experimente scoala

Un pic de știință la școală

În vară, când am citit plângând de-a binelea mesajele copiilor cărora le dădeam drumul spre gimnaziu, am realizat că destul de mulți menționau pe listă cât de faine au fost activitățile cu experimente de la științe. Ce-i drept, m-am străduit să nu ratez niciunul, oricât de complicat era să le pun în practică. Am reținut și sugestia lor că ar fi fost perfect să facă și ei odată cu mine… așa că la noua serie am zis să încep cu dreptul.

Am fost oarecum dezamăgită că pe lista de activități de la Festivalul de Știință din această toamnă nu am găsit nimic potrivit pentru 6 ani și care, mai ales, să vină și la școală, căci deplasare cu ei în primele două săptămâni de școală nu aș fi făcut nici picată cu ceară. Pentru a nu lăsa totuși nesărbătorită o lună a științei, le-am propus – părinților în primul rând – să organizăm o oră cu experimente. Fiecare experiment se prezenta în pereche, părinte și copil. Nu am restricționat temele, fiecare și-a ales ce voia să ne arate, dar a anunțat înainte, ca să nu ne trezim că se repetă cumva evenimentul.

Dacă tot avem o zi cu trei ore, am fixat întâlnirea după cursuri. Copiii erau destul de emoționați, se vedea că au repetat intens acasă, au venit foarte bine pregătiți (și dotați). Am văzut cum se manifestă forța de propulsie a aerului, cu balonul prins de un cd și apoi plimbând un pai pe un elastic bine întins. Un alt experiment ne-a arătat cum măsurăm volumul corpurilor care nu au o formă regulată și am intuit legea lui Arhimede.

Au urmat apoi experimente de obținere a culorilor secundare, folosind coloranții alimentari, și separarea lichidelor cu densități diferite. Au fost umflate baloane fără pompă, cu oțet și bicarbonat, am văzut cum poți confecționa o busolă – un experiment integrat, căci avea și busola de pe telefon. Îmi pare rău că nu am luat și busola mea reală, de acasă!

Am fost impresionați de aprinderea unul led folosind o baterie din lămâi, cu elemenți din zinc și cupru. Nu puteam rămâne nici eu de-o parte, așa că mi-am folosit setul de știință de la Noriel și le-am arătat cum poți aprinde un bec folosind energia vântului. E drept că am suflat în eoliană cu feonul băgat în priză… dar… nu puteam să risc să nu bată vântul la fereastra clasei. De asemenea, le-am dus magneți și pilitură de fier și le-am arătat, pe hârtie, câmpul magnetic și variația formei acestuia în funcție de forma magnetului. Am plimbat și mașinuțe cu ajutorul magneților.

experimente scoala

Tot cu magneți a mai fost un experiment pe care nu îl știam, acum am auzit prima dată. În alcool pui tonner de imprimantă. Amesteci și… vă las să vedeți filmul!

La final, am tras linie. Copiilor le-a plăcut, cred că mai mult să vină acolo împreună cu părinții decât ceea ce s-a făcut efectiv. Sunt încă mici și multe dintre cele văzute rămân „neînțelese”, însă aș vrea ca, până vor ajunge la vârsta potrivită, să știe că avem o explicație științifică pentru majoritatea fenomenelor din jurul nostru.

Eu am rămas cu o întrebare… trebuie neapărat să aflu cât de sensibil e senzorul de fum nou montat în tavan. Nu de alta, dar s-ar putea ca la experimentele de evidențiere a circuitului apei în natură ori de topire a zahărului să devin mai „celebră” decât mi-am propus vreodată. Oare cum ar suna ca titlu pe antenuțe… „Pompieri chemați inutil la școală căci o învățătoare a făcut experimente în clasă”. Daa, mai bine le pun un film, pricep cei mici că sunt isteți!

 

tangram

Tangram și literele pentru școală

Iris e supărată. Luna aceasta protestează mai vocal sau nu împotriva jocului de-a școala. Ba a venit pe la noi și prietena ei și am avut cor pe două voci, că nu e drept ele să mănânce culegeri pe pâine și „ăștia mici“ să se joace până nu mai pot. Că ele… nici când erau de vârsta lor nu se jucau atâta, ele făceau treabă serioasă, română și matematică la greu.

Când m-a văzut cu tangramul a venit să se uite curioasă ce fac acolo. Eu îmi zbăteam creierul să scriu literele… Serios?? Asta mai lipsea! După ce că a răsfoit caietele pentru pregătitoare abia sosite de la Edu și era în delir, cu comentarii din seria asta nu e școală, totul e vesel și plăcut, după ce a tot asistat la crearea jocurilor pe care le pun pe rând pe blog, acum, să le iau și tangram, era prea de tot.

Despre tangram a mai fost vorba aici pe blog, mai jos găsiți și articolele în care am prezentat două versiuni ale jocului. Gândindu-mă acum la ele și la activitatea de la clasă, cred că jocul de spumă este mult mai potrivit pentru copiii mici, căci nu se pot răni, comparativ cu cel din lemn, pe care îl aveam eu. Nici când l-am primit pe acesta însă nu am dat prea multă atenție etichetei produsului și încă mă mir cum de am păstrat-o, căci nu obișnuiesc.

Știam că se recomandă la clasa pregătitoare jocuri de tip tangram pentru realizarea literelor mari de tipar, mi-am spus la acel moment un mda, bine, caut când o fi, după care mi-a ieșit din minte. Făcând curat la materiale, dau de joc. Îl așez frumos și când arunc un ochi pe etichetă, care avea și verso pentru modelele de realizat și erau chiar literele noastre. Ba chiar și cifrele! Nu mai contează animalele de-acolo, eram încântată de descoperire și nici nu par (prea) greu de făcut pentru cei mici. Dacă inițial aș fi considerat că e cam mură-n-gură rezolvarea, căci, în loc să fie umbre în contur, acestea erau împărțite pe culori, mi-a mai venit mintea la cap și mi-am dat seama că, pentru cei mici fără experiență cu acest joc chiar și așa este greu, până identifică formele.

tangram

tangram

Vor avea nevoie de modelul mărit, cel de pe etichetă e mult prea micșorat, însă sunt convinsă că va fi distractiv să vă jucați astfel. Pentru ei, cu siguranță mult mai distractiv decât să scrie o pagină de litere pe liniatură! Iar dacă nu îl găsiți de cumpărat, le puteți da o temă pentru acasă părinților să confecționeze unul, eventual dintr-un carton mai gros, să pară mai interesant.

Și pentru că m-am jucat și eu, am compus literele din clasicul mesaj de început de școală Bine ați venit!, fără cratimă, cum am mai văzut prin unele părți. Dacă credeți că se potrivesc cu tema clasei și nu le considerați prea simple față de cele încărcate de vegetație sau faună excesivă, sunt disponibile aici pentru o săptămână, în format A4. La expirarea linkului le trimit doar la cerere celor care fac o donație către site folosind paypal (se poate și cu cardul). Pentru a fi mereu la curent cu articolele și a nu rata ocaziile de acest tip, vă recomand să vă abonați aici sau să bifați căsuța de abonament la blog atunci când adăugați un comentariu.

