Lipsa de predictibilitate și nebunia de acum din învățământ mi se par a fi ultimele zbateri ale unei păsări căreia tocmai i-ai luat gâtul, dar ea se ambiționează să salte. Se adaugă pe aceeași linie și cu discuțiile din spațiul public referitoare la semetru și trimestru. Recunosc că nu mai am răbdarea necesară să urmăresc un discurs atât de rupt de realitate. Totuși, l-am prins în direct la tv pe sinistrul care se tot laudă că el face totul spre binele nostru, dar noi nu pricepem, vrem schimbare, dar caragialește, pe ici, pe colo!
Așadar, am ascultat siderată explicația cum că declinul învățământului actual își are originea în introducerea acum două decenii și ceva a semestrelor și a evaluărilor mai rare, că de-asta nu mai învață copiii… că nu stăm cu biciul notei pe ei! Ajung să îmi spun că sunt fericită că ai mei copii mai au un pic și scapă din sistem și mă gândesc că poate nepoții mei vor crește pe alte meleaguri, departe de orice va fi aici!
Pe de alta, mai am și eu vreo două decenii și un pic până la pensie, timp în care trebuie să stau în sistem, în condițiile impuse de cei de „sus”, a-toate-știutori sau mereu-consultători de experți!
Am terminat școala cu trimestre
Din 12 ani de școală nu am absolut nicio amintire constructivă despre eficiența trimestrelor. După un prim trimestru oarecum relaxat, venea al doilea în care trebuia să ai grijă să nu ratezi vreun test scris, căci nu-ți mai ieșeau notele și rămâneai printre fraierii ascultați rapid și executați în ultima oră. Apoi venea agonia semestrului al treilea, prea scurt pentru orice. Oricum se strângea toată oboseala dintr-un an întreg, iar la materiile la care aveai o singură oră era iadul pe pământ. Cu puțin noroc, preda o lună, dădea un test și, apoi, în disperare de cauză, profesorul dubla nota, asta dacă nu voiai cumva să-ți mărești media.
Nu știu ce-și amintește sinistrul, sau când a făcut el școala, însă niciodată nu era terminată materia, tot timpul rămânea un capitol pe care curioșii îl citeau și de care restul nu au auzit. Cum ar fi, de exemplu, Reproducerea la clasa a șaptea, manualul de anatomie, pe care n-am auzit să îl fi audiat cineva la clasă, era ultimul și rămânea de căruță (a se vedea ce generații „educate” avem din punctul acesta de vedere!)
Goana după note, în care nici nu mai vedeai ce și cum împuști, doar să ai acolo două să îți închidă media, era tot ce conta. Și de câte ori nu optam pentru dublarea notei… sau rezolvam media vânând două-trei întrebări din seria „Cine știe primește un 10!”
Și asta vrea sinistrul să facem din nou??
Cum m-am trezit într-un semestru
Am intrat la facultate. Acolo semestrele au dat un oarecare grad de confort. Lucrurile păreau împărțite „echitabil” și se pare că neuronul nostru e de la natură setat să accepte mai ușor împărțirea în mod egal și să se resemneze. Cât timp balanța e echilibrată, e clar că n-ai la ce să umbli. Îmi amintesc că tot atunci s-a introdus și reforma în școală, căci lucram la metodică cu doamna C, pe atunci și cercetător la fostul Institut de Științe ale Educației. Am primit așadar totul la cald, explicat, pășeam la catedră optimistă că lucrurile se schimbă în bine.
Primul meu an de învățământ a coincis cu ultimul an de facultate. Am adorat din toate puterile semestrele, viața relaxată pe care o aveai la catedră, putând să planifici totul pe termen mediu și lung, să te concentrezi pe învățare și nu pe evaluarea care sufla în ceafă, căci timp să pui două-trei note era berechet. Și, chiar și acum, când m-am reîntors, mi-am reconfirmat părerea atunci formulată, chiar dacă eram abia la început.
Coșmarul din care nu putem să ne trezim
Acum doi ani, înainte să înceapă pandemia, a fost primul experiment pe structura anului școlar. Iris era a opta, să închidă semestrul în decembrie, cu teste și teze la atâtea materii, dar și cu ambiția de a reuși cât mai bine, a fost epuizant. Se încuraja la gândul că un al doilea semestru lung îi va permite să se refacă, să rezolve repede situația școlară și să se poată concentra la examenul din vară.
N-am apucat atunci să vedem eșecul complet al acelei structuri de an școlar pentru că… a venit pandemia și școlile s-au închis complet, unele dintre ele. Vacanța prelungită din martie până în mai a rezolvat problema inițială din pix și toată lumea a trecut clasa fericită, unii chiar fără să miște un deget. Sau un creion pe o hârtie.
