desen sah

Cât de greu poate fi să joci șah?

Lipsa unei săli de sport și posibilitățile limitate de a profita de sala de clasă pentru disciplina joc și mișcare pe timp de iarnă mi-au dau curaj să încerc să joc șah. Îmi aminteam vag că făceam asta în școala generală și nu era o tragedie, deși nu am învățat la școală, ci acasă. Cum unii dintre ei s-au lăudat deja că știu să joace, am început să visez cu ochii deschiși la acea atmosferă de liniște și calm din timpul jocurilor de șah.

Dar cum nu toți știu, am zis să caut și să fac o introducere a jocului și a pieselor, iar acum mi-a fost foarte utilă o carte pe care ai mei o aveau de când erau mici, Șah pentru copii. Nu știu dacă se mai găsește, sunt totuși 13 ani de când am prezentat-o eu pe blog. Ca o paranteză, o folosesc acum pentru partea de exerciții propuse, la începutul orei, să găsească ei soluția, să analizăm situația.

Încă de la începutul activității mi-am dat seama că îmi lipsește o tablă de șah pe care să o afișez pe tablă. Cum să găsesc una magnetică era imposibil, mi-am făcut una în Google Slides, pe care pot muta piesele cu mouse-ul și o proiectez pe perete. Mai mult, am multiplicat-o și pentru copii în Classroom și le-am dat acces câte doi, să joace online. Nu vă închipuiți că toți au dat buzna, dar când găsești doi-trei ghiocei, tot te bucuri că vine primăvara, nu?

sah la scoala

Smiley are rolul de arăta cine este la mutare. După ce muți, pentru că nu ai ceas să apeși, îl pasezi celuilalt jucător.

Ce mi-am propus:

Întâi de toate, să avem clar în minte sistemul de coordonate și de a identifica în acest mod căsuțele de pe tablă. Chiar dacă nu vor ajunge mari jucători, va fi măcar primul (poate și singurul) câștig.

Apoi, unii dintre ei au mare nevoie să-și controleze impulsurile și să-și gestioneze răbdarea, să se gândească la cauza care a produs o mișcare, dar mai ales la scopul ei. De ce a mutat acolo? Ce a văzut? Ce intenții are? La ritmul în care joacă și atmosfera destul de aprinsă din sală, mă îndoiesc că ne vom așeza prea curând pe acest drum.

În cele din urmă, am zis să păstrez șahul ca inspirație pentru orice ocazie. Prima care s-a ivit a fost la arte vizuale, când am îmbinat o temă cu nonculori cu cea de perspectivă și desen și am încercat să realizăm, cu tabla în față, o piesă. Exercițiul s-a dovedit foarte greu în unele cazuri, iar pe viitor nu este deloc promițător, dacă am în vedere geometria în spațiu.

desen sah

Piesele favorite

Deocamdată sunt încântați și abia așteaptă activitatea. Le place să joace câte doi, dar va trebui să îi conving să mai schimbe partenerii. De luna trecută avem și o colegă nouă, o fetiță din Ucraina, cu care, dacă abia ne înțelegem cu ajutorul Google Translate, în limbajul șahului nu avem nicio problemă. Momentan îi zvântă pe cei care au curaj s-o înfrunte și, dacă acceptă, aș vrea să pun în scenă un basm clasic, „Șapte dintr-o lovitură“ și să facem un joc de simultan. Dar despre aceasta sper să vă povestesc cu altă ocazie.

Școala unde „muieți-s posmagii”

Ion Creangă e considerat azi prea greu pentru copii și îl scoatem din lista de lecturi. Poveștile i le citim repovestite, de parcă există persoane care să se ridice la înălțimea talentului său de povestitor și să-i căsăpească opera. Însă Ion Creangă nu e pentru cei care nu vor să facă niciun efort, exact ca leneșul din povestea sa. Doar că, în ultimul timp, leneșul este lăudat, iar sătenii – condamnați.

M-am săturat de atâta văicăreală, nimic nu ne convine, e prea-prea sau foarte-foarte. Cum e aerisirea programelor – dacă le mai aerisesc mult pe unele, nu știu ce mai rămâne din ele. Vrem reformă, dar să nu investim nimic. Din păcate, nici măcar efort.

