Ni s-a urcat democrația la cap!

După Revoluție am luat în piept democrația. Așa cum înțelegeam lucrurile, ca adolescent, și cum decideam să mă port, am avut deseori parte de apostrofări din partea adulților de atunci că nu mai știm să respectăm limitele și „ni s-a urcat democrația la cap“. Cum-necum, când am scăpat în București, spațiu al anonimatului complet și al libertății totale, am înțeles că, de fapt, democrația era deseori prost înțeleasă. Însemna o enormă responsabilitate să ai grijă de pielea ta, să îți duci, pe românește, singur blana, să nu te mănânce lupii.

Lecția democrației a fost una deloc simplă. Eram stăpân absolut al timpului, spațiului și… bugetului, dar orice decizie îmi întorcea o palmă peste ochi dacă nu fusese gândită îndeajuns. Cumpătarea, stăpânirea impusurilor, măsuratul de șapte ori și tăiatul o dată nu le-am învățat la mama acasă, unde aveam plasă de siguranță, unde nu știam cât costă pâinea și nici ce înseamnă „a drămui“.

Democrația și libertatea de exprimare au venit cu un preț, dar pe măsură ce anii au trecut, generațiile care au crescut după ’90 au pierdut noțiunile de sacrificiu și recunoștința pentru aceste drepturi dobândite. Și nu a durat prea mult (vreo două decenii) ca democrația să fie cu adevărat prost înțeleasă și foarte mulți să aibă impresia că înseamnă o libertate totală, în care faci ce vrei, când vrei, cum vrei, fără să ai respect față de reguli, legi sau față de ceilalți. Și, din păcate, de aici lucrurile o vor lua (optimist spus, căci au luat-o deja) încet la vale, către anarhie, la care nu mai poți pune punct decât prin autoritarism și, în cele din urmă, prin dictatură.

Unde suntem noi acum? Undeva pe traseu, unde fiecare are impresia că știe mai bine ORICE decât ORICINE, în care dreptatea se împarte cu pumnul și cu forța. Suntem acolo unde orice încercare de a pune în ordine lucrurile, de a lua decizii pentru binele colectiv este înțeleasă ca atac la persoană și la libertatea individuală. Sunt acum contemporane mai multe generații, dar care nu au trecut prin încercări serioase ale istoriei. Cei care au cunoscut războiul se duc, cei care au simțit comunismul până în măduva oaselor – asemenea. Rămân „verzi“ generații care nu știu ce sunt dificultățile și nevoia, pentru care cea mai mare tragedie trăită a fost o noapte fără curent electric și care nu știu cum se simte un stomac gol mai multe zile. Pentru ei, să porți mască, să nu ieși din casă, să ai „program fix“ la cumpărături (când non-stop-ul era la ușa blocului), ei bine, toate acestea sunt motive de frustrare adâncă și de reacție necontrolată.

Unde s-a greșit? Ca de obicei, școala e de vină. Educația… ! Nu am mai văzut, cel puțin nu cu generația fulgilor-de-nea, să existe cea mai mică noțiune de rezistență la frustrare. Le dăm Fb pe linie, că sunt mici, să nu sufere, să nu se simtă „altfel“. Stabilim standardele atât de jos, că ți-e rușine să mai spui că ești olimpic medaliat, să nu cumva norodul să se revolte că-l jignești.

Și, pentru că tot veni vorba de școală, închei cu o discuție chiar despre anii de școală.

Am mers dimineață să vaccinez copilul, al treilea în casă care se imunizează (Iris încă nu are 16 ani, dar abia așteaptă și ea.) Așteptam frumos la rând afară, doar că, în clădirea de la noi din policlinică unde este amenajat centrul de vaccinare, se mai intră pe aceeași ușă și la alte laboratoare. O doamnă, mult mai în vârstă, n-are ce face și se bagă în vorbă… Dar nu vă e frică? Dacă vă face rău? Pentru câteva secunde am respirat adânc. M-am uitat la fii-miu, care și-a dat ochii peste cap implorând parcă să tac. Așa că am decis să fac pe proasta. Nu știu, doamna, dar dacă doctorul de familie ne-a trimis, înseamnă că e de bine, doar a făcut o școală de medicină. Eu nu sunt doctor. De data asta s-a blocat ea. O rodea sigur, căci trece de mine, trece de ușă, și îmi aruncă peste umăr: Ar trebui să vă întrebați dacă chiar a învățat la școală, dacă tot s-a dus! Într-un comentariu ulterior, Andrei m-a criticat, că puteam să tac, dar n-am rezistat: Eu nu mă întreb, dar daca tot sunteți curioasă, puteți să o întrebați dumneavoastră, are cabinetul în clădirea de vizavi…

Am tresărit de plăcere când am auzit că e posibil să se renunțe la mască în spațiu deschis când atingem 10 milioane de vaccinați. Mi-a pierit zâmbetul când am verificat câți sunt… doar 4,5 milioane.

Nu contează cine anume exercită puterea, atâta timp cât structura ierarhizată a societăţii rămâne mereu aceeaşi. Toate credinţele, obiceiurile, gusturile, emoţiile, toate atitudinile mentale care definesc vremurile noastre au drept scop real să susţină dogma Partidului şi să împiedice pe oricine de a înţelege adevărata natură a societăţii contemporane. Revolta fizică sau orice mişcare preliminară revoltei nu este posibilă în prezent. Din partea proletarilor nu ameninţă nici o primejdie. Lăsaţi în voia lor, de la o generaţie la alta şi de la un secol la altul, ei vor continua să muncească, să se înmulţească și să moară, nu numai fără nici o pornire spre revoltă, dar și fără puterea de a înţelege măcar că lumea ar putea arăta altminteri, într-un singur caz ar putea proletarii să devină periculoşi, anume dacă progresul tehnologic ar face necesari educarea lor la un nivel superior; dar, din moment ce concurenţa militară și comercială a dispărut, nivelul de educaţie al maselor este, de fapt, în scădere. Care este sau care nu este atitudinea maselor nu mai contează astăzi. Maselor li se poate acorda libertatea gândirii, pentru că ele nu gândesc.

