O rățușcă de decor

Vacanța intersemestrială a fost una extrem de aglomerată. Am fost mai mult decât convinsă că nu ne vom întoarce la școală și am decis ca, măcar pentru perioada ce va urma în noiembrie, să le pregătesc copiilor câte o mapă cu materiale care să ne ușureze munca online. Până miercuri mi-am petrecut vacanța schițând lecțiile, pregătind materialele necesare, am printat undeva pe la 800 de copii și joi dimineață am pregătit 21 de mape. Părinții au venit și le-au preluat, au făcut echipă, s-au ajutat între ei și luni dimineață, cu o excepție, toți aveau materialele și erau gata de lucru. Am stat singură în clasa aproape înghețată, cu băncile lipite și împărțind foi și am simțit același gol ca în acea zi de martie când nu știam ce să le mai dau copiilor de la școală… Mă gândesc adeseori la acea ultimă zi „normală“ și cred că mă voi mai gândi de multe ori…

Cel mai greu de organizat în general sunt orele de arte și abilități. Încerc să fie totul cât mai simplu, alcătuiesc o listă de materiale, o adaug pe Google Classroom măcar cu două zile înainte astfel încât fiecare părinte să aibă timp să le pregătească. Dacă am fi mers la școală, ar fi trebuit ca toate cele necesare să se afle de seara în ghiozdan, iar acum – pe birou, în așteptarea activității. Însă… Văd cu tristețe când pun din nou lista pe ecran la începutul orei, să verificăm dacă avem tot ce ne trebuie că, pentru unii, abia atunci începe căutarea materialelor. Nici educatorilor și nici învățătorilor nu le e ușor, la clasă, momentul în care trebuie să pregătească, pentru fiecare copil, castronașul cu materiale, dar o fac, pentru tot colectivul, și mulți dintre ei chiar din banii proprii. De multe ori, când lucram la școală și dădeam lista cu necesarul pentru activitate, ceream dacă se putea și nu era un efort prea mare, în plus. Ne trebuia o castană? Ceream două, veneau cu trei și așa sigur aveam și pentru copiii ai căror părinți erau mai puțin preocupați.

Cu noile reguli de distanțare impuse toamna aceasta, când nu mai aveam voie să transmitem obiecte de la unul la altul, am avut deseori ocazia să ridic din umeri. Doamna, eu n-am… Doamna, mama a uitat…. Doamna… Și, dacă altădată nu te lăsa sufletul și găseai cum să împarți ceea ce aveai ca să lucreze toți, acum nu mai e nicio soluție și trebuia să îi lași să se uite. Nu mi-am închipuit însă că voi fi în aceeași situație și în varianta online, să nu aibă ce le trebuie…

Proiectul „Rățușca“ a avut ceva mai mult succes, copiii au fost pregătiți și lucrurile au mers destul de bine. Am pregătit filmul și am explicat fiecare etapă, apoi a trecut fiecare la lucru. Microfoanele închise, muzică pe fundal, și în vreo jumătate de oră cam toate rățuștele erau gata. Erau drăgălașe și atârnate în fața camerei, chiar dacă nu le vedeam prea bine, dar pozele primite după au strâns multe zâmbete, mai ales pentru modul în care au fost fotografiate.

Dacă vă place, proiectul a fost pregătit folosind numărul 42 al colecției Idei creative, Ornamente din hârtie și mărgele termoadezive, cu un pic de intervenție din partea mea. Am adăugat discurile demachiante pentru a o face mai pufoasă.

Școala online și resursele „gratuite“ – partea a doua

Odiseea școlii online la români cred că e abia la începutul deceniului călătoriei și mai e mult până departe, când vom intra și noi pe un făgaș normal. Mi-am dat de multă vreme seama că ministerul, cel care ar trebui să se îngrijească ca lucrurile să meargă strună, e într-un mod „asincron“ cu tot ceea ce mulți dintre profesori se străduiesc să facă totuși să funcționeze.

Racul, broasca și știuca sunt mici copii pe lângă variația pe care această fabulă o cunoaște în lumea contemporană. Dacă am reciti și poveștile cu Păcală, ne-am da seama cu ușurință că toată acea înțelepciune populară este transformată în esență pură de acțiunile ministerului.

Am povestit în primăvară cum m-am dus cu sacul la pomul lăudat cu manuale digitale 3D promise de minister… Dacă nu știți despre ce e vorba, vă recomand articolul de atunci. Cert e că am rămas de jumătate de an cu ideea că undeva în toamnă școlile vor primi acces la aceste fabuloase materiale (și chiar nu e ironic spus) și copiii se vor bucura de o altfel de experiență de învățare, acolo unde profesorii vor avea deschiderea să îi îndrume.

Culmea, taman în vacanța de toamnă, când îmi pregăteam cu elan muncitoresc toate materialele pentru unitatea următoare, să le dau copiilor mape de unde să se servească, zilnic, cu ce avem nevoie pentru a lucra, mi-am dat seama că urmează pe lista de teme corpul uman și pe Mozaik văzusem niște simulări 3D cu totul excepționale. Așa reușeam să le arăt copiilor un model real, nu unul în care inima este la stânga sau sub plămâni, ci unul în care organele se completează frumos ca piesele de puzzle într-un spectacol unic al perfecțiunii naturii.

Tors uman, 50 cm

Am făcut ultimele clase primare în laboratorul de biologie și mulajul cu organele interne era „colegul“ meu din spate. Inevitabil că la un moment dat a devenit neglijent, și-a vărsat mațele pe jos și noi, panicați de dezastru, a trebuit să le așezăm la loc. După ce le-am așezat în numeroase astfel de ocazii, puteam face chiar concurs de montat la loc. Cred că la medicină legală ne puteau angaja oricând, n-am fi greșit. Azi… nu vreau să întreb câte școli mai au astfel de mulaje pe care măcar o dată să le vadă copiii, nu zilnic!

Dar am deviat povestea.

Revin la Mozaweb, Mozabook și Mozaik și întreb și eu la noi la școală dacă a venit ceva de la minister. Nimic, întrebam de ozn-uri. Mai arunc o vorbă, normal, și pe facebook, și prietenii îmi recomandă călduros să îmi văd de treabă, să caut altă soluție, că visez cai verzi pe pereți.