Regretabil, baghetele magice există doar în povești, dar peste tot nu văd decât oameni care cer insistent câte una. Și, presupunând că am face rost și am schimba peste noapte dovleacul putrezit în caleașcă (am avea școli moderne, utilate, profesori calificați și tot ce ne trebuie), tot am avea o mare problemă:

Mentalitatea conform căreia învățarea nu presupune niciun efort!

Nu am reușit să citesc în nicio carte, dar în niciuna!, despre procesul de învățare care să se producă de la sine, să aibă efecte profunde și să garanteze reușita. Ca să înveți, trebuie să vrei să o faci, să „semnezi” acest pact cu diavolul că accepți, de bunăvoie și nesilit de nimeni, să te chinui și să te străduiești, să devii altceva decât ești. Să te schimbi, căci asta înseamnă învățare eficientă: producerea unei schimbări profunde.

Și, la naiba, doare! Nu știu dacă fluturii simt ceva când, în cocon, se transformă, însă în jurul meu văd doar doritori ca nimic să nu doară și totul să pice din cer la școală când punem la cale un simulacru de învățare, bine colorat și presărat cu dulciuri și cântecele.

Da, poți învăța prin expunere la o anumită informație, dar schimbarea care se produce este superficială și nu este de durată. Să înveți cu adevărat presupune implicare, dorință și efort.

Ce vor elevii azi?

Să vină la școală, să stea pe telefoane, dar lecția să le intre pe o ureche și să le rămână agățată undeva? Fără să se străduiască! Temele!? Noua modă e că traumatizează copilul. Tema este, în esență, acel moment de sinceritate al copilului cu el însuși: am înțeles sau nu ce s-a discutat la școală?

Și, bineînțeles, vor să nu facă nimic, dar să aibă note fabuloase. Nici nu mai spun mari, căci toți visează 10 pe linie, dar obținut dormind adânc și jucându-se pe consolă.

Școala fericirii

Pe acei părinți care încep cu „eu vreau să fie fericit la școală”, i-aș întreba când au citit ultima dată Pinocchio și dacă își amintesc de Insula Plăcerilor. Acolo ajungeau copiii care… nu voiau să învețe. Inconștienți, ei asta își doresc.

La școală te duci în primul rând să înveți. Serios, profund. Apoi să socializezi cu cei de vârsta ta. Și, oricâtă libertate am avea, uneori aceasta nu funcționează în dublu sens. „De ce să învăț asta” nu e o întrebare la care să primești mereu răspuns, cât timp ești prea lipsit de experiență ca să vezi imaginea de ansamblu.

Trebuie să înțelegem odată pentru totdeauna că nu poți să știi să repari o mașină dacă nu ai învățat structura și nu cunoști uneltele cu care o poți face. Așa și la școală. Nu poți „face” dacă, anterior, nu ai „pus” ceva acolo, la dospit. Nu putem lucra cu informații fără să le cunoaștem în prealabil. Iar ca să știi trebuie să stochezi în memorie, logic, alcătuind structuri, nu mecanic, la grămadă.

Însă am înțeles…

Marea majoritate a celor care acum sunt părinți și care, la vremea lor, au luat școala în serios, nu mai sunt în țară. Au mai rămas câțiva care încă încearcă să își țină copilul pe un drum decent.

Dar sunt și mulți pentru care școala era locul unde plecai de-acasă, iar acum sunt foarte vocali privind inutilitatea efortului de învățare. La ce îți trebuie să știi să scrii corect? Să calculezi? Să gândești? Ei au „reușit” și fără ele să se înalțe și să se reproducă ca specie. Pentru copiii lor, ei vor doar o diplomă, ca să salveze aparențele, și multă „fericire”. Roz și musai cu sclipici, dacă se poate.

Dilemele unui pierde-vară

Undeva, cred că prin luna iulie, circula pe rețele un banc: Ce este un pierde-vară? Un profesor care învață toată vara pentru examene. N-am râs, căci la vremea aceea aveam toată vara deja tăiată din calendar tocmai pentru asta.

Nu îmi dau seama dacă data de 30 august fixată pentru examen a fost anunțată înainte sau după ce sinistrul a decis începerea școlii pe 5 septembrie. Dar știu că atunci când s-a anunțat și cea de-a doua zi de examen am realizat că, de fapt, anul acesta nu am concediu. Nu mergem toată familia, să stăm să ne prăjim liniștiți… Am furat totuși trei zile la mare cât a fost Iris în tabără, dar cu stres și mustrări de conștiință că îmi ies din ritm și vara aceasta altele sunt prioritățile.