George Orwell, 1984.

Nevermoor: Morrigan Crow - Jessica Townsend

Nevermoor, o serie de neratat pentru copii

Nu am idee cum am dat de primul volum din Nevermoor în bibliotecă. Era într-un sector în care clar nu avea ce căuta – nu erau acolo nici cărți de copii, nici secțiunea de „încă necitite“, unde găsesc inspirație pentru timpul liber. Ba mai mult, era împachetată, așa cum probabil sosise de la editură și unde a așteptat, cuminte, să fie descoperită la timpul potrivit. Sunt sigură că, dacă aș fi descoperit-o acum doi ani, când probabil a sosit, mi-ar fi pus nervii pe bigudiuri.

Recunosc că îmi plac cărțile care „încep și se termină“. Adică, dacă chiar nu ai răbdare și nu reziști suspansului, știi unde să citești finalul, apoi să savurezi, relaxat, lectura. Îmi amintesc că nu aveam încă vârsta lui Iris când am citit din biblioteca părinților două volume: Fausta și Fausta învinsă. Mi-am ieșit din minți când am realizat că de fapt ai mei aveau doar două volume, nici măcar de la început, ci de la mijlocul seriei de zece a lui Michel Zevago. Noroc că după revoluție se retipărea la greu și am descoperit repede la chioșcul de ziare din drumul spre școală restul volumelor. Astfel „locșorul“ meu din bibliotecă a început să se umple treptat cu cărți colorate până când… a bătut la ochi.

Investigația la nivel criminalistic a tatălui meu a început: de unde am avut eu bani pentru „atâtea cărți“. Pe-atunci cărțile nu erau așa scumpe, dacă strângeai cureaua o săptămână și nu îți luai sticksurile și eugenia de la boutiq, reușeai să achiziționezi chiar două volume. Dacă mai ieșeai în oraș, cereai bani de-un suc și de-o înghețată pe care o mâncai în gând, mai puneai ceva de-o parte. Și să nu uităm fabuloasa bursă, care la un moment dat ajungea de-o ciocolată Africana… Cert e că, cu chiu, cu vai, am completat seria.

Ultimele pagini din „Probele de admitere ale lui Morrigan Crow“ (primul volum al seriei) mi-a redeschis răni vechi.

Nu se putea întâmpla din nou, să rămâi așa, cu personajele în aer, să mori de curiozitate. Slavă domnului că e deja și al doilea volum tradus și comenzile online merg rapid și de bine, de rău, mă descurc binișor și cu engleza, așa că am lichidat online și volumul al treilea. După câteva zile petrecute liniștit în lumea magiei, trebuie să spun că e una dintre cele mai faine cărți pentru copii citite în ultimul timp, cu toate ingredientele necesare unei lecturi plăcute începând de pe la 8-9 ani (8 doar dacă este cititor avansat).

Primul volum a apărut în 2017, al treilea în 2020 (în limba engleză), iar seria se pare că urmează să aibă 6, dacă nu chiar 9 volume. Deja sunt planuri de a se face scenariu după primul volum, probabil o nouă serie de succes ca Harry Potter, la care nu m-aș hazarda încă să spun „inegalabilul“.

Cartea te trece încet prin cele mai diverse stări, începând cu abandonul și tristețea copilului singur, în culori parcă mai negre decât este redat Remi, în Singur pe lume, pentru a trece apoi ușor spre veselia lui Heidi și curiozitatea descoperirii lumii, specifică oricărui copil. Nu lipsește lumea școlii, cu provocările și nedreptățile ei, cu bullyingul care este la ordinea zilei chiar și în școlile de magie, dar și înfruntarea cu Răul, care se dovedește până la urmă a nu fi atât de negru, ci mai mult în nuanțe de gri.

Finalul (cel de la capătul celui de-al treilea volum), chiar dacă tot rămas în aer, pune o întrebare la care e greu de răspuns: câte fețe are adevărul? E greu să judeci pe cineva, când ai argumente și pro, și contra. E rău dacă a făcut o singură dată rău? Sau mai întâi, înainte să judeci, trebuie să afli de ce?

Nu voi relua rezumatul și nici nu voi da spoilere, găsiți pe net o mulțime, dacă le căutați, chiar puteți răsfoi cartea parțial pe site-ul Nemira.

Pășește cu încredere, i se spune lui Morrigan, la doar puțin timp după ce scăpase cu viață. Trebuia să pășească în gol. Acesta este sfatul meu acum, înainte de venirea Iepurașului de Paști. Cu toată încrederea, pentru un copil pasionat de lectură, seria Nevermoor dă cu siguranță frâu liber imaginației.

Primele două cărți le puteți găsi la Editura Nemira, Libris, eMag, Cărturești, Cartepedia, Librărie.net, Diverta, Elefant, Librăria Delfin, iar al treilea volum, în engleză, la Books Depository.

brother and sister with books on their heads

Martie: bilanț la școală

S-a scurs încet mai bine de o lună de școală și, dincolo de bucuria umană de a interacționa cu copiii, e prea greu cu atâtea restricții. Ok, suntem la școală, avem de unde pleca de-acasă, unii părinți își pot bea liniștiți cafeaua. Însă ceea ce „iese“ la școală nu e nici pe departe ce ar trebui.