Surpriza a venit de la o prietenă, director de școală, care avea pentru mine un răspuns, măcar să știu cum stă treaba și să îmi văd de ale mele. Nu voi da cu copy-paste, că nu este corespondența mea, dar vă voi relata răspunsul Editurii Didactice și Pedagogice care a început în primăvară colaborarea cu Mozaik Education.

Abordarea noii relații cu conducătorul instituției școlare este fastuoasă, începe cu evocarea evenimentului din 26 mai (la care am pierdut vremea și eu) și unde participarea a fost numărată de Pristanda în același stil ca steagurile puse în oraș.

Adică din cei 8.000 pe care i-am văzut „cu ochii mei“ s-au făcut până acum vreo 10.000, inclusiv doamna ministru, pomenit-fie-i numele, nu cumva să publicăm ceva fără să îi menționăm „aportul“.

Trec peste câteva greșeli de scriere, după părerea mea inacceptabile într-un mail din partea unei edituri, dar… la ce manuale au scos, câteva scăpări într-un mail… ce mai contează? Cert e că se continuă prezentarea de miracole pe care profesorii (la plural, rețineți) le au la dispoziție cu acest nou instrument.

Nu reiau, căci nu am aflat nimic nou față de primăvara trecută.

Se comunică apoi codul de acces, modalitatea de instalare și încă o dată multitudinea de materiale accesibile. Dacă am fi făcut analiza momentelor subiectului, acum ar urma punctul culminant: codul de instalare este disponibil pe… două calculatoare! Asta cumva ca să nu fie vreo neînțelegere de ce s-a folosit pluralul pentru „profesori“.

Și cum i s-a părut că poate nu a înțeles ce trebuie, a cerut lămuriri. Parcă să împarți un pai la trei măgari nu e ceea ce ne dorim de la activitățile online. Pare incredibil, dar adevărat! Ceea ce recomandau cu tărie era ca profesorii să vină frumușel la școală, cu rândul, după program, la cele două calculatoare, cu siguranță cu internet „mai bun“, și să-și pregătească materialele pentru „nateriile“ pe care le predau.

Cu un ton mai mult decât ironic și zeflemitor, i se face prietenei mele o „listă“ de posibilități, cum se poate împăca și capra și varza, ca și cum managementul unei unități școlare nu te-a învățat să împarți angajații în „două cete“ pe cele două dispozitive, cum să îi înveți să lucreze în grup, să facă ștafetă săptămânală. Și apoi, doar nu au toți nevoie, ce treabă are cel de religie pe aplicație?!

Și nici nu au nevoie toți de aplicații 3D. Și ce atâta vorbă, oricum nu pot arăta decât cinci pe săptămână, deci să se liniștească, nu vor avea probleme cu împărțirea timpului, căci… au avut grijă să nu-ți faci de cap.

Am rămas și ne-am uitat la mesaje exact ca în filmele cu Stan și Bran. Dacă ei la nivelul acesta sunt, au impresia că și noi… tot pe-acolo!

Ce concluzii am tras:

Iar ne-am luat-o, cu stil. Așa frumușel că nici n-am simțit. Praf în ochi… pe linia românească de „fă-te că muncești“. La noi totul e cârpit și pe apucate și, dacă mai reușim să menținem pacientul în viață, e doar pentru că ne dorim, muncim și ne dăm peste cap.

Și totuși, dacă tot s-a dat, e păcat să nu fie folosit. Poate nu vor vrea toți, poate nu vor ști toți, poate… Și poate școala își permite ca acele calculatoare „de lucru“ să fie accesate, la cerere, pe sistem remote, de la distanță, astfel încât să stai totuși în siguranță, acasă, dar să poți pregăti și lecțiile. Nu toți profesorii stau lângă școală, alții fac ore bune până acolo, nu mai spun de cei care fac naveta din altă localitate.

Nu știu cum sunteți voi, dar deja cred că mi-a pierit gustul, dacă nu mai simt amarul șirului lung de dezamăgiri cu care ne luptăm zi de zi.

Scrisoarea pentru rege – Tonke Dragt

Primăvara toată petrecută acasă a avut ca efect și lichidarea, pas cu pas, a tot ceea ce putea fi devorat pe Netflix. Pe canalele de TV clasice nu cred că am deschis, pur și simplu nu mai rezist să aud mereu aceleași știri repetate la infinit, cu aceleași tonuri catastrofice. Și reclamele! După vreo doi ani și mai bine „fără TV“ nu mai suport calupurile publicitare absolut deloc.

Printre serialele care au umplut timpul a fost la un moment dat și Scrisoare pentru rege. Cam tras de păr, nu m-a încântat cine știe ce. Îmi place să citesc însă o carte atunci când ea a precedat filmul și nu invers, așa că am privit cu o oarecare șansă volumul poposit pe noptieră. Recomandarea venise cu „lasă filmul, e mult pe lângă, cartea e faină“. Și, ca să îmi urmez sfatul pe care atâția ani i l-am dat lui Iris – mai bine citești cartea – am pus mâna pe ea.

Povestea e cu totul altceva. Aventura nu mai este una de grup, ilogică, mesajul nu mai e descifrat înainte de final și totul întors de-a valma. Personajele se delimitează clar, suspansul e unul construit încet, nu cinematografic și romanțat până la grețoșenie. Mi-a plăcut mai mult tensiunea polițienească, tonurile de detectiv, dincolo de aventura cavalerească în genul romanelor de capă și spadă de odinioară. Nu spun că se va ridica vreodată la înălțimea duelurilor lui Dumas, însă concura onorabil pentru atenție.

Cum filmul l-am văzut împreună cu Iris, aștept acum să o citească și ea, să am cu cine să dezbat. Sau, dacă ați citit-o, poate mă ajutați să punem la punct niște impresii. Aș recomanda-o liniștit începând cu clasa a patra, nu este o lectură dificilă, chiar dacă cele 432 de pagini ale cărții ar putea părea descurajante. Nici adolescenții nu sunt de ignorat, în fond Tiuri, eroul, abia dacă are 16 ani și înfruntă cu curaj și inteligență provocări ce nouă ne par din altă lume, prețuind până la sacrificiul de sine onoarea, cuvântul dat și prietenia, valori rare în zilele noastre.

