Jurnal de început de școală

Toată copilăria mea am adormit citind titluri de cărți. Camera „mea” era sufrageria, ca prin multe apartamente comuniste cu două camere, unde părinții luau dormitorul și copiii canapeaua extensibilă din cealaltă cameră disponibilă. Adormeam cu ochii la bibliotecă și aș putea reda fidel din memorie ordinea cărților.

Pe raftul de adulți erau și două volume ale lui Irving Stone, „Agonie și extaz”, carte care nu m-a tentat niciodată, tocmai din pricina extremelor menționate în titlu. Mi s-a părut nedrept să oscilezi atât de puternic. Însă viața bate filmul, cartea sau orice altceva și nu am crezut că pot să le îndur, în ordine inversă. Aveam însă dreptate, nu e drept.

Luni, prima zi de muncă în septembrie

Trebuie să fac o introducere. Școala unde lucrez, ca multe alte școli din București, a intrat în renovare de ochii lumii. E an electorat, dacă nu se pun borduri, se schimbă mobilierul, cred că așa funcționează neuronii unora. Unul dintre localuri, nerefăcut de ani și ani, e în lucrări masive care, ce să vezi, nu sunt gata pentru începutul de an. Părinții au primarul pe care l-au votat, așa că n-au niciun motiv să fie nemulțumiți.

La mine în local nu s-a zugrăvit, nu s-a pus parchet, dar s-a schimbat mobilierul, deși cel de acum 5 ani era perfect viabil. Însă pentru că în iunie nu se știa exact ce lucrări se vor face, directorul ne-a comunicat să eliberăm complet clasele, să ne luăm tot, să chemăm părinții să ia dulăpioarele copiilor, sala să fie goală.

Sunt copil de profesori. Am crescut în școală și, chiar dacă părinților mei nu le-a convenit, când directorul lua o decizie, nu se comenta. Așa că m-am conformat, două transporturi cu mașina, un dulap demontat, am dat jos și proiectorul din tavan și am îndeplinit cerința.

Tata m-a crescut spunându-mi că, dacă unul se aruncă în fântână, eu trebuie să gândesc și să nu fac ca el. Colegele mele și-au lăsat clasele așa cum erau, cu bilețele lipite de „proprietate personală”, „nu atingeți”, luând doar lucrurile tentante pentru muncitorii care urmau să treacă pe-acolo și să nu îi vadă nimeni.

Așadar, pe 2 septembrie în clasa mea mai erau catedra și dulapul de pe inventar, toate băncile vechi fiind cărate cu prețul unor dureri de spate de vreo săptămână, în timp ce mecanicul angajat în școală își spăla mașina în curtea școlii, căci are probleme cu coloana și nu poate face efort.

Dis-de-dimineață, la poliție

Cum să începi prima zi de școală, dacă nu cu un drum la secție, căci certificatul de integritate și cazierul, valabile 6 luni, trebuie prezentate la școală. Doar trăim în țara dosarului cu șină, nu există în statul ăsta de rahat nicio procedură ca școlile să trimită lista cu angajați și un funcționar de la poliție să îi verifice pe toți și să îi valideze. Nu, profesorii trebuie umiliți, plimbați, călcați în picioare. N-am stat decât o oră și cinci minute la coadă, că nu am fost singura cu această idee genială la început de an.

Apoi m-am prezentat la școală, deși acolo parcă trecuse echipa de demolări. Nu era localul unde funcționez, așa că am trezit întrebări. Ce să fac dincolo, dacă nu am clasa confirmată? – Du-te și apucă-te de treabă, rămâi în clasa ta.

Așa cum o viață întreagă nu am pus la îndoială niciodată cuvântul unui director, nici nu mi-a trecut vreo secundă prin cap luni la ora 11 ce mă va aștepta vineri la ora 17.

atelier_depozitare_obiecte_scoala

Am plecat așadar în localul meu.

Materialele erau acasă, umplând atelierul. În poză apar o parte din ele, când mă pregăteam de plecare. Coborâte din școală un etaj, la mine la atelier un etaj, urcate din nou un nivel la mașină și încă un etaj a doua zi.

Dar luni nu puteam să fac prea multe, căci în dulapul din cancelarie nu înghesuisem nimic util. Pentru că jaluzelele din clasa mea se rupseseră și, deși le-am aranjat într-o cutie, aceasta nu e pe nicăieri, primisem în iunie de la o colegă ce rămăsese din jaluzelele de la ea din clasă, pentru că părinții ei au pus bani și au cumpărat rulouri.

Eu făcusem economie, cumpărasem cartoane și le lipisem pe geam, aveam același plan și cu seria aceasta. Dar noi ne facem planuri și Dumnezeu râde.

Așa că luni m-am dus, am luat scara cumpărată de asociația de părinți, pentru că nu există una în local (pe mecanic pentru orice l-ai chema, spune că n-are scule, n-are șuruburi, nu ne poate ajuta). Am început să agăț benzile căpătate, multe întregi, să inventez din agrafe de birou un sistem de prindere pentru cele rupte ca să completez și să arate frumos. Eficiente oricum nu sunt, nu poți face întuneric.

Îmi făceam probleme că e prea fixă rochia pentru început de an?

Nici n-aveam idee ce mă aștepta. Pe o poziție a scării puteam prinde cam 4-5 benzi, apoi trebuia să mă dau jos să o mut. Așa a început activitatea sportivă din prima zi. Dar, cu chiu cu vai, le-am pus pe toate. Arăta și sala decent, mai ales că geamurile nu pot fi spălate. Cele de sus nu se deschid, femeile de serviciu nu pot ieși pe pervaz, pentru că izolația din aluminiu e șubredă și se mișcă.

Singura soluție e firmă de alpiniști, dar bănuiesc că primăria n-are treabă cu geamurile super-jegoase, nespălate de 5 ani, că doar putem trage jaluzelele, nu?

După ce-am terminat cu astea, mi-am adus înapoi în sală dulapul personal, pus într-un colț de culoar, cu speranța că nu o să fie aruncat, așa cum s-a procedat la renovarea de acum 5 ani. Am cărat și ce-am înghesuit prin arhivă, prin cancelarie, că na, trebuie să fii prevăzător când ai de-a face cu Doreii de la primărie.

Pe la ora 5 am plecat acasă, am început să pregătesc materialele ce trebuiau cărate a doua zi.

Marți, 3 septembrie

La ora 9 încărcam mașina. Le-am aranjat mai bine, am triat ce nu îmi trebuia musai anul acesta, au încăput cu un singur transport. Am ajuns la școală și le-am cărat la etaj. Cu vreo câteva cutii m-a ajutat și domnul de la pază. Mecanicul a trecut ca fulgerul pe lângă mașină, când descărcam, a bombănit un bună-ziua și acesta a fost singurul moment în care l-am văzut toată săptămâna. Oricum n-am nicio pretenție la ajutor, știu că sunt pe cont propriu.

Cea mai grea a fost găleata cu lavabilă, cumpărată pentru acasă și consumată jumătate la școală. Scrie 15 litri pe ea, dar cântărește cât să-ți mute două vertebre. Am urcat-o câte-o treaptă, am târât-o în clasă. Și m-am apucat de zugrăvit, în ciuda tuturor principiilor mele de neimplicare, pentru că îmi venea să vomit numai când mă uitam la ei cât sunt de murdari.

Ce impresie să aibă copiii în prima-prima lor zi de școală? Că sala e murdară? Prietena mea a venit să mă ajute și nu știu dacă voi putea vreodată să-i mulțumesc pentru tot efortul din săptămâna asta și că nu m-a lăsat singură.

Până pe la vreo 4 terminasem toată clasa, inclusiv de dat a doua oară, căci pixul și markerul cu care copiii educați au mâzgălit pereții nu s-a acoperit așa ușor, chiar dacă Oskar are reclamă că acoperă orice. Cum la pregătitoare învățăm literele, n-aș fi vrut nici să buchisească „sugi p…” de pe pereți și să mă întrebe ce înseamnă.

M-am chinuit o groază cu jumătate din grindă, vreo 4m lungime, la înălțime, de pe care a căzut acum un an și mai bine tencuiala (sesizarea la primărie nu are nici acum răspuns) și era galbenă. Nu mergea cu trafaletul, pentru că nu au curățat vopseaua veche, care se lipea acum, așa că am vopsit-o cu pensula. Însă nu asta a fost greu, ci statul pe scară, de-mi înțepeniseră tălpile, se chirciseră ca ghearele de păsărele pe rămurică. Nici acum nu calc cum trebuie.

Apoi am început să desfac cutiile, să pun totul la loc. Până pe la 17:.30, când am zis că ajunge. În autobuz mi-am verificat telefonul, am văzut că ratasem o ședință de organizare pentru clasa pregătitoare, un mesaj pe whatsapp, dar nu pe grupul oficial unde primim notificările de la directori. Urăsc whatsapp și zecile de mesaje care îngroapă ce e important!

Miercuri, 4 septembrie

Ca să dreg busuiocul de marți, mă prezint la ora 9 în celălalt local, 2km mai sus în deal, să iau dosarul. Înghit apostrofările că nu m-am prezentat când trebuia, vina mea, whatsapp-ul e lectură obligatorie. Primesc dosarul cu nume, date de contact. Pe hârtie, că na, e dosar cu șină. Biblioraft cu clemă, tot aia.

M-am dus la școală, am scos laptopul și am început să transcriu nume, telefoane și adrese de mail, să încep să contactez părinții pentru ședința de informare. Noroc că mă culcasem pe la 1 noaptea cu o zi înainte, aveam pregătite emailurile, chestionarul inițial pe Forms și a mers mai repede. Bănuiesc că și părinții stăteau ca pe ace așteptând, au început să curgă confirmările, învoirile, întrebările. Între lipit două planșe mai răspundeam la un mesaj. Totul, normal, de pe abonamentul personal. Inclusiv internetul pentru emailul de pe laptop era cu hotspot, că nu merge netul în școală.

Cu chiu, cu vai, ne-a apucat tot ora 5 în școală pe amândouă. Acasă munca a continuat, am rugat-o pe colega care se ocupă de conturile de mail pe școală să mi le creeze pentru toată lumea. Pe la 11 noaptea mi le-a trimis și trebuie să îi mulțumesc și ei, altfel nu aș fi reușit partea de comunicare. M-am apucat de scris mailurile individuale, să le comunic userul și parola, să explic ce au de făcut. 22 de emailuri pregătite, dar nu era să le trimit la 1 noaptea când au fost gata, le-am lăsat în Draft să le expediez de dimineață. Nu face impresie bună să dai emailuri la ora aia…

Am mai făcut apoi ecusoanele cu numele copiilor și m-am culcat într-un final.

Joi, 5 septembrie

M-am trezit și-am recitit emailurile. Dacă s-a strecurat vreo greșeală de tastare? Apoi am pregătit pe Classroom și-am programat subiectele de interes înainte de ședință. Urma o zi foarte lungă. Consiliu profesoral în celălalt local, o groază de aranjat în clasă, plus ședința cu părinții la ora 18. Mi-am luat haine de schimb și am plecat. La 12 eram în clasă, dar până spre 14 n-am făcut nimic. Căci am avut altă ședință, să dezbatem ce facem cu o plângere a părinților care nu doresc să fie mutați din clasa lor în sala mică de care fuge toată lumea.

