Scenariul meu de toamnă

Din fericire, cazul meu e o excepție. Am o clasă cu 20 de elevi și un spațiu generos la dispoziție, cum rar găsești. Pentru mine, să desfășor lecția cu toți prezenți în clasă este o variantă ce poate funcționa, dacă mi se va da voie, căci în cei 90mp aflați la dispoziție pot așeza băncile în așa fel încât să păstrez distanța regulamentară între copii. Însă dilemele sunt altele. Pentru ce anume păstrez distanța, chiar și cu ferestrele larg deschise, dacă cerințele clasei întâi îmi impun mie să trec cel puțin de două ori într-o oră pe la fiecare copil? Și nu doar atât, să iau cu mâna mea fiecare mânuță și să arăt cum și ce trebuie corectat… Dacă vine dispoziție ca profesorul nu se apropie de elevi, păstrează distanța, toată povestea asta cu școala va avea un final trist. Adică părinții vor fi fericiți, au unde trimite copiii de acasă, are cine să stea cu ei și teoretic vor face lecții. Practic, dacă doar se uită la mine, e cam același lucru cu a mă vedea pe un ecran.

Bineînțeles că pot exista și soluții, profesorul să aibă ca accesoriu la clasă o centură din aceea ca meșterii de pe șantier, de care să aibă agățat dispenser cu dezinfectant. Am scris cu mâna lui Gigel, mă dezinfectez, sucesc clepsidra, aștept 20 de secunde să își facă efectul, apoi trec la Costeluș. Și toate cu mască pe față și vizieră, aplecări și ridicări, nici nu te ia amețeala de la lipsa de oxigen și vaporii de dezinfectant! Și în ritmul acesta chiar e ușor să rezist de la 8 la 12, e o nimica toată! Fără glumă acum, dacă doctorii pot, pot și eu.

Dacă vom avea de ales, probabil că mulți oameni ai școlii vor spune că nu cred în reguli și își vor vedea de treabă. Probabil că destui nu vor păți nimic. Dar nu aș vrea să știu cum e să fii în pielea profesorului care nu a respectat regulile stabilite atunci când o clasă întreagă va fi diagnosticată pozitiv, căci la capitolul căutat vinovați noi suntem experți. Din experiența mea, toți oamenii sunt revoluționari până dau ei de greu: Lăsați, doamnă, ce atâtea măști, se sufocă copilul! Și când copilul tău ajunge pe pat de spital sufocându-se de boală, cine e vinovat că nu a avut grijă să poarte copilul masca? Așa că, dacă normele vor veni, va trebui să le respect, fie că sunt sau nu de acord cu ele. Și tare aș fi curioasă ce idei geniale au unii de a determina un copil care oricum îmi întoarce spatele și îmi spune nu vreau să stea pe scaun și să nu se ducă la joacă cu ceilalți!

Numărul de copii la clasă

Sunt niște ani deja de când tot scriu că nu e ok ce se întâmplă cu clasele mult prea numeroase, însă acum buba s-a spart. Oricum ar da-o, ministerul nu are de ales decât să recunoască problema: clasele supradimensionate nu sunt sigure. Nu erau oricum eficiente în procesul de învățare (de asta nu le păsa), dar acum problema s-a complicat și ei habar nu au cum să o rezolve, eventual fără să își taie craca de sub picioare. Indiferent ce se decide legat de întoarcerea la școală, e clar că a pune copiii grămadă, lipiți unii de alții, nu mai e o variantă care merge și așa. Soluția ar fi recuperarea școlilor de cartier, reconfigurarea circumscripțiilor școlare și respectarea acestora, construcția rapidă de școli, dar mai ales formarea profesorilor necesari. Toate acestea, puse pe hârtie, înseamnă bani și investiții pe care nu are cine și cu ce să le facă.

Așa că iar cârpim sistemul, pentru că nu suntem în stare să facem ce e de făcut. Lasă că îi împărțim în două cete și îi chemăm pe rând la școală, în grupe de 10-15 elevi! Mno, și când dă cu minus, că jumătatea clasei e 17, ce faci? Păi, simplu, ca până acum, te faci că nu vezi! Să înveți în grupe mai mici poate fi o soluție. Însă nu când timpul se reduce la jumătate, chiar la sfert, dacă stăm bine să ne gândim! Elevii vor fi prezenți fizic la școală jumătate din timp, iar ora se reduce și ea la jumătate, deci timpul dedicat efectiv învățării este un sfert din cel real. Și în condițiile acestea, vrem reușită și performanță…?

Tu ce vrei, ca părinte?

Toamna aceasta va fi un moment de sinceritate cu tine însuți. Va trebui să decizi ce vrei tu să faci, ca părinte, pentru copilul tău. Variante sunt destule: îl lași să se descurce singur, tu nu ești plătit să-i fii profesor, așa că nu e treaba ta să îl ajuți la lecții. Poți pune la dispoziție ce trebuie, să se descurce profesorul, ori te dai peste cap și faci tot ce poți, ca să compensezi ceea ce sistemul este incapabil să facă pentru copilul tău. Unii vor lecții, alții nu vor să audă de lucru suplimentar, și să nu uităm de cei ahtiați după merite pe hârtie, care fac temele copiilor.

Într-o discuție avută acum ceva vreme, o colegă povestea despre nemulțumirea unor părinți foarte ocupați: de ce trebuie să se implice? Nedumerirea ei era alta: oare cum de și-au găsit timp între atâtea ocupații să facă un copil? Nu asta e oare menirea ta? L-ai adus pe lume, până îl pui pe picioare, ești responsabil de soarta lui? Dar… într-o țară needucată ca a noastră, copiii vin de la Dumnezeu, doriți și mai mult nedoriți, părinții nu simt pentru unii dintre ei decât fiorul dat de încasarea alocației, așa că responsabilitatea trece toată în sarcina statului și a agenților săi, profesorii, dacă ne referim strict la educație. Așadar, ce pretenții să ai?

Planuri peste planuri

Normal că nu pot face niciun plan pentru la toamnă, cât timp nu știu în ce mod se vor desfășura lucrurile. Dacă trebuie să îi împart pe grupe, deja cam știu care va fi repartizarea, căci așa am lucrat și online, când mi-am urmat instinctul și am lucrat diferențiat. Însă îmi este destul de clar că nu este o soluție transmiterea lecțiilor de la școală și că cea mai bună variantă ar fi stabilirea priorităților, acele etape ale procesului de învățare care nu se pot desfășura decât față în față. Adică vor fi lecții pe care trebuie să le parcurgă obligatoriu cu mine și altele pentru care învățarea la distanță va rămâne o soluție posibilă. Însă în oricare variantă pe care eu o consider aplicabilă, munca mea nu se va rezuma la cele 3-4 ore petrecute la școală, ci se va extinde, după-amiaza, cu alte lecții față în față. Și dacă eu voi munci în plus, reușita are nevoie și de suportul părinților, altfel…

La CLR, clasa întâi pune bazele învățării scrisului și a cititului, completat de dezvoltarea capacității de exprimare orală. Dacă o grupă va veni o dată la două săptămâni, înseamnă că, cel puțin în ceea ce privește scrierea, eu trebuie să fac cu ei literele pe care le-aș fi parcurs în două săptămâni, față în față, păstrând parțial pentru întâlnirile online partea de citit și comunicare orală (care a funcționat destul de bine astfel în anul precedent). În săptămâna în care stau acasă vor avea de exersat scrierea și cititul, cu verificări rapide din partea mea prin intermediul platformei online.

