Legați copiii în pauze!

O dilemă al cărei răspuns nu se arată prea curând la orizont este aceea referitoare la activitatea copiilor în pauzele de la școală. Căci, ca în orice secundă a vieții lor, mai ales dacă sunt născuți în secolul XXI (2001 anul de început, prietenii știu de ce!), controlul adultului trebuie să intervină masiv. Nu cumva să aibă dreptul să decidă singuri ce să facă cu 10 minute din viața lor!

În ziua de azi, un copil de gimnaziu – luăm exemplu de învățat în program de după-amiază – se trezește dimineața și se apucă la 7:30-8:00 de teme. Asta dacă de-cu-seară și-a mai rezolvat din ele, și-și permite luxul de a dormi mai mult. La 10.30 începe să se pregătească de școală, la 11 pleacă, căci nu știi cum e traficul… plus că trebuie să ajungi măcar cu jumătate de oră înainte de cursuri să… te relaxezi cu colegii. Cinci ore la școală, o oră în drum spre casă, mâncat de seară, stat un pic cu mama (sau veverițele, cine are 🙂 alt animal, după caz ), și apoi la teme… că doar nu le lași pe a doua zi pe toate… nu?

Zi de zi, seară de seară…

Activități recreative – în weekend. Timp de a ieși la joacă, cu prietenii, nu există. Acum, într-a cincea, la o școală ce nu e în cartier, copiii sunt risipiți prin tot Bucureștiul. E o întreagă aventură să strângi gașca. Timpul lor rămâne doar pauza, în care, fără să-și dea seama, satisfac o nevoie primară a organismului lor în creștere:

Nevoia de mișcare

Oasele cresc, inima bate mai repede, regimul de muncă la care sunt supuși e unul cumplit… iar ei trebuie să STEA. Pe scaun, să scrie, să citească, doamne-ferește să nu treacă orele rezolvând zeci de exerciții. Și, când se ivește ocazia, parcă sunt iepuri scăpați din cușcă…

O temă de dezbatere la fiecare sosire acasă e aceea privitoare la activitatea intensă din pauză. Pentru că… la 11 ani gașca se joacă… (zombie, fete contra băieți, leapșa, sticluța cu otravă ș.a.). Toate sunt bazate pe alergare, muncă în echipă să îi prinzi pe ceilalți, sincronizare, atenție, viteză de reacție, ce mai, o sumedenie de deprinderi și abilități care cu siguranță le sunt mai folositoare pe termen lung decât adunarea puterilor cu aceeași bază (asta ca să nu dau un exemplu de la educație tehnologică, preferata mea la clasa a V-a). Ca să nu adăugăm faptul că mișcarea ajută limfa să circule prin organism, oxigenează creierul, contribuie la eliminarea toxinelor…

Dar…

Știu că a mea copilă e înnebunită să iasă la joaca asta din careu. În clasele primare aveau sala la etajul 2. Nu ieșeau în pauză, că erau și „cei mari”, și nu cumva să apară incidente. Se mai alergau pe coridor, dar așa, timid, că erau calorifere, dulapuri, apă pe jos… joaca în pauză nu exista de fapt…

Acum are sala la parter, în dreptul ușii de ieșire în careu. Nebun să fii să stai în clasă! Și aleargă din tot sufletul, se întorc în clasă când se sună, roșii la față și transpirați, dar maxim de fericiți!

pauza scoala

Cum să te deplasezi în siguranță cu tot corpul…

Care e problema?

Păi… problema e că profesorii nu văd cu ochi buni joaca lor. Că se accidentează. Corect. Din cauză că n-au alergat când erau mici, acum se împiedică repede, nu au reflexele formate. Să alergi pe teren zgrunțuros, cu ceva pietricele, nisip, e o dovadă de maxim control al echilibrului, de analiză senzorială și reacție rapidă. Să frânezi la timp și să nu intri în perete, să cazi, dar nu cu capul înainte, ci să ai reflexul întinderii mâinilor, să-ți restabilești echilibrul fără să pici, dacă ai dat peste un mic obstacol… Toate se învață în timp, și se învață alergând.

Aș paria că, lăsați în pace, și îngrijiți la nevoie, vor avea din ce în ce mai puține incidente…

Iris umblă la ea cu trusa de prim-ajutor de la cercetași. Betadină, plasturi, și îi îngrijește pe toți, doar să nu fie nevoie să mai audă doamna dirigintă că s-a mai julit careva. „Suntem pe cont-propriu”. Cu alte cuvinte, pentru orice se întâmplă la joacă, sunt răspunzători.

Pasiunea cu care își apără cauza, seară de seară, când îmi povestește ce profesor le-a mai făcut observație, este, pe alocuri, amuzantă. Pentru mine, cel puțin, căci nu pot să pricep de ce se consumă atâta adulții cu jocurile copiilor!

Ce făceam în pauze, acum 30 de ani

Nu îmi amintesc să ne fi zis cineva, vreodată, să stăm cuminți în clasă în pauză. Era vai-și-amar dacă te prindea directorul în clasă și nu erai unul din cei doi elevi de servici. Iarnă, vară, toată lumea era afară (mai ales dacă ningea). Jocuri? Nu mai știu cum se numeau, dar alergam până înnebuneam. Când ne-am mai domnișorit oleacă, am trecut la chestii mai soft, gen elastic și coarda. Doaamne, am încercat acum să fac o „moară”, mi-a ieșit sufletul!

Nu conta că era înainte sau după revoluție, școala generală a însemnat joacă în careu.

Ah, da, uite, îmi amintesc un joc la care doamna noastră era să leșine când ne-a văzut! Mariana E. mă lăsa să mă prind cu picioarele de gâtul ei (a se citi că mă țineam din gambe, și, ca să te prinzi, trebuia întâi să faci lumânarea) și începea să se învârtă cu mine, până „zburam”! Așa, cu mâinile întinse! La „aterizare” erau mereu pe fază alte colege, nu picai niciodată. Normal că zburau doar așchiuțele, că doar nu eram inconștiente… Oricum, pe terenul cimentat din spate se făcea la greu roata, tumbe cam cum vedeam în probele de la gimnastică-sol, iar podul din aruncare, șpagat, erau probe de excelență. Inutil să spun că nu-mi amintesc să fi avut vreo pereche de ciorapi întreagă, iar talentul la cusut l-am exersat de atunci, să le fac cât mai ascunse, să nu le vadă mama…

Si… eu cu cine votez?

Eterna întrebare, când ți se pare că toată lumea are dreptate. La toamnă voi avea clasa mea. Varianta în care să nu-i las afară nu există. Și totuși… aștept să-mi spuneți, ca părinți în primul rând, ce îi reproșați de fel cadrului didactic dacă odrasla s-a rănit la joacă. Includ aici accidente, nu răutăți între copii: genunchi/palme/coate julite… ori nas/frunte/barbă, dacă nu are exercițiu… Orice se poate întâmpla din joacă.

Hai, încurajați-mă!

 

PS: vă rog, fără varianta cu „transpiră!”, de asta sunt sătulă din parc…

Posted in De-ale școlii and tagged , , .

18 Comments

  1. Trebuie lăsați dar supravegheați. Problema nu e transpirația ci jocurile astea sălbatice, acolo unde nu există un control al gesturilor. Al meu a venit acasă cu barba spartă și cu multe vânătăi pe el. Nu am făcut o tragedie din asta, am rugat diriginta să gestioneze ea problema și nici nu am dat sfoară în țară. Dar ca să primești un pumn în barbă de să-ți sară dinții, nu e ok. Mai ales că sunt dinți definitivi.
    Copiii sunt violenți și nu am reușit să descopăr cauza. Sunt violenți fizic dar și verbal. Interdicția nu rezolvă problemele ci le acutizează.
    Trebuie dascăli cu lipici la copii dar și cu har. Ah! și mai trebuie răbdare. 🙂

    • De-asta am și exclus rănirile intenționate. Intră la alt capitol, mult mai greu de gestionat 🙁

      Referitor la celelalte, părerea mea e că nu au fost lăsați să se joace atunci când ar fi trebuit. Nu știu să-și gestioneze forța, emoțiile… jocul lor liber, fără adulți în preajmă, ar avea reguli greu de digerat la rece. Dar ei fac regulile, ei le respectă, ei le aplică…
      Se trezesc cumva la vârsta preadolescenței fără a avea acest antrenament, care, până la urmă, e un antrenament pentru viață.
      Îmi amintesc ce se întâmpla dacă erai prins trișând la vreun joc… și cum era cultivată, încet, corectitudinea ca valoare. Sunt multe bube în jocul acesta supravegheat. CÂnd mă uit în parcuri mă ia durerea de cap. „Te joci cu mașinuța ASTA, AȘA”, îi stabilește cu cine se joacă, cât se joacă, ce se joacă…
      Iar când rămân singuri, problema e de fapt că ei nu știu să rezolve singuri conflictele, și nici să ia o decizie.

    • Eu nu mă referam la supravegheat printre ei, ci de la o fereastră de undeva. Atunci când ești între ei, la propriu, regulile sunt altele. La noi sunt foarte multe ferestre care au privirea spre careu, acolo unde aleargă ei. Și cred că se poate interveni, atunci când situația o cere cu adevărat. Colegii fiului meu și el, evident, cât au fost în clasele I-IV, nu au avut voie să iasă din clasă. Ceea ce justifică, oarecum, aceste comportamente. Cert este faptul că trebuie lăsați și liberi.

    • Cred ca vorbim despre profesorul de servici, care ar trebui sa fie acolo pentru cazuri grave. Copiii nu făceau apel la el decât atunci când îi depășea problema, o nedreptate greu de dovedit sau o agresiune ce le depășea puterea de reglementare a jocului. Acum, din lipsa acestor strategii de rezolvare a conflictelor, țipă „doamna” din orice…
      Dar pentru bullying, prim ajutor, omul ăsta trebuie sa fie acolo, la o strigare de copil distanta.
      Cu ținutul în clasa… Mi se pare sălbăticie curată.

  2. Eu îmi doresc ca acel cadru didactic de serviciu să fie măcar doi pentru că geometria curții e complexă și să fie prezenți și vigilenți, pentru că nu sunt.
    La noi există regula ca toata lumea să iasă în pauze. În rest, accidentele sunt accidente. Și eu făceam niște gimnăsticăreli pe bara de bătut covoare pe care mi-ar fi groază să le văd făcute de fiica mea, cu toate că rezist stoic la cățărările ei diverse.
    Fără a generaliza relatez o relatare. O prietenă face activități outdoor diverse. A fost solicitată la o ”Școala altfel” de către o școală/grup de clase din capitală. A zis că au găsit un cadru cu iarbă lângă o pădure. Șocul ei a fost că din tot grupul de aproape o sută de copii, la îndemnul ei, doar 3 copii au îndrăznit să iasă pe iarbă și la aceia efectiv urlau cadrele didactice ”Haideți de-acolo (pe ciment) că vă murdăriți / pot fi șerpi/insecte!”. Are multe activități la activ și experiență uriașă cu copii dar a zis că așa ceva n-a mai văzut.

    Să mă întorc la întrebare, n-aș avea ce să reproșez cadrului didactic, dar din păcate observ că nu reprezint majoritatea părinților. La o ședință a ieșit tărăboi cum că de ce au fost duși elevii la sport (300 m) când ploua că odraslele le-au venit ude acasă. De fapt a plouat doar la întoarcere, o furtună de vară, dar nimeni nu pricepea, erau ocupați să găsească țap ispășitor.

    • :)), da, am observat ca sunt în creștere niște mici bibelouri ciudate, care nu ar atinge o furnică… Și au niște frici induse de te baga pe tine în sperieţi cand le descoperi…
      Referitor la ploaie, am niște planuri, mai ales dacă e de vara 😀
      Apropo de sport, în teorie stăm bine. Lecția de educație fizica pe timp friguros este obligatorie, dacă vrei sa călești copilul. Cu echipament adecvat. Dar ce sa mai zicem când sunt părinți care nu îi duc la scoala/gradi pentru ca ninge/ploua?!
      Dezbătând problemele copiilor ajung la concluzia ca trebuie sa resetam părinții…

  3. eu mi-as dori ca ai mei copii sa iasa afara in pauza..liberi dar supravegheati si controlati. Chiar cadrul didactic se poate implica sau le poate da idei de joaca gen Simon spune; sotron; aruncarea cu monezi intr-un cerc, cine gaseste mai multe ,,nu stiu ce” adica o joaca ..organizata zic eu; cand era fiica-mea mai micuta ieseam cu ea pe strada si nu faceam decat sa le dau sa aleaga un joc , sau chiar ma jucam alaturi de ei..asta-i amuza maxim.
    Cat despre julituri, capuse, canguri si alte tragedii este adevarat ca adultii astia – parinti si bunici putin loviti la cap s-au invatat sa dea vina mereu pe altcineva… noi aveam o regula la fotbal ..cand spuneam ,,natura” atunci cand mingea iesita din teren se lovea de o piatra si continuam…De multe ori problema e la adulti, si fricile le insuflam noi …consideram ca e mai in siguranta sa se joace un joc pe tableta decat sa-si rupa mana…dar ,,Balena albastra” ne-a demonstrat ca nu e asa…sper doar sa aveti parte de parinti normali la cap. 😀
    Fiica mea cea mica va incepe clasa 0 anul viitor si mi-as dori o doamna care sa nu-i lege de banca si sa le dea teme care-i sa -i tina cat mai mult in casa…am trecut o data prin asta si nu cred ca mai rezist si a doua oara,

    • Tocmai aici cred că este problema… i-am izolat atât de „bine”, că jocurile, zicătorile, acel folclor al copiilor moare încet și sigur. Nu-mi amintesc să ne fi învățat, cineva, vreodată, un joc. Ele se transmiteau de la copiii mai mari la cei mici, întotdeauna echipele aveau mix de vârstă, vai de capul tău dacă erai ăla mic și împiedicat, nu te alegea nimeni, te lua ultimul, și cu tine rămânea…
      Gașca de la bloc era foarte clară în privința regulilor, erau combinații de copii mici, de copii mari…
      Cadrul didactic a primit o oră de joc și miscare, (la primar) unde să îi învețe jocuri. La fel și la educație fizică, unde profesorii sunt total pe dinafară, nu știu să lucreze cu copii mici, și mai ales nu știu să se joace. Dar pe timpul lor, copiii trebuie să fie stăpâni. Și aici intră să alegi și cu cine te joci, și ce te joci…
      A doua problemă când intervine un adult e că se obișnuiesc să li se spună ce să facă. Au devenit mici roboței. Și nu doar la joacă, eu văd asta la orele mele. Le arăt o tehnică, o înțeleg, după care îi las să decidă cum să arate creația. „Dar e bine așa? Și dacă pun așa? E bine și așa?” Sunt total debusolați, pentru ei există o singură variantă corectă, aceea a adultului din preajmă…
      Și atitudinea asta mă bagă în sperieți! De-asta suntem pe cale să devenim un popor încolonat cu capul plecat, care nu vede groapa ce i-a fost săpată :(.
      Părinți normali la cap 🙂 – cred că devine din ce în ce mai greu de realizat. S-au polarizat. Ai ori de-aia care îi trimit desculți prin ploaie, ori de-aia care le desfac și penarul pe bancă.

  4. De fapt e un cerc vicios: copiii nu sunt lasati de mici sa se miste, sa faca ce simt ei. Apoi nu mai stiu sa o faca si lasati liberi nu au reflexele formate si ajung sa fie haotici, aparent salbatici chiar. Citeam despre scoala in anglia si ce mi a placut si surprins acolo a fost tocmai nuamrul mare al persoanelor care supravegheaza. daca ar fi macar doi sau trei supraveghetori altfel ar sta problema. pentru ca ok, cadrul didactic e clar ca nu poate iesi in curte cu ei, are multime de alte chestii de facut. dar persoane special pentru supravegheat pe culoare, in curte, etc ar ffi cu alte atributii. sigur, asta e un vis, dar e important ca elevii sa se miste, sa isi oxigeneze creierul nu sa stea atatea ore intr o clasa nemiscati in banci.

    • Tu vii cu idei de reformare a sistemului… în condițiile în care primăria abia dacă dă un paznic la intrare. E drept că, după revoluție, profesorii au intrat într-o buclă din care puțini mai știu de ce se află la catedră. Ce e aia să faci de servici pe școală? Dacă luăm o școală care învață de dimineață cu toate clasele, de la P la VIII, vrei să spui că nu ai în pauze câte 2-3 profesori care să lase cafeaua și cu rândul să stea cu ochii pe copii? Dar nuu…
      Poate că sună demodat să citez din istoria învățământului, dar am văzut recent o listă de atribuții ale profesorilor/învățătorilor acum 100 și ceva de ani, în vremea lui Spiru Haret. Dumnezeule, păi dacă ar îndrăzni acum să ceară cineva așa ceva, ar exploda sindicatele! Dar de-aia atunci vorbeam despre „învățători, luminători ai satelor”, iar acum ni se cam face lehamite de ceea ce fac unii din această nobilă meserie…

      Dar îmi place că din toate mesajele reiese esențialul: trebuie lăsați la joacă. Mult. De restul ne ocupăm 😀

  5. Este absolut normal si natural sa iasa in pauza afara, cu supraveghere minima. Asa se dezvolta in mod armonios si normal! Asa devin copiii descurcareti, iar mai tarziu adulti descurcareti.

  6. eu zic să aducem niște tigri, să-i urmărească prin curte, dacă ies. ei vor avea două alternative: ori nu vor mai ieși, ori vor ieși și vor alerga de tre să aibă schimburi la ei.
    serios, votez pentru tigri.
    atunci se va vedea cine e cu chef de mișcare și cine nu.
    eu sigur aș ieși.
    🙂

  7. Eu când îmi scot copii afară la joacă îi las să se joace cum vor/ cu ce vor. Dar îi supraveghez de eventualele accidentări. Drept urmare băiețelul meu de 3 ani se tăvălește prin pietricelele din parc, merge de-a bușilea, se bagă în toate bălțile… și de multe ori aud de la câte o bunică / mămică (care nu știe că-i al meu): „dar oare o fi singur copilul ăsta?”. 😊 Și nu lovește copii în parc. Chiar are o atitudine pacifistă.
    Fetița cea mare e clasa pregătitoare. Într-o zi mi-a povestit că le-a promis doamna, că dacă sunt CUMINȚI, îi scoate afară. Bineînțeles că nu i-a scos că niște băieței au supărat-o fiind obraznici. ??? Și am discutat cu dânsa și a tras singură concluzia corectă. Dacă îi scotea la joacă toți își satisfăceau nevoia de mișcare și ulterior ar fi fost așa „cuminți” cum își dorește doamna.

    • Complet de acord! Dacă ar alerga un pic toată lumea ar fi fericită. Doar că trebuie să rabzi niște ani să se tăvălească pe jos, preferabil la grădiniță. Dar nici acolo nu-i scot, că… se murdăresc/răcesc!

  8. Dar daca sunt copiii agresivi, fac ca monstrii si nu stiu decat sa se imbranceasca? Din pacate desenele si jocurile pe calculator sunt atat de agresive si pline de mizerii care strica tot ce povestiti dvs despre copilaria de alta data. Baiatul meu vine mereu plin de noroi, lovit si cu haine rupte….nu exagerez. Eu am fost in inspectie in niste pauze si am ramas socata. Cum suna de pauza baietii fugeau si tipau unii catre altii antrenandu se in niste lupte….! Nimeni nu ii supraveghea. Mi se parea normal sa li se interzica comportamente violente, monstri si alte nebunii. Eu una imi educ copilul cu frica de Dumnezeu, fara televizor si jocuri pe pc. Ne jucam mult in natura si ne uitam la desene sau documentare cuminti alese impreuna. Ma abtin cat pot sa intervin-sunt o fire mai soerioasa de fel-dar ii las in copaci, in ploaie, nu ii infofolesc,cateodata ma ingrozesc si plec de langa ei sa nu imi stea inima in loc.Zburdam cat putem in curte di corectam cand intrece masaura. Colegii sunt de la tara crescuti cam fara stapan cu televizor la discretie. Nu sunt tinuti la bloc inchisi ci sunt prea liberi.

    • Cred că pentru problemele acestea nu și-a pus nimeni problema la modul serios sa gaseasca o rezolvare… Îi văd acum și pe ai mei, la școală, că nu sunt așa cum ar trebui să fie… încerc, sper că nu în zadar să vorbesc cu ei, să activez acea latură empatică… mi se pare că degeaba…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *