De ce trebuie să fie școala online o luptă între tabere?

Stau, mă uit și mă minunez de câte apar în online legate de școală și mi se pare că uneori batem drobul de sare în perete cu atâta zel că devine înfricoșător. De ce nu ne relaxăm puțin, să ne simplificăm viața? Și așa e vai de noi, toate ne lovesc din toate direcțiile…

Școala online. Să fim serioși, nu merge 100%, nu ne place, creează un grad ridicat de disconfort și ieșire din normal. Însă nu avem de ales. Chiar trebuie să ne ambiționăm aiurea, în loc să încercăm să obținem tot ce putem din această situație? De multe ori îi auzeam pe părinții mei – fă-o, că nu cere de mâncare. Adică, dacă efortul e minim, de ce să nu faci un lucru bine și preferi să îți bați joc?

Sunt părinte și sunt profesor. Sunt în ambele tabere. Mă doare când văd că eu mă dau peste cap pentru copiii altora și copiii mei sunt tratați în bătaie de joc. Dar îmi spun mereu că vreau să fiu eu exemplu pentru ceilalți, căci nu ai cum, muncind serios, să nu ajungi, chiar și mai târziu, la rezultate.

Materialele trimise online copiilor

E o poveste lungă cu materialele trimise online. Să faci o poză „bună“ înseamnă multe: să fie luminată toată, să nu fie mișcată, să nu fie galbenă sau neagră, să nu fie în perspectivă. Nu mai spun că o poză proastă îți mănâncă pe pâine tonerul imprimantei… Ani de zile am primit în gimnaziu teme pe whatsapp, am prelucrat poze ale paginilor în perspectivă, să le aduc în același plan, am tăiat decor și le-am luminat. O muncă nebună.

Ca profesori, le cerem copiilor să aibă caietele și cărțile îmbrăcate, să nu aibă pete de mâncare pe temă. Cam ce credeți, dragi colegi, că transmite despre fiecare dintre noi o poză făcută în silă unei pagini aruncate pe tastatură sau o imagine pixelată de nu o poți citi, darămite rezolva? Credeți-mă, aceeași lipsă de respect pe care o reproșați voi elevilor voștri!

E de bun simț când trimiți un material de învățare să o faci în așa fel încât să nu împiedice cu nimic copilul în lupta pe care o are de dat cu cerințele de pe pagină. Cât de greu e să scanezi o pagină dintr-un caiet? Da, durează mai mult decât să faci repede o fotografie la becul din cameră. Dar e ca și cum te-ai duce îmbrăcat la școală căzut din dulap față de sculat din pat. Cum vreți să învețe elevii să fie atenți la detalii, să tindă spre lucrul bine făcut, dacă exemplul pe care îl dați e că „merge și așa“?

Materiale obligatorii

Aberațiile nu se opresc aici. Faci lecții online, spui copiilor că au nevoie de X material. Să îi anunți azi și să îl ceri mâine, în condițiile în care toate librăriile au anunț pe prima pagină a site-ului că sunt întârzieri la livrare din cauza numărului mare de comenzi, mi se pare absurd. Însă… dacă tot faci online și le dai copiilor temă din acel caiet, chiar îți cade mâna să le și scanezi pagina? Ce vrei să demonstrezi cu atitudinea aceasta?? Cum poți să îl cerți că la libraria X a durat 15 zile să îi trimită comanda și a văzut când a deschis coletul că nu avea caietul pe stoc?

Verifică site-ul editurii, unii dau primele pagini gratis, dă-le linkul copiilor, ajută-i… sau nu le cere nimic cu titlu obligatoriu. Acum, serios, după ce că duc pe umeri o greutate pe care nimeni dintre noi nu a fost silit să o ducă la o asemenea vârstă, îi mai și certăm că nu se comportă impecabil?

Întâlnirile online

Credeam că e simplu, că avem nițel antrenament și deschidere. Însă cu cât plec mai mult urechea, cu atât îmi dau seama că unii suntem duși tare cu pluta pe coclauri.

Clasa e în sistem hibrid, jumătate sunt online. Un copil se îmbolnăvește și nu mai poate veni fizic la școală, însă nu este primit în grupa online pe motiv că… el are „scutire“. Doamne,iartă-mă, dar la ce nivel de prostie am ajuns? Sau de indiferență față de munca pe care o facem?? În loc să ne bucurăm, ca profesori, că un copil își dorește să învețe și vine el către noi, îl respingem?? În loc să profităm de părțile bune pe care le are școala în acest sistem hibrid, ne încăpățânăm să ne batem joc de ea?? Sunt conștientă că unii dintre cei încasează leafa ca profesori nu pot fi și numiți astfel, dar, cu ce te deranjează o astfel de situație?

Ajung să cred că ne merităm soarta și mi se pare că ar trebui să avem un sejur la balamuc, să ne tratăm un pic, să revenim un pic mai calmi și mai dornici să trecem cu bine peste toate. Dacă aveți exemple „mai bune“ ca ale mele, le puteți adăuga mai jos. În fond, și țăranul s-a întors la soția lui după ce a văzut câtă prostie e pe lume…

Elev la școala online

Pentru hibrid ne-am împărțit în două grupe, cum am spus deja săptămâna trecută. Grupa 1 a mers în prima săptămână la școală, iar în a doua a stat acasă. Distracție și mai mare cu noul sistem de învățare online…

Pe scurt:

Luni. La religie am înțeles că nu s-au putut conecta. Eu nu particip, așa că nu este treaba mea. La TIC nu prea se auzea, iar profesoara dicta în draci și schimba slide-urile la fel de repede; la matematică nu a venit profesorul (o problemă cu orarul, se pare). La fizică a fost distracție maximă: profesoara ne întreabă pe toți dacă am înțeles, din online a răspuns o fată cu un da mai timid, iar profesoara s-a apropiat de monitor și ne-a spus că fețele noastre spun tot, așa că ne-a mai explicat o dată. Ora de română mi-a plăcut foarte mult, sincer mi s-a părut că am răspuns mai mult cei din online.

Ce nu înțeleg eu este de ce profesorii ne lasă cu camera înspre catedră și fereastră în loc să ne lase să-i privim pe coleguții noștri dragi. Le-am recunoscut după voce pe două fete din a doua grupă, Mi. și R., dar atât. Cam asta este interacțiunea dintre cele două grupe… Bine, oricum mai vorbim și pe grupulețul de whatsapp, dar nu prea poți să o consideri ca „socializare”.

Marți. Mai mulți profesori au impresia că noi, cei de acasă, nu vrem să participăm la ore și că nu ne interesează. De exemplu, profesoara de biologie a intrat în forță cu ascultare la cei din online (celor din clasă nu le-a adresat nicio întrebare). Nu am înțeles de ce ne-a întrebat despre personalități importante în biologie (nici nu mi-am dat seama că trebuie să notez așa ceva), dar mă bucur că nu m-a „ascultat“ pe mine. A, și conexiunea mea la internet a avut puțină pică pe profa, a trebuit să reintru în meeting de cel puțin patru ori, iar de două ori mi s-a întrerupt fix când răspundeam. La ultima oră am descoperit un lucru… pot face printscreen la slide-uri (am fost nevoită, din cauza maratonului în care se credea profesoara, căci nu apucam să scriu).

Miercuri și joi. Am reușit să ne conectăm la toate orele cu chiu, cu vai, un coleg din clasă a ajutat profesorul cu zoom-ul și ne-a și făcut cu mâna. Am descoperit că nu putem ieși la tablă… Chiar dacă avem tablă smart și teoretic putem scrie pe ea, ar trebui s-o facem cu mouse-ul. Dacă eu scriu hieroglife cu pixul, cu mouse-ul nici nu vreau să mă gândesc…

Vineri. Cea mai tare zi dintre toate… din cauza alegerilor, profesorii au predat de la ei de acasă. Profesorul de matematică a încercat să ne scrie pe un flipchart, dar la o imagine cam pixelată și o lumină mai slabă în cameră (care de asemenea se reflecta în foaie)… nu prea se vedea. După o mică discuție pe grupul clasei, un coleg i-a spus că nu se vede bine. Ce-a urmat? O serie de „mai sus“, „mai jos“, „mai la stânga“. Ce oră interactivă de matematică!