Stau de multe ori pe scaun la catedră și mă uit la ei cum scriu… nu mi-a plăcut niciodată clasa așezată standard, copiii cu ochii spre tablă, unul în spatele altuia. Pe măsură ce creșteau, stăteam în grupuri, ori orientați altfel, măcar în perechi să putem lucra. Îmi amintesc cu tristețe acum de una din aprecierile de acum câțiva ani, copiii dumneavoastră nu doar stau în grup, ci lucrează și colaborează eficient. Cred că generația aceasta va fi una individualistă, fiecare pentru el.

Dar… trag aer în piept, fereastra e deschisă non-stop, nu o închid niciodată.

Nu știu în al câtelea val ne plasăm și cum vor evolua lucrurile. După statistici și prognoze, deloc bine. Și nu pentru că nu s-ar putea, ci pentru că ni se pare că se exagerează și preferăm să fim rebeli. Îmi pun masca în casă, dimineața, o prind cu bareta la spate și o scot abia la întoarcere. De la 7 la 12, cinci ore, nu o mișc de pe față. Străbunica sigur avea gene de cămilă, de reușesc să supraviețuiesc, vorbind, fără să beau apă…

Am reușit să bifez și a doua doză de vaccin, dar ferească-te sfântul să pomenești despre asta. Și totuși, am pomenit-o la școală. Am realizat după ce mi-a scăpat porumbelul că am deschis cutia Pandorei și nu puteam să mai dau înapoi. Și totuși, în condițiile în care manualele de gimnaziu nu știu dacă includ de 3 ori cuvântul vaccin, când societatea românească aprinde bețișoare parfumate și curentul anti-vaccinist crește continuu, direct proporțional cu analfabetismul, eu am comis păcatul capital, înfierat cu ardoare pe online, că mi-am permis să spăl creierele copiilor, explicându-le cum funcționează un vaccin.

De la extaz la agonie a coborât lumina din ochii copiilor, căci pe limba lor se înțelesese că, dacă eu sunt vaccinată, noi toți vom sta fără măști în clasă. După ce le-am explicat că vaccinul nu te scapă de bătălia cu virusul, dar te pregătește înainte, să nu fii luat prin surprindere, căci nu avem cinci vieți ca în jocuri, entuziasmul a dispărut încet. Nu scăpăm de măști…

Nici la capitolul „reguli“ nu stăm bine

Măștile sunt ca să bifăm că avem totuși ceva la gură (de la cârpe simple la măști medicale), deși mă lupt (inutil) cu câțiva copii care, ca să vorbească, întâi dau masca jos… Sau, mai nou, o desprind ca să poată strănuta în voie, fără, normal, să pună mâna la gură. Am obosit să spun „pune masca corect (peste nas)“, „scoate mâna din nas/gură“, „scoate creionul din gură (băgat cu tot cu mască, normal)“.

Acestea sunt abia primele… urmează schimbul de jucării, apoi bătut palma prietenește, luat în brațe sau de mână. Când vine pauza, dacă fac greșeala să mă întorc să șterg tabla, în două secunde liniștea mă trezește la realitate. Au zburat toți la baie. Acolo e colțul de libertate unde, dacă nici doamna de serviciu nu este, fiecare face ce vrea. Nu contează că ai-n-ai treabă-mică-mare, măcar alergi până acolo ca să ai de unde să te întorci… Sau, și mai rău, dacă ies eu cumva până la toaletă sau la cancelarie, în clasă e imediat atmosfera pisicii plecate cu șoriceii în delir.

Apă se bea în disperare, în consecință – măștile se plimbă cu liftul, când sus, când jos. Mă bucur că nu mai mănâncă la școală, părinții au înțeles sau au acceptat situația, am eliminat un stres cu igiena mâinilor și apoi cu stat 10-15 min fără mască.

Dar cazurile cresc îngrijorător, iar relaxarea e continuă. Secretomania aceasta în care nu spunem cine ce are, cine a făcut și cine nu, e un stres în plus. Ambiția cu care nu luăm măsuri, de dragul de a ține lucrurile pe șine, mă sperie. Vă recomand articolul de mai jos, e o listă foarte aproape de realitatea pe care nu mă îmbăt cu apă rece să o neg.

De ce valul 3 e altceva

Tainele codrului sălbatic – Tonke Dragt

M-am delectat weekendul trecut cu continuarea poveștii lui Tiuri, văzută, dar mai ales citită toamna trecută. Încep cu o paranteză, dacă nu ați văzut articolul precedent, dedicat primului volum – Scrisoare pentru rege, poate nu ar fi rău să îl citiți acum, înainte de rândurile de mai jos.

Rămăsesem cu o impresie plăcută după prima lectură și oarecum cu dorința de a vedea cum continuă povestea. Măcar nu rămânea nimeni atârnat deasupra prăpastiei cu sfoara pârâind încet, așa că nu ardea atât de tare să aflu ce se întâmplă. Însă debutul celui de-al doilea volum este ca cerul senin pe care se adună norii la orizont. Ceva nu se potrivește în puzzle-ul poveștii, mereu ridici masa să cauți o piesă lipsă și nu o vezi. Cel puțin în primele capitole.

Autoarea nu ne dezamăgește nici de această dată, țese povestea cu calități cinematografice și detalii cromatice atât de plăcute, încât după lectură am impresia că am văzut deja filmul. Sper să nu le vină vreo idee să îl pună în scenă, căci sunt sigură că i-ar strica tot farmecul, neputând să se detașeze de atmosfera a-la-robin-hood.

Pe scurt:

Tiuri a mai crescut un pic, are acum 17 ani și începe să adapteze lumii cavalerilor, cu cerințele și pericolele ei. Deși este foarte tânăr, faptele sale de arme i-au adus respectul cavalerilor mai în vârstă și este tratat ca un egal. Astfel ajunge din nou în fața pericolului cu care nu ezită să se ia la trântă. Și de data aceasta, prietenia se dovedește atributul salvator, dar cheia deznodământului atârnă liniștit de recunoștința pe care i-o poartă personajele întâlnite în volumul anterior.