Anul acesta s-a revenit la prostia inițială, căci numai proștii nu învață din propriile greșeli. S-a văzut deja că n-a mers, nu a fost timp, s-au făcut acrobații și salturi… Chiar nu era timp de toate până la Crăciun… Iar victimele abia încep să apară. Copiii aflați acum pe băncile școlii sunt fulgii de nea ultra-protejați, incapabili de efortul unei curse lungi. Pentru ei deja apar semnele oboselii, deși nici februarie nu a trecut, și mai au și martie și jumătate de aprilie! Se va simți la evaluările naționale din mai cât de obosiți sunt, căci vor claca cu stil.
Dar tocmai când ne spuneam că nu se poate mai rău de atât, vine ideea trimestrelor, cea mai dezastruoasă dintre toate. Cu ce scuză? Aceea că elevii nu sunt evaluați cum trebuie…
Da, evaluarea este problema
Aici sunt întru totul de acord. Evaluarea este acea parte a procesului de învățământ care dă tonul calității. Nu ai cum să ai învățare de calitate cu o evaluare superficială, pur și simplu pentru că elevii nu au maturitatea necesară de a căuta motivația intrinsecă în învățare. Majoritatea depind de cea extrinsecă. Și, dacă aceasta nu există, face parte din natura umană să caute drumul mai ușor către un țel.
Însă nu frecvența evaluării e problema învățământului nostru actual, ci calitatea ei. Poate că nu are nici cine să o facă, poate că nu avem nici instrumentele necesare, însă în momentul în care la noi evaluarea a ajuns un proces de râsul curcilor, în care poate interveni oricine, nu mă miră unde suntem.
Și nu, domnule sinistru, n-ați identificat problema! Buboiul care stă să se spargă e plin de acei părinți (nu toți, să ne înțelegem!) care au devenit peste noapte experți în „de toate”. Știu ei mai bine, chiar și decât profesorii debutanți, ce și cum trebuie făcut la clasă și mai ales cât știe odrasla lui. Să nu cutezi tu să le spui că nu e așa, îți demonstrează ei că au dreptate, cu amenințări, avocați, bullying și reclamații!
Cum? Apelând la telefoanele și mailurile domnului sinistru, ducând la disperare colective întregi de profesori, directori, de ce? Doar pentru că nu se poate, dar nu se poate, peste cadavrul lui poate!, să primească copilul lui o notă proastă! Prost e cel care l-a evaluat! N-a știut cum să-l evalueze ca să iasă imaculat!
Da, așa e, unii profesori se ambiționează să nu întrebe „Nu-i așa că Pământul este rotund?” și să dea zece cu felicitări pe un entuziasmat DA. Ba chiar unii au și pretenții, să scrie și să citească în clasa a doua!
Așadar, aici trebuie căutată problema evaluării, în obiectivitatea și corectitudinea ei. Sinistrul care ne conduce ar trebui să intervină, cu bocancii dacă e nevoie, să restaureze autoritatea profesorului în școală. Să sancționeze cum se cuvine indisciplina la clasă, atitudinea nerespectuoasă, să-i pună pe toți la locurile lor, nu să îi încurajeze când nu e cazul. Ia să vezi că, dacă la oră e liniște și notele se iau corect, dacă corigența și repetenția sunt realități posibile și nu utopii (vezi-doamne, traumatizăm copiii), o să crească și calitatea învățământului.
Decât să bage trimestrele, mai bine reintroduce repetenția la clasa întâi. Nu e posibil să ajungi în clasa a doua fără să știi măcar literele… Nu e posibil să treci clasa a treia fără măcar să scrii cât de cât corect și să înțelegi un text citit! Nu poți trece a patra fără să ai minime deprinderi de a analiza un text, căci apar discipline noi de studiu, la care trebuie să „înveți”. Ce să mai zic de a cincea? Cum să ajungi la liceu cu nota 1 la Evaluarea Națională?
Dacă tot e fan-modele europene, de ce nu îl ia pe cel german și austriac? În clasa a cincea tragi linie, pe cine îl duce capul, merge mai departe, pe cine nu, vedem cum îl putem valorifica la potențialul lui. Da, nu le ceri geometrie vectorială tuturor, îi trimiți frumușel să învețe o meserie, dacă să dea cu ciocanul sau cu bidineaua e tot ce poate face.
Mă bucur că a găsit problema, dar până să identifice și soluția corectă, mai curge multă apă pe Dâmbovița!
PS: Acum doi ani, pe vremea asta, tot trimestrul ne dădea bătăi de cap…
Să vină la școală, să stea pe telefoane, dar lecția să le intre pe o ureche și să le rămână agățată undeva? Fără să se străduiască! Temele!? Noua modă e că traumatizează copilul. Tema este, în esență, acel moment de sinceritate al copilului cu el însuși: am înțeles sau nu ce s-a discutat la școală?