Cererea e perfect întemeiată, dar aplică proverbul „să moară mai bine capra vecinului”. Merge și „după mine, potopul”.

Încă vreo trei ore am făcut ce s-a putut în clasă, m-a ajutat colega de matematică și la fiecare planșă lipită îmi spunea că ne compătimește pe noi, învățătoarele. Atâta muncă și nimeni nu apreciază. Eu i-am mulțumit, doar faptul că era acolo să-mi taie bucățele de scoci și eu doar să lipesc m-a ajutat enorm!

Pe la 5 mă scurgeam din picioare. Cum sala nu avea băncile montate – nu-i așa, primăria s-a obișnuit să vină să le arunce în mijlocul sălii și fraierii de părinți să le monteze ei, de disperare – am făcut ședința cu părinții în sala unei colege. Deși sunt de regulă foarte eficientă și termin într-o oră, acum, fiind prima dată, abia pe la 19:30 m-am ridicat de pe scaun. Au vrut să vadă clasa, toaletele. Așa că vizita în școală s-a mai lungit cu o oră, comentarii, întrebări. La 9:30 am ajuns acasă, ruptă, nemâncată – toată săptămâna doar micul dejun m-a ținut în funcțiune.

Dar nu mai aveam de făcut decât ordine în dulapuri! Vineri urma să fie o zi scurtă!

Vineri, 6 septembrie

Ziua bună se cunoaște de dimineață. Ce prostie!

A început bine. Părinții s-au descurcat să intre pe Classroom, programasem în miez de noapte toate postările despre care discutasem la ședință, să apară la 8:00, au început discuțiile, s-au mobilizat să ne organizăm pentru începutul de an. După ce-am verificat și am răspuns acolo unde era nevoie de intervenția mea, am plecat spre școală.

Acolo, altă surpriză. O nouă ședință. Altă plângere, alți părinți, tot sala cu pricina. Cine să intre acolo? Se oferă cineva? Nimeni, normal. Eu de ce nu vreau? Pentru că la clasa pregătitoare nu stai pe scaun toată ziua să completezi în caiete. Ai nevoie de spațiu, de învățare prin joc, copiii sunt mici, au multă energie ce trebuie consumată, dar cu scop educativ. Aici ai loc doar să ieși din bancă. Atât. Lucru în echipă, jocuri – exclus. Dacă ies toți din bănci, ocupă tot locul liber sub formă de grămadă. Și pentru că mi se pare bătaie de joc după ce am muncit o săptămână, aranjând o clasă de la zero.

S-a decis așadar să se tragă la sorți ce clasă va intra în cei 40 de metri pătrați, în formă de „T”.

Ora 13: deși n-am noroc de felul meu, n-am fost extrasă eu. Rămâneam în clasa mea. Mi-a trebuit vreo oră să-mi scadă tensiunea de la emoție și să mă liniștesc. Prietena mea, lângă mine, cu încurajările, că sunt eu pesimistă și am mereu impresia că mi se întâmplă numai lucruri rele și pic de fraieră. Uite că am și noroc!

Am terminat clasa pe la 4 și ceva. Au venit și doi tătici să monteze dulapul pe care am fost suficient de fraieră să îl demontez în iunie, când n-am avut tupeu să ignor dispoziția directorului. Că așa m-a crescut mama, cu bun simț, vorbesc frumos chiar și când simt că mă prăbușesc, nu întorc spatele și nu trântesc uși, cum ne-a tratat la un moment dat o colegă.

Și am plecat spre casă, fericită. Weekend, ziua mea, mama pregătea la țară o mini-petrecere de familie. Sună telefonul.

Și toate planurile s-au prăbușit.

În consiliul de administrație s-a hotărât că în sala mică intră clasa pregătitoare de-acum înainte și până când nu va mai fi nevoie. Eu sunt o persoană capabilă, o să gestionez corect situația și nu voi informa părinții decât în prima zi de școală. E hotărârea CA, nu mi-am adus sala de-acasă, să nu mă mai plâng, că nu m-a pus nimeni să zugrăvesc pe banii mei și nici să muncesc atâta.

Corect, am picat de fraieră pe barba mea. Dar e o ierarhie în instituție, ordinele nu se discută, așa că m-am conformat. Am închis telefonul și m-am așezat. Am plâns. Mai aveam un drum de făcut. Am rezolvat, am plâns iar. Apoi am sunat acasă, i-am chemat pe toți, să mut tot din clasă. Și iar am plâns, în drum spre școală. Plâns de neputință, de oboseală, de nervi, de orice.

M-a sunat mama. S-a prins că plâng și i-am spus ce se întâmplă. Ea știe ce înseamnă munca asta. Mi-a povestit lucruri pe care nu le știam, mizerii îndurate în școală și pe care, copil fiind, nu le-am înțeles atunci.

„Te roagă mama, nu mai plânge, că-mi rupi sufletul!” Da mama, știu, mă rogi, dar nu pot să mă opresc. 

La 18:00 a venit toată familia. Am început să mutăm dulapuri, materiale, ce încape, ce nu, în sala cealaltă, am mai umplut un portbagaj. Din nou am scos scara, am dat jos tot de pe pereți, am demontat proiectorul abia fixat cu o zi în urmă în tavan, cu tot cu suport. Măcar acum nu mai eram eu bărbatul, nu m-am mai cocoțat pe scară. Oricum după atâta plâns și oboseală îmi tremurau picioarele. Iris și Andrei au mutat decorațiunile. Nici nu știu cum le-au așezat, le-am zis doar să umple pereții, copiii n-au greșit cu nimic, trebuie să fie măcar decent în sală.

Pe la 10 seara, după patru ore de muncă, patru persoane, plus domnul de la pază care ne-a ajutat la dulapuri, ajungeam acasă. Nu știu în ce hal arătam, că și pisica a fugit de mine, ea care e mereu dornică de mângâieli când a stat singură.

Picătura din paharul meu

Așadar, trăgând linie, pentru început n-am proiector. Soțul m-a calmat, o rezolvă el. N-o să am nici tablă smart, pentru că, deși primăria nu ne găsește un spațiu decent pentru sală de clasă de când ne-a luat parterul localului să-l facă grădiniță, nu numără sala aceasta atunci când cumpără materiale. Așa că au sosit table smart Samsung doar pentru sălile mari. La sala mică o să se găsească prin școală una veche, ca să fie. Nici măcar laptopul de la școală nu știu dacă mi-l lasă, dacă sala primește… doar la pregătitoare n-ai nevoie! Pui de pe telefon o melodie, vii cu boxa de acasă.

Jumătate de sală nu are ferestre. Eu, care de ani de zile stau și iarna lângă fereastra deschisă, căci simt că n-am aer, deja simt că mă sufoc să fiu înconjurată de pereți și să nu văd cerul. Contează? Nu.

Dar am ajuns să muncim în școlile în care părinții conduc. Nu le place sala, nu le place învățătoarea, șantaj, amenințări cu televiziunea, cu greva, cu „nu mai trimitem copiii la școală”. Părinții dictează cum să stea în bancă și ce să se întâmple în clasă, ce note să se pună. Noul regulament spune că pot contesta orice notă. Așa că ce să ne mai chinuim?

Trăim în țara în care n-ai pe cine să votezi, în care școlile aparțin primăriei, dar nu-i pasă de ele. Nu-i pasă de copii. Alfel cum să decizi, în lipsă de spațiu, să faci din școală o grădiniță? Aduci în local alte grădinițe din sector, dar ții grădinița școlii pe alte străzi și străduțe. Lipsă de organizare, de viziune. Nepăsare. Lângă localul nostru s-au ridicat opt blocuri. Cereri de înscriere – cu nemiluita, locuri nu sunt, nu putem face două clase, dar… avem grădiniță la parter, pentru copii din alte cartiere. Sunt bani pentru patinoare și monumente cretine, dar nu pentru școli.

Efectiv mă simt ca ultimul om. Prea drăguță, prea amabilă, mereu disponibilă și dornică să ajut. Și să pic de fraieră. Alegerea mea, până la urmă, nu m-a obligat nimeni. Și trebuie să văd partea plină a paharului. Am slăbit două kilograme, am rezolvat problema cu rochia.

Știu că nu mai pot să zac. Că trebuie să mă ridic. Orice șut în fund te ajută să faci un pas înainte. O să iau lucrurile încet. Ca Scarlet O’Hara. E și mâine o zi!

Acum public articolul și intru în școală. Mult succes tuturor!


Și-a fost odată-un vis frumos, un vis frumos…

pasari_insecte_panouri

Decorațiuni pentru pereții clasei

Privind cu resemnare cei trei mari pereți ai clasei, mă gândeam că tare nemulțumiți trebuie să fie oamenii. Orice le-ai da, nu le convine. Dacă sala e mică, de ce e prea mică. Dacă e mare, de ce e așa mare. Bine, recunosc, nu mă vait că e mare, dar e al optulea an când îi privesc și nu mi-am propus niciodată să îi acopăr complet, ar fi o nebunie.

Însă provocarea nu sunt atât pereții, care nu mă deranjează, ci cele 20 de mari ferestre, dispuse pe două rânduri, câte 10 (2×5), fiecare având între 75×100 și 90×100 cm. Se adaugă la acestea storurile de foarte proastă calitate montate acum cinci ani și care, fără măcar a fi atinse, se prăbușeau peste noapte, rupându-se agățătoarea. Nu doar partea mecanică e praf, ci și culoarea, un albastru deschis care abia dacă reținea soarele, cât să nu zici că vezi afară.

Când am instalat proiectorul, am realizat că, fără să pot face „întuneric” în clasă, nu va fi posibil să îl folosim. Ferestrele sunt inamicul nostru principal. Rândul de sus a fost acoperit cu carton duplex care, lipit cu bandă Tesa albă, a rezistat decent trei-patru ani, în al cincilea începând să se desprindă la final.

Atunci le-am pictat (cele din dreapta au fost un proiect neterminat cu formele de relief, odată lipite sus, nu m-am mai urcat să termin colajul). Cele din stânga au fost un orășel foarte fain, cu loc de joacă, dar care s-a decolorat, arătând jalnic la final.

sala clasa

Al șaselea an și o nouă generație vine cu schimbări.

Le-am dat pe toate jos, în primul rând pentru că se ondulase cartonul și forța desprinderea. Nu știu cât a contribuit la schimbarea formei acuarela inițială, știu că se deformaseră înainte să le lipească părinții care m-au ajutat atunci.

Pentru ferestrele de jos, am avut panouri, tot din carton, dar în 5 straturi, 100×120 cm, cu care blocam ferestrele. De prin clasa a doua, când s-au înălțat, copiii erau capabili singuri să le mute stânga-dreapta la nevoie, iar într-a patra nici nu cred că le-am mai atins eu. Panourile erau și o modalitate ușoară de a expune creațiile lor pe hârtie ori de a organiza mici expoziții, cum a fost cea cu fișele colorate la ciclurile de viață.

