Începe școala: număr până la 10 și respir ușor…

Vacanța aceasta a fost una pe hârtie, cam la fel de falsă cum a fost prin multe locuri și școala online. N-am avut curaj să plec să stau nicăieri. Am sărit într-o dimineață în mașină, am oprit direct sus pe munte. Am tremurat o oră în bătaia vântului, am sorbit peisajul, apoi m-am întors acasă. A doua zi am făcut un drum identic la mare, fără nicio oprire. Am stat pe o plajă suficient de goală (dar prea plină pentru așteptările mele), mi-am ars nasul, am făcut de două ori baie și am bifat și marea.

Nici nopțile nu sunt mai liniștite. Mă visez deja la școală, neputincioasă. Îi povesteam colegei mele că m-am „văzut“ în prima zi de școală: eu nu mai aveam voce, oricum inutilă de dincolo de mască, copiii alergau ca apucații pe hol, măștile zburau sau le făceau praștie, iar un grup de părinți se certa la intrare cu paznicul că vor musai să intre să verifice ei săpunul și hârtia de la toalete și dezinfectantul din clase. Nici măcar n-am putut să râdem… doar am tăcut.

Habar n-am ce se va hotărî. Știu însă că eu, ca profesor, mă voi supune. Facturile vin, ratele la bancă și ele, eu nu îmi permit să scap frica din pumni și să spun că nu mă duc la muncă. Dacă mă îmbolnăvesc… intru în medical… și poate scap. Însă știu că nu am de ales. Îmi doresc la școală nu pentru că mi-e lene sau nu mă descurc online, ci pentru că online pierd deja o parte dintre copii și sunt omul care, dacă are un copil în catalog, se dă peste cap pentru el. Online eu nu pot garanta părinților nimic, pentru că online nu depinde de mine. Online depinde și de ei… iar mulți dintre părinți nu sunt disponibili. Online număr pe degetele de la o mână copiii care s-ar descurca fără probleme. Pe cealaltă mână însă îi număr pe cei care nu vor fi prezenți… plus grupul numeros al celor care abia ar face față.

Se pare că școala va începe. Însă ne vom întoarce la vechile noastre probleme care în noul context au devenit răni adânci. Până acum respectarea Regulamentului școlar și a regulilor la școală era ceva… să spunem, optimist, relativMai închideai ochii, mai treceai cu vederea o abatere… însă acum, ca să poți pune în practică respectarea regulilor, e nevoie de o disciplină de fier. Dacă copiii nu au voie să intre în contact unii cu alții, cu obiectele altora, trebuie să păstreze distanța, să poarte masca, înseamnă că copiii aceștia ori au căpătat peste noapte mai multă minte decât o sumedenie de adulți pe care îi văd zilnic pe stradă, ori s-au maturizat brusc și au devenit cetățeni responsabili.

Mă voi duce la catedră și am o fișa a postului. Probabil din toamnă ne vom trezi cu ea modificată, pe lângă aptitudinile online introduse la sfârșitul anului școlar vom scoate din pălărie și unele medicale și polițienești. Acum nu mai e atât de ușor de ignorat că X aleargă prin clasă, că îi mângâie sau îmbrățișează pe colegi chiar dacă nu vor, că umblă în cutiile lor cu rechizite ori că schimbă, spre propriul amuzament, penarele între ele. Acum tot acest comportament devine un pericol. Dacă consideră că masca e o exagerare, că mama lui spune că sunt tâmpiți cei care își pun botniță de bunăvoie și smulge pe ascuns măștile colegilor și le aruncă pe jos… eu ce pot face?

Mai exact, de ce mă voi duce eu la școală? Da, voi semna condica. Îmi voi lua salariul, îmi voi plăti datoriile. Dar pentru copii? Dacă îmi micșorezi ora, în cele 30 de minute nu voi apuca să fac mare lucru, poate cu chiu cu vai voi preda lecția. Îmi amintesc una din orele de practică, la clasa întâi, litera E de mână. 32 de copii în clasă, eu și învățătoarea, mergând pe la fiecare să le arătăm ținându-le mâna cum se scrie. S-a sunat și am mai stat și în pauză, amândouă, cu câțiva copii…

Trebuie să ne resemnăm cumva și să acceptăm că suntem „în vreme de război“ și lucrurile nu pot curge la fel. În timpul conflagrațiilor, școlile s-au închis când învățătorii au plecat pe front. Elevii au pierdut niște ani, s-au reînscris la nivelul la care au rămas când s-a putut. Alții, capabili să învețe singuri, au mers la școlile încă funcționale și au dat examenele de diferență pentru a promova totuși clasa, chiar dacă nu au frecventat. Noi… vrem să facem, pe românește, din rahat bici.