Codul bunelor maniere în prima zi de școală

M-am gândit mult dacă să scriu, dar din moment ce lucrurile par a o lua din ce în ce mai rău la vale, parcă e nevoie să nu mai înghițim atât de multe. Dragă părinte, dacă tot ai decis să te duci cu copilul la școală – în fond, ai dreptul la o zi liberă pentru asta, de ce să nu profiți? – încearcă să faci ca prezența ta acolo să fie una cât mai „normală” cu putință. Iată câteva lucruri de care ar trebui să ții cont:

  • Nu încerca să ieși în evidență trăgând după tine un car alegoric cu flori. Dacă ții neapărat să iei ceva, ia o floare. Cine nu e capabil să aprecieze una dată din inimă nu merită nici toată grădina. Sfatul meu e să nu iei deloc, dar foarte puțini îi dau curs. (Sau mergeți cu o carte potrivită pentru biblioteca clasei.)
  • Încearcă să ajungi mai devreme de ora anunțată la avizierul școlii; fotografiază copilul înainte de începerea festivității cu colegii de care i-a fost dor, roagă pe cineva să vă facă „poza de familie” dacă vrei.
  • La începerea festivității, stai în spatele copiilor, nu în față, de mână cu al tău. Dacă are probleme de genul acesta, stați de vorbă de-acasă, explică-i cum stă treaba, acolo va sta de mână cu un coleg/colegă. Și dacă e la pregătitoare, ajută-l să-i identifice pe viitorii colegi, să se prezinte și să pună întrebarea aceea de baraj: „vrei să fim prieteni?” Nu de alta, dar dacă tu stai în față, ceilalți copii ce mai văd? E momentul lor!
  • Oricât ai vrea să faci poză copilului din față, din careu, abține-te. Încearcă să „vezi” careul prin ochii directorilor, profesorilor care stau în față. În loc să se uite la copii… se uită la o linie de părinți ce imită cu brio turiștii japonezi și care stau cu posterioarele, mai mult sau mai puțin de manechin, întoarse către ei. Nu cred că acesta e mesajul pe care vrei să-l transmiți oamenilor de acolo.  Copiii, în loc să se concentreze la festivitate, sunt stresați să-i „zâmbească” lu’ mama.
    Dacă ții neapărat, fă rost de un aparat mai performat, mergi de cealaltă parte a careului și fotografiază. Sau din școală, de la o fereastră. Oricum, nu intra în careu!
  • În mod sigur se va intona imnul. Dacă nu știi versurile ca să îl cânți, măcar ai bunul simț și taci, oricât de hodorogită e boxa de la care se aude. Vrei să îi dai gata pe toți? Ia la tine câteva foi cu versurile și dă-le copiilor, dacă știu să citească. Dacă și imnul ne e rușine să-l cântăm… nu mai am cuvinte!
  • De regulă, în prima zi părinții sunt invitați în clasă. Lasă copiii să intre singuri, rămâi la rând, nu te înghesui. Nu te transforma în paparazzi acolo, chiar dacă vrei o poză cu copilul în bancă. Lasă elevii să se așeze, așază-te lângă perete și așteaptă. Dacă doamna are ceva să vă spună, o va face repede. Dacă uită de mult dorita poză, ridică mâna și cere permisiunea, sigur mai sunt și alții care așteaptă.
  • Pregătește de acasă momentul despărțirii. Copilul să știe clar că atunci când doamna le „dă drumul”, tu sau altcineva din familie îl va aștepta afară. Să știe că, după ce intrați în clasă, la semnul doamnei părinții pleacă și rămân doar copiii. Pregătește-l cât poți de bine, fără să promiți luna de pe cer. Poate nu e încântat că merge la școală, dar cu amenințări, șantaj sau premii fabuloase nu vei reuși să îl convingi. Gândește-te că nu vei putea, în fiecare zi, să ții acest ritm al recompenselor.
  • Părăsește sala atunci când ți se cere, nu-ți mai aminti tu că trebuie să o întrebi „ceva” pe doamna. Are destule pe cap, sigur o să ai curând ocazia.
  • La preluarea copilului, nu-l întreba ce-a făcut la școală. Un raport de activitate standard e „bine, ne-am jucat”. Întreabă-l cum s-a simțit, dacă i-a plăcut ceva în mod deosebit și poate vei face primii pași spre o comunicare adevărată între voi. Nu-l întreba dacă a mâncat și dacă a găsit toaleta, că nu de-asta l-ai trimis la școală. Dacă n-a mâncat, oricum nu mai poți schimba nimic. Poți afla seara, când vrei să îi pregătești pachețelul. Ți-a plăcut x sau vrei să îți pun mâine y?
  • Neapărat întreabă, mai ales la cei mici, dacă doamna a transmis vreun mesaj. Personal intenționez să comunic pe două canale, primul, direct părinților, dar în același timp mesajul pe care oricum îl scriu pe grup să îl printez pe un mic bilețel pe care piticul să îl livreze destinatarului. De multe ori sarcina părinților va fi să nu întrebe, iar dacă copilul uită, să-mi aducă dimineața, fără să știe copilul, cele necesare. Din greșeli înveți și te îndrepți. Azi ai uitat, ți-am dat eu ce aveai nevoie, dar te rog ca data viitoare să ții minte. Dacă îi cocoloșim și nu îi responsabilizăm cu nimic… o să ne întrebe peste ani cum de posmagii nu-s muieți.
  • Un ultim lucru, foarte important, prima zi de școală nu e acel moment în care să îți lauzi copilul, oricât de extraordinar este. Dacă știe deja să citească sau să scrie în chineză, nu îi inhiba pe ceilalți. Învață-l să caute mai bine ce are în comun cu noii colegi și nu ce îl diferențiază, să se joace respectându-i pe ceilalți, să vorbească frumos când e întrebat, să ridice mâna.

Vă rog, nu mai transformați școala în bau-bau! Nu s-a sfârșit copilăria, n-o să „vadă el” acolo nimic, nu l-ați trimis nici la Yale și nici la Oxford. Lăsați momentul să curgă frumos și bucurați-vă de minunea căreia i-ați dat viață!

Amintiri din prima zi de școală

Amintiri din prima zi de școală

Atenție la ofertele back-to-school

Nu mai știu de când tot spun asta, dar încă nu am obosit: primul sfat și cel mai important – nu vă grăbiți să cumpărați singuri ceea ce credeți că este nevoie pentru școală.

Veți avea probabil surpriza (neplăcută) să constatați că multe din cele luate nu sunt necesare sau nu sunt potrivite pentru ceea ce profesorul de la clasă și-a propus. Nu moare nimeni și garantat nu au intrat zilele în sac dacă așteptați începutul anului școlar sau pur și simplu întrebați profesorul dacă are gata lista în caz că nu mai aveți deloc răbdare și vreți să spargeți salariul în supermarketuri. Măcar dacă tot faci ceva, să faci cu cap.