Cum se apropie sărbătorile, sigur îi puteți găsi un loc în ghetuțe sau sub cetini, ora doar ce s-a schimbat și serile încep să se anunțe lungi. Cartea este disponibilă în librăria online a Editurii Paralela 45, unde puteți și să o răsfoiți, dar și la Libris, Cărturesti, eMag, Cel, Cartepedia, Librăria Humanitas, Librăria Delfin.

Tablou din plastilină pe „sticlă“

Toamna apare în cele mai variate culori, iar la școală, în cadrul proiectelor, în cele mai variate forme. Așadar, pentru că tot îmi rezervasem o zi pentru plastilină, mi-am chinuit un pic neuronul să mă gândesc ce am mai putea face cu ea. Fructe și legume modelasem, de litere nu cred că mai au chef, și nu mai știu cum mi-a venit ideea unui tablou… Dacă nu era așa, de ultim moment – era deja duminică, mergeau niște rame mici foto, cu plexiglas, pe care să ne jucăm… însă cine să alerge după ele în mai puțin de 24 de ore? Anunțasem plastilina și uneltele de câteva zile, dacă nu mi-a trecut atunci prin cap să spun, cu o zi înainte nu mai puteam să anunț părinții.

Am început să scotocesc prin casă… trebuie să am eu plexiglas pe undeva, să tai. Nu aveam. Dar nu știu cum m-am împiedicat de ultimele folii de plastifiat rămase de când am securizat toate literele alfabetului să le prind pe perete. Nu știu cât de sus a sărit Arhimede când a strigat evrika, dar eu țopăiam prin casă. Le-am plastifiat repede – doar de-asta mi-am cumpărat aparatul, să-l am în orice moment, apoi le-am tăiat cu ghilotina în patru și le-am rotunjit colțurile cu un dispozitiv special, să nu se zgârie copiii. Mergeau și mai mari, dar nu mai aveam atâtea folii și nici ei atâta plastilină cât să le acopere. Pentru unii u fost o provocare în acest sens (al cantității necesare) și la dimensiunea unei cărți poștale.

Le-am povestit pentru început despre pictura pe sticlă și modul în care începem să adăugăm detaliile. Lucrasem deja un colaj la care a fost nevoie să ținem cont că ce e în „spate“ se lipește primul, ce e „în față“ – ultimul. Acum, cu plastilină, urma să procedăm în sens invers. Ce urma să se vadă în prim-plan, era adăugat primul, apoi celelalte. Copacul, păsările din fața norului au avut rolul principal. Tabloul meu a fost dus terminat la școală, nu am mai avut folii și pentru demonstrație, însă am fotografiat acasă etapele de lucru și le-am pus pe proiector. S-au putut uita la ele toată ora. Primele trei erau fotografiate „din spate“, unde puteam adăuga plastilina, al patrulea – din față, când l-am întors.

Au înțeles destul de repede tehnica. Probleme au fost cu cantitatea de plastilină adăugată și modul în care, apăsată, începea să nu mai respecte dorința autorului.

Ultima condiție de finalizare a tabloului era de acoperire integrală cu plastilină pentru fundal, moment care a stârnit ceva panică, căci nu mai era destul albastru. Oricum le-am spus că nu „reciclăm“ plastilina de la acest proiect, vor trebui să își refacă provizia când mai merg la cumpărături, căci nu se știe când mai avem activități cu plastilină.

Mai jos sunt câteva dintre proiectele care au ajuns până în ultima etapă. Pentru că nu toți copiii apucă să termine în clasă, am cerut și ajutorul părinților, să urce pe Classroom o poză cu creația finală. Însă chiar și așa, cu extra-timp, nu toți au „umplut“ tot cadrul.

Mi-aș fi dorit să pot avea acces la portofoliul elevului – toate temele se presupune că ajung acolo – și să îl pot „răsfoi“ atunci când acord calificativul. Însă noile măsuri de prevenție exclud cu totul această variantă, așa că construiesc, încet, cu părinții, un portofoliu online. În catalogul de pe Classroom am notate temele – multe fără notă, consider doar proiectul „realizat“, altele – cu punctaj. Folosesc o scală de la 1 la 4 pentru cele patru calificative pe care le pot acorda, așa că, după o serie de teme, îmi este de mare ajutor această evidență pentru a lua o decizie în privința evaluării. Bineînțeles, și la clasă îmi notam orientativ cine a lucrat ok, cine nu sau deloc, și reevaluam situația când primeam poza.

Nu știu cum va fi acest an școlar până la urmă, dar evaluarea cred că va fi piatra de încercare între ceea ce este real în puterile copilului și ceea ce învață, bine îndrumat de unii părinți, să trișeze.

Ora de arte la școala online – colaj tangram cu frunze uscate

Săptămâna aceasta cred că a fost prima dată când am stat în regim sincron cu copiii la ora de arte. Anul trecut, la clasa pregătitoare, preferam să scriu detaliat toate explicațiile și să îi las să lucreze sub coordonarea părinților fără să stea lipiți de ecranul calculatorului, atunci când aveau timp și materiale. Însă… îmi asumam să cred pe cuvânt că ceea ce primesc eu ca feedback într-o fotografie este și ceea ce copilul a lucrat singur.

Acum, la noua școală online, se pare că e mai important să rezolvăm „prezența“ cantitativ și să stăm lipiți de ecran și noi, și copiii, să merităm salariul. Aș fi mutat asincron mai multe activități ca să pot să organizez activitatea pe grupe, însă… nu, trebuie să stăm pe ceas. Și acest „ceas“ este relativ, căci niște genii au considerat că lecția se poate condensa cu o baghetă magică și să încapă în 30 de minute. Chiar și online, nu poți galopa printre etape, ca să nu mai pun la socoteală timpii morți în care aștepți să deschidă fiecare microfonul și să răspundă… Așadar anul acesta nu pot decât să mă bucur că orele profesorilor sunt, cu o excepție, ultimele în orarul clasei mele și mă pot organiza cât de bine pot. Mi-am spus că mai important decât să-mi fac „ora“ este să-mi desfășor lecția cum se cuvine.