La ora de muzică a fost la fel de interesant. Din fericire nu am cântat, doar am spus cam ce simbolizează un cântec împreună cu alți colegi. Unul dintre cei care aveau aproape mereu camera și microfonul oprit a fost întrebat dacă a fost vreun cuvânt pe care nu l-a înțeles, a răspuns că nu, apoi a fost întrebat ce înseamnă ciocoi. Dacă nu știați, e ceva asemănător cu ciocănitoarea…

Concluzii

O să încep cu părțile bune. Am vorbit mai mult ca oricând cu cei din grupa mea, căci până ne conectau trebuia să facem și noi ceva. De asemenea Ș. și M. m-au salvat de la o zi plictisitoare de școală, ne-am dat chiar și mesaje vocale, am râs până a început să mă doară burta. Bineînțeles, nu am vorbit (foarte mult) în timpul orelor, un mesaj-două acolo, să mai destindem atmosfera.

Am ajuns să ne cunoaștem mai bine între noi și am realizat ce colegi mișto am. Acum mai trebuie să-mi cunosc și cealaltă jumătate din clasă.

Nu mai mor de cald, este mult mai lejer fără mască. Și nu mai trebuie să stau să-mi asortez pantalonii cu bluza, pot sta în cei de pijama.

Părțile rele: se pierde conexiunea, profesorii se mai depărtează de microfon și nu se aude, avem dificultăți la sharescreen. Puțini stăm cu camera pornită, așa că ai mei colegi au devenit niște ecrane negre. Mi-am ținut camera pornită mai mereu, iar cei care în mod normal o aveau închisă o mai deschideau când li se cerea. Sunt destul de sigură că nu toți cei care sunt în meeting conectați sunt aici și cu mintea.

Nu putem ridica mâna pentru a răspunde, adică putem, dar nu știu cum ar trebui un profesor să se uite și la cei de acasă și la cei din clasă. Așa că ori vorbești, ori rămâi mut acolo.

Uneori nu aveam timp de pauză pentru ne chinuiam să ne conectăm.

Am prea multe elemente în jur care îmi distrag atenția, de fapt unul: fratele meu. În primul rând, împărțim aceeași cameră, iar el nu vrea să se mute în sufragerie (cu argumentul că este și camera lui). Râde la orele mele, a râs mai ales la franceză. Când vorbește la telefon, eu nu mai pot să răspund sau să pun întrebări la oră pentru că vorbește el. În final am ajuns la o înțelegere, a observat vineri că și el are nevoie de liniște la orele lui online.

Majoritatea profesorilor interacționează cu toți elevii, dar avem câțiva care zici că după ce ne conectează uită de noi. Când au întrebat dacă totul este clar, iar cei din online am spus nu, nu prea, profesorul și-a continuat liniștit lecția.

După ziua de vineri am realizat că orele online se pot desfășura cât timp profesorii au cu ce.

Să închei cu o scurtă întâmplare amuzantă. La ora de fizică i-am dat mesaj lui Ș., dacă noi nu am putea „ieși“ la tablă dacă avem mousepad, referindu-mă de fapt la tableta grafică a mamei. În momentul în care mi-a explicat ce este de fapt mousepad-ul și că nu mă ajută la nimic, m-a bufnit râsul, a trebuit să-mi opresc câteva minute camera, dar mi-am revenit.

În final, poate o să spuneți că nu-mi convine nimic. În clasă nu e bine, dar acasă e mai acceptabil; dacă am fi toți conectați online sau toți în clasă, ei, atunci ar fi ceva ce mi-ar conveni. La școală suntem prizonieri, iar acasă suntem niște surzi.

P.S: Profu’ de sport tocmai ne-a anunțat că la ora lui o să facem dans, atât cei de la școală, cât și cei de acasă. Voi cum desfășurați ora de sport?

Teme de vacanță…

Una din sperietorile toamnei a fost aceea că „doamna verifică temele“. Să fim serioși, o mică-mică parte din temele de vacanță ajung să fie verificate de cineva și cu timpul copiii nu mai pot fi motivați cu astfel de amenințări. Trebuie să își dea seama singuri că nu pentru doamna le fac, ci pentru ei. Am lucrat toată vara teme cu fetița unor prieteni și mereu protesta când îi corectam pe caiet, că „vede doamna“. Așa, și? Am convenit să își asume mama toată muștruluiala, dacă doamna va face această observație și ne-am văzut de treabă în continuare. În ultima săptămână era totul gata și corectat, adică se vedea clar și ce a lucrat copilul bine, dar și ce și unde a greșit. Surpriză: doamna… nici nu a pomenit de teme! Enervată, mi-a zis că a aruncat toate fișele.

Le-am dat și eu copiilor mei de la clasă o temă de vacanță: să țină un jurnal desenat. Ca orice temă de vacanță, este opțională, și recunosc că am avut emoții că nu va face nimeni tema. Ba din contră, au fost nu una, ci 5, ceea ce înseamnă un sfert din clasă. Am întârziat cu feedbackul, deja îmi dau seama că intrăm în a treia săptămână și nu am zis nimic, așa că îi laud cu această ocazie pe copiii mei minunați, dar și pe părinții care i-au îndrumat. Va trebui să stau un pic de vorbă cu fiecare, vedem noi cum rezolvăm online, căci nu peste tot îmi e clar „ce s-a întâmplat“, deși semnele grafice exersate în ultima săptămână se văd bine-bine în jurnal 🙂 .

Tema mea nu era deloc simplă. Părea un banal jurnal de vacanță în imagini, care pune la grea încercare capacitatea de a sintetiza întâmplările unei singure zile, apoi găsirea limbajului potrivit de a le comunica. Adăugăm și partea de matematică, exersarea numerației învățate, dar și de măsurare a timpului și explorare a mediului.

Recunosc că am vrut să țin și eu un astfel de jurnal, dar pe la jumătatea lui iulie am realizat că zilele sunt monotone. Ori lucram pe calculator, ori lecții cu copiii, ori citeam… și cum nici n-am avut curaj să plec pe undeva, m-am lăsat păgubașă. Foaia asta de hârtie îmi arăta doar ce vacanță tristă am.

Lăsând la o parte teoriile despre „vacanța e pentru joacă“, fiecare părinte cam știe la ce nivel se află copilul lui. Nu îl copleșești cu teme în fiecare zi, dar nici nu va fi traumatizat dacă scrie trei propoziții despre ce s-a întâmplat, înainte de culcare. Apoi, vacanța este despre citit. Dacă nici în vacanță nu completezi întâmplările zilnice cu altele împletite de imaginație dintre coperțile unei cărți, când să o faci?!

Am dat și o temă pe ultima sută de metri, în ultima săptămână de vacanță. I-am rugat pe toți să exerseze acasă cu stiloul proaspăt cumpărat. Conform noilor norme de funcționare la școală, eu nu mai pot interacționa direct cu copilul. Cum să îi așez corect mâna pe stilou doar din vorbe?! Cei mai mulți mi-au ascultat sfatul de a achiziționa stilouri cu suport pentru degete, astfel încât să nu îl poți ține decât corect. Dar, cel mai important, au exersat acasă scrierea. Le-am spus să ia fișele cu semne grafice de la pregătitoare, realizate cu creionul, și să încerce acum să scrie cu stiloul peste aceleași semne. Nici nu trebuie să întreb cine mi-a urmat sfatul și cine nu, căci văd stilourile care scriu relaxat pe caiete, dar și pe cele care „nu vor să scrie“ sau scrijelesc liniuțele în pagină de parcă le sapă în piatră.