Dacă este o persoană organizată, va face lista în două formule: rechizite individuale și rechizite colective, pentru că multe materiale nu sunt necesare în cantități foarte mari. De exemplu, hârtia creponată. La ce bun să cumpere fiecare copil? Cred că încă mai am la școală hârtie de acum 3 ani, căci în ultimii doi nu am mai cerut. Dacă colectivul de părinți al clasei funcționează și nu e clasica mâncătorie românească pe la colțuri, dacă toată lumea e sinceră și încearcă să găsească cele mai bune soluții financiare și nu doar să sară cu banii din dorința de a ieși în relief, achizițiile de grup se pot dovedi o decizie înțeleaptă.

Revenind, de ce spun că e bine să aștepți lista profesorului? Pentru că poate avea specificații la care tu, ca părinte, oricât de bine intenționat ești, nu te-ai gândit. Uite, banalele creioane, de grafit sau colorate, pe lista mea e specificat să fie cele cu trei fețe (secțiune triunghiulară, nu clasica hexagonală). De ce? Pentru că voi avea de muncă să îi învăț să țină creionul corect și acelea sunt cele mai potrivite, căci le explici să aibă câte un deget pe fiecare față. Câți se mai luptă azi cu poziția corectă la scris în bancă, sau cu cea a instrumentului folosit? După cum văd că stau și scriu copiii, nu foarte mulți. Îmi amintesc că la evaluarea națională o fetiță se văita că o cam doare mâna de la atâta scris. Când m-am uitat cum ține stiloul… doamne, parcă juca singură mațele-ncurcate cu degetele și bucata aia de plastic! Normal că obosește mâna mai repede dacă te încordezi în cine știe ce poziții. Uneori mă gândesc că ar trebui să vină cu această deprindere de la grădiniță, sau dacă tot nu se preocupă, măcar să nu fi pus mâna pe creion deloc, căci e mult mai greu să repari…

O cheltuială fantastică pe listă este ghiozdanul. Nu neapărat ce e roz, sclipitor sau cu cine știe ce decorațiuni e și cel mai potrivit. Cadrul de plastic pe spate dăunează, la fel și bretelele care nu au burete. Trolerele poate merg dacă copilul se duce pe jos la școală, dar nu și dacă învață la etajul doi! Negocierea ghiozdanului e treabă dificilă și în funcție de vârstă problema ergonomică ar trebui să fie prima de rezolvat. Apoi cea a încăperilor separate – pentru mâncare, apă, cărți.

Penarul este cheia de boltă a întregii pregătiri. E obiectul pe care îl atinge de cele mai multe ori. Să-i placă, dar mai ales să fie practic. Dacă îți ia 5 minute să scoți un creion din el sau să le așezi să se închidă, nu e ok. Iris a optat pentru cele rotunde cu fermoar și nu știu dacă are trei sau patru la ea mereu: unul are creioane colorate, unul carioci, unul instrumente de scris, geometrice, markere, cutter. Apoi a preferat să fie transparente, ca să vadă în ele imediat ceea ce caută. Experiența de elev se învață în timp, dar nu e rău să aveți sugestii pregătite.

Un alt sfat, pentru că toți ne preocupăm de modul în care copilul se va simți la școală, este să discutați cu profesorul ce se pune pe bănci în prima zi de școală. Puteți propune ca acele mici cadouri să fie de fapt parte din lista de rechizite, mai ușor de comandat toate odată, la fel pentru toți: creioane, șabloane, perforatoare, riglete… Ceva cu adevărat util. Dar ca acestea să meargă înseamnă să comunici… ceea ce se pare a fi piatra de încercare a oricărui colectiv.

În încheiere, spun doar atât: cea mai complicată pregătire pentru școală este cea motivațională. Nu contează ce îi cumperi copilului, dacă tu nu vei reuși să îi inspiri dorința de a merge la școală, acea motivație intrinsecă de a se descoperi pe sine și de a face tot ce îi stă în putere ca mâine să fie un om mai bun ca azi, să descopere sensul pe care îl dă școala vieții tale. Adăugați la aceasta mult, mult respect pentru omul căruia îl veți încredința în fiecare dimineață și abia apoi să vă faceți griji cu privire la rechizite…

dulap carton

Suntem experți în bătaie de joc (la școală)

Într-unul din sectoarele Bucureștiului, dar nu e regulă, așa e peste tot, s-au montat borduri verticale. Toate rețelele sunt pline de poze care mai de care mai stupide, borduri care dublează stâlpi, borduri care sunt montate în mijlocul trotuarelor… Însă după haha-urile de rigoare, nu știu dacă realizăm că „aici sunt banii dumneavoastră” e scris mare, cu litere pe care orice om normal la cap le vede chiar dacă sunt invizibile.

V-am mai povestit pe blog, dacă mă urmăriți, cum școala mea (cu scuzele de rigoare, nu pot să spun „școala în care lucrez” și nici „în care îmi desfășor activitatea”, pentru că așa suntem noi, profesorii, niște tâmpiți sufletiști care îl punem pe „mea” în toate: copiii mei, școala mea…) a intrat în renovare în timpul anului școlar. Așa se gândește practic în sector. Anul trecut, fix miercuri în săptămâna de dinaintea începutului de an, i-a găsit să schimbe termopanele vechi de câțiva ani cu altele noi. Să mai zic că luni și marți eu îmi aranjasem clasa pentru prima zi?? Ei, dar ce atâtea mofturi, las că fraierii ăștia de învățători n-au ce face în septembrie, să le mai așeze și a doua oară!

În octombrie au făcut izolația exterioară a clădirii. Când au lucrat pe partea cu holul, mai era cum mai era… când au lucrat pe partea cu clasele a fost delir. Zgomot și praf. Stăteam cu draperiile trase, ca să nu se mai uite copiii cum se plimbau muncitorii pe schele. Să deschizi fereastra? Ce-ai pățit, Bobiță, ai băut oțet… exclus! Dar s-a terminat undeva spre iarnă… când a sosit altă bombă: trebuie făcut și interiorul! Pocnind din degete, primăria a decis în miezul iernii ca 9 clase să intre de la un schimb la trei schimburi și să se mute în alt local, două stații de autobuz mai încolo. Ce dacă aveam copii mici care stăteau lângă școală, ba mai și veneau singuri! Fraierii ăia de părinți să vorbească ei cu șefu’ la job că au nevoie de o oră în plus dimineața să facă un ocol pe trafic nebun să ducă copilul la școală și de pauză la prânz să-l ia. Atunci am văzut comunitatea… care s-a strâns, l-a luat un pic la întrebări pe primar și… s-a ales soluția mai puțin proastă. (Proastă a fost oricum.) Vom învăța în două schimburi, timp în care se va renova la etaj. Când termină cu etajul, ne mutăm sus în două schimburi și se renovează parterul. Din februarie până în aprilie așteptam cu înfrigurare să ne mutăm „sus”, până când ne-am dat seama, după ce au făcut și refăcut proiectul și lucrările, că nu se va întâmpla. Ne-a apucat vara jos.

Începe mutarea…

Am început să împachetez tot ce era prin clasă. Deși toată lumea ridica din umeri și neoficial ți se spunea să iei acasă lucrurile cu adevărat prețioase… tot speram să se hotărască ceva, căci nu puteam să mut tot ce era acolo! În ultima zi de școală, surpriză, mă duc să iau cărțile pentru premiere din dulapul din clasă și… erau toate scoase grămadă pe hol. Am cedat. N-am mai putut, am zis multe și la nervi. Apoi am scos cărțile din dulapurile răsturnate și date peste cap, cu diplomele îndoite… și i-am întrebat și eu pe doreii ăia cum s-ar simți ei dacă copilul lor ar primi azi la careu o diplomă de-aia mototolită? Ce i-ar explica? Au lăsat capul în jos. Prea târziu.

Să mai zic că eram clasa a IV-a, copiii voiau să ne luăm „la revedere” la noi în clasă? Doamna, n-am mai apucat să spunem „pa” clasei…

Să revin. Cert e că cele 29 de cutii, pungi, pachete – le-am numerotat – zăceau acum pe hol. Scria mare cu marker negru numele meu pe ele. Cine intra în școală, știa clar cine stă cu calabalâcul în drum, cam cum e cu numele ălora pe toate gardurile. Erau acolo și o săptămână mai târziu când, disperată, împreună cu o colegă am cărat totul (ale mele și ale ei) într-o sală de la etaj, care era „terminată”. Le-am stivuit frumos în mijloc, dacă voiau să lăcuiască pereții ale noastre nu i-ar fi încurcat.

Nu trec două săptămâni și aflăm că „s-a dat dispoziție să fie totul gol” și că lucrurile noastre au fost mutate fără știrea nimănui din școală în clădirile modulare de afară. Mutate e mult spus. Aruncate grămadă poate. Iar peste ele, aruncat la propriu și tot ce au mai găsit prin școală. Nu am idee pe ce criterii… însă tot ce era în cancelarie a zburat. La container. Au fost salvate cu greu hărțile. Câteva cărți de povești. Aveți idee cât costă o hartă? Dar 10? Dar 50? Dar trusele de geometrie pentru tablă, instrumentele care zăceau pe jos, sparte? Aveți idee câte biblioteci nu au cărți pentru copii? De ce să le arunci?

Tot mobilierul din școală a fost luat cu camioanele. Sper că dus la școli mai puțin norocoase, deși unele bănci erau de-a dreptul de pus pe foc. Vine mobilier nou… nimic vechi nu se păstrează! Dumnezeu cu mila, eu știu că schimbi când vezi cu ce… Chiar să arunci așa, pe geam… tot…

Re-împachetarea

Am plâns înainte să plec de-acasă către școală. La telefon mesajul era… vino repede că se aruncă tot. Din grămada aceea de care vorbeam mi-am recuperat cu greu cutiile, doar o treime lipsea… nu știu unde… nimeni nu știe. Ce e în ele? În primul rând, biblioteca clasei. Acel colț de speranță că poți deschide o fereastră pentru copii. Și planșe. Și o sumedenie de materiale didactice. Planșele colegei mele, cu literele din abecedar, erau la tomberon. Am salvat câteva și niște planșe cu cifre.

Vor fi duse – încă o mutare – în alt local al școlii. De unde… numai Dumnezeu știe cine ni le aduce înapoi! Și câte din ele se vor mai întoarce. Însă în septembrie când începe școala… când pereții vor fi goi, când vei avea nevoie de planșe, când vei întreba unde este cutia X, în care le pusesei frumos… ei… lasă, sunt niște hârtii, te descurci tu să faci altele!

Literele alfabetului, cu tot cu grupuri de litere – sunt vreo 40 de planșe. Pune și cifrele până la 20. Apoi, dacă nu vrei în clasă o atmosferă bacoviană, tristă și cenușie, printezi color. La centrul de print – 1-1,5 lei pagina A4. Dacă le vrei mai mari, nasol. Un afiș mai mare, pe la 30-35. Mi-am rulat harta României cu tabla înmulțirii și circuitul apei în natură, plus încă câteva planșe de la istorie, sau cu animale și fenomene meteo. Dacă se pierd… ce contează banii dați să le printez?

Făceam un calcul simplu… o multifuncțională color – 1000 lei, la 25 de copii – 40 lei de fiecare. Dacă socotim la 1 leu printul color, o singură fișă dacă imprimi pe zi, într-o lună și jumătate de școală ți-ai scos banii pe ea. Dar astea ar trebui să vină de la primărie. Acolo însă nimănui nu-i pasă. Ești dispus să aștepți evaluarea listei de „necesar”? Stai 3 luni până ți se aprobă? Și la clasă ce faci? Și până atunci, eu cum mă descurc? Îmi decontează de la primărie dacă strâng bonurile de la centrul de print? Imprimanta școlii (dacă are tonner) e alb-negru. Știți cum e să dați o fișă celor mici, să le spuneți să așeze obiectele în serie și să le explicați „vedeți că primul e roșu, al doilea galben, al treilea albastru, apoi roșu… ce desenați după?” Îi pasă cuiva de câți bani scot părinții și profesorii ca să cârpească sistemul acesta bolnav?

Nu mai am lacrimi să plâng. Nu știu ce voi mai găsi la toamnă din ce aveam în frumoasa mea clasă. Închid ochii și văd doi ani de muncă puși la tomberon de niște oameni care… nu cred că au dat doi bani pe ele nici când erau mici.

De ce atâta bătaie de joc? Pentru că, de fapt, primăria nu a dat banii pe toate aceste materiale didactice. Pentru că, dacă s-ar trezi la început cu lungi liste cu planșe necesare, care pe piața liberă costă de te rup, poate că nu ni le-ar fi pus așa, la coș…

Și pe când tot îmi plângeam eu de milă pentru toate cele de mai sus, o prietenă m-a încurajat: dar ești sigură că termină totuși de renovat?

Iris: cusături tradiționale

Cusături și la alt nivel

Școala românească nu încetează să mă uimească. Concursurile școlare sunt iarăși, un moment în care pui în balanță avantajele și dezavantajele pentru copil. Nu am forțat copilul să participe, dar nici nu l-am împiedicat atunci când și-a dorit să meargă. Anul acesta a vrut la biologie. A învățat și s-a agitat de parcă dădea la medicină. I-a plăcut mult și chimia, dar nu a vrut la olimpiadă. În schimb, cam pe când tezele îi dădeau bătăi de cap, vine încântată cu o nouă propunere: doamna de tehnologie vrea să îi trimită la un concurs „tradițional”. Așa a început nebunia inițială, trebuia să se ducă în costum tradițional. Copilul meu care umblă numai în blugi și adidași… a făcut un efort fantastic să își cumpere o pereche de balerini. Apoi mi-am dat seama că, deși avem amândouă o colecție bunicică de cămăși artizanale, niciuna nu e o ie adevărată, de „costum”. Nu mai zic de fotă… aveam un costum de fetiță de 8 ani, cu fotă luată de mama de la Agapia și o ie de la bunica, dar de adult nu. Am improvizat… o bluză artizanală și o fustă neagră, simplă.

Am dus-o dimineață la concurs. Când am oprit mașina am paralizat, erau acolo în fața școlii fete gătite de parcă acum ieșiseră dintr-o vitrină de la muzeu. Am înghițit în sec. Am sperat atunci – și sper încă – să nu fi contat decât ca un criteriu de admis-respins. Mi s-a părut oricum și organizarea defectuoasă: anunți copiii că au două ore… apoi când expiră cele două le spui că de fapt au trei! Trecem peste asta, România eternă și fascinantă!