Revin la ora de arte. Când o organizezi la școală, îți iei de cele mai multe ori măsuri de prevedere, nu te bazezi pe nimeni prea tare. Teoretic ar trebui ca fiecare să vină cu ce trebuie pentru proiect, dacă lista e dată cu ceva timp înainte. Iar toamna e cel mai greu, dacă ceri cumva să fie adunate ceva materiale din natură. Nu mi s-a întâmplat niciodată, în atâția ani de zile, să am 100% materialele cerute. Mereu a fost cel puțin un copil, dacă nu mai mulți, care să „uite“. Cum la matematică abia am încheiat capitolul de geometrie, am zis să profit și să mai sistematizăm un pic. Am dat cu o săptămână înainte mesaj părinților că vom avea nevoie de frunze și i-am rugat să le adune încă de atunci și să le pună la presat între file de ziar – a-tot-prezentele pliantele publicitare de la intrarea în bloc. Era nevoie să stea drepte și să se usuce cât de cât până vineri. Era minunat dacă găseau și mai multe culori de frunze.

Nu am dat niciun indiciu despre ceea ce am de gând să propun. Deja tot „suspansul“ despre ce facem la școală nu mai există la ora de română, unde se uită înainte ce literă urmează să învățăm, așa că măcar acolo unde se mai poate, mai păstrez nițică curiozitate. Totuși, intrarea în scenariu roșu a schimbat planurile, așa că am adăugat încă de seara tema pe clasa online:

Pentru mâine la arte vor avea pregătite:
– frunzele pe care v-am rugat să le presați de weekendul trecut;
– lipici, de preferat o formă lichidă (aracet, lipici lichid, cel solid doar dacă nu e altă variantă);
– o coală albă de hârtie;
– jocul de tangram;
– foarfecă;
– o ceșcuță cu gura nu prea mare, să desenezi cercuri cu ajutorul ei;
– o cariocă neagră mai subțire, dacă nu – markerul negru.

În naivitatea mea m-am gândit că, dacă veneau la școală, le-ar fi pus frumușel de seara în ghiozdan. În acest caz, pe birou. Dar… în pauza de dinainte de oră, când am pus pe ecran lista cu necesarul, pentru mulți era o noutate. Exceptând frunzele. A început o goană nebună prin casă, împreună cu părinții, să le adune. Sau copilul buchisea lista din fața ecranului și striga, precum iedul lui Octav Pancu-Iași, „mama, vreau și…“. Am crezut că strategia listei date de cu seara va fi de folos. Sunt în căutarea altei idei… mai bune și cu efect mai sigur.

Proiectul pe care îl aveam în minte are ceva vechime, l-am realizat mai demult pe site cu copiii și știam că pot ieși lucruri grozave. Le-am arătat colajele mele model și apoi le-am lăsat pe ecran, toată ora, câteva montaje amuzante realizate cu piesele de tangram. Acolo unde jocul de tangram nu a mai fost de găsit, au combinat singuri alte forme geometrice. Am explicat cum lucrăm, mai ales că, în funcție de tipul de lipici (lichid sau solid) se schimba procedura. Primul îl puneam pe frunză, al doilea întâi pe hârtie, ca să nu rupem frunza. Tirul de întrebări nu a fost prea lung. Ce facem cu ceșcuța? – Dacă termini și peisajul tău are nevoie de completări, o folosești să decupezi un disc. Putem desena și cu creionul? – Nu, se rupe frunza, conturăm cu carioca, căci e mai moale.

Dar cea mai tare întrebare a venit la final: Dacă am uitat să adun frunze, eu ce fac? A fost momentul în care speranțele mele că am făcut ce trebuie pentru a pregăti activitatea s-au risipit. Odinioară, la școală, pentru aiuriți iresponsabili rezolvai cerând câte-o frunză de la unul sau de la altul care au strâns mai multe. Anul acesta, cu noile reguli, nu mai ai voie să faci schimb de obiecte. Dar când sunt acasă? N-am avut nicio idee. Ce să-i spun?! Să plece repede să ia trei frunze din fața casei?! Dacă era singur acasă?! Să mă întreb dacă în cele 15 minute aproape în care „ne-am pregătit“ aveai timp să iei ceva pe tine și să alergi repede, părinte, în curte? Chiar nu știu.

Am trecut la lucru. În fața camerei, cu microfoanele oprite, am pus muzică pe fundal și mă uitam la ei cum lucrează. Îmi mai dădeam seama după expresia lor că e o problemă, mai opream sunetul și vorbeam. La fel cum vedeam foarte bine unde copilul nu lucra singur, deși am insistat să nu fie ajutat. Nu era nimic nou, nimic dificil, să desenezi conturul unei piese, să decupezi și să lipești. Am spus o dată, m-am asigurat și că a auzit și cine trebuie și am privit aproape jumătate de oră cum nu contează că toată clasa vede cum încalci o regulă. La finalul orei i-am rugat pe fiecare să ridice tabloul să văd și eu ce a lucrat și în linii mari s-au descurcat onorabil. Am întâmpinat și proteste, că „nu e gata“, mai vrea să coloreze și să mai pună ceva, așa că am notat provizoriu lucrările și le-am dat voie să continue după-amiază, urmând să urce poza pe platforma online să văd finalul. Pentru unii migală, pentru alții grabă, dar au lucrat.

Nu știu dacă pățiți și voi, dar mi-au „dispărut“ doi copii. Nu mai răspundeau, deși fuseseră peste zi la activități, nu am văzut nimic din ce au lucrat, nu au trimis mai apoi nicio fotografie. Plus că mă așteptam ca și copilul care nu s-a pregătit pentru lecție să recupereze cumva activitatea în cursul după-amiezii și să urce o imagine. Ei bine, nu.