Urmează să le schimb și să comand altele, un carton mai gros pentru partea de sus – sper să țină banda Tesa și să nu cadă. Am observat că de la guașe cartonul a fost afectat, nu a făcut priză bună cu lipiciul, așa că am hotărât să nu mai pictez, deși în visele mele sus aveam o pădure, jos erau tufișuri cu flori și alte vietăți. Cum pe dimensiuni atât de mari nu am pictat niciodată… am renunțat.

Totuși, o idee era necesară, căci nu le pot pune albe.

Rămânea varianta de a lipi ceva pe ele, dar ceva simplu de făcut, ca să pot să implic și copiii din dotare, mobilizați la datorie toamna asta. Pe ideea de cărămizi colorate, vreau să tai hârtie și să combin, să iasă un fel de zid vesel. Și pentru că se poate „și mai vesel”, unele dintre cărămizile A5 vor fi pagini de enciclopedie. Inițial am zis că rămân pe tema insectelor, însă panourile erau multe și, deși clasa insectelor e cea mai numeroasă de pe planetă, sunt nerelevante pentru copii. Am adăugat și alte viețuitoare cu care ne-am putea întâlni.

Ca orice idee care are impact direct la public, am testat-o în jur pe prieteni. Unii au răspuns cu reticență, altora li s-a părut interesant, am primit și sfaturi de a îndulci ideea (așa au apărut păsările în peisaj). A fost destul de greu să le și aleg, am vrut vietăți mici (prepelița și pupăza cred că sunt cele mai mari), dar capabile să mănânce insectele din imagini, pentru că aceasta era principala „problemă”.

Ce faci dacă se sperie de desene?

E cea mai grea întrebare, care are până acum răspunsuri potențiale. Întâi, o să încerc să repar jaluzelele, să poată fi trase la nevoie. Nu știu încă cum, dar le cos de suport dacă e nevoie, și tot le fac să stea. Apoi, dacă imaginile sunt capabile să prindă viață, o vor face toate, nu doar unele, și sigur din atâtea păsări (numărul este dublu) va înghiți cineva insecta.

Simulare de decor cu panourile-minienciclopedie

Simulare de decor cu panourile-minienciclopedie

A treia este de fapt un proiect: ne e frică de ceea ce nu cunoaștem. Am pregătit, pe lângă cele A5 care vor fi lipite, și „flash-carduri” de mici dimensiuni, cam 5×7 cm, pe care le-am plastifiat și tăiat. Le voi folosi ori pentru joacă, „pradă și prădător în lanțul trofic”, ori pentru a extrage viețuitoarele despre care vrem să aflăm mai multe. De ce nu să alegem două-trei pe săptămână despre care să aflăm trei lucruri, ca în enciclopediile pentru copii?!

O altă idee, mai ales legată de insecte, anticipează poate prea mult unitățile de măsură de la sfârșitul anului. Aș vrea să facem o listă pe care ei să deseneze cât de lungă este, de fapt, viețuitoarea atât de înspăimântătoare când e mărită de zeci de ori (în unele cazuri). Poate pe măsură ce le studiem, cu ajutorul părinților, să lipim panglici de hârtie care arată dimensiunea reală. Și, în felul acesta, să nu ne mai temem.

pasari_insecte_panouri

Educație pro-natură

O problemă cu care mă confrunt, mai ales la început de serii, este teama de insectele care intră în clasă. Nu am idee de ce trebuie să urli, să sari pe bancă, dacă ai văzut o muscă ori un gândac verde puturos. Să te agiți și să dai din mâini când intră o albină sau viespe arată cât de puține știi despre lumea din jur. Să faci o cădere nervoasă că a apărut un gândac negru de canal e și mai și…

Așadar, cunoscându-le și aflând rolul lor în lanțul trofic, poți decide. Dacă un gândac de bucătărie o să-l strivesc fără milă cu un papuc, restul viețuitoarelor trebuie cântărite. Care sunt dăunători care trebuie exterminați? Cine arată înspăimântător, dar nu ne poate răni?

Să luăm șerpii de casă și cei de apă, total inofensivi pentru om. De ce să-i omori când poți bate tare din picior și vor pleca? Și cei veninoși sunt pașnici, dacă sunt lăsați în pace. Au rolul lor în natură. Acolo e casa lor, unde unii nu înțeleg că noi suntem „în plus”!

E urât un liliac? Dar câți țânțari mănâncă într-o noapte? Simpli sau tigru, nu face mofturi. Un arici în grădină e o mână de ajutor nesperată. De la ce distanță aude el melcii ronțăind frunzele legumelor noastre?

Câte voi reuși din cele propuse nu știu, însă în vara aceasta am realizat că tot ceea ce am încercat – tolerează, studiază și nu ucide fără motiv – funcționează. Când am salvat din cantină gândăcelul pe care l-am plăcut de la prima vedere și am ieșit cu el afară, m-am bucurat când copiii s-au strâns în jurul meu și, în loc să se strâmbe sau să se sperie, l-au admirat. Și nu era nici mic, nici „frumos”, poate doar în felul lui.

Am aflat ce e – grupul de faună a României e una dintre plăcerile zilnice, unde mereu e ceva de învățat – și i-am povestit și fetiței pe care aterizase. O spaimă trece cu o poveste și o informație științifică.

rigla figuri geometrice

Prima zi de școală: cadouri pe bănci

Prima zi de școală are întotdeauna partea ei de încărcare emoțională și aspectul primitor al clasei contribuie la relaxarea copiilor. Dacă de la a-doua-primă-zi de școală bucuria revederii prietenilor după o vacanță binemeritată compensează, prima-prima zi de școală are spaimele ei.

Ideal este atunci când fiecare merge la școala de care aparține, din cartier. Atunci nu pleci singur niciodată, e imposibil să nu găsești doi ochi cunoscuți de care să te agăți, vecini sau colegi de la grădiniță. Dar cea mai mare spaimă este că nu cunoști pe nimeni, și rămâi acolo, singur-singurel, în spatele unei uși.

Să plângi? Să-l scoți pe Muțunache din noul tău ghiozdan? Să strecori înăuntru o mână, să-l ții de lăbuță, că el are mereu grijă de tine când sunteți singuri?! Cât de grea e prima zi de școală!

Sunt emoții pe care trebuie să înveți să le stăpânești și de care nu poți fi scutit. E ca o lecție mai serioasă de zbor, când confortul cuibului trebuie abandonat. Și părinții, cu înțelegere, dar cu fermitate, trebuie să poarte discuții serioase cu cei mici. Poate e de evitat seria „să vezi ce o să te joci la școală și o să fii vesel și fericit, faci ce vrei tu”, mai bine „îți vei face prieteni noi, vei învăța multe lucruri interesante”. Aș adăuga „și nu pe telefon”.

Cel puțin acesta cred eu că e lucrul care trebuie subliniat: mergi la școală să înveți, deși nu toți părinții sunt un model, străduindu-se după puteri ori optând prea devreme pentru școala vieții. Chiar dacă nu vrei performanță pentru copilul tău, nu-i tăia aripile, spunându-i că nu e necesară. Da, repetă-i mereu că rezultatele școlare nu condiționează iubirea ce i-o porți, dar că meritate și muncite, îi vor înlătura din cale bolovanii de pe asprul drum al vieții.

Să revin la prima zi de școală.

Nu știu cum va arăta clasa. Nici nu visez frumos că primăria a considerat necesară igienizarea pereților, deși am trecut pe lângă școală și am văzut că au instalat aer condiționat. Nu știu detaliile tehnice, dar cum sala mea este mare, sper că n-au luat după preț, ci după cerințele tehnice, iar minunea va face și față. Deci există mari șanse să nu murim de cald în sală, măcar până strig catalogul și trimit părinții să se plimbe nițel.

În afară de hărțile la care nu renunț și de circuitul apei în natură, planșe pe care le păstrez, cred că urmează pe pereți literele alfabetului. Cu siguranță nu pun numerele de la 0 la 31, mi se pare spațiu irosit. Încă mă străduiesc să găsesc un înlocuitor ieftin, dar creativ, pentru numărătoarea aceea de un metru înălțime, care mă fascina în clasă când eram mică.

Va urma, abia după ce aflu numele copiilor și datele de naștere, un trenuleț cu un vagon pentru fiecare. Seria precedentă a fost încântată. Îl țineam suspendat de pervaz și arăta foarte interesant. Plus zgomometrul… și rama foto.

Și băncile?

Băncile… încă nu știu cum arată! Erau încă destul de bune cele de acum cinci ani, însă primăria a decis să le schimbe. Vor fi colorate? Vor fi clasice? Mobilier individual? Bănci duble? Dar ce pun pe ele…?

Prima decizie: separatoarele de colorat pentru portofoliile copiilor, desenate acum cinci ani de Emanuel Pavel, special pentru mine, și pentru care, a nu știu câta oară, îi mulțumesc. Pe lângă scopul lor practic, de a separa în biblioraft fișele de lucru, sunt patru planșe de colorat care ar trebui să îi țină ocupați ceva vreme în primele zile.

Apoi, o jucărie, dar nu ceva cumpărat, căci școala nu e mall. Ceva confecționat: o morișcă din hârtie. Cred că mai am prin dulap, de la târgul de mărțișor, ceva baloane lungi, pe care le-aș putea transforma în cățeluși, însă baloanele nu sunt o idee prea bună la copiii mici, șterg memoria de scurtă durată și uită de ce sunt acolo. Mai am, rămase de la seria trecută, niște cărți de colorat cu ursuleți, căpătate cu mulți ani în urmă de la un sponsor amabil de medicamente pentru pitici. Și ele utile, pentru momentele de final ale activităților.

Ultima idee, ceva practic și util. Căutam imagini pentru o riglă mică cu forme geometrice. Am găsit, dar nu dibuiam un loc pe net cu un preț accesibil, ca să o pun pe lista de recomandări. Pun pe grupul de familie, poate are vreunul idei, doar ce ar fi un învățător/educator fără familia din spatele lui, disponibilă la nevoie pentru decupat, colorat, cărat, lipit, zugrăvit și alte activități de susținere a învățământului?!

Așadar, m-am ales cu materialele de mai jos, după desenul meu, chiar și personalizate cu numele site-ului.

Cum le folosesc?

Copiilor le plac șabloanele, mai ales la vârsta la care nu au încă precizia necesară pentru a desena ceea ce își doresc. Cu forme geometrice pot rezolva destule provocări. Apoi, pot compune singuri sarcini precum: desenează o floare în interiorul unui pătrat, o stea în interiorul unui cerc, fără să fie nevoie să le dau eu fișe imprimate cu modelele.

Îmi plac și la numerație, când desenăm pe caiet mulțimi cu un număr de elemente, se pot adăuga repede pe foaie. Bine, aici e concurență cu lipit diverse elemente confecționate cu perforatoarele decorative, dar alternăm.

Nu le-am transformat în rigle, deși nu m-am putut abține să nu marchez centimetri pe ele. Clasa pregătitoare are în programă doar unități non-standard de măsură, așa că am rezistat tentației. Pot însă fi folosite cu succes la trasarea de drepte în limita celor 15 cm ai lor.

Seria precedentă a avut unele asemănătoare, pe care le-am folosit din pregătitoare până în clasa a patra, ori de câte ori am avut nevoie, mai ales pentru decorațiuni realizate rapid la proiectele în lucru.

rigla figuri geometrice

Îmi tot spun că ajunge, dar e abia jumătatea lui august, cine știe ce idei îmi mai vin până în septembrie.
Și da, prima de carieră didactică e terminată de mult, dar iau în avans din următoarea, dacă tot a intrat salariul.

Lumea magica a lui Puf Emanuel Pavel

Cum am desenat copaci în Săptămâna Verde

Cu gândul la Săptămâna Verde și la ce activități artistice aș putea face, că nu se poate fără, am tăiat din start clasicele colaje din materiale reciclate. În primul rând, pentru că am tot făcut. Așa mi-a venit ideea de a pune pe hârtie copaci, ca să fim în ton cu tema. Însă ce să fac dacă talentul la desen este la mine o doză mare de voință?!

O paranteză, dacă îmi permiteți, cum spun copiii mei, Doamna desenează foarte frumos oi! Acum, la final de clasa a patra, ne-am făcut agende cu amintiri. Prin ale copiilor sunt și pagini cu solicitarea proprietarului de a desena „ceva“ acolo. Și îi auzeam vorbind: … și ghici ce o să deseneze doamna… o oaie!!

Probabil că, dacă aș avea timp, aș putea, încet-încet, să-mi perfecționez tehnica și să am câteva rezultate admirabile pentru efort. Însă încep să cred că nu trebuie să știu să le fac pe toate. Faptul că eu nu puteam desena a fost pentru copii o încurajare că poți fi foarte bun, dar uneori nu poți fi perfect, că poți greși, dar e loc să înveți.

Așa că m-am gândit să le ofer totuși ocazia unei lecții de desen cu un artist pe care, indirect, ei l-au cunoscut de la clasa pregătitoare. Emanuel Pavel a fost alături de mine încă de când am lansat site-ul, el este autorul mascotelor mele, părintele zânelor și al lui Moș Timp, cel care m-a ajutat cu grafica amuzantă pentru portofoliile copiilor și fără de care clasa mea ar fi mai tristă, căci posterele didactice de pe pereți sunt decorate cu personajele cărora el le-a făcut chip după poveștile mele.

Acum, Emanuel este și tatăl lui Puf.

Creator ani de zile de ilustrație de carte pentru copii, atât cărți cu povești, cât mai ales manuale și auxiliare școlare, Manu, cum îi spun eu, a strâns între coperți glume și glumițe pentru copii sau pentru adulți puși pe haz. Benzile sale desenate, aproape fără cuvinte, dar extrem de ușor de înțeles, îl au în centru pe iepurașul Puf, ce locuiește într-un joben de magician, și pe prietenii săi, deocamdată fără nume. (Vezi aici câteva pagini.)

Benzile desenate sunt la mare cinste printre copii, chiar dacă eu nu am acceptat nicicum în programul de lectură de la clasă astfel de cărți. Așa că planul meu inițial cu copacii a fost ușor deturnat când l-am prezentat pe Manu, iar ei au vrut să afle cum se „face“ o bandă desenată.

Banda desenată - Emanuel Pavel

Manu a lucrat povestea cu ei, de la realitatea pe care o trăiesc. Așa cauți poveștile și le faci speciale. Te apuci de teme. Normal, fără chef. Orice lucru e mai interesant decât ce ai tu de făcut, chiar și o muscă. Apoi te întrebi de ce durează oare temele atât de mult?!

Copiii erau cu gura căscată. Pe tabla noastră nu știu dacă au prins vreodată viață asemenea desene, dar niciodată nu e prea târziu. Planul inițial s-a schimbat, copiii au vrut să vadă alte tehnici de desen, cum transformi un omuleț filiform în personaj, ba chiar am încercat să-l desenăm pe Puf. Dacă tot desena toată lumea, m-am străduit și eu, pe tablă, spre deliciul copiilor. Și, pentru că Puf al meu era în picaj, am zis să pice pe ceva moale și am desenat o… oaie.

Puf Emanuel Pavel

După multe râsete, am ajuns în cele din urmă și la copaci.

Nu doar că îmi doream să nu mai văd copacii răsărind din muchia de jos a foii, ci și să arate ceva mai uman în desene. Așadar, întâi începi să desenezi un copac trasând… ghici? Iarba! Apoi… nu, nu trunchiul, ci coroana, ocazie cu care stabilești și cât din foaie umpli cu copacul tău. Și apoi trunchiul, rămurelele, detaliile, scorburile, cuiburile, frunzele și orice alte orătănii mai e nevoie.

Grafica Emanuel Pavel

Bineînțeles că lecții de desen sunt o sumedenie, dar cu Manu acolo, văzându-le prinzând viață pe tablă, și copiii au fost mult mai receptivi în a încerca să pună pe hârtie schițe de copaci.


Lumea magica a lui Puf Emanuel Pavel

 

Lumea magică a lui Puf . Aventuri într-un joben

Cartea lui Emanuel Pavel este disponibilă online, la Editura Art, eMag, Cărturești, Libris, Cartepedia, Librarie.net, Librăria Humanitas, Libraria Delfin.

O parte din aventurile lui Puf, dar și alte serii (Scufița Foarte Roșie, Figuri) pot fi urmărite pe contul de Facebook sau Instagram aparținând autorului.

arhitectura_scolara

Se caută tichie de mărgăritar, pe măsura școlii românești

arhitectura_scolara

Intrări într-o școală peste care au trecut secole.


Gâlgâie rețelele de postări pe tema intrărilor separate în școală și, mai nou, aruncate paie pe foc (nu-mi dau seama cât e glumă și cât nu, am observat că în ultimul timp nu prea mai știe nimeni de glumă) că nici toaletele nu ar trebui separate, pentru profesori. Aș plusa: ce ne mai chinuim să separăm fetele de băieți, mai bine totul la comun!

Scara profesorilor în școala românească de azi. A fi sau a nu fi?
Aceasta-i întrebarea la care e chemată să răspundă suflarea de pe rețele.

Se bate apa în piuă pe tema respectului și mi se pare ireal cum toată greutatea discuției pe tema cuiului lui Pepelea, alias scara menționată, se duce spre faptul că aceasta impune cu forța un respect pe care actualele cadre didactice nu îl merită. De ce? Că sunt nepregătite, științific și pedagogic, sau ne-updatate la actualele generații de copii pe care „nu le înțeleg“.

Mi-am început cariera didactică într-un liceu bucureștean în care nu exista scară a profesorilor, nici intrare separată. La 22 de ani arătam de 15 și pe cuvânt că-mi era teamă, mai ales în primele zile, că vreun coleg care nu mă știe mă va lua de urechi la ieșirea din cancelarie că fur catalogul să motivez absențele.

Apoi, urma aventura pe scări, printre elevi, cu cei 1.60 m și 45 de kilograme.

Elevii mei, când mă vedeau, activau „falanga“, să ajung întreagă sus, căci cei de la alte clase… nu vedeau catalogul plasat la un metru de pământ. Erau cu mult peste mine, motiv în plus pentru care, la clasele a douăsprezecea la care predam (doar trei!) am cerut imediat ca nimeni să nu se ridice în picioare când răspunde. Îi priveam oricum în ochi de la înălțimea mea.

Mi-aș fi dorit o scară doar a profesorilor?

Sincer? Da! Groaza cu care urcam, gândindu-mă ce-ar fi însemnat să mă împiedic, să mă împingă, să ajung de-a berbeleacul până jos, în fustă (atunci nici nu era vorba de pantaloni!), ar fi dat suficientă energie să construiesc singură scara.

Un sfert de veac mai târziu sunt tot într-o școală în care avem intrare comună, elevi și profesori. Constat, și doar constat, nu mai spun nici cu tristețe, nici cu altceva, că între trotuarul de vizavi și scara școlii nu e nicio diferență. Nimeni nu salută, te văd, te privesc și tac.

M-am aventurat la școală și într-o după-amiază și, deși am suficientă vechime ca elevii de la toate clasele să știe ce caut eu pe-acolo, nu contează.

Copiii mai mari n-au nicio jenă, bagă și scot de toate pentru toți, în gura mare, se înjură ca la ușa cortului și auzi în cei 30 de pași pe verticală multe pe care nu ai vrea să le știi. Curățenia? Pereți sunt murdari și nu se păstrează, de ce să o facem, chiar dacă femeile de serviciu spală, sărmanele, iar ușa de la hol a fost trântită până a rămas fără broască.

Dar nu copiii sunt vinovați… să nu credeți că părinții (care nu înțeleg că „aduci copilul până la poarta școlii“ nu înseamnă ușa clasei) se comportă altfel. Nu. Urcă și coboară scara, într-o veselie, dimineața sau la prânz, și nu se obosesc să salute. De unde să învețe copilul ținut de mână că saluți profesorul cu care te-ai întâlnit, chiar dacă nu e al tău? La cât de puține clase suntem, toți ne cunoaștem.

De ce, totuși, acum, se ține cu dinții de această scară?

Cred că de frică. Efectiv e un refugiu pentru profesori, zona aceea de siguranță unde te poți retrage. Nu ți-e teamă că îți filmează cineva din spate posteriorul să ți-l facă meme pe whatsapp, nici că o să pici în nas că ai alunecat pe un gunoi aruncat „din greșeală“ acolo.

Lucrurile au scăpat de sub control, nimic din noua lege nu mai apără cadrele didactice în fața agresiunii elevilor și atunci se mai ține de tradiție, cu un licăr de speranță.

Respectul real trebuie să fie reciproc

O relație bazată pe respect trebuie să funcționeze din ambele direcții, fiecare partener făcând drumul până la jumătate. Oferi și pretinzi respect și lucrurile sunt simple. Nu au cum să nu fie, dacă le poți discuta chiar cu profunzime într-o lecție de civică la clasa a patra.

Pe lângă clasicele „respecte“ pentru persoanele mai în vârstă și alte situații, pe care le știu bine, dar n-au chef tot timpul să le aplice, a venit vorba și de relația dintre elevi și profesori, mai ales că urmează să facă un pas mic în timp, dar mare pentru elev: trecerea la gimnaziu.

Am început să le povestesc ce anume din modul lor de comportament poate fi perceput ca lipsă de respect. De exemplu, nu le-am cerut niciodată să se ridice în picioare când răspund. De cinci ani de zile ei răspund stând jos. La seria trecută chiar mi s-a reproșat că „nici măcar atât nu i-am învățat“. Acum o să am grijă, când prezint clasa, să menționez acest lucru, de altfel irelevant pentru mine.

Ca elev, îmi sărea inima în gât când trebuia să mă ridic. Uitam tot la o altitudine cu 50 cm mai înaltă. Nu știu, se rarefia aerul! În plus, interogarea în picioare am asociat-o mereu cu pedeapsa. Și, așa cum le tot spun de ani de zile, respectul nu stă în ridicat în picioare și vorbit cu „dumneavoastră“ dacă nu sunt sincere, dacă atunci când îți cer ceva îmi spui, nepoliticos, nu vreau, sau zbori în fața mea cu caietele prin clasă.

Degeaba spui „vă rog“, dacă vorbești peste profesor, neîntrebat, și transformi lecția într-un coșmar pentru mine și pentru colegii veniți să învețe. Sunt multe și se strâng.

