îmi plac aproape toți profesorii pe care îi am și se vede pasiunea lor la oră și în afara clasei, când stau să mă pregătească pentru concursuri. Totuși, pasiunea nu plătește rate, la fel ca iubirea, nu ține de foame, și, în niciun caz, nu-ți poate crește copilul.

Mâine voi fi din nou alături de ei la protest.

protest București 30 mai