Așadar cu toate acestea nu am nici cea mai mică idee cum aș putea să responsabilizez clasa, cum să fac să fie clar că totuși nu ne jucăm de-a școala și că, în cele din urmă, evaluarea trebuie să fie corectă și să nu să-i mângâie pe fiecare pe căpșor și să le acorde un Fb ca să nu plângă. Banul muncit este mult mai apreciat. Dacă în evaluarea la arte contează foarte mult procesul și efortul depus de copil – iar acesta este zero – cum să fii obiectiv?! Ce calificativ să acorzi acolo unde se lucrează pe modelul „mama-mpunge și eu trag“?

Voi cum stați…?

Aplicația Mate 2000+, o altă perspectivă asupra învățării

Deja a trecut jumătate de an de când tot gândim și regândim sistemul de învățământ, o mulțime de de idei, dar soluții… cam deloc. Ceea ce multă lume a realizat deja este că se poate face învățământ online, însă e nevoie de resurse construite în acest scop, căci adaptările și cârpelile nu prea merg. Cea mai discutată variantă a fost aceea în care se înregistrează toate, dar toate lecțiile, pentru toate clasele, astfel orice copil având acces la conținuturi în acea mult lăudată și așteptată bibliotecă virtuală. Propuneri au fost numeroase, constituirea de echipe de profesori pe discipline, mai multe cadre didactice care să înregistreze același conținut, astfel încât copiii să aleagă stilul de profesor care li se potrivește mai bine sau cu care rezonează eficient. Însă toate acestea înseamnă o investiție de resurse care… „nu sunt“. Voință poate că ar fi. În acest context, profesorul de la clasă ar deveni un facilitator în învățare, ar urmări etapele de consolidare, poate am ajunge și la evaluări standardizate… și cine știe ce ne mai rezervă viitorul!

Însă ideea de a oferi copiilor acces la conținuturi online a fost integrată colecției de culegeri din seria Mate 2000+ de la Editura Paralela 45. Dacă ați ajuns la gimnaziu, e aproape imposibil să nu fi luat contact cu variantele acesteia. Am terminat anul acesta clasa a opta pentru a doua oară și cărțile acestea mă vor urmări multă vreme… căci le-au mâncat pe pâine ambii copii.

Culegerile sunt organizate pe nivel de studiu, nu doar cronologic, ci și ca nivel de învățare: inițiere, standard, consolidare. În plus, în această vară au primit și un accesoriu care, cred eu, pentru copiii mai puțin norocoși cu un profesor calificat la clasă, va fi mană cerească: aplicația MATE 2000+, destinată învățării individuale sau în sistem online și care pune la dispoziția elevilor în circa cinci minute conținuturile esențiale legate de un anumit subiect.

Culegerile achiziționate în această toamnă au imprimat un cod QR pe coperta doi a volumului tipărit cu ajutorul căruia, odată ce aplicația a fost instalată în sistem Android sau IOS, elevul poate relua, de câte ori simte nevoia, conținutul lecției pentru a rezolva exercițiile. Codul face accesibile toate lecțiile pentru culegerea din care a fost preluat. Ținând cont că ultimele reglementări interzic înregistrarea profesorilor care susțin activități la distanță, acestea se dovedesc încă o dată utile celor care au nevoie de mai mult timp pentru a parcurge o lecție nouă.

Primele meniuri accesibile la deschiderea aplicației, ca profesor.

Când am instalat aplicația pe telefon pentru a vedea și eu despre ce e vorba, am chemat-o pe Iris, proaspăt trecută prin coșmarul evaluării naționale, să își dea cu părerea. I-a plăcut ce a văzut și cu o umbră de regret mi-a spus că pentru ea e „prea târziu“. Însă nu cred că și pentru cei încă la gimnaziu. Am utilizat aplicația cu un cont de profesor și am avut astfel acces la toate clasele. După ce am răsfoit și am ascultat câteva lecții – nu sunt doar scrise, ci și audio – mi-am dat seama că aplicația ar putea rezolva și alte probleme. Am observat că, în învățământul primar, multe colege debutante aleg să susțină examenul de definitivat la specialitatea „educatori“, deoarece la acest nivel nu se dă matematică. Nu spun că examenul este unul ușor, dar înainte de a da bir cu fugiții, dacă tot ai ales să fii învățător, poate îți încerci puterile cu provocările programei ce include de fapt mult mai puține conținuturi decât e nevoit un copil de clasa a opta să parcurgă pentru admiterea la liceu. Recomand oricum cu căldură volumul pentru clasa a cincea, am văzut că există acum în programa nouă un capitol dedicat metodelor de rezolvare a problemelor, aritmetic, nu prin ecuații, așa că puteți achiziționa culegerea.

Din cuprins

Mă gândesc că poate nu ar fi rău ca și pentru ciclul primar să avem parte de asemenea aplicații. Așa ar fi mai puține plângeri ale părinților că nu știu cum să explice copiilor anumite conținuturi ratate la școală și… o ocazie de „a doua șansă“ pentru cei care în anii lor de școală primară au ratat lecțiile despre ortograme (cel puțin).

Culegerile Mate 2000+ sunt disponibile în librăria online a Editurii Paralela 45, pe nivelul Inițiere, Standard și Consolidare, iar pe site-ul editurii le puteți și răsfoi.

Captură de ecran din două lecții, primul cadru dintr-o lecție de clasa a cincea și un altul dintr-una de geometrie.

Le puteți găsi și în alte librării, precum eMag elefant Libris Librarie.net LibrariaDelfin Cărturești , dar nu uitați să verificați că achiziționați ediția din 2020, altfel nu veți avea codul de acces la aplicație.

Flori de toamnă – colaj

Nu credeam să scriu vreodată așa ceva, dar am trecut cu bine de coșmarul primei ore de arte. De ce coșmar? Pentru că niciodată nu m-am gândit să am atâtea „proceduri“ la pregătire… Dezinfectarea mâinilor, pregătirea hârtiei, ștanțarea florilor, tipărirea modelelor, dacă mă mânca nasul, mă dezinfectam iar, așteaptă să se usuce mâinile, continuă… Scoate folii de plastic, pune în fiecare o vază, 5 flori mari, 5 flori mici și două funze… Mi s-a părut că nu se mai termină! Apoi, la școală, dezinfectează-te, scoate-le pe toate din pungă și așază-le pe bănci, înainte să vină copiii. Tot ritualul acesta e descurajant, mai ales când sunt multe elemente și mici de distribuit! În mod normal, toate materialele ar fi stat pe catedră, ei s-ar fi autoservit cu ce aveau nevoie și rezultatele ar fi fost surprinzătoare. Dar acum… toată lumea are același număr de elemente. Însă… după cum vedeți, combinate diferit.