Încrederea pe care i-o arată lui Marius, nebunul rătăcitor din Codru, îl poartă pe Tiuri pe cărări neumblate de cunoscuți. Piak îi rămâne și acum alături, ca scutier, chiar dacă mai toată acțiunea volumului îi ține în planuri diferite. Însă legătura aproape frățească stabilită în timp ce duceau scrisoarea regelui îi salvează și de această dată.

Ca orice poveste cu adolescenți, nu ducem lipsă de domnițe frumoase și curajoase, gata să încalce orice reguli ca să îl salveze pe cel dorit aproape. Și nu au cum să nu apară și rivalele perfide, care însă într-o lume a cavalerilor nu au cum să iasă învingătoare. Finalul readuce la masă toate personajele îndrăgite, cu un plus de celebritate, ba chiar cu planuri romantice de viitor.

Răsfoind biografia autoarei olandeze, acum în vârstă de 90 de ani (n:1930), înclin să cred că este (cel puțin până acum) finalul aventurilor lui Tiuri, așadar puteți citi liniștiți cele două volume, nu veți rămâne legați de poveste.

Dacă nu o aveți pe prima, până la data de 28 mai 2021 beneficiați pe site-ul editurii Paralela 45 de o reducere specială la achiziționarea pachetului, dar dacă aveți deja primul volum, puteți vedea și celelalte oferte online la Libris, Cărturești, Delfin, eMag, Cel, Cartepedia, Humanitas.

Corpuri geometrice – decor din burete

Cam acum un an, chiar înainte să se suspende cursurile, bricolam de zor la atelier cu prietena mea corpuri geometrice din burete, pentru decor la grădiniță. Urma să susțină mai spre sfârșitul primăverii lucrarea pentru gradul întâi și, atunci când am proiectat decorul, nici prin cap nu ne trecea că nu va avea ocazia să fie testat pe viu de copii.

I-am admirat curajul de a risca la matematică pe o temă grea – elemente de geometrie în învățământul preșcolar – și am susținut-o, de la distanță, până la momentul final. În cele din urmă, a susținut teza online, la fel ca mulți alți profesori în anul școlar precedent, cu toate emoțiile de rigoare. M-am bucurat că așa i-am putut fi alături, din spatele ecranului, de la butoane, la departamentul „tehnic“.

Decorul la care muncisem amândouă a rămas doar decor în timpul susținerii, dar chiar și așa, a avut parte de apreciere.

Pentru că și-au îndeplinit menirea și acum cam ocupă locul și stau nefolosite, am decis să le vindem.

Din setul de mai jos fac parte:

cuburi cu latura de 30 cm, 20 cm și 10 cm – 3 bucăți;
paralelipipede, cu dimensiunile 40x20x15 cm, 30x20x15 cm, 20x10x15 cm – 3 bucăți;
piramide cu bazele 30×30 cm, 20×20 cm, 10×10 cm și respectiv înălțimile 35 cm, 25 cm, 15 cm – 3 bucăți.

Corpurile sunt confecționate din felii de burete de 10 cm și sunt îmbrăcate în huse de tricot cusute manual pe fiecare muchie. Sunt utile la grădiniță, unde pot sta pe jos fără grijă, la școală nu prea, căci se murdăresc. Husele nu au fermoar pentru a fi scoase și spălate și nici nu am testat cum se comportă un cub în mașina de spălat, chiar dacă teoretic, pe programul de pilote, nu ar trebui să pățească nimic.

Prețul acestora este 280 lei.

Sunt destul de voluminoase (le-am fotografiat lângă rafturile bibliotecii), nu am calculat cât ar însemna transportul (nu este inclus) în țară. Cu puțină voință, cred că le pot îndesa într-o cutie mai mare – doar sunt din burete. Dacă sunteți din București, le puteți și vedea înainte de a decide dacă le vreți, la Atelierul Năzdrăvanilor.

Pentru detalii suplimentare, folosiți formularul de mai jos.

Felicitări de primăvară

Printre „chinurile“ acestui an a fost – și este încă – realizarea unei felicitări. Anul trecut am încercat, timid, făcând felicitări în perioada online sărbătoriților. Eram în „pregătitoare“, mulți scriau prin imitație, dar ne descurcam.

E tare greu cu punctuația în scrierea mesajului. Semnul exclamării nu este nici în programa de clasa întâi – dar este felicitarea, ca scriere funcțională; nu mai zic și de virgulă, pentru vocativ, care se învață și ea în clasa a doua. Așadar scrierea mesajului corect pe o felicitare e ceva de domeniului viselor frumoase…

Înainte de Crăciun, când le-am făcut pe primele din acest an, încă nu știam toate literele necesare unui banal „La mulți ani!“. Semnul exclamării era un „i“ întors, iar când din proprie inițiativă au început cu La mulți ani, bunico! m-a luat durerea de cap din cauza virgulei, nu-i așa? Că la noi toate sunt corelate, toate vin la timpul lor, nu se depășește nicăieri programa…

Din fericire, am reușit să bifăm îndoirea corectă a cartonului și deschiderea spre stânga. Nimerim coperta și așezarea decorului, însă încă ne dă de furcă mesajul de la interior. Întâi, nu vrea și pace să se scrie pe partea dreaptă, tot ajunge pe stânga. Apoi, e inutil deocamdată modelul de scriere pe centru, atât vertical cât și orizontal.

Am reușit pe ici-colo să îi conving să traseze ușor cu rigla și creionul linii de orientare, să scrie drept, așa cel puțin îmi amintesc că rezolvam la vârsta lor dorința mamei de a scrie eu felicitările de sărbători ale familiei.