Lecția a fost lungă și amuzantă, dacă socotesc cât s-a râs

S-a râs, în hohote chiar, când eu tocmai ceream un exemplu de lipsă de respect și n-am apucat să termin propoziția că eroul momentului s-a și trezit să vorbească, normal, fără să ridice mâna, peste mine, cu un comentariu personal. N-a apucat să spună al treilea cuvânt că a fost acoperit de râsetele colegilor și, culmea, nu înțelegea ce spusese atât de amuzat. I-am mulțumit pentru cooperare, că nu m-am așteptat să-mi citească gândurile și să-mi servească, pe tavă, exact exemplul pe care îl doream.

După ce am epuizat multe din seria de mai sus, i-am întrebat ce mai consideră ei o dovadă de respect:

Punctualitatea, doamna!

Nu mă laud, dar știu că aceasta este una dintre calitățile pe care le datorez părinților mei. Nu știu dacă punctualitatea lor are legătură cu o bună parte din viață petrecută după mersul trenurilor, pe navetă, cu clopoțelul de la școală sau cu bunul simț. Și mi-l amintesc foarte clar și pe bunicul care, în orice făcea, prefera să meargă cu o oră mai devreme, indiferent că era vorba de doctor sau de tren.

În schimb, urăsc să îmi cer scuze că am întârziat și prefer, ca bunicul, să ajung prima și să mai aștept. Nu îmi place să mă prindă ora-trecută-fix altundeva decât la catedră și evit cât pot să mă lansez în discuții care mă pot pune în această situație. Faptul că elevii observă și apreciază este pentru mine o recompensă. Au ținut să adauge că, dacă eu aș întârzia, și-ar face griji, nu cumva să fi pățit ceva, că „nu vă stă în fire“.

Și după atâtea cuvinte frumoase, au ținut să-mi dea și exemple negative, persoane care nu ajung la opt trecute fix, și nu doar că nu o fac, dar nici nu-și cer scuze. Nu am vrut să-i dezamăgesc prea tare și să le spun cam cum stă treaba, dar îmi amintesc ce mi-au spus, când au plecat din cuib, elevii din seria precedentă: „doamna, nimeni nu vine la fix, ca dumneavoastră!“

Profesorii n-au scăpat criticii noastre

Autorii manualelor ne-au propus un exercițiu cu două tăișuri, o imagine – un copil la tablă, profesorul lângă el – de interpretat: ce ar putea fi dovadă de respect, ce nu. Dacă un „explicat calm“, un „mulțumesc“, au fost simplu de adăugat, a doua cerință a fost complicată. Au dibuit repede că se poate enerva copilul, poate arunca cu creta, poate răspunde obraznic că nu mai vrea și că nu-i pasă, pentru că aveau exemple recente cu astfel de comportament.

Dar foarte greu am reușit să scot de la ei că și profesorul poate fi lipsit de respect. Îmi venea să-l iau în brațe pe istețul care a spus, în cele din urmă, „îl jignește că nu știe să rezolve“. S-au deschis mari niște ochi, cum adică? Ce vrea să fie asta? Eu aș zice că e minunat că până acum, la 11 ani, nu au trecut prin așa ceva. Doar că… deși l-am rugat să explice, nu a putut, și poporul cerea  sânge  exemple.

Am tras aer în piept, m-am rugat două secunde să nu tragă vreo ministră cu urechea la ușă să audă ce-o să urmeze la gura mea și am stârnit niște hohote sănătoase de râs.

Nu se poate, doamna…!! Cum să vorbească cineva așa? 

În jumătate  de an o să fiu ca băiatul cu „puișorii mei“, care își iau zborul și care nu se vor mai întoarce la mine în nicio primăvară. Sper doar ca tot ceea ce i-am învățat să rămână undeva, acolo și, indiferent pe ce scară vor urca sau ce ușă vor deschide, să știe să se comporte și că, dacă nu găsești alte motive, măcar respectul datorat unei persoane mai în vârstă tot ar trebui să acționeze.

profesor scoala munca

Gânduri din școala noastră cea de toate zilele

Sărbătorile la școală și grădiniță au început să fie în ultimul timp momentele acelea de care ți-e teamă. Parcă indiferent cum încerci să o scoți la capăt, nicicum nu e bine și nu e sănătos să încerci cumva să mulțumești pe toată lumea, n-o să-ți iasă.

Am lucrat recent la nivel de clasa a patra povestea lui Andersen, cu Eliza și cele unsprezece lebede, și nu m-am putut abține să nu mă gândesc câte au în comun oamenii care încă rezistă la catedră cu prințesa din basm. Culegea urzici cu mâinile goale, le zdrobea cu picioarele, lucra și tăcea, indiferent ce se întâmpla în jurul ei. Oamenii au judecat-o, au condamnat-o, iar soarta ei ar fi fost cea mai tristă dacă, în ultimul moment, nu ar fi renunțat. Prețul – prințul cel mic a rămas pe veci cu o aripă de lebădă pe timpul zilei.

Acum, în prag de sărbători, corpul profesoral, așa îmbătrânit, împuținat și insuficient cum e, a devenit ținta altor ironii și rolul de fraier parcă nu mai poate fi abandonat. Îmi e clar că atunci când s-a împărțit norocul între profesii, dascălii au ajuns la spartul târgului, le-a mai rămas doar satisfacția muncii făcută cu drag, căci recompense… nu mai sunt.

profesor scoala munca

Hrăniți cu puțin, ca să fie docili

Cu niște ani în urmă, la o expoziție de reptile, ni se explica cum un șarpe boa aflat acolo mănâncă un cocoș la câteva zile și e foarte puternic. Să nu credem ce vedem la circ, șerpii puși de gât, că aceia sunt chinuiți și nemâncați, de-asta sunt moi ca niște cârpe. Primesc doar cât să supraviețuiască.

Așa m-am simțit în prag de iarnă când am auzit știrile referitoare la promisele măriri de salariu. Nu, n-am uitat cum ardea asfaltul pe podul umilinței. Prima didactică, dată cu întârziere și cu mari dificultăți, a precedat bâlbâiala de procente… 8%… 13%… 20% din iunie… Care 40%?

Ne mai mirăm că suntem călcați în picioare, că suntem prea moi, prea slabi să putem schimba ceva? Legea nouă a avut grijă și nu mai avem niciun fel de drepturi. Elevul nostru – stăpânul nostru și, deasupra tuturor, atotștiutorul și atotputernicul părinte, fără de care școala s-ar prăbuși. Păcat că nu-l interesează decât valoarea notelor din catalog, fără să se gândească la viitor.

PISA

Înainte de a fi abrevierea care ridică huiduieli la adresa școlii românești, numele îmi evoca imaginea frumosului complex renascentist. Nu știu când noua semnificație a înlocuit-o în mintea mea pe cea veche, însă acum, când o aud, mă gândesc doar că guvernanții au primit scuza de care aveau nevoie pentru a nu investi în școală. Aud explicații ce par atât de reale încât îmi dau fiori. Și, în toate, sunt vinovați profesorii.

Cum? Păi nu sunt pregătiți, nu fac destule cursuri, nu lucrează suplimentar cu elevii (pro bono, normal), nu știu să se impună la clasă. De-asta avem atâția analfabeți funcționali. Așadar, hai să îi plătim mai prost, hai să-i umilim, să-i mai târâm printre 1000 de cursuri cu adeverințe de doi lei, dar din care se îmbogățesc lipitorile bine ancorate ale unui sistem bolnav.

Cel mai aberant titlu pe care l-am citit a fost acela că trebuie pusă la punct o altă metodică de predare a matematicii (o pedagogie a matematicii), ca să punctăm mai bine la testele PISA. Nici măcar n-am putut să râd! Deci, matematica e de vină! Matematica se învață cu creionul în mână, lucrând până când algoritmii îți devin familiari și pot fi apoi utilizați în combinatorica necesară în rezolvarea problemelor.

Dacă doar știi operațiile aritmetice, nu înseamnă că știi să rezolvi și probleme care le folosesc. Abilitatea aceasta de a jongla cu noțiunile nu se capătă rezolvând trei exerciții în clasă și două la temă!

De ce „la noi nu merge“?

Nu merge pentru că nu există finanțare și ne batem joc de școli. Acum 4 ani, localul meu a fost inaugurat după renovare cu mare tam-tam de primar. După 4 ani, parchetul pleacă din loc, plintele au zburat, ușa cade din ramă, tencuiala de pe tavan a picat în unele locuru, pereții neprotejați se murdăresc de-ți fac greață, jaluzelele au căzut, căci erau prea lungi pentru plasticul prost care le prindea. Lista cu materiale didactice pe care am completat-o cu entuziasm acum doi ani nu pare să mai existe, deși promiseseră de la primărie. Se numește „investiție“?

Dar astea sunt nimicuri. Școala e deja supraaglomerată, spațiul, chiar și cel impropriu unei săli de clasă, este folosit la maxim. Privesc cu groază cum se mai ridică un complex de locuințe în apropiere, deci clar în circumscripția noastră, și nu știu unde se vor înscrie copiii, câți vor fi în clasă. Planul de construcție a unei școli noi… nu se vede. Riscăm să intrăm în trei schimburi, am scăpat ca prin urechile acului anul acesta, deși ministra tuna și fulgera în septembrie că așa ceva nu se mai poate!

Și ne întrebăm de ce noi nu punctăm la teste?

Pentru că în școlile românești e în regulă să avem ore de 35-40 de minute. Pentru că la noi se învață în schimburi! Se pare că „uită“, atunci când vor să facem școală ca afară, acest aspect esențial: elevii noștri nu stau la școală până la 16:00, nu au masa asigurată (dacă vrei ca un copil, la sat, să vină la școală și să învețe, asigură-te că a mâncat!), nu au biblioteci și materiale didactice, nu au nimic în afară de bănci și tablă!

Sigur, acum 100 de ani tot atât aveau și bunicii noștri, dar ei nu aveau ambiții mondiale, de a crește în clasamentul PISA.

Sunt de acord că sunt profesori cu o pregătire deficitară, însă trei cursuri făcute pe genunchi și 90 de puncte obținute pentru cine știe ce nu vor rezolva această problemă. Universitățile trebuie să revină la programul de „reciclare“ de odinioară și să ne asigurăm, cu mentori de calitate, că profesorii de la catedră au parte de o experiență de învățare autentică: cursuri cu prezență și examene pe bune.

Dar, în același timp, trebuie construite școli! Multe! Nu știu unde, dar copilul să ajungă pe jos în 10-15 minute la școala de care aparține. O să ai scor „bun“ la PISA când toate școlile vor fi la fel, nu va mai conta la care mergi. Apoi, asigură stabilitate, sala de clasă să fie a unui singur colectiv, pe termen lung, ca să simtă responsabilitatea și să păstreze ceea ce au în administrare. Lasă acest spațiu pentru program remedial, după masa de prânz.

Și nu-i mai trata pe toți la fel

Mi s-a părut dur sistemul german de a orienta școlar elevii încă de la 11 ani – trecerea la gimnaziu. Însă, văzând acum ce dezastru e la noi, mi-am dat seama că, de fapt, ei au fost foarte eficienți în gestionarea inteligentă a resurselor. Este vârsta la care poți evalua stadiul la care se află un copil și șansele pe care le are, mai departe, pe un anumit drum.