Temele de vacanță au un rost, e păcat doar că exact cei care ar avea mai mare nevoie de ele le folosesc doar ca motiv de revoltă, apelând la norme și legi. Poate ne vom trezi la un moment dat și vom înțelege că reușita școlară este direct proporțională cu efortul depus. Toți copiii pot, dacă îi lași atâta timp cât au ei nevoie. Însă ziua la școală nu poate fi nici dilatată, nici prelungită pentru a răspunde tuturor nevoilor. Extra-timpul trebuie luat din cel personal. Soluția: accepți sacrificiul sau îl refuzi, ambele cu rezultate complet diferite, pe care trebuie să ți le asumi.

Și tu poți să fii campion! Colecția STEM la Editura Paralela 45

Au trecut deja două săptămâni de școală și, cu toate regulile de la școală, care mai de care mai provocatoare, ne-am descurcat. Nu e ușor și simți că lipsește ceva abia când te uiți la ceas, vezi că e ora de pauză și știi că minutele care urmează nu mai sunt ceea ce erau odinioară. La noi nu se mai „sună“, cel puțin la ciclul primar ne organizăm singure timpul pe care îl avem la dispoziție. Oricum autostrada către toalete e funcțională pe tot parcursul orelor, iar unii parcă au abonament… așa că pauza e acel moment relativ în care te oprești, mai pui puțină muzică și schimbi cărțile de pe bancă pentru ora următoare.

Le-am recomandat copiilor încă înainte de începutul anului, când am stat de vorbă cu fiecare într-o întâlnire pe Meet, să își aducă pentru pauză ceva relaxant de făcut. Unii au reviste cu benzi desenate, alții mașinuțe, stickizi, păpușele, dar sunt și cărți cu activități. Am remarcat cu plăcere că pe una din bănci era recomandarea mea de astă-vară de pe Instagram din seria Și tu poți să fii campion, cu toate variantele: la matematică, la științe și la logică. STEM (știință, tehnică, inginerie și matematică) rămâne o componentă de bază a vieții noastre de zi cu zi, mai ales dacă este combinată cu activități de lectură. Matematica devine „grea“ doar atunci când valiza vocabularului este mult prea ușoară, iar cuvintele nu sunt cele mai bune prietene ale copilului.

Revenind la seria apărută la Editura Paralela 45, este pregătită pentru două vârste, 6 și 7 ani, similare claselor pregătitoare și întâi. Și tu poți să fii campion la matematică! le-aș recomanda mai repede pentru clasa întâi și a doua, ținând cont că în cea 7+ apar toate operațiile matematice, învățate abia la 8 ani. Copilul poate rezolva singur, mai ales dacă știe deja să citească, iar dacă este obișnuit să se autoevalueze, are pe marginea foii posibilitatea de a bifa un smiley după ce verifică răspunsul dat pe tabelul de soluții de la sfârșit.

View this post on Instagram

6-7 ani. Idei de ocupat timpul în pauze. #edituraparalela45 #situpotisafiicampion #stem #oradestiinte #ideipentrucopii #cecitimazi

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on Aug 27, 2020 at 4:09am PDT

Și tu poți fi campion la științele naturii!, în varianta 6+, abordează noțiunile existe și în programa școlară de explorarea mediului. Astfel avem parte de noțiuni despre viețuitoare, plante și animale, despre corpul omenesc și simțurile prin care relaționăm cu lumea din jur. Continuă apoi cu noțiuni despre Pământ și spațiul cosmic, discutând despre vreme și manifestările acesteia, anotimpuri și medii de viață pe Terra, cu câteva noțiuni de ecologie. Spațiul cosmic este deocamdată limitat la ceea ce putem vedea cu ochiul liber pe cer. Fără a fi copleșitoare, informațiile sunt prezentate pe scurt la nivelul vârstei. Volumul următor (7+) crește nivelul de dificultate. Întrebările capătă patru variante de răspuns, informațiile despre viețuitoare abordează ciclurile de viață. Noțiunile de fizică sunt și ele prezente, îmbinate cu cele de anatomie, cum este capitolul dedicat sunetelor și modului de percepție al urechii.

Mult mai spectaculoase sunt însă Și tu poți fi campion la logică, care de fapt reușesc să se implice în rezolvarea de probleme din viața de zi cu zi obligând copilul să lucreze cu material concret (deja desenat sau pe care îl desenează singur), ghidându-l pas cu pas în găsirea soluției. Astfel, după formularea sarcinii de lucru, urmează etapa de analiză a datelor cunoscute, care se scriu, efectiv, sau se desenează, apoi, prin numărare, identificarea răspunsului la întrebarea problemei. Volumul recomandat 7+ poate da și profesorilor idei de abordare la clasă. Volumul 6+ pune accent mai mult pe relațiile dintre noțiuni și corespondența între mulțimi, deprinderi matematice formate intuitiv de la vârstele mici.

Volumele sunt disponibile în librăria online a Editurii Paralela 45, unde puteți să și răsfoiți, la fiecare titlu în parte, câteva pagini.

Le mai găsiți și la eMag, Libraria Delfin, Libris, Elefant, Carturesti, Diverta, Cartepedia, Librarie.net

Prima zi: elev la liceu

Bun, prima zi adevărată de liceu. Ignorăm ziua de luni, ne-am întâlnit doar în curtea școlii, să începem cu ziua de marți. Sunt în prima grupă, așa că am fost fizic la școală.

Hai mai devreme la liceu… Luni diriginta ne-a anunțat că marți ne așezăm în bănci cum vrem să rămânem tot anul, ceea ce este destul de important pentru un elev, așa că mai mulți dintre noi ne-am gândit să venim mai devreme pentru a ne alege un loc. Pot să spun că ne-am gândit prost! Ca să intrăm în școală a trebuit să așteptăm să iasă toți copiii de dinaintea noastră, să se dezinfecteze etc. Fiind prima zi, nu se știa exact cât durează… și a durat ceva. Iar după ce au terminat ei, a venit rândul nostru. După strigăte înfiorătoare de luptă „Păstrați distanța!“, „Treci pe rândul celălalt!“, „Nu mai vorbiți așa de aproape!“, „Nu bateți palma!!!“, am ajuns și în clasă. Paravane peste tot, în fiecare bancă, aduceau a cuști, iar cu noi așezați în bancă, clasa aducea a grădină zoologică. Una cu animale foarte triste…

Prima oră – franceză. Nu știu voi, dar franceza mea este foarte… nu este – pe scurt. Profesoara intră, se prezintă în română, apoi începe să vorbească fluent franceză, ca în telenovele. După un „peo peo la sheson ma“ și tot așa (încerc să reproduc ce am auzit, nu am înțeles nimic), profesoara a realizat că suntem.. lemn. Nada. Ne-a întrebat în ce limbă am prefera să vorbească, la română nu s-a auzit nimic, dar când a spus „sau franceză“, N. a răspuns cu un glas agitat că am prefera în română. Ne-a rugat să ne prezentăm… Ăla eu, ăla eu, a numit ea pe cineva. M-aș fi oferit, de prezentat știu totuși să mă prezint, dar ne punea câte o întrebare în franceză… iar dacă tot ce înțelegi din întrebare sunt doar niște sunete, nu e bine. O fată a răspun cu un „Si“ spaniol, iar un băiat, după o lungăăăăă pauză în vorbire s-a decis să spună „Non“. Dacă nu știi despre ce este vorba mai bine spui nu, nu-i așa? Bine, eu aș fi răspuns cu comme ci comme ça…

Ca să ne conectăm cu cei de acasă ne-au trebuit doar vreo 20 de minute, pentru că am avut ceva defecțiuni tehnice. În final colegul meu Ș. a intervenit.