Una din probe presupunea să vii de acasă cu „ceva” făcut de tine. Ne-am gândit mult amândouă ce să facă… și am stabilit să fie ceva „credibil”. Știți voi, să nu suspecteze juriul că nu e făcut de ea. O săptămână a lucrat la o mică gentuță tradițională, în care, vorba ei, încape telefonul. Apoi am sfătuit-o ca la concurs să coasă ceva cu același model, pentru a demonstra încă o dată că ea a lucrat. Culmea, mi-a povestit apoi că juriul a fost impresionat de caseta în care și-a luat cele necesare pentru lucru. Dar mai bine o las pe ea să vă povestească cum a fost!

Caseta cu pricina…

La olimpiadă

Să lămurim, de fapt… n-am fost la olimpiada de tehnologie, am fost la un concurs de meșteșuguri cu tema: Tradiții în România. 

Profesoara de tehnologie a întrebat într-o pauză în clasă cine ar vrea să meargă la olimpiada de tehnologie. Mi-am zis că e ticnită că ne întrebă, întrebarea cea bună era:

Copii, învățați la tehnologie, nu?

NU!!!

Cine învață la tehnologie(?), de parcă nu-mi ajung celelalte materii… Și oricum tot ce face ea la ore e să dicteze sau să pună pe unul dintre noi să scrie la tablă lecția, iar apoi să ne asculte. Dacă te surprinde sau nu cu ascultarea – fiecare cu norocul lui. La unele lecții nici nu trebuie să înveți, cum ar fi mijloace de transport. Foooooarte greu de zis lecția…

Revenind la subiect. Reacția clasei a fost un luuuung șir de râsete. Toți râdeam: Olimpiadă la tehnologie! Ce glumă bună! Până și profesoara râdea… M-am oprit din râs când ne-a zis că nu trebuie să învățăm nimic, deoarece e probă practică. Așa că am întrebat-o, pentru că eu chiar nu știam la ce se referea ea prin probă practică și mi-a explicat că e un fel de concurs de meșteșuguri. Am devenit interesată. La finalul programului mi-a zis tema concursului și m-a rugat să-i aduc ceva făcut de mine, să-mi vadă si ea așa-zisul talent. 

Ca să înțelegeți, la acest concurs trebuia să te duci cu ceva făcut de tine și să faci cu aceeași tehnică ceva și acolo.

La o zi după anunțarea olimpiadei m-am întâlnit cu ea în cancelarie să-i arăt ceva făcut de mine. Mi-a zis că aș putea să mă duc și cu modelul acela pe etamină (un mărțișor mai complicat), dar mie mi se părea prea puțin, adică nu era chiar ceva cu care să mă laud. La concurs aș fi vrut să mă duc cu alt tip de meșteșug, nu cusătură pe etamină… ci bobinare pe sticlă, dar profa’ mi-a zis că nu-i tradițională, iar eu ca o elevă conștiincioasă n-am contrazis-o. Nu mai zic că au văzut și alți profesori ce i-am adus profei de tehno (inclusiv profu’ de mate :)))) ) și toți m-au întrebat dacă eu le-am făcut, le-am zis că da și au fost surprinși, deși pentru mine nu e mare lucru…

La concurs m-am prezentat cu jumătate de oră mai devreme cu o gentuță (meșterită de mine, normal), iar acolo am realizat un semn de carte. Cum știam că am la dispoziție doar două ore – greșeala profei – am făcut un model simplu, pe care l-am terminat la 11 fără ceva. Eram fericită că m-am încadrat în timp și că îmi ieșise cât de cât OK. Mai trebuia doar să aștept evaluatorii (care se plimbau din sală în sală) și după ce vedeau lucrarea mea, eram liberă să plec acasă! Chestia e că de fapt aveam trei ore la dispoziție, iar eu am aflat la 11:40. Iar dacă nu terminai modelul te depunctau… Dacă știam de la început cât timp aveam de fapt aș fi făcut ceva mai interesant.

Ajung la 8:30 în sală, cum intru observ că sunt doar fete, aproximativ 13. Intră o doamnă care nici nu ne-a băgat în seamă, una dintre noi o întreabă dacă putem să stăm cum vrem. Ea a întrebat deoarece venise cu sora ei… ne-a zis că putem să stăm cum vrea inima noastră. Toate ne-am aranjat materialele, unele eram cu etamina, altele cu brățări și altele care nu știu exact ce făceau. Se face 9 fără și noi tot fără supraveghetor în sală suntem… Ne uităm pe lista cu participanți și descoperim că suntem aproape toate, așa că am decis să începem. La 9 și ceva vine cineva și ne spune că nu ne-am așezat, așa că ne-a întrerupt din lucru ca să stăm „cum trebuie”. Dacă acea persoană ar fi fost supraveghetorul nostru cred că înnebuneam. 

Au fost câteva minute de tăcere, iar apoi toate am intrat în discuție: Cum te cheamă? Ce clasă ești? La ce școală?… După ce trecem de partea cu întrebările obișnuite am început să discutăm despre profesori, manelele din clasă, colegii nebuni, medii, teze. 

Am fost întrerupte de intrarea unui băiat. Venise la concurs. Toate am tăcut. S-a așezat în ultima bancă. Ce caută aici? mă gândeam. În momentul în care a scos o pernă, apoi pe a doua, a treia și un tablou, toate realizate de el, toate făcute din etamină și cusute foarte frumos m-a dat pe spate. Una dintre noi chiar i-a zis, în glumă, că piața-i mai încolo. După ce a venit și el am început să vorbim de unde luăm modelele de etamină. Pinterest, Instagram, în general de pe net. Maestrul din ultima bancă le lua din cărțile bunicii – nu ne-a mirat. Toate am mai făcut asta din când în când. Dar nuuuu… el le lua (pe majoritatea) de la modelele tradiționale care erau puse de decor la raionul de carne la Kaufland. Am început să râdem, aceeași persoană care a făcut și gluma de mai devreme, l-a întrebat dacă îi mai merge netul și dacă are nevoie de hotspot…

Nu contează că am făcut un semn de carte, pot face oricând. Dar să râd cu niște persoane necunoscute, este ceva ce mi s-a întâmplat prima dată!

Iris: cusături tradiționale

P.S.: Ce nu mi-a plăcut la acest concurs a fost că a trebuit să vin îmbrăcată în costum tradițional, adică și cu pantofi și cu fustă, ia era singura care nu mă deranja. Pot să spun că mi-am distrus picioarele, și nu eram singura, majoritatea fetelor se văitau de pantofi…

P.P.S.: Cusăturile mele sunt pe instagram aici.

instrumente geometrie flexibile

Nu am chef azi… de mers la școală!

A venit vacanța și deja amintirea școlii e undeva acolo, departe. Totuși, ultima sarcină pe care am avut-o de scris în catalog a fost numărarea absențelor. S-au strâns destule…

Nu e deloc o plăcere să pun absențe, însă… ce să faci? Decizia de a le pune e veche, din primul meu an de învățământ, în urmă cu 20 de ani. Predam atunci la un liceu central, zonă de trafic și eram terminată de frică să nu plece „copiii“ (doar cu câțiva ani mai mici decât mine), să pățească ceva și să am eu de suferit o viață că n-am scris o absență în catalog. Așa că i-am anunțat, cu părere de rău, că la mine absențele se vor pune. Nu aveai chef de oră – na, fusesem și eu a XII-a și nu mă interesau materiile la care nu aveam de dat bac-ul sau admiterea la facultate – vii, îmi spui, te duci în ultima bancă și scrii/citești la ce vrei tu. Dar nu chiulești. În cele din urmă am ajuns la un compromis, eu spuneam o poveste scurtă, ei notau și rețineau esențialul – în final erau copii buni și silitori, nu stăteau pe telefoane când îmi cereau voie să lucreze tonele de teme de la școală și de la meditații. Doar că atunci m-am obișnuit să pun absențele…

Acum, de când am revenit la cei mici, teama a fost și mai mare. Am și eu doi copii acasă, nu-mi permit să mă joc. Mulți dintre elevii mei stau în cartier, la doi pași de școală și vin singuri, deși regulamentul școlar prevede că elevii de la ciclul primar trebuie să vină și să plece însoțiți de la școală. Au doar de trecut bulevardul și văd și eu când mă duc la muncă cum forțează roșul semaforului chiar șoferii de la STB pe trecerile de lângă școală. Așa că îmi stă inima. Când se face ora 8 și nu-i văd pe toți în clasă și nici pe telefon n-am sms de la părinți… cum să nu te gândești, Doamne-ferește, că poate păți ceva? Și dincolo de necaz și suferință, te mai alegi și cu altele că nu ai scris trei semne în catalog.

A fost tare greu până am obișnuit părinții să completeze cererile de motivare, să le înregistrez la secretariat, să le aprobe directorul. Mă gândesc că pe la noi e cumva impresia asta că, dacă n-ai chef, azi nu te duci la școală! Prin țările alea cu care vrem să semănăm, dacă la 8 copilul nu e în clasă e sunat imediat părintele. Dar la noi… ai chef de concediu în prima săptămână de școală, că e mai ieftin? Ce mare scofală, învoiești copilul…

M-am gândit la tema aceasta pentru că e încă o enigmă pentru mine cum poți să ții copilul acasă, să știi că strânge absențe, apoi să fii „șocat” că i se scade nota la purtare. Păi… regulamentul acela pentru cine e? De ce atâtea procese verbale la început de an că ai luat la cunoștință și tu, părinte, și tu, elev? Cum e posibil „să nu știi că are absențe“ un copil mic? Nu a stat acasă cu voia ta? Până încep e să chiulească cu bună știință mai sunt vreo 6 ani… Și în cele din urmă, nu dai și tu nițel pe la școală, să vezi ce mai e în catalog?? Poate că da… calificativul acela la purtare nu ar trebui să aibă legătură cu absențele, mai ales la vârstele mici. Însă până la modificarea regulamentului, nu contează vârsta școlarului.

Am întâlnit și alte reacții… cum, dom’le, să scazi nota la purtare la ciclul primar, că demoralizezi copilul! Ba mai bine i-o scazi la primar, până învață că la școală există și obligații, decât să i-o scazi la gimnaziu, când contează cu adevărat la medie. Ce poți face mai mult decât să notifici părintele? Să te duci tu să-l iei la școală? Nu e niciodată o plăcere să scazi o notă la purtare… dar a cui e vina? Poate că la liceu nu știi că odrasla ta n-a dat 3 zile pe la școală. Dar la primar cum să vii cu scuza asta? Adică tu, părintele, unde erai când copilul a lipsit? De ce nu i-ai dat bilet de învoire? Cum e posibil să ajungi la 60-100 de absențe și să consideri că „nu e grav”?

Și apoi, lipsesc si nu recuperează, venind cu scuze că vai, eu nu știu că n-am fost. Și a cui e vina? A mea? Cum să reușești să progresezi dacă sari ca broasca de la o lecție la o alta, lăsând trei între ele neparcurse?

Voi cum procedați când decideți să învoiți copilul? Se pun absențele?


Pentru a nu pierde câteva răspunsuri valoroase, le preiau aici:

Ultima zi de școală

Ziua cea mai lungă (și de fapt cea mai scurtă) e cea pentru care te pregătești intens. Finalul de clasa a IV-a a venit parcă prea repede. Eu cu ale mele pe lângă – parcă în martie m-am suit într-un carusel și m-am dat jos azi. Săptămâna trecută a fost cumva avanpremiera, căci am sărbătorit împreună cu clasa mea momentul acesta final: o petrecere la școală. Chiar dacă în București e la modă să te spargi în figuri, la localuri cu terasă și piscină, cu ținute extravagante, eu mi-am dorit lucruri mai simple: în primul rând, să fie toți, fără excepție. (Au fost excepții, bine întemeiate.) Apoi, momentul acesta să nu fie copleșitor pentru părinți, financiar vorbind (și n-aveți idee ce poți face cu 50 de lei, delegarea responsabilităților și puțină gândire). În cele din urmă, să fie de neuitat pentru copii. MEMORABIL, așa cum mi-au spus după!

Așadar… tema: „O noapte la școală”. Ideea nu e originală, a fost inspirată acum multă vreme de programul o noapte la muzeu  de la Antipa, doar că acolo e peste 200 lei să dormi și să mănânci o porție de cereale. Când le-am spus copiilor de ideea mea, au explodat. Mai greu a fost să conving conducerea că nu distrugem școala dacă rămânem peste noapte. S-au obișnuit (greu) colegii de la școală cu stilul meu mai „altfel”, însă cred că ideea asta a mai pus niște biluțe în contul meu, din seria fata asta n-are sigur toți sateliții pe orbită. Până la urmă… ce-am făcut? Am atârnat beculețe, am stins lumina, am pus muzică, am mâncat senvișuri, apoi o friptură de la Kaufland cu cartofi, am tăiat pizza de pe listă, căci era prea mult, am mâncat tort, am făcut concurs de talente, ne-am chinuit două ore să adormim, căci nu „ne” lua somnul. Normal că băgați în saci, unul lângă altul, se chicotea la greu și toate amenințările mele erau inutile… Am dormit trei ore, ne-am trezit, am strâns, au venit părinții, am măturat/spălat clasa, am plecat acasă. Toate bune și frumoase. Nimic special. Atunci… de ce atât de „ciudat”? Te poți distra oricum dacă vrei cu adevărat!

Și pentru că am tăiat pizza de pe listă, dar banii oricum erau strânși, am reprogramat-o pentru ultima zi de școală. Serbarea la 8:30, după premiere urma să rămânem să mâncăm „o felie”, să bem un suc și să încheiem voioși ultima zi de școală din clasa a IV-a. Ne-am fotografiat în toate combinațiile dorite, ne-am luat în brațe și ne-am despărțit.