La MEM experiența anului precedent îmi spune că flipped-classroom (clasa inversată) este o soluție. Pentru matematică am înregistrat lecțiile și feedbackul primit a fost extrem de încurajator. Copiii au reluat explicațiile de câte ori a fost nevoie, au exersat cu materialul concret după indicații (riglete, numărătoare, trusă logi) și este o variantă prin care lecția să fie parcursă după film, urmând ca la școală să lucrăm doar pentru consolidare de priceperi și deprinderi. Nu mă mai gândesc câtă muncă înseamnă pentru mine…

În ceea ce privește lecțiile de științe (explorarea mediului), internetul s-a dovedit extrem de generos. E altceva să înveți despre organele interne uitându-te la o poză din manual față de a te juca pe o aplicație 3D. Sunt copii care vor să afle mai multe, care învață descoperind singuri, cu puțin ajutor și îndrumare, care studiază o temă atât cât simt ei că au nevoie să o epuizeze. Aici cred că se pot utiliza foarte bine metode alternative de evaluare și sunt sigură că vor accepta repede posterul, lapbookul sau alte tipuri de prezentare vizuală a unui subiect, inclusiv cele digitale. E drept că e nevoie pentru aceasta de niște ore de TIC adaptate nevoilor imediate ale copiilor și care să nu înceapă cu istoria calculatorului.

Lecțiile de dezvoltare personală cred că vor avea cel mai mult de suferit. Erau momentele cele mai plăcute – o disciplină la care nu primești calificativ, la care lucrul în grup era principalul mod de interacțiune. Cum să le mai desfășori acum? Nu mi-am făcut curaj de a lucra cu toată clasa și de a o sparge în grupe, în primul rând pentru că Google Meet nu oferea opțiunea și nu am dorit să accesez Zoom. De la toamnă însă se pare că Meet-ul va avea și această posibilitate și, cine știe, va fi soluția care va salva aceste lecții. Până la urmă, dacă e să alegi și să nu tai copilul în două, iar unele lecții să treacă în online, cele de dezvoltare personală se pot preta binișor.

Muzică și mișcare a fost disciplina cea mai provocatoare online, în primul rând pentru că era exclus să cântăm împreună cu succes. Nu știu dacă ați încercat, am vrut să le spunem sărbătoriților „La mulți ani“ și a ieșit un balamuc incredibil. Ei cântau fiecare din tot sufletul, însă eu lăsam căștile mai jos, căci era prea mult pentru urechile mele. Din cele două ore alocate, una ar trebui să se desfășoare la școală. Cealaltă poate e o soluție de învățare la distanță, audiții muzicale, dans…

Artele vizuale și abilități practice, cu sprijinul părinților, se pot realiza ușor online. Sunt deja 10 ani de când încerc aici, pe site, să încurajez aceste activități acasă și știu că se poate, dacă găsim înțelegerea necesară. Și nu vorbesc doar despre implicarea părinților în organizarea activității, ci și despre asumarea rolului de monitorizare a activității și neamestec în execuție. Sunt sătulă, sincer, de părinți care nu înțeleg care le e rolul în procesul de învățare al copilului, care scriu teme sau realizează desene în locul lor. Când vom fi cinstiți cu noi înșine și să acceptăm ce putem face și ce nu, fără să trișăm?

Referitor la celelalte discipline – educație fizică, limba străină – prima este accesibilă în aer liber, a doua, tot pe grupe, la școală sau online, în funcție de posibilități.

Oricât m-aș strădui însă, matematic vorbind, să condensez două săptămâni într-una, să hotărăsc ce și cum fac la școală și ce anume online, tot nu pot să ajung la o variantă în care tot efortul meu să se încadreze în cele 18 de ore de lucru cu copiii și cu siguranță pregătirea tuturor scenariilor și materialelor va ocupa mai mult de 5 ore pe zi, timp în care vor trebui integrate și celelalte activități online.

Profesorii se vor găsi astfel în fața unei alegeri – aș vrea să spun – dificile: faci ce trebuie, indiferent de sacrificiu, faci atât cât poți, în timpul dat sau consideri oricum că e inutil și nu te agiți prea mult, te faci că muncești. Alegerea va fi una pe care fiecare o va lua împreună cu propria conștiință, însă va atârna foarte greu și suportul și atitudinea părinților, dacă sunt sau nu dispuși să intre în această echipă.