Trecem mai departe. Istorie – nimic interesant, profesoara super drăguță.

A treia oră… Imaginați-vă că se sună de intrare și primiți un mesaj pe grupul clasei alături de un link pe zoom: intrați toți, profesoara de română este în concediu medical. Noi ce să facem? Nu toți aveam zoom pe telefon, în plus se făcea și microfonie… Ș. s-a dus să se conecteze de pe calculatorul aflat în clasă. Îl deschide și, ce să vezi, ne trebuia o parolă. Propun să chemăm pe cineva.. O fată a zis să meargă unul dintre noi la secretariat să ceară parola. Mă ridic în picioare și spun că merg, când realizez că nu aveam nici cea mai mică idee unde este secretariatul.. Întreb cine știe, până la urmă o colegă a mers cu mine.

Intrăm amândouă în secretariat. Bună ziua! salutăm noi. Doamnele de acolo se uitau extrem de ciudat la noi, așa că am continuat. Avem o problemă de logare la ora de română, nu știm parola de la calculator. / Nu este profesoara în clasa? / Mmm.. nu, este în concediu medical. Știm să ne conectăm, dar avem nevoie de parolă.

S-au mirat, dar până la urmă o doamnă a venit și ne-a scris parola (mai târziu am aflat că era doamna directoare). De acolo Ș. și N. ne-au conectat la oră, au pus pe tabla smart ca să vedem toți și asta a fost partea tehnică. Profesoara ne-a rugat să ne prezentăm, a început cu cei care erau acasă, deoarece era mai ușor, apoi a încercat să continue cu noi. Fata din prima banca a reușit, deoarece era foarte aproape de calculator și se auzea. Ne sugerase să venim pe rând pe scaunul apropiat de microfon, dar după a realizat că nu putem, nu avem voie să atingem aceleași suprafețe. A încercat și N. să se prezinte, stătea într-un fel aplecat pe vine în timp ce vorbea, ca cei de acasă să-l audă și să-l vadă. Profesoara ne-a spus că este penibil și că probabil o să ne prezentăm săptămâna viitoare, când e rândul nostru să stăm acasă.

A patra oră. Tot română. În pauză, pc-ului i-a venit ideea să se închidă singur, nu s-a gândit la noi… Așa că am mai făcut un drum până la secretariat. De data aceea ne-au dat parola direct, în caz că mai avem nevoie, să nu se mai plimbe cineva toată-ziua-bună-ziua.

Scriu parola, mă dezinfectez, deoarece tastatura era atinsă și de către alte persoane, și-l rog pe Ș să preia ștafeta și să ne conecteze.

Fiind a doua oră, a fost o oră… normală. Doar că cei de acasă nu ne mai auzeau foarte bine pe noi. Așa că profesoara de română a venit cu o idee. Pentru DA ridicați mâna, pentru NU o mișcați. Și ne-a întrebat dacă mai putem, dacă avem voie în curte și tot așa. Mă gândesc dacă să învăț limbajul semnelor, s-ar putea să se dovedească util…

Informatica. Aici ne-am descucat, ora s-a desfășurat binișor.

Biologie… Distracția începe din nou. Profesoara pare super de treabă, dar este mai în vârstă. Încerca să se conecteze cu whatsapp-ul de pe telefon la calculator ca să le trimită link-ul.. Și a dat search pe google pentru opțiunea web, a intrat pe wikipedia care descria whatsapp-ul… în final am rezolvat-o, a intrat pe zoom. Apoi a trebuit să stea să le dea accept, dar nu înainte de a verifica că sunt elevi de la noi din clasă, nu toți aveau numele de familie trecut, așa că unde avea doar prenumele ne întreba „este în clasă cu voi?“ După un răspuns afirmativ, se mai întreba o dată, ca să fie sigură. Înțeleg de ce face asta, mulți străini intră si strică orele. Dar dacă mie mi-ar lua vreo 5 minute să-i verific pe toți și să le dau acces, gândiți-vă cam cât îi ia cuiva care nu folosește tehnologia în viața de zi cu zi… altă oră pierdută!

Geografie… Pe scurt, nu am putut să facem ora și cu cei de acasă, din cauza defecțiunilor tehnice.

Concluzii

Profesorii de la liceu nu se compară cu cei de la gimnaziu, sunt foarte înțelegători. Când am răspuns greșit la geografie, profesoara nu m-a făcut să mă simt prost că nu am știut răspunsul, pur și simplu m-a corectat și cred că pe sub mască mi-a și zâmbit. Din cei pe care i-am întâlnit, niciunul dintre ei nu mă sperie, poate puțin cea de franceză, dar ne-a transmis că va încerca să ne ia de la început.

Diriginta. Cred că am noroc chior la diriginți. În gimnaziu am avut-o pe doamna profesoara de română, care ne asculta toate fițele și figurile noastre și ne ajuta cum putea. Diriginta de la liceu ne-a spus că, indiferent de ce boacănă facem, dacă-i spunem toată povestea, tot adevărul, mereu există o cale prin care poți s-o scoți la capăt, trebuie doar să recunoaștem. Putem să venim la ea cu orice în orice formă mesaj/apel/față în față (sau mască în mască).

Pauzele. Nu credeam că o să spun în viața mea asta, dar sunt oribile. Nu ai voie să te ridici din bancă, dacă ai și mască și plexiglas, nu poți vorbi cu colega din fața, pentru că nu te aude. Am încercat cu fata din fața mea, M., și nu ne înțelegeam. Ca să te auzi, trebuie să ridici destul de mult vocea, așa că pa-pa private discussion. Câteva vorbe schimbate cu Ș si M și cam atât. În unele pauze, șefa de grupă mai încerca să facă conversație, nu prea mergea, nu ne cunoaștem. În pauze noi vorbim mai puțin decât în timpul unei ore…

În final. Înainte de începerea școlii eram pro-venitul fizic, acum realizez ca este o mare nebunie. Ori ne tii pe toți acasă, ori ne trimiți pe toți la scoala. Altfel nu merge. Am o întrebare pentru cei care au elaborat planul cu scoala hibrid: cum vreți să stau 6 ore pe un scaun? Ce doriți să fac acolo? Să număr secundele care trec? Hai sa zicem că poate la ore v-ati gândit (dacă se poate numi gândit). Dar sincer, câți elevi credeți voi că veneau la școală doar pentru a învăța? În plus, sunt destul de sigură că am citit undeva că statul pe scaun nemișcat era o metodă de tortură… Spun cu toată sinceritatea că nu mai vreau la școală fizic, hai online. Nu mai vreau să vorbesc cu colegii doar înainte și după școală. Liceul nu mai are atmosfera care trebuie. Sunt copil, chiar dacă sunt mai mare, asta nu înseamnă ca pot să stau atâta nemișcată.. Eu sunt curioasă doar ce fac cei mici… Cum am spus, nu știu cine a gândit acest plan, dar nu l-a gândit.

A și încă ceva: v-ati gândit că plexiglass-urile au o suprafață care reflectă lumina? Iar tu când te uiți la tablă și teoretic ar trebui să citești fără probleme ce se scrie acolo, te vezi pe tine, o ființă minunată, decorul din spatele tău și pe ceilalți. Da, înțeleg ce se scrie, dar mă dor ochii îngrozitor, iar pentru cei care mai au și alți colegi în fața lor, trebuie să se uite prin plasticele lor, prin reflexiile lor… la asta nu v-ați gândit, dragi din minister?

Ore de 40 de minute. Ce puțin 5 minute se pierd pe deschiderea zoom-ului, încă 5 pentru transmiterea link-ului, mai adăugați și pentru verificarea identității ca să nu te trezești cu Nenea gică la oră, apoi întrebările „Se aude?“, „Vedeți?“ și tot așa. Avem noroc că este liniște și nu avem nebuni în clasă… altfel o să ajung la celelalte materii la același nivel cum sunt la franceză.

P.S: Învățați cât mai mult cu fiecare ocazie, acum e pe apucate.

P.P.S: Cum a fost prima zi de școală? Ca părinte/profesor/elev?

Jurnal de școală: săptămâna 1 de pandemie

Când vine cineva și te întreabă ce veste vrei să auzi prima din una bună și una proastă, prefer să încep cu cea proastă. Așa termin într-un ton optimist. La școală, feedbackul se dă tocmai invers. Începi să îi spui copilului ce a făcut bine, ca apoi să i le înșiri și pe celelalte. Starea de bine pe care i-o induci la început îl ajută – sper – să își accepte și îndrepte mai ușor greșelile. Povestea aceasta va începe amestecat – și cu bune, și cu rele.

Săptămâna profesorului

Săptămâna abia încheiată a fost ceva neașteptat din toate punctele de vedere. Am lăsat în martie acasă o clasă foarte dificilă, cu extrem de multe probleme. Gândul că șase luni au făcut ce au vrut îmi dădea fiori reci pe șira spinării și noile reguli impuse păreau incompatibile cu câteva personalități din clasa mea. Un maraton de aproape 10 ore de stat de vorbă cu copiii mi-a dat un pic de curaj. Faptul că am putut vorbi cu fiecare în parte despre ce urmează să se întâmple a ajutat, în cele din urmă, enorm.

Am avut două zile de acomodare cu câte-o jumătate de clasă și ziua de foc a fost miercuri, când am intrat cu toată clasa. Nu avem „pepsiglas“, căci, așa cum anticipam, sala mea e mare și pot păstra distanța între bănci. Momentul de întâlnire dimineața, când i-am găsit aliniați acceptabil, la distanță, acolo unde am stabilit împreună, a fost unul care parcă mi-a pus în mână doza de redbull-îți-dă-aripi. Se poate! Singuri, fără părinți, aflați departe de ei (nici dacă îi strigau nu cred că îi auzeau), m-au așteptat în ordine. În clasă sunt undeva la 90% cel puțin, plimbatul printre bănci e redus la maxim, doar ieșitul la toaletă nu am cum să îl împiedic – și se iese des! Apă se bea non-stop, așa că măștile fac continuu gimnastică sus-jos. Foarte greu cu ținut mâinile departe de ele… și din păcate destule cazuri de băgat mâinele pe sub mască în nas ori dat masca jos și rezolvat mici probleme de forat adânc.

Am încercat să nu merg nici măcar printre bănci, însă a fost imposibil să nu fac câțiva pași. Sunt de acord că nu ne atingem, nu punem mâna pe obiecte, nu îi țin de mână, dar măcar să le pot spune că nu au nimerit cele două linii drepte de scriere pe tip 1! Clasa întâi fără caiete începute, fără să scrii cu mâna lor! Încerc să fiu optimistă și să nu îl iau pe „n-o să meargă“ în brațe de la început. Îmi spun doar hai să vedem, încercăm orice, poate reușim! Să nu îi subestimez, sunt altă generație de copii, vreau să descopăr ce știu ei să facă și încă n-am exploatat cum trebuie.

Ce mi se pare extraordinar din ce mi s-a întâmplat săptămâna asta: este un calm desăvârșit. (Sper nu cel de dinaintea furtunii!) Nu mai aud doamna, X mi-a luat… , doamna, Y m-a lovit, doamna, Z cine știe ce idee a mai avut și a dărâmat, împins sau altele. Din acest punct de vedere mă declar în extaz. Jocurilor lor violente cu îmbrânceli și izbiri de pereți, tăvăliri pe jos, aruncat în neștire obiectele de pe bănci – au dispărut. Apoi, am reușit să îi scot afară în liniște, în șir ordonat. Fără căzut pe scări, fără vărsat obiectele de prin ghiozdan, alergat și împins să „fiu eu primul“. Ieșim pe șiruri de bănci din clasă, așa rămânem până la poartă, nimeni nu schimbă locul sau candidează intens la primul în coloană.

Toate îmi arată un singur lucru: nu copiii sunt de vină. Dacă avem haos, bullying și toate celelalte aspecte neplăcute în școală, vina nu le aparține lor, ci nouă, adulților. Ne-am bătut joc de reguli. Uite că acum când regulile sunt drastice și nu sunt negociabile, pot fi respectate!

Cum a fost cu masca o săptămână? Nu m-aș plânge, am stat toată vara între 2-4 ore pe zi, vorbind, cu ea. Acum doar că am crescut puțin intensitatea, să acopăr clasa. Însă este liniște și am reușit. Am constatat că, deși nu pot bea apă la fel de des, nu mi se mai usucă gâtul așa rău. Faptul că am o mască mai groasă și mai bine fixată pe față îmi permite să inspir repede un aer deja călduț și umed care îmi menține gâtul într-o stare foarte bună. Cele albastre, simple, nu au același efect, dacă inspir repede, trag chiar și masca până la buze. Știu, mă costă ceva măștile acestea, dar… ajung la concluzia că încep să merite banii. Au, bineînțeles și un efect neplăcut: îmi usucă foarte tare nasul.

Săptămâna părintelui

Al doilea rol al meu: părinte. Copiii mei, deși pe la mijlocul catalogului amândoi, au nimerit pe scenariul hibrid în prima grupă. Andrei merge două săptămâni alternativ, Iris câte o săptămână. Așadar o săptămână pe lună vor fi amândoi acasă făcând lecții live, iar eu la școală – Dumnezeu cu mila ce-o ieși aici dimineața în lipsa mea! Măcar am rezolvat problema a încă unui calculator, ca să nu se mai certe cine stă la ecran mare, cine la ecran mic. Sper să o rezolve și primăria pe a mea, căci tare mult îmi doresc să am și eu calculator în clasă!

Andrei povestește puțin și deloc despre școală, aflu că e greu de pus laptopul să filmeze tabla, că cei de acasă înțeleg greu. Le trimit cei din clasă poze cu ce se scrie înainte să se șteargă. E ok că a nimerit în grupă cu cei doi prieteni din clasă și mă trimite adolescentin la plimbare când încerc să aflu detalii. Totul e roz, să stau liniștită. Ce nu pricepe el e că eu am prins pe vremuri reclama la FNI, somnul liniștit nu mai există de atunci!

Iris e în extaz. A decis greu care să fie prima opțiune la liceu, după ce a tot pus în cumpănă două. A vorbit cu amici și cunoștințe și unul dintre băieții clasa a XII-a la unul dintre cele două licee pe care le voia i-a spus să stea liniștită, o să ajungă exact acolo unde este locul ei să intre. După mai multe zile de perpeleală, am decis pe care să îl alegem. Varianta de program după-amiază nu ne era foarte pe plac, însă era extrem de aproape de casă – nici 10 minute de mers la pas. Însă… descoperă în fiecare zi câteceva minunat. A venit să îmi povestească cum e cu tabla smart. Nu am la clasă și nu am lucrat cu una, însă orele online sunt altceva la ea față de Andrei. Tabla este conectată la întâlnirea live cu cei aflați acasă și toată lumea vede perfect ce se scrie. Mi-a arătat o poză, cum sunt și colegii virtuali „pe ecran“ și în felul acesta „suntem, totuși, toți la școală“.

Nu decurg toate perfect, dar mă bucur că și-a găsit deja companie, copii care acceptă masca și după ce ies pe poarta școlii. Îmi spune că îi place că nu se fac glume pe seama lor, cei care decid să nu poarte sunt surprinzători de toleranți cu cei care nu se supun instinctului de turmă. Parcă e cumva mai cool să fii rebel cu mască!

Concluzii

Săptămâna aceasta a fost pentru cei mai mulți adulți un test pe care l-au picat cu brio. A fost un test al regulilor și în general mulți au dovedit o lipsă cruntă de valori. A respecta regulile și legile statului este o valoare care asigură progresul unei țări. Uitați-vă la state care conduc lumea și judecați la ce nivel se află acolo respectul. Japonia? Țările Nordice? Unde-i lege nu-i tocmeală e la noi ceva învechit. Când fiecare individ decide că nu-i place o lege și o încalcă, haosul și dezastrul urmează. Pandemia aceasta ne-a deschis cumva ochii că noi avem, de fapt, de educat un popor întreg.

Am văzut multe idei de rebeliune – cum să nu te lase pe tine, părintele atotputernic, să intri în școală? Cum să îți spună ție acum un polițist că nu treci de poartă? Mulți viteji de-aceștia pe la toate posturile și pe toate rețelele… Eu însă mă bucur. Am întâlnit mulți părinți pentru care respectul față de profesor nu există și aș vrea ca decizia aceasta să rămână chiar și după pandemie.

Florile la început de an – altă belea. Cum să decidă cineva că nu ai tu voie să dai o floare? Și au fost destui care au considerat că o floare nu e un obiect transmis și au încălcat regulile. Cel mai trist mi se pare că au fost profesori care nici ei nu au înțeles ce misiune grea avem acum: să fim modelul de urmat! Păcat că există oameni care tratează copiii diferit, în funcție de cotizații diverse. Tocmai de aceea ar trebui să îi obligăm să-i trateze pe toți la fel: nimeni să nu mai ducă nimic.

Pe-ai mei copii îi încurajez mereu să facă lucrurile din suflet. Nu e nicio diferență între un copil care vrea și unul care nu, sunt diferiți și se exprimă diferit. Am colecția mea de „flori“, felicitări și mici desene care înseamnă de mii de ori mai mult decât orice buchet. Întâi – pentru că rezistă peste timp și îmi amintesc cu drag de fiecare dintre ei.

Cum ați supraviețuit primei săptămâni?

Florile dispar din prima zi de școală

În toată nebunia acestui weekend încerc și eu să mă bucur că am găsit o potcoavă, îmi mai trebuie doar alte trei și calul! Despre florile sacrificate în prima zi de școală am scris de multă vreme și am susținut ani de zile că unele obiceiuri ar trebui să dispară. Am citit cu jind poveștile cunoscuților din afară, care povesteau că prima zi de școală e una normală, în care bagi copilul pe poartă și îți vezi de ale tale, fără braț de flori…

Nu știu în ce secol școala românească va ajunge din urmă școala occidentală, întâi ar trebui să-și dubleze spațiul și să renunțe la cele două schimburi de clase, însă cel puțin în prima zi de școală vom începe și noi „ca americanii“, că tot ne doream asta!

În prima zi de școală părinții români vor face ceea ce n-a făcut neam de neamul lor: vor băga copilul singur pe poarta școlii cu mâinile goale și ghiozdanul în spate. Sincer nu credeam că în cât mai am eu de trăit apuc s-o văd și pe-asta! Însă niciodată să nu spui niciodată… nu? Și de ce să nu recunosc că eu, ca profesor, mă simt de parcă a murit și capra vecinului. Eu nu puteam să merg să îmi văd copilul la festivitate sau așezându-se în bancă… ei bine, acum suntem toți egali!

Era logic că nu au ce căuta cu flori la școală, din moment ce copiii trebuie să aibă mâinile libere să se dezinfecteze. Și să nu-mi spuneți că putea avea pe braț un coșuleț cu flori ca Scufița Roșie, că asta mi se pare deja deplasat și o încercare doar de a ieși în evidență. Florile intră și ele în categoria „obiectelor“ și cum sunt interzise schimburile de orice tip, normal că nu puteau face excepție.

Așa cum mi s-a părut normal să nu folosim cuierele, căci punem hainele una peste alta, la fel de logic și normal mi s-a părut și cea cu florile, nu era nevoie de lămurire suplimentară. Adică… dacă aș avea teoretic voie să le primesc, atunci de ce nu aș avea voie să mă duc și la bancă să verific tema copilului? Măcar ultima acțiune ar avea un scop nobil.

Cert e că acum, pe lângă toate cele la care renunțăm, la schimbările de comportament ce ne sunt impuse, ești nevoit să pui lacătul și pe tradiții de care societatea noastră nu s-ar fi desprins cu siguranță de bună voie. Cred sincer că trebuie să regândim modul în care noi, ca părinți, sprijinim școala. Un buchet de flori transformat în donație către asociație poate schimba lumea în care trăim.

Voi încheia așa cum închei de obicei, cu un apel să ne folosim capul constructiv. Dacă vreți să faceți un gest cu adevărat frumos pe care doamna să îl simtă nu doar în prima zi, ci în toate cele care urmează, încălțați-i papucii și vedeți de ce ar avea mai mare nevoie. Cum organizează activitatea la clasă? Școala a pus la dispoziție aparatura necesară în sală? Cum să facă ore online dacă nici în mod normal nu folosește tehnologia? Poate are laptopul ei, dar o cameră HD ar ajuta să se vadă mai bine tabla dacă va fi cazul să facem lecții de-acasă. Cum se descurcă vorbind cu masca? Se aude în toată clasa? Poate că un microfon prins la gulerul cămășii și conectat la boxele din clasă ar ajuta-o să nu se forțeze inutil și să vorbească normal, pentru mai multă vreme, iar dacă emite live, cei de-acasă vor auzi impecabil ce vorbește. Sau dacă nu pentru ea direct, pentru clasă – un dispozitiv cu senzor pentru dezinfectant îi poate scurta timpul de intrare al copiilor în sală.

De curiozitate, la clasa la care predați sau la clasa copilului vostru, care ar fi acele lucruri care ar schimba cu totul procesul de învățare?

PS: Succes în noul an școlar!

boy in brown hoodie carrying red backpack while walking on dirt road near tall trees

Ce zic copiii despre noua școală

După ce m-am perpelit toată vara cu gândul la toamna aceasta minunată și la modul în care va începe școala, mi-am dat seama la un moment dat că toate regulile și toată această distanțare îmi vor face aproape imposibilă dorința de a ne apropia. Prima zi nu va mai fi aceea în care ne bucurăm de revedere, căci de fapt ne vom revedea cu jumătate de față. În loc să facem o mare grămadă cu o îmbrățișare de grup, va trebui să ne dovedim mai maturi si mai ințelepți decât ar trebui la media noastră de vârstă.

Pentru că nu am nici cea mai vagă idee cum va decurge prima zi de școală, apoi, oricât m-aș chinui eu să dau fiecăruia cuvântul, nu ar reuși să spună ce îi trece prin minte, am ales să fac un maraton de întâlniri cu fiecare dintre ei înainte de începutul școlii, online, pe Google Meet. Am făcut-o și pentru mine, și pentru ei, am stat de vorbă, am încercat să aflu care este părerea lor despre ceea ce urmează. Până la urmă, când se va închide ușa clasei, în sală vom doar noi, fără părinți, fără bunici, fără miniștri și alte inteligențe întunecate ce ne guvernează și știu ei mai bine cum se vor desfășura lucrurile.

Copiii văd la tv, aud regulile și – nu știm cât realizăm – suntem responsabili cu formarea acestei valori, de respect față de legile statului. Nu le discutăm dacă ne plac sau nu, dacă s-a dat legea, ea este pentru toată lumea. Aud cu tristețe pe mulți spunând că în clasă sunt eu și ei, nu îmi ține nimeni socoteala ce și cum respect. Mie mi se pare că am acolo 20 de perechi de ochișori care mă vor evalua și cântări mai ceva ca cel mai sever inspector, pentru că eu le sunt model. Și nu o să-i învăț ceea ce urăsc din tot sufletul la societatea noastră actuală, că se poate și-așa, încălcând regulile doar pentru că nu ne plac.