Am stabilit de prin aprilie să ne facem agende de amintiri. Mi-a părut tare rău că nu și-au făcut toți, însă eu am avut grijă ca într-a mea să scrie chiar toți, să nu uit niciunul. Au lipit scrisorelele, pe lângă mesajele scrise „la vedere”. Azi, ajunsă acasă, am stat să le desfac pe toate. Am promis de dimineață că nu plâng, să nu stric bruma de machiaj pentru poze. Dar acasă… altă poveste! Știu că nu sunt perfectă, dar mă bucur că i-am învățat să spună ce gândesc. Unii mai au de lucru, dar sunt pe calea cea bună. Dar alții îmi dau doza de optimism, voie bună și sunt în stare să-mi schimbe ziua:

  • Când sunteți tristă, să citiți această scrisoare și să vă gândiți că totul va fi bine și nu uitați să zâmbiți!
  • Vă mulțumesc că tot timpul încercați să ne explicați pe înțelesul nostru!
  • În plus, sunt sigură că nicio altă învățătoare nu ne-ar fi luat hamsteri!
  • Mi-au plăcut foarte mult orele de muzică și a fost tare drăguț când ați cântat la acel instrument!
  • Iubesc experimentele la științe! 
  • Când voi mai auzi numele Cristina, îmi voi aduce aminte de dumneavoastră!
  • În acești doi ani cu dumneavoastră am avut parte de distracție, dar și de răsturnări de situație, iar dumneavoastră le-ați reparat, ați făcut tot posibilul să ne învățați cum să fim drepți și cinstiți în viață!
  • Nu lăsați la o parte copiii mai slabi la carte. Când v-am cunoscut nu vă plăceam, deoarece m-am obișnuit cu cealaltă doamnă. Dar pe parcursul anului am început să vă iubesc ca pe mama mea. 
  • Eu vă sfătuiesc să faceți excursii cu noii elevi, chiar dacă nu vine toată lumea.
  • Cred că ar trebui să le dați trei ore de „Arte vizuale și abilități practice” și să fiți la fel de creativă cum ați fost cu noi.
  • Sper ca pe viitor să fiți bună și cu copiii mici. Sunt norocoși să vă aibă.
  • În toți anii în care am fost alături de dumneavoastră am învățat o lecție importantă: „Nu judeca pe nimeni”.
  • Am o singură rugăminte: să le aduceți veverițele celor mici. Măcar ei să se bucure de asta!
  • Când v-am văzut am crezut că sunteți o doamnă puțin cam rea, însă sunteți bună, glumeață, zâmbăreață și uneori foarte, foarte puțin rea când facem năzdrăvănii.
  • Bună, amuzantă, ironică (de cele mai multe ori) și… TÂNĂRĂ! 
  • Singurul lucru care nu mi-a plăcut a fost că sunteți profesoară de istorie, dar… vă iubesc!
  • Uneori v-am mai și supărat, îmi cer scuze. Să-i țineți pe cei de la clasele mici în frâu.
  • M-ați învățat să cos, să scriu o scrisoare unui copil pe care nu-l cunosc.
  • Pe unii ați reușit să îi schimbați, pe alții nu. Dar nu a fost destul timp.
  • Mie mi-a plăcut când ne-ați dat multe teme.
  • Recunosc că uneori nu prea mi-am făcut temele, dar m-am străduit să nu rămân în urmă cu lecțiile.
  • Mi-a plăcut la dumneavoastră că ați luat lucrurile mult mai în serios.
  • Știu că de multe ori v-ați supărat pe mine că scriu urât, că nu eram tot timpul atent la ore, dar eu vă iubesc, vă apreciez și vă respect.
  • Alături de dumneavoastră am învățat să îmi placă istoria.
  • Îmi pare foarte rău că nu m-am descurcat prea bine la școală, dar m-am distrat și a fost frumos!
  • Când voi fi mare o să vă contactez și o să vă arăt ce am ajuns datorită dumneavoastră. Mulțumesc pentru tot!

Am terminat de citit agenda… am completat apoi paginile rămase goale cu pozele lor de la panou, cu pozele pe care le aveam de la activitățile împreună. Mai am de făcut coperta… este cel mai frumos cadou, cea mai frumoasă amintire pe care o puteam avea! Unică și neprețuită, îmi va aminti mereu de ei așa cum sunt, frumoși și speciali.

Și cum întotdeauna se poate și mai bine… mi-au pregătit, în secret, o cutiuță cu amintiri. Pe capac – o poză din prima zi de școală, un pic trucată, căci au mai și lipsit și au fost adăugați, să fie toată lumea. Înăuntru? Orice, de la bilețele, pietricele, floricele prinse pe șnur, o diplomă semnată de toți (cea mai iubitoare doamnă), talismane norocoase făcute de ei. Cutiuța aceasta a avut deja două sesiuni de plâns și închei cu unul din mesajele care m-au terminat:

Dragă Cristina, 

Dumneavoastră ați încercat atât de mult să schimbați ceva la noi. La unii a mers, la unii nu, dar niciodată nu te gândi la cel mai rău lucru posibil, ci la cel mai bun! Eu apreciez efortul făcut de tine!

Am mai bocit un pic, mi-am mai reproșat, citind, 1000 de lucruri, uite, X, nu intuiește vocativul, Y numărul de i-uri, Z cratima… Alte 1000 de lucruri pe care aș fi putut să le fac. Acum am pus punct și am tras linie uneia dintre cele mai mari provocări ale vieții mele de până acum: am preluat o clasă atașată de fosta învățătoare, cu multă experiență la catedră, nu debutantă la cei mici ca mine (căci anii la gimnaziu și liceu chiar nu se pun). Am tremurat ca varga în primele săptămâni de școală, ca să aflu abia acum că și ei erau la fel de emoționați. Am fixurile și defectele mele, însă ei îmi arată că am reușit!

După punct, treci mereu de la capăt

Un amic aflat în vizită la noi îmi spune într-o discuție… hai că mai e puțin, 25 de zile de școală! 25?? M-am panicat… atât de puțin!! Întâi m-am gândit la catalog, că trebuie să verific, să aibă toată lumea calificative, apoi… mi-am dat seama: doar 25 de zile în care mai intru în clasă dimineața la „ai mei”. 25 de zile în care le spun la revedere. 25 de pauze în care îi trimit să se spele pe mâini… Și m-am oprit, că urmau sigur 25 de lacrimi.

După punct, treci mereu de la capăt. Eu n-am pus încă punct, dar am început alineatul cu viitoarea mea clasă. V-am mai povestit cum am încercat să îi cunosc, încet, pe cei din cartier, la atelierul de Crăciun, sau în cadrul „Porților deschise”. Am promis atunci că, după ce se încheie înscrierile, organizez o întâlnire cu toată clasa. Am amânat-o nițel, din motive personale, am sperat să avem parte de o zi frumoasă să ieșim afară (n-a fost să fie, e frig de toamnă târzie, nu de început de mai!), dar sâmbătă dimineață la 9 trecute fix eram în clasă. Avantajul unei școli mici, cu o singură clasă: toți cei înscriși sunt ai mei.

martisor matei

Când te informezi despre preferințele viitoarei învățătoare și știi exact, dar exact! care sunt, nimerești la sigur!