Unii pot, alții nu…

Unii copii, destul de mulți, sunt capabili ca, susținuți de părinți sau singuri, să studieze online. Pentru ei, sistemul de homeschooling ar fi soluția mult-așteptată. Pentru ei, să dai examene semestriale și să le promovezi ar fi exact ceea ce au nevoie. De ce nu se poate organiza un sistem de școli umbrelă și în România, astfel încât copiii să fie integrați unui sistem coerent?

Alții, foarte mulți, s-au acomodat cu școala online. Poate că nu le place și și-ar dori să stea în pauze cu colegii, însă acceptă situația. Se trezesc dimineața, dau drumul la calculator, ascultă conștiincioși și își fac temele. Pentru ei, riscul de a veni la școală e inutil, căci ei au suficientă motivație intrinsecă să meargă mai departe. Dacă au noroc, și profesorii sunt deschiși să îi sprijine în demersurile de învățare.

Rămân însă ceilalți pentru care școala e locul unde să pleci de-acasă, să îți etalezi ultimele achiziții, să susții bullyingul ca stil de viață, căci învățătura nu pare a fi de folos în anii ce vin. Lor li se adaugă și copiii năpăstuiți de soartă care ar învăța dacă ar putea, dar nu au cu ce, nu are cine să-i ajute. Pe ei îi condamnăm. Din atâta dorință de a fi „corecți“ cu toată lumea, de a ne face că muncim, pe ei îi trecem clasa și când ne ducem fizic la școală, dar mai ales acum, când nu au frecventat.

Dacă consultați orice monografie de școală de dinainte de Al Doilea Război Mondial, veți vedea că repetenția era ceva la ordinea zilei. Puțini deveneau absolvenți ai unui ciclu școlar tocmai pentru că presupunea un efort deosebit. Acum considerăm repetenția traumatizantă și ne felicităm că am salvat copilul de la suferințe inutile când, de fapt, îl condamnăm la altele, mai târzii și mai dureroase. Să spunem că nu e obligatorie clasa pregătitoare, că a fi făcut jumătate din ea e o realizare. Dar dacă el nu poate participa online nici în clasa întâi… practic stă un an acasă, degeaba, de ce trebuie să promoveze clasa? Cu ce îl ajut eu dacă el nu știe să scrie, să citească și să socotească în clasa a II-a?

Sunt de acord că nu poți lăsa un copil repetent doar pentru că nu a avut posibilitatea să se conecteze, trebuie să-i dai însă șansa unor examene de diferență, iar dacă le promovează corect, să treacă clasa. Dar dacă nu…? Dacă copilul nu știe să adune până la 20 când ar trebui să poată până la 100, de ce să îl duci în clasa a II-a și să îi ceri să o facă până la 1000? Mi se pare că e situația unui doctor aflat în fața unui picior ce trebuie tăiat și ezită… dacă-l taie, omul se va chinui toată viața, dar va trăi. Dacă nu… va muri, dar vai! a murit pe două picioare. Cam așa și noi… trecem clasa copii pe care i-am ajuta mai mult dacă ar rămâne un pic pe loc, să achiziționeze ceea ce au nevoie să meargă mai departe.

Încotro…?

Învățământul online ne va sili să luam o decizie și să rupem pisica în două. Fabricăm posesori de diplome, „generația 2020“ la care orice angajator se va uita suspicios… sau ne revenim si stabilim clar niște criterii. Da, va fi greu, da, va fi nașpa pentru mulți obișnuiți să treacă ca gâsca prin apă prin școală. Dar pe termen lung vom avea de câștigat.

În încheiere, îmi doresc ca în Regulamentul școlar de ordine interioară să existe prevederi care să mă ajute în această misiune imposibilă, de a impune reguli unei comunități obișnuite să spună nu. Dacă i-am spus lui Gigel de 5 ori că nu e voie să smulgi masca colegului să o arunci pe jos, să am voie să îl scot pe Gigel din clasă și să vină mama să-l ia, să-i explice cam cum stă treaba, în stilul ei, că-l cunoaște mai bine ca mine. Absențele să se lase, ca pe vremuri, cu amenzi. Adică exmatricularea trei zile pe motive de indisciplină să te ardă la buzunar, așa poate te vei strădui ceva mai mult să îi bagi copilului în cap câteva reguli de bun-simț.

Nu mai știu ce să-mi doresc… ceva ce să îmi dea și mie sentimentul de siguranță și utilitate, nu de preș de șters picioarele pentru oricine consideră că școala vieții și numele pe un certificat de naștere este tot ce ai nevoie să împarți dreptatea în stânga și-n dreapta.

Cristina H.
Ultimele postari ale lui Cristina H. (vezi toate)
Posted in De-ale școlii, Jocuri și materiale didactice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente