Matematica și colajele copiilor

Una din cele mai ciudate lecții de primăvară a fost luna trecută. Ciudată, pentru că în planificare era „Crenguța înflorită”, iar afară era un frig… ploua, și nici mugurii nu au avut curaj să plesnească. Așa că degeaba discutam cu copii de nici un metru despre primăvară, că încă n-o văzuseră, și nici nu cred că și-o aminteau pe cea precedentă!

Aveam la dispoziție doar planșe cu imagini, deși aș fi dat orice pentru o crenguță reală. N-a fost să fie. De ce n-am schimbat planificarea…? Simplu, nu era clasa mea. Din paleta de opțiuni, am ales o activitate de colaj. Nu puteau decât lipi, așa că am profitat la maxim de perforatoarele decorative. Ca să nu fie doar o activitate de lipit, am introdus și elementele de consolidare de la matematică, unde aveau numărul 4.

Am riscat punând materialele la comun. De obicei, nu funcționează. Sunt mici, nu știu să împartă. Însă, dacă eu puneam fiecăruia 4 flori, de unde știam că a numărat corect sau doar a lipit, mecanic, ce avea în farfurie? M-am asigurat că au înțeles exact câte elemente au de lipit, am vrut să facă și corespondența între mulțimi (câte flori, atâția fluturi și melci), dar, în același timp, să îi las să decidă. Le-am pus totuși pe planșă codițele, deși, dacă aș fi avut perforator pentru ele, le puneam tot „de lipit”.

Bine-nțeles că nu au fost toate florile de aceeași culoare, nici fluturii… Uniformizarea și creațiile identice nu sunt pe lista mea, și chiar dacă au apărut probleme, din seria „eu mai vreau o floare violet”, dacă nu mai e… asta e realitatea. Și nu, nu e educație prin frustrare, e pur și simplu o acceptare a realității pe care nu o poți schimba.

Copacii au înflorit, mai mult sau mai puțin. Le-am dat floricele mici, realizate cu un perforator de margine, pentru a exersa prinderea cu cele două degete.  Rezultatul a fost mai mult decât satisfăcător. Au lipit corect și numărul de obiecte, cu o singură excepție. Copilul nu era obișnuit să respecte o cerință, eu vreau să lipesc singur. Nu a funcționat că poți lipi câte vrei tu, mici și roz, în copac. El le-a vrut pe cele mari.

Soluția, când sunt 20+, e să-l lași, în cele din urmă, în pace. Însă trebuia să am grijă să nu îi influențeze pe ceilalți, care respectau regula matematică. Nu am avut timp să văd dacă e de regulă rebel, sau alta e problema…

Finalul vi-l puteți imagina, dar aproape că nu contează. Drumul până acolo era important.

 

 

 

 

Actor sau prefăcut la catedră?

Îmi propusesem să las acest moment pe mai târziu, dar azi, cu febra care stă să crească, n-am reușit. M-am dus la verificat cu un proiect de lecție, pentru o disciplină, a doua oră de predare pe care copiii o aveau. Da, ok, în teorie, dar nu cred că mi-a ieșit rău deloc. Și m-am ofticat la culme. Am scris 4 pagini, chiar și povestea pentru captarea atenției, de care legam tot conținutul, totul era o aventură, să rezolvăm o problemă, descriere pentru joc didactic… și toate astea n-au contat. A citit obiectivele, a zis ok, a pus o corectură la sarcinile de lucru asociate obiectivelor (deși e prima dată când văd așa ceva pe prima pagină, că trebuie scrise așa cum le dai copilului), a apreciat creativitatea temei pentru acasă (adică a sărit la final), și m-a luat la întrebări că… de ce nu am probă de evaluare.

Și de la cele 38-39 de grade, am simțit cum mă ia și mai tare cu călduri. În a doua oră a unei discipline, după o fișă de lucru, mai dai și probă de evaluare?? Să evaluezi ce?? Și așa conținutul puțin abia a stors niște teme pentru fișă, la evaluare ce să-i fac?? Aaa, și musai, să pun calificative! M-am enervat. Pe interior îmi sărise și tensiunea. Și n-am mai rezistat. I-am spus că nu știu cum procedează dânsa la catedră, însă eu, în a doua oră, nu am nici cea mai vagă intenție să fac altceva decât o evaluare continuă pe parcursul lecției, și să mă joc cu ei, că sunt mici! Și pentru calificative am timp tot semestrul, nu alerg să-mi completez rubrica în catalog. Ei nu, domnule, că proiectul ăsta era așa, ceva model. Hai pe bune! Dacă e un proiect pentru o anume lecție, o iei așa cum am proiectat-o. Nu, pe hârtie e una, la clasă e alta!

Și nu e prima dată când aud maxime de genul. Au mai fost. Mai tare decât cea de sus e că poți face obiective fără să cunoști conținutul unei lecții. Că e doar un exercițiu. Nu contează… nu? Sau când, exasperată de un obiectiv „perfect”, am cerut să-mi explice cum îl realizează cu toți elevii din clasă… am primit un răspuns care verifica cu totul altceva. Ceea ce ați verificat e de fapt alt obiectiv. Aaa, păi e prea puțin să scriem doar atât la un obiectiv, trebuie să fie mai mult!

Așadar, nu contează până la urmă să realizezi obiectivele propuse, contează să fie impresionant scrise. Și musai vreo 4-5, chiar dacă nu le poți realiza. De ce să nu ai unul și bun? Și chiar să îl realizezi, cu toți elevii?

Când show-ul contează mai mult

De toate astea s-a legat o luuungă discuție cu Iris. Săptămâna trecută au avut inspecție „mare” în scoală. Iar copila nu era doar supărată, era de-a dreptul revoltată de atitudinea profesorilor în această ipostază. Ce mi-au auzit urechile… e greu de descris. Însă acesta este un mesaj pentru toți cei care se pregătesc intensiv pentru o inspecție. Dacă de regulă nu faceți ceva altfel la clasă, nu vă dați peste cap când vine inspectorul, că vă compromiteți. Nu în ochii lor, oamenii ăștia deja sunt imuni la showurile bine regizate, că nici nu le mai văd, și bag mâna în foc că puțini chiar înțeleg ce văd. Vă compromiteți definitiv în fața elevilor, care văd, înțeleg, și judecă atât de realist situația.

Asta, normal, dacă vă pasă…

Profesorii au fost întorși pe toate părțile: care s-au prefăcut mai drăguți la inspecție, care au arătat că știu ce e aceea învățare prin joc, dar nu o fac, care au fost naturali, ca în toate orele lor, și nu s-a simțit că e inspecție…

Încă nu am, pentru ea, un răspuns. Dar îmi răsună în urechi o întrebare… Profesorii chiar ne cred proști?

Voi ce vă amintiți din inspecțiile pe care le-ați trăit? Că mi-e greu să cred că nu…

coronita flori hartie model

Coroniță cu flori – decorațiune de primăvară

coronita flori hartie modelAsamblând coronița alăturată, Iris îmi povestea cât este de important, atunci când faci un cadou, să cunoști foarte bine persoana căreia i te adresezi. Dacă unele fete ar fi sărit în sus poate de bucurie la cea mai „sclipicioasă” husă roz pentru telefon, ea s-ar fi uitat la tine în diagonală…

Cam așa și cu modelul alăturat. Constat că înseamnă mult, chiar și la vârste mici, să alegi ceva potrivit. Nu valoarea contează. Contează că te-ai gândit la el, și i-ai făcut pe plac. Așa că ieri dimineață, imediat după primirea cadoului, s-a apucat de treabă…

Bine-nțeles că, având un rezultat atât de frumos, ne-am întrebat și am căutat soluții pentru a reproduce eventual coronița cu copiii. Florile realizate cu perforatorul sunt însă cam mici, am un singur model mai măricel, dar nu imposibil. Ar mai fi de rezolvat problema hârtiei cu model, dar deja avem pe piață câteva soluții. Și, în cele din urmă, ca proiect de grup, la care lucrează mai mulți copii, florile pot fi decupate și pictate, și sunt sigură că ar arăta minunat.

Activitatea ar fi completată de cusutul nasturilor pe flori, deprindere care e și ea pe cale de dispariție la cei mici, și finalul nu ar avea decât lucruri pozitive de remarcat.

După ce a terminat-o – a lucrat singură, căci e cadoul ei, a urmat întrebarea… ce facem cu ea? Pentru că prima soluție a fost să„o punem pe ușă”, ne-am gândit un pic dacă tradiția de Crăciun se poate extinde. A venit primăvara, dar cum nu este cu ouă și cu iepurași, amânăm momentul.

Tot ca proiect de grup se fac acum – am văzut în multe grupuri, coronițele cu ouă decorate. Cred că e foarte fain ca rezultatul final, pe ușa clasei, să includă câte un ou decorat de fiecare copil. Și când spun decorat, nu mă gândesc la colorat după model, ci un colaj în adevăratul sens al cuvântului.

Dacă ați realizat proiecte deosebite de Paști, și le prezentați public pe facebook/instagram, scrieți la finalul mesajului #ideiPaște . Ar fi drăguț să putem avea, la un click pe link, strânse mai multe idei.

 

 

Ou string-art, felicitare pentru Paști

Noroc cu „munca”, așa reușesc să mă mai mobilizez puțin și să creez ceva nou. Pentru atelierul de săptămâna aceasta (cu adulți) aveam prevăzută o temă de cusut. Pe etamină sau pânză am considerat că știe toată lumea să coasă, așa că am ales string art. Modele sunt și pe net o sumedenie, însă nu la rezoluție foarte bună și, după ce am încercat unul, mi-am dat seama că nu sunt nici foarte corecte, și nici nu răspund scopului activității, așa cum îmi doream eu.

Am construit așadar singură oul, cu vreo 72 de puncte, în două variante (la finalul articolului aveți modelul printabil): una cu puncte echidistante, alta cu ele distribuite asimetric, pentru „impresia artistică”. Ca mai toate activitățile de cusut de până acum, avea aceleași dificultăți de înțelegere. Deși mă speriasem înainte de un val de întrebări, am văzut partea plină a paharului: nu trebuia să-mi fac griji că se înțeapă cineva, nu trebuia să bag eu ața în ac. Doar să fac ceea ce un profesor trebuie să facă: să repete, cu răbdare, până fiecare înțelege.

Sfaturile – ca în orice situație – nu sunt urmate 100%. Doar că de data aceasta efectul a fost imediat. Dacă ai cusut cu o ață mai groasă… rezultatul a fost pe măsură. Pentru string art regula este simplă: unești punctele, la o diferență impusă de model, sau pe care o alegi tu. Coarda realizată trebuie să o intersecteze pe precedenta. Am mai explicat aici, și m-am străduit, pe un model simplu, să arăt cum se coase.

Pe spate este bine – din economie de material – să nu iasă același model. Dar nu este o greșeală. Dacă doriți un mijloc gol mai mare, lungimea unei corzi, între două puncte, trebuie să fie mică. Dacă doriți un ou mai plin, corzile trebuie să fie mai lungi, aproape de diagonală. Modelul meu – cel cu verde, are corzi lungi, și are două rânduri de cusături. Întâi am cusut modelul cu corzi lungi, apoi am mai trecut odată, și l-am cusut din nou, cu corzi scurte. L-am cusut cu fir de mătase, și vă recomand cel mai subțire fir pe care îl aveți.

Și, pentru că am, iată câteva dintre realizări. Fiecare a ales lungimea corzii, așa că nu sunt identice.

Felicitare cu ou cusut, string art

Sau aici.

Modelul pentru print poate fi descărcat de aici. Se printează pe o coală A4. Coala se taie, se alege modelul dorit. Se alege suportul pentru felicitare, un carton suficient de tare, se îndoaie. Se suprapune peste pagina 1 modelul printat, se fixează cu 2-3 agrafe, pentru a nu se mișca, și se perforează toate punctele. E bine să folosiți un ac subțire, pentru a nu realiza puncte inestetice. Acest model printat nu va face parte din felicitare!

Spor la lucru!

 

 

În ce manual școlar scrie despre bullying?

Tot vorbim – și ne place să ne auzim vorbind despre școala românească, centrată pe elev și pe nevoile acestuia din viața de zi cu zi. Cum învață el la școală lucruri care îi folosesc în drumul spre casă… Sigur, avem un talent fantastic să ne îmbătăm cu apă rece. Doar că în grăuntele acela de optimism pe care îl am nu încetez să sper că, în ciuda statisticilor, nu alarmante, ci de-a dreptul horror (creștere de 25% de la un an la altul…?), vom reuși să facem ceva.

Azi am participat la a treia ediție a campaniei „Clubul prieteniei”. Ambasadorul din acest an este Ciprian Marica, și nu cred că într-o națiune ce iubește sportul, (dar urăște să-l practice), mai are nevoie de prezentări. Sper ca prin intermediul său mesajul campaniei chiar să ajungă la cât mai mulți copii.

În campanie se implică, încă de la început, Cartoon Network  și Asociația Telefonul Copilului. Scopul este acordarea de sprijin copiilor și tinerilor ce solicită consiliere pe probleme de bullying. Chiar și-a propus să susțină desemnarea unei zile naționale de conștientizare a fenomenului în România. De ce? Pentru că, deși nimeni aproape nu oferă statistici în timp real, la ediția din acest an au fost aduse rapoarte parțiale pentru lunile ianuarie și februarie 2017. Și nu, nu se anunță nimic bun. Dacă 2016 a fost cu 25% mai mult decât 2015, mi-e frică să lansez un pronostic. Iar aceasta nu pentru că fenomenul ia amploare, deși e adevărat și acest lucru – mai ales pentru online, ci pentru că abia acum încep, copiii și părinții deopotrivă, să conștientizeze și să ceară ajutor.

Cine cere ajutor și cine ajută

Au fost întrebări legate de modul în care Asociația ajută copiii. Aș vrea să lansez o întrebare, la care chiar mi-aș dori să primesc un răspuns. De când a fost introdus numărul 116 111 – Telefonul copilului, în toate manualele școlare, câți dintre cei care citiți aceste rânduri le-ați explicat copiilor, la clasă sau acasă, la ce folosește acel număr? Câți ați scris mare, pe tablă, bullying? I-ați dedicat o lecție? Ați cerut ajutor Asociației (și nu este singura care oferă sprijin!) pentru a organiza în școală evenimente de conștientizare?

Copiii, dacă cer ajutor, o fac anonim. Deși îi vezi la limită, nu poți suna înapoi. Nu poți contacta părinți, profesori, poți doar să te străduiești să-ți faci al naibii de bine treaba, să-i câștigi încrederea și să te sune în continuare. Sau să-ți scrie, dacă îi este mai ușor.

Imaginile de mai jos conțin, la început, statisticile. Apoi scrisoarea unui copil de 14 ani, anonimizată. Nu ce povestește de la 14 ani e esențial, ci restul, începând de la grădiniță. Știu, sunt 30 de minute, dintre care măcar 20 și tot merită ascultate.


Dacă ați avut răbdare cu imaginile, nu cred că e cazul să mai adaug prea multe.

Ce putem face

În primul rând, să nu punem la coș aceste statistici. Dacă avem nevoie de un cadru legislativ pentru a putea lua măsuri, atunci să fie folosite. Discutam, după eveniment,  cu doamna Cătălina Surcel (ați ascultat-o), despre ce variante există. Asociația poate susține (și chiar asociațiile părinților, din toate instituțiile de învățământ), în forurile de decizie (ministerul educației, de exemplu), lista cu măsuri necesare: să nu mai fie nevoie de acordul părintelui atunci când un copil vrea să beneficieze de consiliere la școală (există și școli „norocoase”, care au consilier), sau un cadru de analiză al situațiilor de bullying, cu măsuri obligatorii de consiliere, căci este clar tuturor că scăderea notei la purtare și mutarea disciplinară la altă clasă/școală sunt cu mult depășite de ceea ce se întâmplă acum, în școlile și chiar grădinițele noastre.

Tot așa, derularea unui program de formare a cadrelor didactice pentru gestionarea situațiilor de bullying. Criza educațională deja este o sferă prea mică pentru a cuprinde tot ceea ce înseamnă acest fenomen. Dar… noi formăm orice, numai ce avem nevoie nu.

Îi spuneam că din toamnă începe, pentru mine, o perioadă grea, și nu mă sperie atât de mult hârțogăraia și sistemul în care aleg să intru, cât mă îngrozește ceea ce implică el, la nivelul gestionării relațiilor dintre copii. Și aici am ajuns la întrebarea din titlu… în ce manual le vorbim copiilor despre bullying, cu adevărat? Dezvoltare personală? Ore pe care mulți le ignoră? Educație civică?

De ce irosim acele zile din școala altfel, când am putea să facem ceea ce, printr-un nerostit jurământ al lui Hippocrate, am făcut când am ales să pășim la catedră: să producem o schimbare!

În loc de încheiere…

… Adaug mai jos clipul de anul acesta, cu Ciprian Marica. Am adăugat și celelalte clipuri. din anii trecuți, pentru că mie încă îmi plac. Să întreb dacă, de doi ani de când sunt pe net, le-ați folosit la școală sau grădiniță, pentru a începe o discuție?

Voi edita în curând articolul, pentru că urmează și clipurile de anul acesta.

PS. Azi, când auzeam ca noutate bullyingul la grădiniță, nu m-a șocat deloc. Încă nu uit dialogul, între fetițe de 6 ani, în care X le spunea celorlalte să nu-i dea lui Y materialele, pentru că Y are pielea maro. Y era creolă, extraordinar de isteață, pricepută, iar X fantastic de invidioasă. A fost momentul în care s-a prăbușit orice urmă de teorie despre inocență…

felicitare eticheta iepi

Etichete-felicitări pentru cadourile de Paște

felicitare eticheta iepiMulte din pungile de cadouri disponibile pe piață au, la mâner, un fel de mini-felicitare sau etichetă, pentru a scrie… ceva. Nu le-am folosit aproape niciodată, mi s-au părut atât de ciudate… Poate că numai la pomul de Crăciun, când sunt multe cadouri identice, scrii pentru cine e.

Cert e că trebuie să pregătesc un astfel de cadou, și m-am tot gândit la această mini-felicitare oarecum obligatorie. Nu e nici ocazia care să necesite o felicitare în toată regula. Am decis așadar să agăț de fundița finală a cadoului „ceva” personalizat și de sezon, care, sincer, mă reprezintă mai bine decât o face conținutul :D.

Materiale folosite: carton pentru craft albastru, bandă adezivă decorativă, o sacoșă de cadou sidefată, din care am tăiat eticheta, bandă adezivă buretată, ca să suspend eticheta pe felicitare, un iepuraș autocolant și jumătați de perle adezive. Cartonul este tăiat aproape 10×15, îl aveam deja, rămase de pe la alte proiecte. Banda decorativă aș fi preferat să fie pe albastru, dar aveam doar cu buline roșii, sau dungi verzi, și în cele din urmă am rămas la galben.

Sacoșa sidefată am decis s-o reciclez de când am primit-o, mai ales că nu prea găsesc carton de craft cu emboss la prețuri decente – prin magazine, la bucată, e cam mult 2-3 lei o coală, când vrei să „te joci”.

Iepurașii îi aveam de astă-iarnă, așteptau și ei ocazia să fie folosiți. Mai sunt pe alb și pe roz, în combinațiile de spumă pe care le vedeți deja la cel folosit de mine.  Perlele le-am lipit pentru a echilibra puțin, altfel colțurile păreau foarte goale, și nici nu aveam cu ce să le perforez.

Mai am doar de scris caligrafic numele meu în interior, deși cred că o să scap, prinzând o carte de vizită.

Voi cât de mult personalizați cadourile? Dincolo de conținut, normal… contează ambalajul?

Dacă cumva nu suntem stresați, apăi ne stresăm singuri

Ajung din ce în ce mai aproape de concluzia că, dacă nu suntem stresați, cu siguranță facem tot posibilul ca să adăugăm acest ingredient în viața noastră de zi cu zi. Acum vreo 5 ani și mai bine, când am intuit ce poate face tehnica din capitolul comunicare, pe orice palier, am avut impresia că am găsit rezolvarea multor probleme, ce păreau să stagneze inutil. Și totuși, acum stau pe gânduri și nu mai sunt așa sigură de opiniile mele.

Aplicațiile pe telefon sunt cel mai bun exemplu. Cred că suferim în masă de o paranoia a controlului, deși un nivel moderat de control nu mi se pare periculos. Am aplicație să supraveghez copiii, deși încerc să mă controlez și să nu mai verific unde sunt dacă nu am ceva de discutat cu ei. Chiar dacă se știu „supravegheați”, le-a intrat în reflex să ceară voie, să mă anunțe dacă întârzie, chiar dacă nu dau telefon, ci doar un mesaj scurt. La urma urmei, dacă ne uităm la filmele cu ultimele tehnici de luptă, atacuri cu drone și sateliți, ne cam dăm seama că supravegherea e peste tot, deci să nu ne mai îmbătăm cu apă rece…

Revin la comunicare, și în special la cea din spațiul școlar. Mi se pare normal ca profesorul (diriginte sau învățător) să comunice unui părinte, care să se ocupe de distribuirea mesajului. Cum la fel de normal mi se pare să existe un grup în care toți, inclusiv profesorul, să avem aceleași drepturi și să ne subordonăm unui singur subiect de discuție. Aici fiecare alege. Eu m-am gândit foarte serios ce voi alege, mai ales că septembrie bate la ușă și trebuie să mă hotărăsc.

Grupurile din social-media – o soluție

În primul rând, va fi un grup, unde să existe un pic de ordine, adică nu materiale la grămadă, pe care nu mai știi când și cum și mai ales de ce le-ai primit. Mi se pare normal să fiu în acel grup, și să nu existe grup paralel de părinți. La urma urmei, singurul lucru pe care părinții îl discută fără să participe „doamna” este cel legat de cadouri și surprize, cu care sper să-i liniștesc din prima zi, că nu e cazul. Și dacă reușesc să aduc aici și bârfele de pe la colțuri, care să se transforme în feedback constructiv, cred că am reușit!

De ce sunt adepta grupurilor: pentru că discuțiile se pot desfășura ordonat, pe subiecte, urmărești/participi la cele care te interesează.

WhatsApp și criza de supra-comunicare

Ce nu voi face, cu siguranță: grup pe whatsapp. Mi se pare cea mai hidoasă invenție ever, complet paralelă cu scopul unei comunicări eficiente. Până anul acesta nu am avut această „plăcere”, și după un semestru și ceva deja mi se ridică toate, de la tensiune la părul din cap când telefonul începe să zumzăie. Imaginați-vă (deși mi-e greu să cred că, dacă n-ați experimentat, mai durează mult), o adunătură de adulți, care n-au în comun decât odraslele într-o anumită clasă, și scopul dedicat al sacrificiului pentru binele acestora, care scriu pe chat… E 1 martie? Poze cu ghiocei, toată lumea adaugă, toată lumea mulțumește. E 8 martie? Idem. Postează cineva un mesaj, important dealtfel, urmează vreo 30-40 de mulțumiri, de cauți ca tâmpitul apoi să vezi ce ai ratat! Și dacă aveți impresia că e ușor să cauți într-o conversație în care sunt și ambii părinți ai împricinatului, vă amăgiți…  De-asta îmi plac grupurile de pe facebook. Vrei să mulțumești, dai like sau „love”, întrebi fix la problemă dacă n-ai înțeles ceva. Și atât.