De aproape două luni de când am proiectat întâlnirea m-am tot gândit ce să fac. Atâtea idei au venit, au poposit pe hârtie, ca să fie tăiate și în cele din urmă nici cele care au rămas „finale” n-au supraviețuit chiar toate, căci a trebuit să mă adaptez grupului pe care nu-l cunoșteam. Pentru început, m-am felicitat că am organizat întâlnirile dinainte; în cercul de scăunele mi-am așezat la stânga și la dreapta doi cavaleri pe care îi cunoșteam și lângă care mă simțeam și eu „în siguranță”. Dar la mine în clasă e mai bine decât în jurul mesei rotunde, unde erau 12… eu am 19 cavaleri, gata să sară de gâtul oricărui balaur pentru cele 5 prințese ale lor, patru mici și una mai mare.

Ne-am așezat tot în jurul unei mese rotunde, chiar dacă imaginare, toți pe scăunele, părinții fiind în bănci în jurul nostru. Copiii aveau emoții… eu aveam emoții… atât cât apucam să arunc ochii în sală, aveau și părinții emoții. Mi-am amintit apoi încurajările uneia dintre profesoarele mele: nu uita, acolo tu ești regizorul și doar tu știi ce trebuie să se întâmple. Așa cum pe scenă uiți de lumina reflectoarelor, intri în rol, așa m-am străduit și eu să fac ceea ce știu mai bine. Ne-am amuzat, am aflat câte ceva despre fiecare, aproape am învățat jumătate dintre copii și am făcut lista preferințelor la activități: să pictăm, să desenăm, să ieșim afară să ne jucăm, iar scrisul și matematica… un pic, așa, mai la final.

Amintirea mea de azi, pe lângă cele câteva poze și postere realizate de copii. Le spusesem de data trecută că un desen de la ei e cel mai frumos cadou.

Amintirea mea de azi, pe lângă cele câteva poze și posterele realizate de copii. Le spusesem de data trecută că un desen de la ei e cel mai frumos cadou.

Printre jocuri – sticluța cu otravă (mai am de luat lecții), leapșa, orice cu rachete și dinozauri, dar și Granny, pe care mi l-au explicat acum ceva vreme ai mei și mi-am rezervat dreptul de veto să îl tai de pe listă. Toată lumea iubește mașinile, e musai să avem jucării și mă gândesc foarte serios dacă să luam un covoraș din acela cu străduțe, să avem unde plimba atâtea vehicule. Și, într-un colț, câteva păpuși cu hăinuțe roz. Ce noroc pe mine cu pasiunea pentru Formula 1, nu mă simt pe dinafară!

Aș fi vrut să am mai mult timp să răspund întrebărilor părinților, dar se vor rezolva toate. Cum va arăta clasa, cum ne îmbrăcăm, care e programul, au teme – fiecare răspuns contribuie la acea stare de bine pe care ne-o dorim fiecare. Am încercat să mediez și o predare a ștafetei, și aici mă refer la asociația de părinți ai școlii, cu care am colaborat minunat și am reușit, din acei puțini 2% redirecționați să mai facem câte una-alta: un dozator de apă, biblioteci pentru clasele primare, poate reușeam și mai mult dacă se implicau mai mulți părinți. În plus, pentru acel nefericit „fond al clasei” am avut în sfârșit un cadru legal.

Bineînțeles că nu puteam să mă plictisesc. Le-am dat coli mari de hârtie să deseneze. I-am văzut cum s-au împărțit repede pe grupuri – unii se cunosc de la grădiniță sau din parc, hamsterii sunt punct de atracție și neapărat trebuie niște reguli clare, căci două vietăți la 20+ de copii sunt prea puține, tabla parcă e magică, fiecare vrea „un burete” și musai cretă să deseneze… Am șters și lacrimi, normal că din pricina hamsterilor, că nu avea loc în grămadă, dar și pentru că „mi-a zis bebeluș”, căci e mic de înălțime. Asta ca să nu mă plictisesc din prima zi!

Trăgând linie, cred că urmează cinci ani frumoși. Așa cum mă încuraja un părinte la final, doamnă, eu cred că va fi bine! Pentru mine, faptul că copiii au venit la sfârșit să mă ia în brațe, ba să-mi dea și un pupic, e confirmarea. Am trecut testul cel mai important.

PS: A sosit într-o mică pauză și întrebarea la care mă așteptam: ce e Talente de Năzdrăvani

PPS: Dacă scap de „doamnaaa” și rămân doar „Cristina” ar fi minunat!

O poveste cu… ochelari

Undeva în negura unei copilării pe care nu mi-o amintesc am început să port ochelari. Nu știu exact când, dar îmi amintesc stresul ramelor oribile și al căzăturilor soldate cu spargerea lentilelor. Îmi amintesc destul de bine și excursiile la București, câte 10 zile, în care jumătate de zi mi-o petreceam la parterul Spitalului din Piața Lahovari (fosta Piață a Cosmonauților), iar apoi mergeam cu mama la zoo, la teatru, la circ… Asta era partea frumoasă. Cealaltă era zi de zi acasă… unde bullyingul era ceva cotidian. Aragaz cu patru ochi era deja formulă de salut. Am trecut cu greu… pe atunci nici nu erau așa mulți cu ochelari, eram victimă sigură.

Undeva prin gimnaziu am scăpat de ei. La liceu nu am avut nicio treabă, în schimb în facultate cititul îndelung mă cam termina și am revenit la ochelarii de citit, apoi la ochelarii pentru calculator. Dar nu mai e nicio mare scofală să ai ochelari acum… toată lumea are, ba chiar cu sticlă clară, numai de modă.

Săptămâna trecută una din fetele mele trecea printr-un moment ce pe ea o frământa… urma să poarte ochelari, iar vineri să vină cu ei la școală. O vedeam că e agitată, o încurajam… până mi-a venit ideea: vineri îmi iau și eu ochelarii la școală. I-am spus că-i aduc și ni-i punem amândouă odată. Colegii vor fi așa de șocați că nu vor mai sta să se uite doar la ea (așa avea impresia), preiau eu din presiune. A fost încântată de idee, se mai liniștise olecuță. Dar vineri la prima oră nu-și pusese ochelarii. Mă aștepta pe mine, să punem simultan bicicletele pe nas. Efectul a fost super. Colegii o așteptau pe ea, că-i tot ținea pe bancă, dar când mi i-am scos eu au slăbit-o. Ne-am dat așa, o îmbrățișare de ochelariste, toate bicicletele din clasă au trecut la locul lor pe nas, ne-am amuzat nițel și am trecut la matematică.

Normal că ochelarii ei au fost subiectul zilei, „ce bine văd la tablă”, „parcă e mai multă lumină”, „ce drăguță ești”… eee, și între atâtea complimente, vine și cel care a fost cireașa așa, la final de săptămână: „Doamna, dar ochelarii ăștia vă fac mai tânără!” Să mor de râs. „Care va să zică, eu sunt o babă, noroc că mi-am luat ochelarii!” Normal c-au încercat iar povestea cu „Doamna, câți ani aveți…” – și replica: „Nu știi că e nepoliticos să întrebi o femeie câți ani are?”

Ceea ce n-a știut eroina zilei e că… și eu aveam mari emoții să îmi pun ochelarii în fața lor. Nu i-am purtat decât în casă, de ani de zile de când îi am. Afară – doar ochelari de soare, după vremurile de tristă amintire.