Au fost nouă ore care mi-au redat un pic încrederea. Când de la înălțimea celor șapte anișori te privește prin cameră și îți spune „O să fie bine, doamna!“ parcă-parcă începi și tu să speri, nu?

Am urmărit mai multe puncte în discuție. Întâi le-am dat șansa să povestească ce au făcut în vacanță. Am aflat multe despre spiritul lor de observație, nivelul de interes și gradul în care s-au implicat în activități și de modul în care sunt capabili să povestească o întâmplare trăită. Apoi, cum știam că mai mult ca sigur au scăpat pe tablete și calculatoare, am fost curioasă să aflu cu ce s-au ocupat. Printre numeroasele jocuri pe care le știu tot de la ei, am regăsit și ceva aplicații de matematică. E de notat și faptul că „am învățat să trimit mailuri“, dar de departe cea mai tare a fost alta. Eu intrasem, ca de obicei, pe linkul de Google Meet când mă trezesc apelată pe telefon cu apel video. Am vorbit un pic, constat că nu e un adult să dea o mână de ajutor. Telefonul meu dă rateuri, bateria se descarcă de parcă merge cu viteza luminii, așa că se închide apelul și apuc să îi trimit doar linkul pentru Meet până mi se închide telefonul. În nici 10 secunde a intrat pe cealaltă întâlnire. Copiii învață intuitiv și repede dacă li se dă ocazia și sunt aproape sigură că, susținuți puțin la început, pot avea parte de o altfel de școală pe care noi nu ne-o putem zugrăvi în minte din cauza blocajelor tradiționale.

Un alt capitol de discuție a fost despre ce urmează să se întâmple în clasa întâi anul acesta. Dacă vă imaginați cumva că îi preocupau temele, sunteți departe. Doar câteva întrebări au fost legate de conținut. Doamna, eu abia aștept să aflu cât face 1000 x 1000. Am fost nevoită să dezamăgesc copilul, pentru această înmulțire trebuie să aștepte clasa a patra… Atunci 100 x 100? Strike two… În clasa a treia… 10 x 10 măcar? Și… eroare, în clasa a doua! A fost complet dezamăgit copilul că avem parte doar de adunări și scăderi până la 100. Hei, dar învățăm să scriem de mână, nu? Calificativele sunt ceva extrem de abstract pentru ei, doar un pitic își făcea griji că nu știe ce „va primi“. Am lămurit doar că nu se dau din burtă, se muncește cu seriozitate pentru ele.

În rest, cea mai arzătoare problemă a lor este și va rămâne pauza. Am avut ocazia de multe ori să văd rezultate ale analizelor mai mult sau mai puțin profesioniste despre interacțiunea copiilor cu școala. Pauza este acel moment neprețuit pentru care ei merg zi de zi. Să se vadă cu colegii, să se joace – totul se învârte în jurul pauzei. Nu știu dacă geniile care au făcut scenariile acestea ce permit prea mulți copii în clasă au privit în ochi un copil când i-au spus această regulă. Se schimbă la față, toată acea lumină din ochi se stinge când realizează că pauza devine acel moment în care stai în bancă „cuminte“ și cel mult vorbești cu colegii învecinați. Și pe cuvânt că e nedrept ca eu să am voie să mă plimb, dacă nu prin clasă, măcar prin fața tablei! Pentru unii e ok, pentru alții greu și pentru destui imposibil de realizat. Le-am simțit revolta și știu că nu îmi va fi ușor să îi conving. Plăcerea pe care o obține în pauză e mult mai intensă decât dorința lui de a respecta regulile.

Acel spirit al dreptății la copiii mici s-a văzut și acum. Sunt dispuși să respecte toate regulile, indiferent cât de imposibile par, dacă o fac toți. Și aici cred că intervine și rolul nostru, de a nu tolera abaterile, nimeni nu este special, toți ne supunem acelorași prevederi.

Au vrut să știe ce se schimbă în clasă, cum arată. Desființarea colțului de joacă nu a fost bine primită nici ea. Erau curioși dacă rămân profesorii pe care i-au avut și cu tristețe i-am cam anunțat că nu prea.

Masca, surprinzător, nu ridică prea multe probleme, cel mult de organizare. Mama îmi spală masca cu un detergent care miroase frumos și o port. Am folosit argumentul atunci când alții mi-au spus că nu le place cum miroase. Dincolo de tot ce se spune, dacă măștile nu ne vor apăra de virus, cred că ne vor apăra măcar de altele – să nu mai stăm cu degețelele în gură și în nas toată ziua. Și sunt sigură că, dacă de acasă li se spune că nu există alternativă, o vor purta. Bineînțeles că au întrebat dacă există „un model cu fermoar să putem bea apă“ și le-am explicat la fiecare că o pot desprinde de pe o ureche să bea apă și o pun la loc. Dilemele sunt cu pauza de masă și aici sincer nu știu cum vom reuși să scăpăm teferi. Nu doar unde pui masca atunci când mănânci e o problemă, ci cum te speli pe mâini la două lavoare apropiate simultan cu alți 50 de copii. Ca să se spele fiecare câte 20 de secunde ai nevoie de 8 minute. Când se mai întoarce ultimul în clasă, în pauza de 10 minute, să își igienizeze banca și să mănânce pachețelul? Simplă problemă de matematică…

Le-am recomandat și părinților să opteze pentru piureurile acelea de fructe care se beau. Ar fi o soluție rapidă. Și, normal, un mic dejun obligatoriu și sățios, fără de care nu e ok să venim la școală. Le-am explicat și lor problemele, am insistat să mănânce dimineața, acolo unde îmi spuneau că nu o fac, dar am și copii foarte bucuroși că au scăpat de stresul pachețelului „de mâncat“.

Revenind la mască, mici-mici, dar plini de idei! Doamna, eu când mă duc la toaletă o să-mi scot masca! Inițial m-am blocat, prima reacție era să spun nu. Așa, și? Cine îl putea controla? Am preferat să lovesc mingea în terenul lui și am câștigat setul. Și unde o pui? / O țin în mână! / Și cum te dezbraci cu o mână să rezolvi problema de la baie? S-a lăsat un moment de tăcere până a apărut deasupra capului acel beculeț imaginar: Cred că o s-o las la locul ei… nu am cum s-o țin!

Morala purtării măștii a formulat-o un alt pitic: Eu nu prea pot respira cu masca, dar o s-o port. Am văzut și eu la televizor regula asta. Și dacă alții văd că o purtăm o vor purta și ei. No comment.

Am fost curioasă și cum cred ei că putem respecta regulile și care ar fi problemele. Invariabil, acolo unde am eu bănuieli că va fi greu, opinia a fost că „vor respecta colegii așa-și-așa“. Le-am cerut și sfaturi, la cine să fiu atentă și câteva nume s-au repetat îngrijorător de des, dovadă că nu doar eu conștientizez problemele care există în clasă, văd și ei foarte bine abaterile. Mi-a rămas așa în urechi o afirmație a unei fetițe: Aș vrea ca părinții să-i învețe pe copiii să se poarte frumos.

Rămâne veșnica dilemă ce putem face în pauză stând în bancă. Proiectorul trebuie pus în funcțiune – o poveste, un desen amuzant, un documentar, dar și joculețe. Le-am cerut propuneri, până acum am de la ei pe „cel cu litere“ sau „văd cu ochișorul meu“, dar au temă să se gândească. Alte activități: putem colora, rezolva o fișă amuzantă, putem citi, să ai o jucărie mică de acasă cu care să te joci pe bancă. Am inclusiv o propunere ca fiecare să vină cu câte o glumă pe care să o citească celorlalți.

În încheiere, spun doar că sunt copii clasa întâi, deși multe dintre concluziile lor sunt departe de această vârstă, uneori peste adulți cu care ne întâlnim zi de zi. România educată va crește cu multă muncă, dacă nu intră nimeni cu picioarele prin grădina noastră cu flori. Nu mi-a fost ușor să le simt durerea când realizau că mai nimic din ce a fost nu mai e permis. Adică nu mai avem voie să ne ținem de mână?

O să fie bine, așa îmi repet.

Carnet de cititor, sau cum să faci un copil să citească

Vara aceasta a urmat unei perioade de „tristă amintire“ pentru elevi din punct de vedere al eficienței învățării. Ca o paranteză, nu știu ce mi-a venit la un moment dat prin vară să îi prezint lui Iris conferințele TED, chiar când se anunța cu tristețe că Sir Ken Robinson ne-a părăsit. Atunci l-am reascultat împreună cu ea și am reținut acea afirmație: dacă într-un grup apuci să spui că ești profesor, așteptările tuturor celorlalți de la tine se schimbă.

Cam așa și cu vara aceasta. Amicii mei cu copii mici dădeau din colț în colț și – de ce să nu spun – mi-a făcut plăcere să-i ajut. Una dintre „probleme“ nu era ușoară deloc, se situa la nivelul de înțelegere al problemelor la matematică. Copilul nu avea dificultăți la calcule, însă se bloca în momentul în care avea de dezlegat textul unei probleme. E ca la doctor, te duci să te cauți de una și ai alta. Nu citea de fel. Cum să înțelegi o problemă dacă vocabularul tău nu are destule cuvinte?! Și dacă mai adaugi și problemele care exploatează sensurile și jocurile de cuvinte, ești pe butuci. So, simultan cu a învăța cum să identificăm datele utile dintr-o problemă, expresiile cheie și apoi algoritmul de rezolvare, am demarat programul de lectură.

Prima regulă: să fie amuzant. Nu mă interesează decât ca la primele cărți să râdă să se prăpădească, să stea cu cartea în brațe să vadă ce se întâmplă. După ce a mușcat prima „momeală“, începem să le strecurăm și pe altele. A doua capcană întinsă cu grijă este trezirea dorinței lor de a colecționa lucruri. Așa că am căutat repede o poză cu cărți, am improvizat o copertă personalizabilă și la interior am adăugat niște rafturi, apoi am luat din librăriile online coperțile cărților, le-am așezat frumos într-un word la aceeași dimensiune și le-am decupat pe post de stikere.

Scopul era să completăm vacanța aceasta toate rafturile, însă vreau să văd partea plină a paharului. Pentru fiecare carte citită a învățat să noteze cuvintele necunoscute și să afle ce înseamnă, să caute trei lucruri care i-au plăcut și trei care nu au fost pe gustul ei. Putem avea discuții pe marginea subiectului și pentru 8 ani, aproape 9, este minunat. Ba am trecut și la cărți în versuri, „Micuțul Eu-sunt-eu“ i-a plăcut la nebunie, atât de mult încât a mai vrut și altele asemenea. Nu știu cum am ajuns la poeziile copilăriei din „Baba Iarnă intră-n sat“ și „Cățelușul șchiop“, aici avea de notat titlul și o notă, dacă îi place sau nu, de la 1 la 10. Adevărata cucerire a acestei veri este momentul în care îmi restituie cartea și vedem ce vrea pentru data viitoare: versuri sau „text“, mai amuzant sau mai provocator.

Știu că e greu să determinăm copiii să citească. Mi se rupe sufletul că, pe lângă multele lucruri pe care nu mai avem voie să le facem la școală, este și sistarea schemei de lectură pe care voiam să o aplic din clasa întâi. Știu că un copil citește, dar cu două condiții: să vadă pe alții că nu se îmbolnăvesc cu cartea în mână și să să îl pui în situația să o facă el. Nu există niciodată „prea multe cărți“ în preajma unui copil. O carte e o fereastră spre lume și cu siguranță lângă două-trei rafturi cu astfel de ferestre nu-l va trage curentul…

Mai jos aveți carnețelul în stadiul de săptămâna trecută. A cam dat ceva rateuri cartonul meu în contact cu carioca.

Voi ce ați testat și merge cu copiii?

Umbre adânci în seria Pisicile războinice

Volumele sunt disponibile la:Editura ALL/Galaxia Copiilor, elefant, libris, emag, librarie.net

Erin Hunter se întoarce! În acest moment seria Pisicile războinice a ajuns la volumul 20. Vacanța aceasta am rămas puțin în urmă cu lectura și tocmai ce am terminat volumul 18, Umbre adânci, un volum special, diferit de celelalte. Deși fiecare volum vine cu câte o intrigă nouă sau cu dușmani nou-nouți, volumul 18 m-a uimit.

Acțiunea începe cu minciuni aduse la lumină, credință pusă la îndoială, gelozie, șantaj, plus o crimă, dar să nu uităm de călătoria în timp! Este o serie de ficțiune, orice este posibil, dar la călătorie în timp nici nu m-am gândit. Autoarele din spatele numelui de Erin Hunter au dus pisicile la un nou nivel, pe care vreau să-l descopăr în celelalte volume.

În acest volum cele trei personaje principale sunt „separate“ unul de celălalt, fiecare întâlnind câte o provocare nouă. Lui Inimă de leu începe să-i fie frică de puterea lui, de ce poate să facă, pe cine poate să rănească, teama lui cea mai mare fiind ca nu cumva să o rănească pe cea pe care o iubește, o iubire de care nu poate avea parte, una interzisă. Frunză de Laur își face griji pentru celelalte pisici, mai ales pentru credința lor, zdruncinată de un nou dușman: Sol. Pe Labă de Gaiță în schimb, cel ce aduce mai mult a Omul de Tinichea din Orașul de Smarald, nimic nu-l părea a-l afecta. El simte acel ceva pentru prima oară, se îndrăgostește de o pisică în călătoria sa pentru ajutarea strămoșilor. Nu în ultimul rând, își primește numele de războinic.

Ce-i unește pe acești trei pisoi din profeție? – Un secret, un adevăr adus la lumină care poate schimba totul pentru ei.

Ce ascund pisicile?

Pisicile acestea, „războinice“, imită, de fapt, diferite tipuri de oameni. Orice carte din această serie prezintă drama ei pe care sunt absolut sigură că fiecare dintre noi a întâlnit-o în viața de zi cu zi. Seria a început cu trădarea lui Gheară de Tigru, fuga lui Labă Neagră din Clanul Tunetului, o iubire interzisă, ultima dramă fiind minciunile lui Sol.

Cei care nu au citit nici măcar o carte din această serie probabil că n-au înțeles nimic din cele spuse mai sus. Dar de câte ori nu ați fost martori la bârfe, gelozie, minciuni, în general la oameni prefăcuți? Pisicile războinice suntem noi, exceptând că nu mâncăm carne crudă și probabil că nu avem blană, dar ne reprezintă. Cu o umbră de umor, bineînțeles…

Ce ne așteaptă?

Nu aș putea să vă spun cu ce „vești“ vor mai sosi pisicile, este o serie cu 36 de volume… Însă nu cred că seria se va încheia cum aș vrea. Finalul va fi ori în stilul filmelor americane, toate clanurile reușesc a se înțelege, poate se și unesc, ori cu o dramă, dispariția unui clan, o luptă… cine știe. Sincer pe mine nu mă interesează foarte mult soarta clanurilor, ci soarta anumitor pisici. Una din pisicile mele preferate (Iaz de frunză pentru cei care au citit cărțile) nu poate fi cu cel pe care îl iubește cu adevărat deoarece sunt din clanuri diferite… dar sper ca acest lucru să se schimbe. Povestea lui Romeo și-a Julietei se tot repetă pentru mai multe dintre feline.