Capac mi-a pus luna aceasta excursia clasei. Îi întrebam pe ai mei părinți cum era când plecam undeva. Ne suiau dimineața în autocar, veneam peste X zile, la ora stabilită, sau undeva pe acolo. Cum-necum, aflau ei dacă era ceva decalaj. Și, când ajungeam acasă, urma acel moment unic al developării pozelor/descărcarea în pc, poveștilor din tabără, atâtea câte aveam chef să le spunem. Să fim serioși, nu avem dreptul să știm și să vedem TOT!

Când drumul pavat cu intenții bune duce spre iad(ul comunicării)

Acum însă… a fost plecată clasa în excursie. Nu pun la socoteală că 4 copii nu au mers, deci automat nu eram interesată de ce se întâmpla pe grup, dar normal că, dacă telefonul încasa notificări, trebuia să deschid ca să le șterg, că doar mai vorbesc și eu cu prietenii, familia, și vreau să văd când apare mesaj nou.

În urma autocarului a plecat și un părinte, cu mașina. (De notat, pentru mine, ca profesor: nu pleci, ca la nuntă, cu părinți după tine!) Care părinte… a transmis aproape live toată excursia, cu poze și filme, cu comentarii…

Prima lovitură a fost cea la consumul de date. Cred că e prima lună când reușesc să-mi consum cei câțiva giga de trafic!! A doua a fost cea de nervi, căci la fiecare postare a reporterului, urmau aplauzele, mulțumirile și aclamațiile publicului, în replici repezi-curgătoare ca Ozana, de am zis săru’mâna când au ajuns întregi acasă! Apoi, când m-am liniștit oleacă, am zis merci că fii-mea n-a fost… și mă gândesc cât de inconfortabil ar fi fost pentru ea să fie toată ziua-bună ziua în fața camerei. Te înecasei cumva la masă? Nu te-ai pieptănat cum trebuie? Ți-au ieșit jumate din cele de pe tine din pantaloni? În caz că ai reușit să scapi un pic de atenția celor din jur, iaca, tot poporul te examinează pe albumul excursiei de pe whatsapp.

Pe bune acum, chiar trebuie să imortalizăm tot???

Ce vreau să pun pe lista regulamentului clasei

Prima regulă, nu pui poze public cu alți copii sau persoane care nu fac parte din familia ta. Și asta se referă și la mine. Am eu un pitic cu pozele publice, și cred că puteți număra pe degete ocaziile în care ați văzut poze cu mine. Exceptând câteva, sunt poze pe care eu nu le-aș fi pus, din X motive. Nu sunt nici fotogenică, și rar am dispoziția de a zâmbi la cameră… Așa că presimt că o să fac implozie dacă văd netul plin de poze de „început de an”.

Referitor la excursii, pe lângă faptul că nu am nici cea mai vagă intenție de a lua părinți cu mine, mai ales pe post de paparazzi, pozele se arhivează, se distribuie pe grup, fiecare păstrează ce consideră de cuviință cu propria odraslă, pentru arhiva lui, și atât. Că își face copilul selfie, sau își pune poză cu 2-3 prieteni, e alegerea lui. Și cred că niște lecții suplimentare despre cum respectăm intimitatea celorlalți trebuie neapărat trecute în planificare!

Socializarea între părinți

Consider că avem nevoie de stabilirea unor puncte comune de comunicare. La fel cum consider că poți descoperi că te înțelegi mai bine cu mama lui X, că și copiii se simt bine împreună. N-ai decât să ieși la cafea, să pleci în weekend… iar cu ceilalți să păstrezi o atitudine cuviincioasă, deschisă. Nu te interesează pe tine nici de ce copilul n-a mers în excursie, nici de ce nu vine cu mașina la școală. La fel cum, dacă tu îți permiți luna de pe cer, nu înseamnă că trebuie s-o servești zilnic, și că fără cinci stele deasupra capului nu se poate dormi…

O excursie nu înseamnă „cele mai bune condiții, nu pensiuni în care merg copiii în tabere de obicei”. Fițe și figuri. Ca să nu mai spun ce păreri există despre taberele la cort…

M-am răcorit, și mă opresc. La voi cum e? Cu comunicarea, excursiile…