Ochi de lup – Daniel Pennac

Zilele trecute mi-a sărit în ochi un mesaj pe un grup de pasionați de lectură destinată copiilor mici în care se solicita o recomandare de carte în care lupul să nu aibă rolul negativ cu care suntem obișnuiți. Credințe populare sunt multe, proverbe despre lup, de asemenea, însă povești cu lupi prietenoși îți vin mai greu în minte. Cel puțin eu nu m-am putut gândi decât la legenda fondării Romei, la lupoaica ce i-a crescut pe cei doi gemeni, sau la Cartea junglei, la Akela și restul haitei. Totuși, după Colț Alb, care nu e chiar recomandată copiilor mici, mi-am amintit că citisem recent Ochi de lup, de data aceasta o poveste cu un altfel de lup, mult mai aproape de realitatea noastră actuală.

Volumul este disponibil în librăria online a Editurii Paralela 45 sau la eMag, Libris, Cărturești, cel.ro, Librărie.net, elefant, Cartepedia

În felul ei, poți să o socotești o poveste tristă, căci lupul, așa cum apare el de la început este prizonier într-o grădină zoologică și, pe deasupra, este și chior, mărturie a modului distructiv în care omul interacționează cu natura. Nu știu ce reacție aveți voi când vedeți animale după gratii și, pe deasupra, și infirme, însă mie mi-e greu să mă gândesc dacă „șansa“ aceasta la viață nu e mai crudă decât moartea dată de selecția naturală în sălbăticie. Dar trecem peste această dezbatere, revenim la poveste. Băiețelul, aflat în afara cuștii, găsește calea de a „comunica“ cu lupul. Orele de privit intens se schimbă în momentul în care alege empatia ca mijloc de a ajunge la interlocutorul său tăcut: copilul îl privește ținând un ochi închis. Lupul are povestea lui, scrisă deja în legendele marelui nord înghețat, în lupta pentru supraviețuire a familiei; băiatul are o poveste asemănătoare de căutare a propriului loc în lume. Cumva soarta strânge la un loc, în aceeași grădină zoologică, toate personajele, pentru a da un nou sens noțiunii de prietenie.

Volumul este accesibil, din punct de vedere al vocabularului, și cititorilor începători. Este o povestire în ramă, lumina reflectorului oprindu-se, pe rând, la cei doi protagoniști. Dialogul imaginat între cei doi nu te lasă niciun moment să respiri între cadre. Rămâi atent și dornic să vezi cum, de la evenimentele atât de intense, se ajunge la un deznodământ pe care îl cunoști de la început: ambii sunt prizonierii, într-un fel sau altul, ai unei grădini zoologice, loc incompatibil, cel puțin teoretic, cu noțiunile de fericire sau libertate.

Povestea animalului este mai simplă decât povestea omului, însă la fel de impresionantă. Intensitatea legăturilor de familie, spiritul de sacrificiu pentru cei dragi sunt episoade din povestea Lupului Albastru, pe care băiatul o află privindu-l în adâncul ochiului. Povestea lui, de orfan rătăcitor, botezat Africa N’Bia, este una la finalul căreia își găsește liniștea alături de familia adoptivă și de prietenii necuvântători.

Pentru un adult, o oră-două este suficientă lecturii, pentru un copil mai mic, poate câteva zile. Vă recomand însă lectura în echipă, copiii găsesc rar tovarăși de joacă cu care să discute despre cărți și de multe ori au nevoie de cineva cu care să despice în patru firul narativ și să-și confirme concluziile. Nu ezitați să fiți, cel puțin în vacanță, prietenul de care copilul are nevoie, veți fi surprins de cât de bine îl veți cunoaște apoi. Precum copilul din poveste, priviți-l în ochi, dincolo de pupilă, să ajungeți la lumina aceea vie din spate și să consolidați relația pe care o aveți deja.

Nici joaca online nu mai e ce-a fost

Acum 10 ani și ceva, când am început activitățile online cu copiii, joaca aceasta era chiar distractivă. Alegeam o temă/o tehnică și încercam, fiecare la el acasă, să-i dăm de cap și să realizăm ceva original sau interesant. Turul galeriei finale era întotdeauna un motiv de bucurie, căci, cu obiectivitate, puteai să te raportezi la ceilalți din punct de vedere al produsului realizat, dar era și ocazia de învățare de care aveai nevoie – poate cineva descoperise un alt mod, mai simplu, de abordare a subiectului. Grupurile constituite atunci, ca să nu mai spun de prieteniile la distanța cu cei care participau constat, au rămas pentru mine amintiri frumoase.

De ceva ani este însă dificil să strâng o nouă gașcă și nu cred că s-au schimbat copiii atât de mult cât părinții sunt mai ocupați, mai prinși în vâltoarea vieții, mai puțin relaxați și nu se mai implică într-o rutină de lucru. Până la urmă, să înveți să te disciplinezi, să respecți cerințe și un termen de execuție sunt deprinderi de muncă foarte greu de format azi.

Iris își aduce aminte cu plăcere de toate lucrurile minunate pe care le-am făcut împreună în anii ce-au trecut, iar când vorbesc cu prieteni vechi care mi-au acceptat provocarea, mă bucur să regăsesc aceleași sentimente. De aceea, mai mult de gura fetei, încerc să fac primăvara cu o floare și să lansez, în continuare, temele de lucru. Am renunțat la componenta de evaluare și am rămas doar cu cea de execuție. Pentru vara aceasta am început cu provocarea construcției unui paralelipiped dreptunghic, sau cuboid dacă vi se pare complicat, camuflat în valiză de călătorie.

Apoi am trecut la cusături pe carton și le-am cerut să realizeze o bărcuță, de data aceasta un pic mai complicată, căci combina două tehnici nu tocmai simple.

Săptămâna ce-a urmat am rămas tot pe cusături, dar am combinat tehnicile și am creat alt „decor“. Se coase doar rama hubloului, în timp ce restul – corpul ambarcațiunii și ceea ce se vede prin sticlă rămân la alegerea fiecăruia. Poate fi un hublou de submersibil, să explorezi lumea din adâncuri, poate fi unul la limita apei, să ți se spargă valurile în față, sau unul deasupra acesteia, să vezi dacă nu cumva te ajung pirații din urmă.

Detaliile temei le-am adăugat aici și m-aș bucura să văd că există copii care în vacanță sunt dornici să încerce lucruri noi și nu se sperie atât de ușor, chiar dacă activitățile online le aduc aminte de semestrul de școală abia încheiat.

View this post on Instagram

Provocare săptămânii: vedere spre adâncuri. https://talentedenazdravani.eu/tablou-marin-stringart/ #cusaturi #cusaturicarton #cusaturicopii #ideipentrucopii #ideicreative #talentedenăzdrăvani #atelierulnăzdrăvanilor #ateliercopii #atelierulnazdravanilor #stringart #underwater

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on Jul 13, 2020 at 2:11am PDT

Dragă minister, mie mi-a ajuns!

E vacanță. Nu vreau să mai văd și să mai aud nimic, cel puțin o perioadă. Vreau să mă gândesc liniștită la strategia de urmat pentru anul viitor, cu clasa întâi. Vreau să mă gândesc intens la varianta în care îi am pe toți în clasă, sala mea mare, caldă și luminoasă! Azinoapte i-am visat, nimic special, așa cum îi știam, mai liniștiți sau nu, alergând prin clasă, fără măști, băgând mâinile murdare prin toate orificiile feței. Culmea e că mă vedeam și pe mine, prăbușită la catedră, spunându-mi că e prea mult, nu îi pot opri… Dimineață am zgândărit mult cu lingura bolul de cereale, visul era atât de real. Și acum, serios, eu ce ar trebui să fac?! Pentru că singurul mod în care ai putea să controlezi 100% „situația“ e să le pui zgardă cu șocuri electrice, cum ies din perimetru – zzzzzzz – și trec la loc. Dar asta e deja dresură, nu educație.

Am însă încredere în copii. Majoritatea sunt copii inteligenți, care, sunt sigură, vor urma regulile, oricât de greu va fi. Le dăm bulinuțe, promitem luna de pe cer (tot dresură, dar ceva mai plăcută), ne facem frate cu dracul și trecem puntea. Și toate ar fi bune și frumoase dacă suntem toți prezenți.

Însă scenariile iau din ce în ce mai mult în calcul varianta de prezență mixtă, online și offline. M-am gândit mult și am decis: eu nu mai vreau să susțin, sub nicio formă, planurile aberante ale unor oameni care nu înțeleg că ceea ce propun ei trebuie să funcționeze și la Cucuieții-din-Deal, și în Buricul-Târgului.

În primul rând, nu vreau să îmi mai folosesc resursele proprii pentru actul educațional. Ei la minister nu se duc cu pixuri și hârtie igienică de-acasă, nu? Eu de ce să mă duc? Nu vreau să îmi car, zi de zi, laptopul cel nou la școală, căci nu am mașină la scară, schimb două autobuze… De ce să mi-l stric? Calculatorul vechi pe care l-am dus la școală are un mare atu: pornește! Reușesc să rulez prezentările făcute acasă sau vreun filmuleț salvat de pe youtube, căci în clasă netul e atât de prost (stick digi, personal, dar e zonă cu acoperire slabă) încât nu pot da play online. Cu asemenea resurse, eu ar trebui să transmit live, să urmăresc și copiii de acasă, să pună și ei întrebări?! Nici nu vreau să mă gândesc, tehnic, ce țeavă de net ar trebui să avem pentru a susține, simultan, conferințele a 20 de clase cel puțin – deși în localul meu, dimineața, sunt doar 5…

Apoi, ministerul vrea ca eu la clasă să fiu un fel de roboteacher, probabil să am pe umăr cameră web, în așa fel încât cei de acasă să poată vedea tabla când scriu. Asta dacă nu cumva îmi dă o cască cu proiecție holografică, să îi văd și pe cei conectați… Și când eu mă plimb și mă uit în caietele celorlalți ori le țin mâna să scrie… ei ce să vadă?! Sau să am cameră fixă, să o tot mut: ba pe tablă, ba la mine când explic, ba pe o plansă sau pe prezentarea de pe ecranul de proiecție… Serios?? Un platou de filmare unde un singur om e și actor, și regizor, și manager de proiect? O să-mi desenez pe parchet o bulină roșie, ca la conferințele TED, din care să nu ies, ca să rămân în cadru? Ce glumă proastă e asta, ce bătaie de joc?

Mai am așa, o curiozitate… dacă nu merge netul, nu reușesc să pornesc aplicația, eu ce fac cu lecția? Cu copiii din clasă? Îmi văd, mai departe, de program, nu? Că doar n-o să pierd vremea că nu merge rețeaua… Însă m-am hotărât: nu duc nimic de acasă la școală! Nici laptopul, la care țin ca la ochii din cap, căci știu cât m-a „costat“, nici proaspăt achiziționata cameră web HD, nici microfon, nici căști, nici nimic! Dacă se fac planuri, să se facă pe bugetele lor! Și fraieri suntem toți cei care vom accepta să ducem în spate, așa cum o facem de ani de zile, sistemul ăsta părădit.

Și nu vorbesc doar ca profesor, vorbesc și ca părinte, ăla care a „donat“ la două rânduri de jaluzele până când a spus Ajunge! Sufăr și alături de părinții clasei mele, căci știu ce efort înseamnă să susțină o imprimantă color pentru a le da copiilor o alternativă. Și nu numai asta… toți părinții care știu să tragă aer în piept și să accepte sacrificiul. Însă la un moment dat e timpul să spui stop. Ministerul probabil face calcule că noi, ăștia de la oraș, avem di tăte, și nouă nu trebuie să ne mai dea nimic, mai au doar de rezolvat problema accesului elevilor din rural. Ei bine, dacă ei vor să folosească statistica din luna mai, cu ce device are fiecare participant direct la actul educațional, să se mai gândească. Socoteala de acasă nu se va potrivi cu cea din târg!

Ca părinte, îmi susțin copiii, deși dacă faci învățământ obligatoriu online nu văd de ce să îi discriminezi tocmai pe ai mei. Dar ca profesor refuz să te mai las, dragă minister, să îți bați joc de mine. Să vedem dacă, fără ajutorul meu și al altora ca mine mai ești capabil să te bați cu pumnul în piept că trei sferturi dintre elevi participă cu succes la lecțiile online. Cine le mai susține?! Și cu ce?!