Dacă continui să îi amesteci și să îi tratezi pe toți la fel, nu vei face decât să le distrugi șansele tuturor. Cei care vor și pot sunt limitați, trași în jos și nu au condiții. Cei care nu pot și poate ar vrea se izbesc de neputință și cerințe mult prea înalte pentru ei. Rămân cei de mijloc, care fac binișor față solicitărilor.

Însă noi ne-am ancorat prostește în ideea că trebuie să le oferim același lucru tuturor pe tot parcursul învățământului obligatoriu. Toți trebuie să fie elevi de liceu, chiar dacă nu știu nici să citească. Toți să aibă diplomă de bacalaureat. Greșit. Trebuie să ne asumăm eșecul și să cheltuim cu cap puținii bani pe care îi avem.

Da, trebuie să îi școlim pe toți, trebuie să ne asigurăm că au acele competențe de bază necesare în viață, dar școala trebuie să fie sigură că, atunci când ies pe porțile ei, elevii au o șansă de supraviețuire: unii vor merge mai departe cu studiul, alții trebuie să fie capabili să se integreze în câmpul muncii, să știe să facă bine și foarte bine „ceva“ din care își poate câștiga traiul.

Și asta nu vei reuși cât timp te ambiționezi să urci nucile în pod cu furca, adică să termine profilul matematică-informatică un analfabet complet.

manuale_netransmisibile

Manualul netransmisibil – utopie, ideal sau posibilitate?

Citatul meu preferat din seria de cărți ale lui Matt Haig dedicate Crăciunului este acesta: O imposibilitate este o posibilitate pe care încă nu ai înțeles-o. 

Cred că se potrivește minunat situației manualelor în școala românească, mai ales atunci când discutăm despre manualul netransmisibil. Decidenții (sincer, mi-e greu să le spun cei care ne conduc, pentru că nu ne conduc nicăieri, habar n-au ce fac) au optat, conform tradiției, pentru manualele transmisibile de la un an la altul, de la un elev la altul, până când materialul… cedează sau cine știe ce accidente mai suferă.

Dar ei încă nu au înțeles că manualul ar trebui să fie un instrument interactiv de lucru, nu acel obiect pe care îl plimbăm casă-școală și avem grijă de el să nu pățească ceva, ca să nu-l plătim. Cât va mai dura să realizeze acest lucru – sau dacă îl vor realiza vreodată – nu se știe. Poate într-un viitor în care educația va avea 6% din PIB. Dacă om mai avea PIB. Sau viitor. Sau cine mai știe, că la noi totul se încadrează la surprize-surprize, niciodată n-ai idee ce aduce ziua de mâine.

De când mă știu, mi-a plăcut să-mi cumpăr manualele.

Să fim serioși, nu toate, doar la disciplinele pe care le consideram mai importante. Și mai ales acolo unde urma să susțin, peste ani, un examen. În ciclul primar, înainte de Revoluție, părinții mi le cumpărau. Eram un elev-ștrumf, mereu albastru, nu foarte organizat (m-am „ordonat“ mult mai târziu, în extrema cealaltă), așa că, decât să le cumpere la final de an, le luau înainte. Motiv pentru care puteam să scriu pe ele și să fac ce simt nevoia.

Bine, și mai avea mama o fobie cu microbii, când eu băgam degetul în gură să dau pagina, motiv pentru care și biblioteca de acasă era mărișoară, ca să nu merg să împrumut.

Apoi, toate manualele de care aveam nevoie pentru olimpiade si admiteri, plus cele de limbi străine, îmi aparțineau. Nu știai niciodată când ai nevoie să „te uiți în urmă“ după ceva ce ți-ai dat seama că nu mai știi, iar acum trebuia să reiei. În liceu am cumpărat toate manualele pentru probele de bacalaureat, căci programa se întindea pe patru ani. Iar pe vremea aceea nu aveai o mie de culegeri cu sinteze, subiecte rezolvate, din care să te pregătești. Inutil să vă spun cum arată manualele după care am învățat pentru admitere la facultate…

Manualul personal permite manifestarea stilurilor de învățare

Depinde ce stil ai. Unii copii au o capacitate de învățare vizuală încât, adăugate câteva culori, evidențiatoare sau semne, ajută la fixarea rapidă a informației. Dar… trebuie să ai voie să scrii pe ele. Când Iris a mers la olimpiadă, iar subiectele se formulau din toate cele șapte manuale aflate în uz, ia ghiciți, câte am cumpărat?? Sunt colorate, elemente comune, elemente în plus, elemente care se contrazic, dar nu ar fi putut face asta cu manualul de la școală.

manuale_netransmisibile

Îți place să faci scheme? Să notezi detalii pe margine, când profesorul explică? Să subliniezi cuvinte pe care nu le-ai înțeles, sau elemente-cheie ce să-ți sară repede în ochi? Să pui marcaje? Încearcă să faci asta cu un manual pe care nu ai voie să scrii!

Manualul transmisibil și „după mine, potopul!“

Un alt motiv pentru care copiii își cumpără azi singuri manualele e starea jalnică în care acestea ajung la ei. Ferfeniță. Rupte, mâzgălite, cu pagini lipsă, de parcă ultimul posesor ar fi fost și ultimul utilizator. Sau cu răspunsurile completate, nici măcar cu cerneală, ce să mai zic de creion, ci cu pixul, ca să nu se șteargă cumva!

Sunt profesori care chiar au grijă de cărți și atrag mereu atenția copiilor cum să le folosească și sunt și alții care… au altceva mai bun de făcut. Iar copiii învață repede mai ales lucrurile pe care nu ar trebui să le facă.

Și parcă ne ambiționăm ca, încă de la primul manual pe care copiii îl primesc, să îi învățăm cu nărav. În clasa întâi, le dăm manuale netransmisibile. Copiii învață să noteze tema direct pe ele, să scrie și să exerseze, să sublinieze. Pentru că sunt ale lor. Și normal că, aflat la catedră, profiți din plin de această posibilitate de exersare.

Manualul de română pentru care am optat în prima clasă primară (altul decât cel dat gratuit de la școală) a fost extrem de generos la acest capitol, chiar mi-a lăsat un spațiu de manevră pentru multe aplicații, de la despărțit în silabe, desenat schemele cuvintelor, propozițiilor, numărat alineate, subliniat cuvintele necunoscute pe text în timpul lecturii, colorat propozițiile după felul lor și câte și mai câte.

Duș rece optimist

După distracția din clasa întâi, venea clasa a doua. Și aveam două motive de panică: primul, am văzut în ce stare deplorabilă erau manualele de la școală. Numai să-ți trezească pofta de învățat nu reușeau. Apoi, nici nu eram încântată de versiunile impuse de la o singură editură în urmă cu cinci ani. Așa că, având sprijinul și înțelegerea părinților, pentru română și matematică ne-am luat alte manuale, ale noastre.

Bucuria mea, dar și a lor,  s-a prelungit cu un an. Textele erau mai ample, chiar aveam ce lucra. Exercițiile de tipul: citește enunțul care conține o enumerare se rezolvau prin colorare, alegeam un creion, coloram cerința și apoi fiecare căuta pe text și cu același cod marca singur răspunsul, apoi verificam cu clasa. Valabil și pentru orice îmi mai trecea mie prin cap să căutăm, numărăm, marcăm, completăm.

La matematică, nu mai scriam pe caiet exercițiile care se puteau rezolva repede pe manual, câștigam timp și lucram mai mult. Căci matematica nu este despre scris, ci despre calcul. Dar și mai mult, coloram pe probleme datele utile și întrebarea, notam deasupra cuvintelor-cheie operația pe care o indicau.

Cu alte cuvinte, reușeam să facem ceea ce se tot vorbește prin norișorii roz de deasupra noastră: lectură activă, cu creionul în mână. La propriu. Că de-aia îl ai în mână, să îl folosești scriind pe text, nu doar să urmărești rândul, că n-ai voie să scrii pe manual!

Clasa a treia. Se schimbă foaia

După multele sacrificii pe care părinții clasei mele le-au făcut (dar și pentru că primeam manuale „la prima mână“), am decis să le folosim pe cele de la școală. La matematică nu a fost așa greu – oricum și exercițiile implicau calcul scris, deci nu mergeau rezolvate așa ușor direct, pe manual. Problemele le-am printat eu să le lipim în caiete și să colorăm în continuare pe ele cuvintele cheie.

Dar la română era o altă poveste. Textele aproape s-au triplat. Activitățile pe text și cu textul erau mult mai elaborate. Iar pe manual nu aveam voie să scriem.

Așadar, pentru toate textele din manual, pregăteam înainte de prima lecție textul pe coală A4, pentru fiecare copil. (Acolo unde spațiul îmi permitea, inseram și exerciții ce puteau fi rezolvate acasă, iar apoi nu mai strângeam caietele la corectat, luam doar foile.) Prima lectură a textului era, așadar, cu creionul pe hârtie, fiecare copil citea și sublinia cuvintele necunoscute, apoi le luam la rând, să le explicăm.

La început numerotam și alineatele, până când nu a mai greșit nimeni, apoi nu mai avea sens, dar unii o făceau oricum, din obișnuință. Și am trecut la împărțirea textului în fragmente. Pui o linie… te răzgândești, o mai muți, poate ești de acord cu argumentul adus de alt coleg pentru o împărțire diferită. Dar măcar încerci și tu, acolo, pe foaia ta, să diseci textul.

Am folosit textele și la gramatică, căci era păcat, dacă tot sunt tipărite, să nu căutăm părțile de vorbire învățate. Substantivele le subliniam cu albastru, adjectivele cu roșu, verbele cu verde și pronumele cu galben/portocaliu (al doilea dacă primul e prea decolorat). Orice puteam face cu acel text.

Și totuși, n-ar trebui să îl printez eu separat. Ar trebui să putem scrie pe manual.

Manualul ar trebui să fie instrument de lucru. Și, pentru că ghiozdanele sunt grele, ar trebui să includă în paginile sale și exercițiile din caietele auxiliare pe care editurile le oferă. Asta pe principiul „învățământului gratuit“ care se tot trâmbițează. Dacă tot putem oferi copiilor materiale mai bune pentru învățare, de ce nu o facem? Toate manualele pe care le-am răsfoit din țări mai civilizate sunt, de fapt, caietele noastre de lucru. Suport în învățare, nu bibelouri de ținut neatinse în vitrină.

În plus, introducerea manualului netransmisibil (pe lângă creșterea de cinci ori a cheltuielilor Ministerului cu acestea), ar putea pune în sfârșit pe primul loc elevul. Dacă eu știu că am o clasă mai slabă, nu aleg manuale cu provocări olimpice. Aleg întotdeauna manualul care mi se pare potrivit pentru elevii mei. Sau care se mulează pe stilul meu de predare la clasă. Nu sunt nevoită să folosesc ceea ce au ales colegele cu ani în urmă, pentru alți copii, cu alte nevoi.

Și ca să închei, încerc să găsesc motive care să susțină manualul transmisibil.

E greu. Financiar, câștigă statul. Ei au banii, ei hotărăsc cum să-i cheltuie. E mai ieftin așa. Sau se poate chema „economie“.