Proiectasem această temă de la sfârșitul verii, de când am fost iar în angro și m-am blocat la raftul cu perforatoare. Mi s-au lipit de degete modelele acestea două de – nici nu știu cum să le zic – altfel decât crizanteme. Îmi imaginasem atunci mai multe suprapuse, de nuanțe asemănătoare, răsucite și volumetrice… Doar că am simplificat și bine am făcut, unele nu au ajung întregi pe hârtie nici în această variantă simplă.

Tema nu avea de fapt prea mult de-a face cu florile de toamnă, ci cu faptul că vaza trebuia decorată cu liniile pe care le-am învățat noi în această săptămână la matematică: verticale, orizontale și oblice. Era și o probă de colorat și am constatat cu mare satisfacție că încep să controleze bine creioanele și să nu mai depășească conturul. M-am bucurat să văd că au avut propriile variante de colorat. Modelul meu (cel cu fundal verde) a fost fotografiat și pus pe proiector, dat fiind faptul că dimensiunea reală a acestor mici tablouri este cea a unei cărți poștale. Ar fi fost imposibil să o examineze toți.

Chiar și puse în folii de plastic, tot am avut emoții că nu ajung cu toate la ultima oră. Deși le explic în fiecare zi că ceea ce găsesc pe bancă rămâne neatins până nu le spun eu să ia un anume element… e greu. Ce dacă eu spun să nu umbli, să nu le scoți, mai ales?! Doar nu vorbesc pentru toată clasa, nu? Pentru unii trebuie să vorbești adresat, eventual de câteva ori, ca să priceapă.

Pozele inserate în articol le-am făcut mai mult orbește, întinzând telefonul deasupra băncii, fără să văd exact ce prindeam. Unele sunt și mișcate… Dar în condițiile date, e tot ce puteam face. Îmi lipsește turul galeriei de la finalul orelor de arte, așa că îl pregătesc eu acasă și îl vom admira ora viitoare. Mai avem de lucru la trecut numele artistului pe spate, pentru a rămâne anonime, dar ne străduim. Așa încep să își dea și ei seama cam cât de bine s-au descurcat și ce ar mai fi fost de făcut.

Lucrările ajung acasă, sper eu în portofoliul pe care trebuie să îl organizeze singuri și pe care să am și eu ocazia să îl văd măcar la primăvară!

Am lipsit. Cum recuperez temele?

Ni se întâmplă, inevitabil, tuturor, pe parcursul vieții de școlar, dar mai ales mai târziu, ca părinte de elev, să ne confruntăm cu problema recuperării conținuturilor după o zi de absență. Amintirile mele din primii ani de școală sunt unele în care cred că am învățat cele mai multe noțiuni de „responsabilitate“. Cu cheia la gât din clasa întâi, dar cu mult antrenament de „Singur acasă“, până în clasa a cincea inclusiv mă trezeau părinții înainte să plece la tren, mâncam ce găseam lăsat pe masă, mă îmbrăcam cu ce era deja călcat pe scaun, îl trimiteam și pe fratele meu la grădiniță și plecam la școală. Tata m-a dus o singură dată când mi-a arătat și unde e școala. Apoi mai mergeau doar la ședințele cu părinții.

Temele și absolut orice era legat de școală erau responsabilitatea mea, de la ce trebuia să „ne luăm“ pentru lucru manual și arte, la temele de efectuat. Dădeam raportul că „mi-am făcut temele“, deși acum sunt sigură că, măcar la început, se mai uitau pe furiș în caiete să vadă dacă chiar așa e, dar cel puțin eu m-am simțit întotdeauna ca oaia care trebuie să-și ducă singură blana.

Ultimul deceniu a adus mari schimbări la nivelul comunicării între părinți și școală. Avantajele ar fi colosale, dacă toți cei implicați ar privi lucrurile cu responsabilitate (ca o paranteză, când un mesaj cu o vechime de o lună și jumătate nu a fost văzut în timp util, adică abia la o săptămână după ce deja expirase, nu mai ai cuvinte), însă multe dintre aceste alternative nu sunt neapărat în favoarea copiilor, care sunt degrevați de responsabilități care le aparțin.

Pentru că legat de teme se pot spune multe, încerc să rămân pe un singur subiect:

Ce faci, ca părinte, când, din diverse motive, copilul a lipsit de la școală?

Cea mai simplă variantă și extrem de folosită în ultimul timp e să dai un mesaj pe grupul de părinți, tuturor, „Ce teme avem azi?“ Nu mai comentăm că acele grupuri, care irosesc timpul tuturor, ar trebui folosite pentru informații relevante despre școală, dar de cele mai multe ori aceste mesaje nici nu sunt însoțite de o minimă introducere cu „scuze“ și o justificare, măcar de ochii lumii, a situației. Până la urmă, nu e nimeni dator să răspundă…

La seria trecută de elevi îmi amintesc că îmi spuneau copiii cum unul dintre colegi (părintele lui) cerea mereu tema pe grupul de whatsapp, dar de la un moment dat nu i-a mai dat-o nimeni. De ce? Pentru că atunci când eu dădeam și explicam tema în clasă, el se juca sau nu era atent. Și colegii s-au săturat.

Ar fi o întrebare bună de pus. Când doamna a dat tema – pe care presupui că ceilalți copii o știu, dacă îi întrebi – ce făcea copilul tău? Poate că, de fapt, ai altă problemă de rezolvat, dacă el „nu știe“ ce are de făcut. Poate că e timpul unei discuții serioase despre atribuțiile lui la școală, dacă nu ați avut-o până la acel moment.