Încheierea încă dă bătăi de cap: Cu drag, Ionel rămâne în continuare pe un singur rând sau cu literă mică. Nu mai zic de virgulă, opțională și ea, pusă cu proteste, căci nu înțelege de ce o să învețe când va fi mai mare.

În prag de primăvară am avut pe listă două felicitări.

Una a însoțit mărțișorul, cealaltă cadoul pentru mămici/bunici de 8 Martie. Pentru ambele am pregătit materialele în vacanța intersemestrială și le-am distribuit copiilor, odată cu alte accesorii pentru orele de arte și fișe pentru activitățile de română și matematică.

Da, e adevărat, să faci așa ceva pentru toată clasa e devorator de timp. Să stai să le pui în plicuri separate – alt chin. Însă fără acest efort orele de arte ar fi plictisitoare. Ce ar urma? Doar pictăm, desenăm, lipim niște hârtie? Cu cât produsul final este mai reușit, cu atât copilul este încurajat să continue.

Am o clasă de băieți și eram pesimistă, că nu vor îndrăgi artele. Ei bine… nu. Pentru unii, e disciplina preferată. Nu s-au văitat de cerințe, deși nu i-am scutit de muncă. Dorința lor cea mai mare e o zi „numai cu arte“. Când și-au prezentat portofoliile în ianuarie, m-am bucurat să văd că secțiunea de AVAP era completă, ba chiar pusă prima în biblioraft, căci e „preferata“.

Pentru prima felicitare am folosit colecția personală de perforatoare și unelte. Am tăiat cu trimmerul ondulat bucăți A6 de hârtie albastră, am perforat soare, nor, copac. Pentru iarbă le-am dat un dreptunghi verde, pe care l-au potrivit ei ca dimensiune și decupaj. Floricelele mici și roz sunt realizate cu un perforator de margine.

Buchet de flori

Pentru a doua, am folosit flori și hârtie de quilling de 1cm lățime, dar și un perforator normal pentru îndosariere, cu care am făcut bulinele galbene din mijloc. Pe toate le-au asamblat după model, singuri-singurei.

Când le-am fotografiat, am primit „avertisment“, nu cumva să pun pozele pe grupul părinților înainte de 8 Martie și să stric surpriza. Cum încă nu e gata cadoul, avem și lunea AVAP, sper să vă arăt curând cu ce l-am completat.

Și pentru că azi e 8 Martie, La mulți ani! tuturor celor care jucați în viața copiilor rolul de mamă, bunică, mătușă.

Lectură: Jumanji, de Chris Van Allsburg

Litera J mare de mână se anunța periculoasă. Întâi, pentru că e prima învățată care se scrie pe trei spații. Nu am regretat semnele grafice de anul trecut, tot felul de ciudățenii inventate cu zig-zag-uri și răsuciri pe sub rând și deasupra rândului, dar nici materialele ajutătoare confecționate anul acesta pentru scrierea literelor. Toate s-au întors înzecit prin satisfacția de a-i vedea reușind după minime explicații. Rămâne provocarea să învățăm literele având în spate ceva interesant aflat de la școală – un cuvânt nou sau altă curiozitate.

Ca o paranteză, am fost la Jumanji-filmul prima dată când eram studentă, cu sora mea de suflet. Ea, mai mare, eu, anul întâi în București, ne-am dus la „Patria“ să ne facem de cap, adică să spargem bursele pe bilete scumpe. Râdeam că ne-am dus la filme de copii, râdeam că se aplauda la film, dar și filmul ne-a plăcut. Era ceva original.

Jumanji – este disponibilă la eMag, elefant, libris, cărturești, cartepedia, noriel

Iarna aceasta am primit cadou cartea. Una dintre fetițele care vizitează constant atelierul meu mi-a adus-o ca să completez colecția pentru „copii mici“. Ea a crescut și a constatat că pe secțiunea aceea e loc de mai bine. Atunci mi-a încolțit ideea de a o duce cumva la școală. Și cum la litera J e destul de dificil să găsești substantive proprii, „Jenica se joacă Jumanji.“ a fost exemplul cel mai potrivit pe care l-am găsit. Aș fi scris Judy, exact personajul din poveste, dar… nu îl știm încă pe y.

Copiii nu știau nici filmul, nici cartea, le-am povestit pe scurt și am completat cu un joc: să numim animalele din junglă (și savană) astfel încât să înceapă cu sunetul j: jinocer, jipopotam, jeu, jaimuță, jarpe, ba chiar am aflat că Jeul jănâncă jarne. chiar dacă nu le cerusem să forțeze toate cuvintele cu sunetul inițial.

Ultima oră din zi aveam muzică și distracție, adică dansăm dacă nu putem cânta. Îi întreb cu care melodie să începem, când apare altă propunere:

Doamna, dar puteți mai bine să ne citiți povestea?

Cum să nu?! Îmi era dor de citit povești la școală, mi-e dor de atelierele de lectură cu părinții, am tras tare aer în piept căci știam că îmi va fi cumplit de greu să citesc cu mască… Dar am făcut-o. La sfârșit abia mai suflam, mai ales că nu pot nici măcar să beau apă – este decizia mea să nu îmi dau masca jos în clasă niciodată.

Ei erau fericiți. Povestea le-a plăcut. Și eu eram fericită. Un an înseamnă mult (de la ultima poveste), au crescut, au fost atenți, nu au întrerupt, nu s-au jucat… Mai că-mi venea să strig Jumanji, și nu pentru că am câștigat jocul, ci pentru că în sfârșit începe să se vadă pentru ce am muncit și m-am dat peste cap și la școală, și în online. Munca la catedră rămâne până la urmă ca un aisberg. Mulți văd și critică partea ce se vede la suprafață, își dau cu părerea, sancționează și rănesc, dar ceea ce contează e în adâncuri, dă echilibru, substanță și este mult mai mare și mai importantă, producând schimbări de durată.

Mărțișor în anul pandemiei

Cel mai greu anul acesta nu a fost statul în casă, nici școala online. A fost acea încercare de a ne schimba comportamentul, de a nu ne mai lua în brațe când ne vedem, de a nu îi mai pupa de 5 ori pe cei cu care ne întâlnim. Și schimbările obiceiurilor continuă, nici Mărțișorul nu e scutit. Oricum schimbul de mărțișoare e permis în familie ori prin poștă, numai la școală și la grădiniță nu, locurile predilecte pentru trocul la nivel înalt între copii, câmpul de luptă de unde vii acasă cu traista plină să faci inventar – acesta e undeva pe muchie.

Ca de obicei, nu e clar la români ce se întâmplă. Se dau sau nu se dau? Un comunicat de presă are valoare de hotărâre? Se bate cap în cap cu schimbul de obiecte? Sau cel mai bine e să gândim singuri de câteva ori și să decidem corect? Nu știu ce e mai periculos, să gândești cu inima sau cu capul… sau să nu gândești deloc, cum fac unii. Mă bucur enorm că sunt niște ani de când am insistat pe schimbarea unor obiceiuri la mine la clasă. Nu e tragedie că nu se dau flori și cadouri, că la noi oricum nu funcționa. Pragmatic, fără suflet sau fără minte…? Nu știu cum se judecă, dacă se consideră nivel „socio-emoțional“ de un zero absolut, cum mi s-a reproșat, însă consider că e corect.

Cea mai mare plăcere a mea de Mărțișor era să le fac eu copiilor unul, să îl găsească pe bancă dimineața.

Și ei au dreptul să primească de la mine, dacă e semn de iubire și prietenie, cum am povestit vineri. Puteam forța lucrurile să le pun pe bancă luni? Cu siguranță că da. În fond, mă dezinfectez, printez fișele, le pun în țiple de plastic, la școală iar mă dezinfectez și le pun pe bănci dimineața, să putem lucra oarecum într-o normalitate ciudată. Dar am ales să nu fiu eu exemplul negativ, dacă tot spunem că nu e voie, atunci anul acesta am optat pentru mărțișoare virtuale.

Cei care au prins anii de început ai internetului în România, își amintesc poate de felicitările virtuale care circulau pe email, cu linkuri să vizualizezi diverse minuni animate. Tentația a fost mare să le caut și să le trimit ceva de genul acesta, însă am renunțaț. Am pregătit una personalizată, făcută de mine. Întâi modelul pentru poză, un buchet de ghiocei din sârmă plușată, apoi o machetă.

Ok, recunosc, e din seria Bate șaua să priceapă iapa.

Ne chinuim de astă-iarnă să învățăm cum să așezăm în pagină o felicitare și nu m-am putut abține să nu o fac eu acum, poate-poate se vede o schimbare când o realizăm pe cea de 8 Martie. Sau poate la cea de Paști. Sau… la viitorul Crăciun, dar în niciun caz la Sfântu-Așteaptă. Și cum le-am pregătit și lor materiale pentru un ghiocel din sârmă plușată, dacă v-au plăcut, mai jos aveți modul rapid de realizare al acestora.

Nu știu ce va fi mâine la școală. Dacă vor veni cu mărțișoare, le voi primi, căci condiția mea din anii trecuți e să fie făcute de ei. Vor sta în carantină, vor ajunge în colecția mea personală de amintiri prețioase ori pe panourile de la Atelierul Năzdrăvanilor. Vor face cu siguranță schimburi, dar sper din tot sufletul că nu în prezența mea. E din ce în ce mai greu să respectăm regulile de distanțare, copiii încep să se comporte „normal“, să se ia în brațe, de mână, iar noi ne luptăm cu morile de vânt încercând să oprim ceva ce deja alunecă cu viteză la vale.

La ora la care scriu acum aceste rânduri (undeva târziu spre noapte), mă bucur că pe adresa mea de mail au sosit deja mesajele lor. Unele cu mulțumiri, altele cu mărțișoare atașate. Sunt mai optimistă, ne putem schimba, dacă vedem că alții o fac.

În încheiere, dacă v-au plăcut ghioceii din poze, aveți modelul de confecționare aici:

Să-l dau la școală la pregătitoare sau să mai aștept?

Am obosit să văd peste tot eterna întrebare: îl dau la școală la pregătitoare dacă are vârsta sau îl mai las la grădiniță? Concluzia mea e că – exceptând cazurile medicale reale ale copiilor cu CES – ceilalți nu au niciun motiv pentru a nu fi înscriși. Părinții sunt, de fapt, cei care au o problemă, în ciuda faptului că au avut la dispoziție niște ani de când l-au adus pe lume ca să se obișnuiască cu ideea că în anul de grație X înscriu copilul la școală. Și uite că se dau de ceasul morții înainte de înscrieri… Să-l dau sau nu?? Că țața Leana zice să îl las să mai copilărească, ce mă grăbesc așa…

Aproape că îmi place sistemul de prin alte țări. Cum ai ieșit din maternitate, te treci deja pe lista de așteptare la creșă și la grădiniță, preventiv, să nu rămâi de căruță. Nici nu se pune problema când se duce sau nu copilul la școală, ori dacă se duce. La noi… ca la nimeni. Aștepți. Totuși, cât aștepți?? Să fie cu un an peste vârsta medie a clasei? Ca să aibă timp să ce?!

Cei șapte ani de-acasă – care acum sunt 6, că na, așa începe școala mai devreme, sunt însă factorul esențial în luarea deciziei. Ce ți-ai învățat copilul să facă singur, cum se descurcă, cât este de responsabil? Conform vârstei, normal, nu mai mult, că nu are serviciu și familie de îngrijit. Dacă știe doar să caște gura și tu să îi îndeși dumicatul pe gât, nu e de școală. Dacă nu știe să se aplece să lege șireturile, mai gândește-te. Dacă nu e capabil să se îmbrace singur într-un timp rezonabil… Așadar, dacă dă cu minus la lucruri de bază, cu siguranță nu va ști nici să scoată din ghiozdan un anumit caiet ori să se ridice din bancă să meargă la toaletă dacă simte semnalul de pericol.

Ca să mergi „bine“ la școală îți trebuie o anumită educație din familie, o cultură a valorilor care… nu mai există. În primul rând, respectul față de școală și dorința de a învăța, de a ști mai multe azi decât știai ieri.

Oare ce e în mintea unui copil destul de mare, ținut la grădiniță cu „piticii“ (și așa va rămâne și ca elev), pe motiv că școala e locul acela cumplit unde mama, mamița și mam-mare nu s-au îndurat să-l lase pe Goeșor să se ducă de anul acesta, că e greu, epuizant și sigur nu se descurcă! Dacă tu îi spui că nu se descurcă, să fii convins/ă că nu se va descurca!

În loc să se amestece cu cei de vârsta lui, va fi mereu cel cu două capete mai înalt, privit cu teamă de restul, căci… se impune prin forță și prin aspect. Și îmbătat de această putere câștigată ușor, tentația va fi prea mare ca să nu profite de ea și iaca un bully în devenire. Acum doi ani făceam primele observații asupra viitoarei mele clase și, recunosc cu tristețe, era tare bine să mă înșel în unele privințe! Aroganța, răutățile, acestea nu trec în timp…

Și nici dacă e dat la școală prea mic nu e bine. Nu forțezi lucrurile dacă copilul nu vrea. Ce sens are să o faci împotriva voinței lui? Chiar dacă are cinci ani, dacă nu e gata de școală, are în sânge strategiile necesare să-ți arate că nu e pregătit.

Copiii se acomodează cu atât mai greu la școală cu cât educația din familie și bagajul de valori sunt mai neadaptate la realitate. Mediul școlar nu funcționează fără reguli și fără să îți pese de cei din jurul tău. La 6 ani un copil trebuie să aibă un minim de respect față de un adult, să se adreseze politicos – și aici nu înțeleg persoana a doua plural, poate fi și singular dacă știi să aștepți permisiunea de a vorbi, să ceri voie, să mulțumești, să spui te rog. Trebuie să te porți frumos cu cei din jur, să ai simțul proprietății și să respecți proprietatea celorlalți, simultan cu a cere să îți fie respectată.

Primul lucru pe care trebuie să îl înțeleagă copiii, pe propria piele, este decăderea din locul central al atenției în cel de „ești unul dintre ceilalți“.

De la prințul familiei (dacă mai e și copil unic, cu atât mai mult) la elevul Georgescu-Stănescu Ionel-Costel-Gigel din banca a cincea, depresiv sau furios că nu stă în prima bancă. Iar trecerea aceasta, simultană cu pierderea privilegiilor, este dureros acceptată de acei copii neresponsabilizați, pe motiv că „e greu“, sau de cei care știu doar să pocnească din degete să li se satisfacă nevoile.

Photo by Sarah Dietz on Pexels.com

Am auzit deseori „îl dau la școală, deja socotește, citește“… o prostie! Dacă mi-ar spune cineva că argumentul este că își ia singur un senviș din frigider și se îmbracă în 3 minute să iasă la joacă, i-aș spune fără să mă gândesc că e ok. Dar când nu știe să-și lege șireturile, să încheie un nasture, să pună bluza corect pe el și să tragă un fermoar, ce pretenție mai ai să aibă grijă de lucrurile din penar, de fular sau de căciulă?

Concluzia: dacă tot decideți că trebuie să mai copilărească un an, asigurați-vă măcar că în acest al „șaptelea an (de)-acasă“ învață ce trebuie: să răspundă în propoziții, să își gestioneze frustrarea că nu e el primul băgat în seamă, să își aștepte rândul, să nu se ducă la toaletă din 10 în 10 minute, să stea pe scaun măcar jumătate de oră, să țină corect creionul, să deșurubeze un capac, să închidă un fermoar… chestii de-astea, simple.

O nimica toată…

crop teacher explaining lesson to pupils at table with laptops

A fi sau a nu fi: dreptul la școala online

Înainte de a citi rândurile de mai jos, vă rog să parcurgeți scena următoare. Dacă nu o știți și nu vă ajută engleza, căutați varianta cu subtitrare a desenului animat, pledoaria lui Pinocchio este una dintre cele mai geniale ale ultimelor decenii, un exemplu dus la perfecțiune de fofilare atunci când trebuie de fapt să iei o decizie.

Au sau nu au dreptul copiii la școala online? Adevărul e, ca de obicei, pe la mijloc…

Celebrul ordin 3235 din 04/02/2021 (pomenit fie-i numele și numărul) care reglementează modul de întoarcere la școală, pentru cei mici, indiferent de culoarea pericolului ce ne pândește la orizont, n-aș putea spune că specifică clar, dar nici că nu specifică, cam cum zice Pinocchio, care sunt condițiile de desfășurare a activităților online. Adică… ne-am întors la școală, dar, stai să vezi, că nu ne-am întors toți. Unii au dreptul să stea stea online și, punându-mă în papucii celor pe care îi știu că au făcut această opțiune oficială, îi înțeleg perfect. Și eu aș fi făcut-o. (Pe de alta, din papucii mei, mă bucur că ai mei copii sunt mari, nu sunt nici an terminal și stau online, măcar am scăpat de-o grijă și o să mai curgă multă apă pe Dâmbovița până văd eu scenariu verde în București, la ce cultură a igienei și curățeniei există în orașul meu de adopție.)

Așadar, avem bine definită categoria întâi pentru care profesorii sunt obligați să asigure lecții online. A doua categorie definită de ordin este cea a copiilor afectați de covid, direct sau indirect, care sunt pozitivi, în izolare, în curs sau în orice variantă. Și ei intră online.

Se prevede că nu vin la școală copiii care „prezintă simptome“ și aici se deschide cutia Pandorei. Dacă am fi un popor bine-crescut, cu un simț al datoriei și onoarei puternic dezvoltat, nu ar fi nicio problemă dacă și ei ar fi încadrați în categoria celor care au dreptul să acceseze online lecțiile din ziua nefericită în care părinții au procedat corect și i-au ținut acasă.

Dar nu trebuie să uităm că noi suntem nația care are scutiri în alb acasă, care e obișnuită să doarmă dimineața, să nu ducă copilul la școală dacă bate vântul, plouă, sau, Doamne-ferește, ninge! Așa că realizez de ce nu s-a prevăzut nimic pentru aceste cazuri: pur și simplu ar fi fost liber la absențe și văzut lecțiile ca la tv, de-acasă, fără stres.

Argumente sunt și de-o parte, și de alta.

Dacă copilul e bolnav și stă acasă, evident că nu e „apt“ de lecții, la ce bun să îl lași online? Tot sfidând logica, un copil care nu ar fi în stare, nu ar cere să urmărească online lecțiile, nu-i așa? Și dacă el vrea să vadă lecția și să învețe ceva, de ce să nu îl lași?!

Sunt două cazuri pe care le accept ca valabile:

1) În situația în care există deja copii care au acordul pentru lecții online, profesorul oricum transmite lecția. În acest caz, de ce să nu le permiți și celor rămași acasă din te miri ce motive să asiste ca observator? Nu se consideră prezenți, ei sunt absenți în catalog, dar măcar recuperează, poate și înțeleg ceva, nu trebuie să mai apeleze la colegi și să-și facă temele. Este marele plus pe care îl aduce tehnologia prezentă în școală.

2) în clasa respectivă nu se transmite live.

Cazul 1

Aici mă regăsesc și eu. Când am citit ordinul, eram sută-n mie convinsă că vor fi, cât de curând, copii care lipsesc o zi sau două și care nu sunt atât de grav afectați încât să zacă în pat. Aveam deja online copii, așa că în momentul în care mi s-a cerut voie să se alăture clasei din online, nu am refuzat. De ce? Pentru că legea, așa cum știm, este interpretabilă, cât timp nu scrie clar că nu ai voie, iar partea de permisiune… lasă loc de mai multe opinii și reacții.

Nu sunt clar de acord ca această decizie de participare să aparțină părinților. Mă anunți și pe mine, în timp util, că lipsește copilul și soliciți permisiunea, nu așa, una-două, aterizezi la lecția online că ai decis să stai acasă. Ca să nu mai zic că, pentru copiii oficial online, mă străduiesc să pregătesc din timp materialele, să le transmit pentru print, căci ei nu sunt în clasă.

Din motive tehnice complicate – acces de pe mai multe dispozitive, din care unul de folosință publică, am decis să nu utilizez linkul din Classroom. Am generat unul din Google Calendar pe care se poate intra oricând de către cei invitați, fără să fie nevoie ca eu să deschid „clasa“, dar păstrându-mi în același timp drepturile de administrator al întâlnirii.

Cazul 2

Are și el multe fețe, iar cea tehnică este cea mai importantă. Multe colege au susținut și susțin partea online cu aparatura proprie, școala nepunând la dispoziție cele necesare, sau fiind insuficiente. Dacă în clasă nu mai sunt alți copii online, a anunța la 7:50 că copilul tău este bolnav și tu vrei online în acea zi este pur și simplu lipsă de respect față de acel om. Asta dacă nu anunți la 8 și ceva, după ce încep orele. Cam ce ar trebui să facă profesorul respectiv? Să se teleporteze acasă să-și ia laptopul? Să anunțe informaticianul că îi trebuie un dispozitiv? Sau să pregătească materialele pentru clasa care așteaptă, fizic, începutul lecțiilor?

Iarăși e adevărat că nu ai cum să știi de seara că copilul tău se va trezi de dimineață cu febră și nu îl duci a doua zi, însă ai o limită de decență și nu îi cere unui om (care nu e până la urmă vinovat) să se dea de trei ori peste cap ca-n poveste că consideri tu că ai tu drepturi.

A doua problemă la care mă opresc e că lecția transmisă online nu se rezumă doar la a apăsa pe un buton ca să emiți live. Materialele se pregătesc altfel, dacă vrei cu adevărat claritate, dispozitivul trebuie să îndeplinească anumite condiții, așezarea în clasă – ce mai, o întreagă poveste, rezumată simplu de mulți părinți în nu, domnule, e rea-voință, nu vrea profesorul!

Aș vrea tare mult să îmi iau o pungă de popcorn și să mă retrag puțin pe margine din toată povestea asta, să judec la rece. Oare ce calamitate trebuie să ne lovească pe noi, ca popor, ca să ne rescrie genetic în niște ființe evoluate, nu rămase la stadiul nevoilor de bază și al sacrificării a orice numai să fie individul mulțumit?

Până una alta, ajung la școală la 7:10, încep epopeea montării rețelei capabile să susțină o lecție cât de cât „altfel“, atât pentru cei din clasă, cât și pentru observatorii de acasă. Mor când îmi spun că „nu se vede / nu se aude“ cum trebuie, nu e ce ar trebui să fie, și nu pentru că nu se poate, ci pentru că… cei care ne conduc nu au utilat la timp școlile pentru mileniul trei.

Talente de Năzdrăvani

Author Archives: Cristina H.