Iar ca avocat al diavolului, pot considera că educă responsabilitatea copiilor: au grijă de cartea primită (sic!), pentru că sunt conștienți că, după ei, și alți copii trebuie să le folosească pentru a învăța.

Mai multe nu mai pot. Poate pentru că susțin prea mult prima variantă?

Și pentru că mie îmi plac mult chestionarele, sper că și vouă, am mai pregătit unul, pentru a afla părerile voastre. Mulțumesc anticipat pentru răspunsuri și revin, aici pe blog, cu rezultatele sondajului.


Rezultatele sondajului sunt disponibile aici.


Prețul punctualității

Acum cinci ani, la master, am ales o temă pentru lucrarea finală care a surprins persoanele cu care am interacționat, căci, deși titlul ducea în domeniul istoriei, în realitate era integrată cu educația civică: problema formării valorilor la elevii din ciclul primar prin intermediul lecțiilor de istorie. S-a strâns atunci o lungă listă de „calități“ pe care un viitor cetățean, nu m-aș hazarda să spun model, ci doar responsabil, ar trebui să le aibă. Printre ele: punctualitatea.

Însă despre punctualitate am vorbit de multe ori pe blog, chiar înainte să ajung la catedră. Și tot despre aceasta le vorbesc și elevilor mei care vin deseori de acasă cu acest  nărav, de care foarte greu îi dezveți. Mai nou, avem o nouă lege a educației, care consacră aproape trei coloane de scris mărunt pe primele pagini valorilor și principiilor ce s-ar vrea să guverneze școala românească. Pe listă însă nu apare punctualitatea. Pesemne e prea măruntă. Dar respectul, profesionalismul și mai ales responsabilitatea nu cred că ar fi posibile fără punctualitate.

E importantă această punctualitate? Vara aceasta au vuit știrile despre profesorii care nu au ajuns la examenul de titularizare din pricina trenurilor întârziate. Însă atunci nu știrea în sine m-a șocat, ci valurile de reacții stârnite de aceasta, în direcții total diferite.

Dar să o iau de la ‘pașopt, cum se zice. E important să fii punctual?

Dacă faci acum un sondaj pe stradă, toată lumea îți va spune că da, dar nu intră în detalii, că se grăbește, tocmai a întârziat undeva. Ironic. În general, se închid ușor ochii la întârzieri de câteva minute. Ce mare scofală, nu? Însă, uneori, acel minut contează. E un minut care poate însemna schimbarea unui drum în viață sau chiar limita dintre viață și moarte.

Știu că m-am amuzat teribil prima dată când am aflat sensul „sfertului academic“, care nu înseamnă, de fapt, că ți se tolerează 15 minute de întârziere, ci că trebuie să ajungi cu 15 minute înainte de momentul stabilit. Majoritatea instituțiilor medicale ce chiar funcționează pe bază de programare și-au făcut un obicei din a suna cu o zi înainte și a confirma întâlnirile, insistând cu rugămintea de a veni cu 15 minute mai devreme pentru îndeplinirea formalităților.

Așadar au decis că punctualitatea merită investiția unui apel telefonic, dacă vrei ca lucrurile să meargă. Time is money. Și bănuiesc că nu e simplu ca, pentru fiecare doctor, să faci un număr de apeluri în care să vorbești politicos cu un necunoscut să îi reamintești ceva ce ar trebui să țină, până la urmă, de natura umană.

Unde și cum se învață punctualitatea?

În primul și în primul rând, copilul o învață acasă, de la părinți. Când la școală întârzie copilul, nu e acesta vinovat, chiar dacă auzi povești cu „se trezește greu, mănâncă încet, abia se mișcă, nu stă să se îmbrace“. În realitate, adulții sunt iresponsabili și incapabili să se organizeze pentru a ieși pe ușă la ora stabilită și a nu întârzia. Iar dacă copilul face crize, face pentru că i se permite și i se lasă loc de negociere. Responsabilitățile și punctualitatea nu se negociază.

Dar cu respectarea orei de sosire sunt responsabili nu doar cei de la „plecări“, ci și cei de la „sosiri“. În virtutea respectării dreptului la educație, îl primim în clasă pe măria sa elevul la ce oră dorește suflețelul lui. Însă nu pricep și pace de ce trebuie să i se motiveze și absența în acest caz! Nu te-am privat de drepturi, dar ai uitat că ai și îndatoriri, așa că – asumă-ți consecințele!

Nu poți institui o regulă fără sancțiuni. Și dacă tolerezi absențe, întârzieri, nu iei nicio măsură, ai parte de haos. Și de oameni care comentează că nu era un capăt de țară încălcarea unei reguli și caută vinovați acolo unde sunt doar cei care aplică legea.

Mai luptă școala românească pentru formarea de valori?

Personal mă îndoiesc. Dar acum avem o lege (mă abțin de la alte aprecieri) care, aproape epuizând alfabetul la articolul 228, susține sus și tare lupta pentru valorile democrației. Astfel, personalul didactic are următoarele obligații:

f) respectarea și promovarea normelor privind integritatea, astfel încât să ofere elevilor un set de repere valorice, axiologice, pe tot parcursul educațional;
i) promovarea respectului prin educație, pentru însușirea de către elevi a valorilor și a principiilor dintr-o societate democratică;
n) să transmită cunoștințe și valori, în egală măsură.

(Ca să fiu cârcotașă, valorile se cultivă, ce se transmite până la urmă nu e controlabil.)

Totuși, e bine că am realizat ce ne lipsește. Să vedem cum ajungem acolo unde ar trebui. Și să încetăm să mai dăm apă la moară știrilor în care punctualitatea este considerată o exagerare. E o dovadă de respect.

Prețul punctualității

Dacă ești sau nu punctual ajunge să fie ceva ce te reprezintă. Copiii mei au avut imensul noroc (în București chiar este) de a locui aproape de liceu, cât să mergi cinci minute pas întins. Am fost și sunt maniacă cu punctualitatea, pentru că o consider o dovadă de respect reciproc, indiferent de situație.

Și totuși, erau zile în care aș fi putut auzi clopoțelul sunând și copilul abia dacă se grăbea să iasă pe ușă. Crizele mele erau parate instant: ce contează, până ajunge profesorul X din cancelarie la clasă, ajung eu de-acasă înaintea lui!

Copiii învață după modele. Și doare când vezi ce modele mai au copiii azi. Doare și când tu încerci să fii model pentru copiii altora și pentru ai tăi nu se străduiesc prea mulți.

Îmi displace profund atitudinea celor întârziați la clasă, dimineața, căci deranjează o activitate pe care am pornit-o cu greu. Dar mă bucur, de la an la an, să văd că sunt din ce în ce mai puține cazurile în care ușa se deschide timid după ce am început lecția. Am renunțat la politețuri în favoarea scopului suprem, desfășurarea lecției. Ai întârziat, te strecori în cea mai apropiată bancă liberă. Dacă poți, te dezbraci de pe hol, ca să deranjezi cât mai puțin clasa și scoți în liniște rechizitele din ghiozdan.

Salutul și scuzele se pot prezenta la pauză, după încheierea activității. Cu siguranță toată lumea te-a observat, dar nu e nevoie să disturbi în plus lecția.

Ca o concluzie, m-am simțit extraordinar de fiecare dată când elevii mei au observat, apreciat și subliniat faptul că „vin la fix“, indiferent de nivelul primar, gimnazial sau liceal la care am predat. Nu mi-au plăcut niciodată profesorii întârziați și am făcut tot posibilul să nu le semăn.

 

 

 

ghiozdan_scoala

Kilogramele din ghiozdan

Ultima săptămână reală de școală a fost, la clasa mea, în luna mai. Nu a fost ușor, dar am tras din toate puterile și cu toate mijloacele să termim materia înainte de 22 mai. Când am luat hotărârea, nu știam că va urma greva, la noi era programată Săptămâna Verde, după care veneau zilele de iunie, puține, câte 3-4, pe care nu voiam să mă bazez. Dar lansasem câteva aplicații pe care voiam să le fac la întoarcere cu copiii, în lecțiile de recapitulare pentru unitățile de măsură învățate.

Una dintre temele pe care copiii le-au primit pe platformă era din seria „trei dintr-o lovitură“. Au primit un fișier în Google Sheets în care aveau de completat, după ce le cântăreau, cărțile, caietele și obiectele pe care le cărau ei zi de zi la școală. Era o aplicație pentru a se obișnui cu estimarea masei obiectelor, căci nu ai cum să nu te gândești cam cât cântărește fiecare înainte să îl pui pe cântar.

kilogramul. aplicatie google sheets pentru elevi

Nu degeaba am vrut să se gândească un pic mai mult la ce au prin ghiozdane, căci unele dintre ele, în ciuda eforturilor mele de a nu le cere foarte multe la ei, sunt foarte, foarte grele. Am avut proasta inspirație să agăț unul și am avut senzația că mi-am dislocat umărul! Degeaba îi bat la cap să nu le mai încarce cu lucruri care nu sunt necesare, uneori n-am cu cine vorbi. Jucării, colecții de carioci și pixuri de toate culorile, penare încărcate cu toate minunile din raioanele de rechizite!

Mi-am dorit ca tema aceasta să îi determine să le pună pe hârtie și să conștientizeze mai bine ce ar fi cu adevărat necesar să ia la școală. Din păcate, acest scop nu mi l-am atins, căci nu au fost sinceri cu cele „extra“.

Apoi, am dorit ca ei să se lupte nițel cu adunarea numerelor până la 10 000, să vadă cât cântăresc împreună. Aici am reușit parțial, căci unii au primit ajutor din partea părinților cu funcțiile din excel și toate au ieșit perfect. Asta aș fi vrut să fac eu la școală, la întoarcere, după ce îi lăsam să se lupte cu calculele, să le arăt calea mai ușoară, pe care întotdeauna o ții minte foarte bine dacă îți ușurează o cantitate impresionantă de muncă. Printre picături i-am învățat până acum să formateze un text, să așeze o prezentare, de ce nu și câteva calcule tabelare?

Dar greva s-a lungit, planurile la întoarcere s-au schimbat.

Însă subiectul cântăririi ghiozdanului este unul important. Îmi amintesc că i-am sfătuit din clasele mici – acum, într-a patra, îi consider deja „mari“, să fie atenți când își cumpără un ghiozdan nou: cât cântărește el GOL?? Pentru că vor urma multe de pus în el! Și e important și cum îl „simți“ pe spate, nu cum e colorat.

Media a a fost 665g, cel mai ușor având 345g, iar cel mai greu, 872g. Și unul la care chiar aș fi vrut să aflu – căci este, după părerea mea, cel mai mare – nu a rezolvat tema. Copiii noștri nu sunt furnicuțe. Dar cine să se gândească la ei?

În 2011, am salutat inițiativa Ministerului de alcătui manualele în două volume, pentru a ușura ghiozdanele. Decizia a fost contestată mult timp și, din raționamente economice, la ultimele licitații această cerință a fost eliminată. În plus, pentru „rezistență“ timp de 5 ani, manualele sunt confecționate din hârtie „de calitate“, dar care încarcă ghiozdanul copilului.