Cel mai politicos este, dacă nu ai altă soluție, să deranjezi, în privat, un părinte cu care te înțelegi mai bine și să îl rogi să te ajute. Nu doar copiii trebuie să aibă relații amicale cu colegii, și părinții trebuie să ajungă la un numitor comun. Dacă nu poate sau nu vrea – treaba lui de ce – poți încerca cu un altul. Și dacă cumva ajungi să îi iei la rând pe toți și nimeni nu te bagă în seamă, ar trebui să îți pui niște mari semne de întrebare.

A doua variantă pe care nu o agreez nicicum e „o sun pe doamna“. Una-două, indiferent de oră, suni o persoană care deja și-a făcut datoria la școală, poate obosită sau poate fură un pui de somn, să ceri tu raportul zilei. Asta e, n-am fost și n-o să fiu niciodată, cum îmi spune fiica mea, delicată. Prea de multe ori am dat un deget și mi s-a luat toată mâna, acum, dacă am făcut o regulă, merg cu ea.

A treia variantă necesită muncă, dar are și cele mai mari beneficii. Presupune însă organizare, anticipare, relații sociale, comunicare… adică acele abilități de viață de care multora li se cam rupe, pe românește.

Dacă știi că va lipsi copilul de la școală – când e programat la doctor, de exemplu – poate pregăti terenul cu o zi înainte. Gigele, eu mâine nu vin la școală… Dacă dă doamna o fișă, ceva, îmi iei și mie una, te rog? Vin eu pe la tine să o iau după-amiază și îmi zici, dacă poți, și ce alte teme avem? Relația de prietenie/colegialitate trebuie să fie suficientă și, mai ales, reciprocă, pentru a face un astfel de efort.

Dacă nu vi s-a mai întâmplat, discutați cu copilul: Cu cine te înțelegi tu cel mai bine din clasă?
Și, dacă copiii încă nu au telefoane sau nu știu cum să ia legătura unul cu celălalt, trimiți un mesaj părintelui copilului numit ca „cel mai bun coleg“ și ceri permisiunea să îl deranjezi, dacă este de acord, la o anumită oră, ca cei doi prieteni să stea de vorbă și să lămurească ce anume s-a întâmplat la școală. Ca să funcționeze, e nevoie de pregătire de ambele părți. Copiii trebuie să aibă lângă ei manualele și caietele și să fie capabili să explice noțiunile parcurse și temele de efectuat și cel puțin la început trebuie să îi învețe cineva să urmeze aceste etape. Mai nou, puteți face și o întâlnire video sau schimb de poze, deși nu e indicat cu rezolvările – la momentul când e cerută tema, mulți au și completat pe caietele tipărite.

Beneficiile sunt enorme. Pe lângă faptul că sunt încurajați să comunice (să nu uităm că în primele clase primare, când ar trebui puse bazele unei astfel de relații, studiem disciplina „Comunicare în limba română“), au de câștigat ambii copii implicați în dialog. Ca să nu mai spun de întărirea relației între cei doi, pe linia „Prietenul la nevoie se cunoaște.“

E inutil să spun că, dacă nu rupi pisica-n două din clasa întâi, e (mult) mai greu mai târziu. Am trecut prin gimnaziu și prin liceu și am stat în grupuri de părinți care nu se comportau ca și cum ar avea acasă un adolescent, ci un copil de grădiniță. Întrebări stupide și griji exagerate la care deja exista răspunsul pe grupurile copiilor, dar și solicitare de teme la vârste la care autonomia copilului ar trebui să fie deplină. Nu arătau decât că acolo comunicarea este într-un singur sens și asta e trist.

Să risc să întreb cum se procedează la voi?

Mica vrăjitoare – Proba focului, Lane Kaaberbol

Mica vrăjitoare – Proba focului, Sângele Viridianei, de Lane Kaaberbol

Ieșeam din carantina forțată când am terminat de citit primul volum din „Mica vrăjioare“. Trecuse deja o lungă perioadă în care televizorul a fost un bun prieten, dar deja nici pe netflix nu prea mai găseseam nimic ca lumea de omorât timpul. Atunci m-am întâlnit cu Clara, eroina volumului, și pentru câteva ore m-am rupt de realitate și m-am lăsat dusă departe, între pagini. Povestea se împletește undeva între cea a Lyrei și daimonului ei, Oksa Pollock și Harry Potter, eroi pe care, dacă nu îi cunoașteți, vă recomand să îi întâlniți la ceas de seară sau în weekend. Poveștile sunt fiecare în sine speciale, dar povestea Clarei are firul ei propriu și original.

Dacă cele pe care le-am menționat sunt lecturi pentru copii mai mari, Mica vrăjitoare este însă o poveste pentru cititori de vârstă mai mică. Ceva mai simplă ca structură, poate fi abordată cu succes de la clasa a doua sau a treia, în funcție de nivelul de citire al copilului. Ca idee, pentru a determina dacă o carte este sau nu recomandată unui copil, pe lângă marcajele editurii, acesta trebuie să poată parcurge cuvintele integral, nu pe silabe, iar de pe o pagină să nu selecteze mai mult de 5-7 cuvinte necunoscute. Dacă media aceasta este mai mare, înseamnă că volumul depășește puterea sa de înțelegere și trebuie musai asistat, astfel încât să nu treacă peste noțiunile neînțelese.

Ce mi-a plăcut însă cel mai mult este construirea personajului mai aproape de dilemele și încercările unui adolescent normal decât către personajul cu puteri supranaturale, pe care și noi le descoperim împreună cu ea. Teama, curiozitatea cu care își explorează noile puteri sunt controlate împreună cu cel care citește. Sufletul ei pereche – ciudata pisică uriașă, cu ochi galbeni și arzători – îi va fi sprijin când trebuie să o înfrunte pe cumplita Chimera, vrăjitoarea exilată. Însă întâi de toate, trebuie să meargă la școala vrăjitoarelor pentru a învăța să-și stăpânească noile puteri. Și… în ton cu pandemia căreia și noi ne străduim să îi facem față, și Clara are parte de homeschooling, mătușa ei fiindu-i îndrumător pe acest drum nou plin de magie al vieții ei.