Mai jos am combinat câteva dintre liste, cu valorile obținute (în general, au fost asemănătoare):

Ghiozdan gol – 640g
Penar utilat – 383g
Sticla apa – 565g
Pachet mâncare – 18g
Manual limba română – 385g
Manual matematică – 343g
Manual educație civică – 234g
Manual muzică și mișcare – 243g
Manual avap – 240g
Manual științe ale naturii – 268g
Manual religie – 213g
Tabletă – 673g
Caiet limba română – 174g
Caiet matematică – 118g
Caiet suplimentar matematică – 264g
Caiet civică – 145g
Caiet științe – 145g
Dezinfectant – 43g
Carnet note – 25g
Trusă geometrie – 114g
Metru de croitorie – 20g
Mapă școală – 112g
Rigla – 25g
Servetele – 18g
Trusa geometrie – 83g
Penar carioci – 263g
Vocabular – 51g

Cum română și matematică aveam cam în fiecare zi, aproape 800g erau numai aceste două manuale. Mie, sincer, mi se pare enorm!

Dacă mă uit pe listă, manualele pentru disciplinele cu o oră pe săptămână cântăresc în jur de 250g. Așadar, anul viitor, când orarul nu va fi mai simplu, având două noi discipline în orar, vor fi și zile cu 5 ore și cu 4 manuale la școală. O să ajungem ușor la 1300g de manuale. Și aici mi-a venit ideea de a folosi tableta ca manual pentru toate disciplinele.

Mi-a trecut mie prin minte să folosesc și alt manual la clasă, însă nu am luat o decizie… ce mă fac cu cei care nu vor să folosească tableta?! Consideră prea avangardistă ideea? Și vor să vină cu manualul pe hârtie la școală? Poate nu li se pare atât de încărcat ghiozdanul! Mă gândesc cu groază că eu am primit interdicție medicală să fac pe furnicuța, căci spatele e praf. Dar ei?

Cât cântăresc ghiozdanele:

ghiozdan_scoala

Pe graficul de mai sus am cuprins copiii care și-au făcut tema. Am apreciat foarte mult, mai ales că nu urmau să fie recompensați cu nimic concret și că uneori le spun că nu rezolvă o sarcină nici pentru mine, nici pentru calificativ, ci pentru ei, și nu sunt nici delfini, să primească un peștișor pentru fiecare salt realizat. Ei sunt cei care vor căpăta experiență și se vor descurca mai bine data viitoare, când va fi cu adevărat nevoie.

Liniile continue reprezintă, pe zile, media masei ghiozdanelor. Marți era cel mai ușor, aveam religie, educație fizică (cred că n-au pus și adidașii de schimb!), matematică și educație civică. Joia era cel mai solicitant: română, matematică, engleză, arte și abilități. Miercurea la fel, doar că joc și mișcare era ora relaxantă. Cu liniile punctate am marcat valorile trecute în tabel de fiecare copil. Dacă vârfurile în jos îmi plac, cele în sus, peste medie, mă îngrijorează. Îmi tot spun că, poate, nu au cântărit bine…

Abia aștept să le arăt și lor și să vedem ce facem la toamnă. Pentru că ceva trebuie să se întâmple! Dacă pentru aceeași zi de școală unii au 2500g în spate, iar alții aproape 5000g, e clar că nu e în regulă. Trebuie să evaluăm mai bine ce înseamnă „strictul necesar“.

Și nu pot să nu mă întreb de ce la noi nu există, din dotarea școlilor, și nu pe spatele părinților, dulăpioare cu cheie, să își poată lăsa fiecare obiectele care nu trebuie neapărat plimbate acasă.

Sunt deschisă la idei!

Dacă manualele ar fi ale copiilor, le-aș permite să le desfacă pe capitole, să nu le care așa la școală. Caietele de lucru, pe care le-am limitat cât se poate, le-am înlocuit cu fișe. Au portofolii cu teme, care stau la școală, după ce le-am corectat și explicat (asta dacă nu uită ei să le pună și le plimbă în mapă zile la rând!).

M-am gândit și la caiete împărțite pe jumătate între două discipline, istorie – geografie – științe – civică, dacă se vor nimeri două în aceeași zi. Dar nu mai știu la ce să mă gândesc!

Ce se mai poate schimba?!

La ce bun atâtea manuale, dacă nu poți alege?

Eram pe băncile facultății acum mai bine de un sfert de veac atunci când s-a pus la cale prima reformă majoră a învățământului românesc. Mă pregăteam cu mare entuziasm să devin profesor și când au apărut prima dată manualele alternative mi s-a părut cea mai tare idee. Cum să alegi manualul școlar era temă de examen. După anii mei de gimnaziu, în care istoria o învățasem fără manuale, apoi anii de liceu, cu „cărămizile“ de a XI-a și a XII-a, oferta care venea acum era ceva minunat.

Și… a venit și prima dezamăgire, odată ce am ajuns la catedră. Acum că mă gândesc, niciodată nu mi-am putut alege, ca profesor, manualul școlar. Din diverse motive, întotdeauna alegerile le făceau alții, chiar dacă mie nu mi se părea normal ca la clasele de real să folosesc același manual ca la uman, unde aveam două ore pe săptămână. Dar… nu se comenta, autorul era consacrat, nu putea exista altă alegere.

Am înțeles încet – și asta pe măsură ce m-am hotărât să plec din învățământ, dar și mai târziu – că alegerea manualului nu are nimic de-a face nici cu stilul profesorului, nici cu profilul sau nivelul clasei, așa cum ar trebui. Alegerea manualului este mai presus de acestea, sunt la mijloc interese financiare care depășesc muritorii de rând de la catedră.

15 ani mai târziu, m-am întors la catedră

Reîntoarcerea, pe alt nivel de studii și cu o nouă specializare, a fost mai puțin entuziastă ca primii pași la catedră, la 20 de ani. La 30+ îmi mai venise mintea la cap, nu mai credeam în fluturași și unicorni. Știam că va trebui să mă mulțumesc cu ce găsesc.

Dar, între timp, învățasem un lucru esențial: manualul nu e obligatoriu. Dacă nu îți place, schimbi strategia. Pare simplu. Problema e că orice schimbare costă și… buzunarele părinților nu sunt sacul fără fund la care să apelezi tot timpul. Iar fără bani e aproape imposibil. Așa că am rămas între limite de bun simț.

Prima dată când am avut clasa a patra eram și studentă la master, în ultimul an. Manualul de matematică avea atâtea greșeli că „tema“, dacă nu apucam eu să rezolv toate exercițiile înainte, avea mereu un factor ridicat de risc. Când depistam greșelile, corectam pe manual în clasă, cu cerneală, să rămână. Când nu – rugam doi-trei copii mai conștiincioși să rezolve primii tema, iar dacă e ceva în neregulă, să îmi dea imediat mesaj pe whatsapp.

Indiferent ce făceam eu la facultate, mă opream, rezolvam, iar dacă aveau dreptate, anunțam pe grupul clasei ce schimbare trebuie făcută.

Inuman mi s-a părut… să nu ai încredere în manualul cu care lucrezi la clasă!

Și nu a fost singurul manual cu probleme, eram mândră de ei când găseau singuri greșelile – secole la istorie, fenomene la științe… „Doamna, în carte nu e cum ne-ați zis!“ Cea mai tristă observație a lor!

Acum, din nou clasa a patra, altă generație: răsfoiam manualele alese pentru ei acum doi ani. Am tras aer în piept, iar cred că trebuie să fiu foarte, foarte atentă. Nu-mi plac. Nu sunt ceea ce vreau eu de la un manual. Și nu știu dacă o să am energia și timpul de a pregăti, pentru fiecare lecție, oră de oră, prezentări cu alte materiale, pe placul meu. În mod normal, energia și timpul ar fi… dacă cel puțin unii profesori n-ar trebui să-și ia și al doilea job, un after sau altceva, ca să poată trăi decent, ei și copiii lor.

Revenind la manuale, mi s-a aprins un beculeț!

Imediat după pandemie, prin program european, toți elevii școlii au primit tablete. Într-un moment în care gândurile mele zburdau departe, m-am întrebat de ce nu folosesc eu tableta pe post de manual. Așa pot folosi la clasă oricare dintre manualele digitale disponibile. Eu oricum am proiector în clasă (tablă smart nu visez, că „nu este fonduri“), dar copiii ar trebui să vină mereu cu tableta.

Și i-am întrebat pe ei, la „testul de sinceritate“ de la finalul anului școlar: 7.   Ce părere ai dacă, în loc să folosim manualele pe hârtie, pe care nu le mai luăm la școală, am folosi manualele pe tabletă?

Abia așteptam să văd răspunsurile lor, mai ales că ziua cu tableta la școală e una foarte îndrăgită. Și totuși, deși la test  au fost prezenți toți, doar jumătate au considerat întrebarea suficient de serioasă ca să răspundă la ea.

  • Nici rea, nici bună.
  • Ne-ar ușura ghiozdanul și nu vom mai putea spune niciodată „Mi-am uitat manualul!“.
  • Da. Nu ne-am mai rupe spatele cu ghiozdanele cele grele.
  • Da, că tableta este mai ușoară.
  • E o idee bună, dacă îți uiți manualele, ai tableta.
  • Da, ocupă mai puțin loc în ghiozdan.
  • Nu sunt de acord, pentru că mă doare capul.
  • E o idee bună și nu ne mai chinuim să ducem ghiozdanul greu.
  • O părere bună, că nu mai tăiem copaci.

Înclin să cred că cei care n-au răspuns sunt indiferenți față de această decizie, iar ceilalți au văzut beneficiul imediat: un ghiozdan mai ușor.

Eu… am continuat să visez unicorni.

Îmi și imaginam că ar fi posibil să am un abonament PearDeck. Cele trei luni din pandemie, când am primit bonus abonamentul pentru achiziționarea tabletei, au fost pentru mine un moment în care mi-am dat seama că o lecție cu adevărat interactivă, digitală, dar la clasă, ar fi posibilă. Să ții lecția cu o prezentare suport, care să aibă momente cu întrebări, la care elevii răspund toți, în timp real… să poți vedea instant răspunsurile, cine a înțeles, cine nu…

Doar că… costă! Oare acel voucher minunat ce (sper) va sosi în octombrie poate fi folosit pentru achiționarea de abonament la Kahoot, Pear Deck?

Dar: De ce te agiți?

E întrebarea pe care mi-am pus-o la fiecare pas pe podul umilinței, în iunie, la Basarab. Mi-am pus-o apoi și când nu mai aveam putere să scandez la Cotroceni, dar oricum nu aveam cui. Mi-am pus-o și când am plâns cu fluturașul de salariu din luna mai în mână, când știam câte am de plătit. Și mi-o pun mereu… pentru ce mă agit atât? Prietenele îmi spun că eu, orice-ar fi, nu sunt genul care să nu se agite și că n-o să pot să fiu calmă, relaxată, să intru la oră și să spun o poveste fără să mă dau peste cap.

Așa că vara aceasta am o mare problemă de rezolvat: mă dau peste cap, aleg eu manualele pe care le consider potrivite clasei mele, și le folosesc în format digital sau… mă calmez, mă resemnez, fac ce pot cu ce există, ca peste tot?