Am lăsat-o pe Clara la sfârșitul primului volum, după o încercare teribilă în care a demonstrat că adevărul, mai presus de toate, este cel care învinge. Probele pe care a trebuit să le treacă aminteau cumva de cele folosite în Evul Mediu în vânătoarea de vrăjitoare a Inchiziției, însă de data aceasta nu a fost singură. Victorioasă în fața tribunalului vrăjitoresc, rămâne acum să aflu în volumul doi, în pregătire la editura Paralela 45, cum evoluează conflictul, căci primele întâlniri dintre cele două personaje nu au fost deloc în favoarea Clarei.

Volumele sunt disponibile în librăria online a Editurii Paralela 45, unde puteți și răsfoi sumarul, dar și la Libris, Librarie.net, Diverta, Librăria Delfin, eMag (easybox), Carturesti, BookCity . Volumul doi este pregătit să apară în această toamnă, așadar, dacă deveniți nerăbdători, nu veți avea prea mult de așteptat.

De ce trebuie să fie școala online o luptă între tabere?

Stau, mă uit și mă minunez de câte apar în online legate de școală și mi se pare că uneori batem drobul de sare în perete cu atâta zel că devine înfricoșător. De ce nu ne relaxăm puțin, să ne simplificăm viața? Și așa e vai de noi, toate ne lovesc din toate direcțiile…

Școala online. Să fim serioși, nu merge 100%, nu ne place, creează un grad ridicat de disconfort și ieșire din normal. Însă nu avem de ales. Chiar trebuie să ne ambiționăm aiurea, în loc să încercăm să obținem tot ce putem din această situație? De multe ori îi auzeam pe părinții mei – fă-o, că nu cere de mâncare. Adică, dacă efortul e minim, de ce să nu faci un lucru bine și preferi să îți bați joc?

Sunt părinte și sunt profesor. Sunt în ambele tabere. Mă doare când văd că eu mă dau peste cap pentru copiii altora și copiii mei sunt tratați în bătaie de joc. Dar îmi spun mereu că vreau să fiu eu exemplu pentru ceilalți, căci nu ai cum, muncind serios, să nu ajungi, chiar și mai târziu, la rezultate.

Materialele trimise online copiilor

E o poveste lungă cu materialele trimise online. Să faci o poză „bună“ înseamnă multe: să fie luminată toată, să nu fie mișcată, să nu fie galbenă sau neagră, să nu fie în perspectivă. Nu mai spun că o poză proastă îți mănâncă pe pâine tonerul imprimantei… Ani de zile am primit în gimnaziu teme pe whatsapp, am prelucrat poze ale paginilor în perspectivă, să le aduc în același plan, am tăiat decor și le-am luminat. O muncă nebună.

Ca profesori, le cerem copiilor să aibă caietele și cărțile îmbrăcate, să nu aibă pete de mâncare pe temă. Cam ce credeți, dragi colegi, că transmite despre fiecare dintre noi o poză făcută în silă unei pagini aruncate pe tastatură sau o imagine pixelată de nu o poți citi, darămite rezolva? Credeți-mă, aceeași lipsă de respect pe care o reproșați voi elevilor voștri!

E de bun simț când trimiți un material de învățare să o faci în așa fel încât să nu împiedice cu nimic copilul în lupta pe care o are de dat cu cerințele de pe pagină. Cât de greu e să scanezi o pagină dintr-un caiet? Da, durează mai mult decât să faci repede o fotografie la becul din cameră. Dar e ca și cum te-ai duce îmbrăcat la școală căzut din dulap față de sculat din pat. Cum vreți să învețe elevii să fie atenți la detalii, să tindă spre lucrul bine făcut, dacă exemplul pe care îl dați e că „merge și așa“?

Materiale obligatorii

Aberațiile nu se opresc aici. Faci lecții online, spui copiilor că au nevoie de X material. Să îi anunți azi și să îl ceri mâine, în condițiile în care toate librăriile au anunț pe prima pagină a site-ului că sunt întârzieri la livrare din cauza numărului mare de comenzi, mi se pare absurd. Însă… dacă tot faci online și le dai copiilor temă din acel caiet, chiar îți cade mâna să le și scanezi pagina? Ce vrei să demonstrezi cu atitudinea aceasta?? Cum poți să îl cerți că la libraria X a durat 15 zile să îi trimită comanda și a văzut când a deschis coletul că nu avea caietul pe stoc?

Verifică site-ul editurii, unii dau primele pagini gratis, dă-le linkul copiilor, ajută-i… sau nu le cere nimic cu titlu obligatoriu. Acum, serios, după ce că duc pe umeri o greutate pe care nimeni dintre noi nu a fost silit să o ducă la o asemenea vârstă, îi mai și certăm că nu se comportă impecabil?

Întâlnirile online

Credeam că e simplu, că avem nițel antrenament și deschidere. Însă cu cât plec mai mult urechea, cu atât îmi dau seama că unii suntem duși tare cu pluta pe coclauri.

Clasa e în sistem hibrid, jumătate sunt online. Un copil se îmbolnăvește și nu mai poate veni fizic la școală, însă nu este primit în grupa online pe motiv că… el are „scutire“. Doamne,iartă-mă, dar la ce nivel de prostie am ajuns? Sau de indiferență față de munca pe care o facem?? În loc să ne bucurăm, ca profesori, că un copil își dorește să învețe și vine el către noi, îl respingem?? În loc să profităm de părțile bune pe care le are școala în acest sistem hibrid, ne încăpățânăm să ne batem joc de ea?? Sunt conștientă că unii dintre cei încasează leafa ca profesori nu pot fi și numiți astfel, dar, cu ce te deranjează o astfel de situație?

Ajung să cred că ne merităm soarta și mi se pare că ar trebui să avem un sejur la balamuc, să ne tratăm un pic, să revenim un pic mai calmi și mai dornici să trecem cu bine peste toate. Dacă aveți exemple „mai bune“ ca ale mele, le puteți adăuga mai jos. În fond, și țăranul s-a întors la soția lui după ce a văzut câtă prostie e pe lume…

Talente de Năzdrăvani

Author Archives: Cristina H.