Pe 30 august a fost ultima zi de examen și prima zi de muncă și acum, înainte de primul clopoțel, mă simt mai obosită decât am fost vreodată. În 9 luni am avut doar vacanță de Paști. Dar cum să îi pese sinistrului de ființele pe care le îndeamnă grămadă la muncă pe plantația școlii, prost plătite și veșnic amăgite?! Ce bine ar fi prins încă o săptămână de vacanță!

Nu e bine să citești prea mult

În urmă cu 19 ani, când venea pe lume Andreiul meu, m-am dus să nasc de parcă aveam examen la medicină. Citisem și înțelegeam cam tot ce se vorbea în jurul meu, eram atentă la orice… Și când l-am văzut prima dată am dezlănțuit întrebări în cascadă. Moașa râdea, mă lămurea, dar mi-a zis că uite, dacă citesc prea mult, nu pot să stau liniștită, îmi fac griji.

Cam așa fu vara asta. Am stat și am învățat. Am citit din nou cărțile pe care le aveam din facultate, am înțeles lucrurile altfel acum, la câțiva ani distanță. Și, normal, s-au conturat o sumedenie de alte întrebări la care atitudinea zeflemitoare a sinistrului nu aducea niciun răspuns.

Fundamentală a fost pentru ce mă spetesc eu în halul ăsta dacă oricum îmi trebuie doar un examen de pedagogie ca să predau?! Extrem de „motivantă” declarația! Știrile privind salariul care crește doar în visele noastre și toate celelalte, una mai stupidă ca alta, mă înfuriau și îmi creau o stare de i-aș fi îndesat pe gât, fără milă, pagină cu pagină, toate cărțile de pedagogie de pe birou.

Și-a bătut joc de noi în așa hal că ți-e rușine, îți vine să intri în pământ când te întreabă cineva cu ce te ocupi și tu spui că ești profesor. Se uită unii la tine de parcă ai cutia milei agățată de gât! Sau și mai și, de parcă ești preș de șters picioarele…

Câte umilințe poți îndura

De vreo 7 ani, de când zic eu că au luat-o lucrurile razna fără cale de întoarcere în școală (adică cam de când părinții își caută „dreptatea” și contestă orice începând pe facebook și terminând la inspectorate și minister) mi-a fost dat să văd multe și să îndur și pe pielea mea lucruri pe care nu mi le-aș fi închipuit. Mi-au dat o dispoziție de n-am cuvinte… să îmi pun bocceluța în vârf de băț și plec în lumea largă.

De ce-ai mai făcut atâta școală dacă vrei să pleci? m-au întrebat unii. Pentru că e greu să mai vezi persoane care nu știu să scrie corect că îți contestă „competența de evaluare”, sau te încadrează la „zero emoțional” și alte jigniri foarte greu de digerat.

Dacă mă bucur că unele dintre examenele de profesor le-am luat cu note maxime, e pentru că le poți închide gura unor astfel de exemplare umane care îți aruncă fără jenă în față „sunt sigură că ai luat postul ăsta cu un amărât de 5, acolo”. Și doamne, câte de-astea s-au strâns în ultimii ani, iar eu nu știu câte mai pot duce pe picioare, căci în genunchi nu vreau să merg.

Însă ceea ce face sinistrul în ultimul timp e picătura care umple paharul. Efectiv stau în prag, o mână pe clanță, o mână pe întrerupător. Ce fac? Sting lumina? Închid cu durere încă un capitol din viața mea?

Pot. Știu că pot!

Pot și să rămân, pot și să plec. Și sunt balanță… Și râd. Am gândit întotdeauna pe toate părțile deciziile pe care le-am luat în viață. Le-am luat greu, iar unele au lăsat urme adânci. Însă știu că atunci când le iau, nu mă uit înapoi. Pentru mine, învățământul a intrat sub un semn de întrebare.

Masa corpurilor. Kilogramul. Gramul

Masa corpurilor: kilogramul și gramul

Scenariul activităților dedicate măsurării masei corpurilor era oarecum asemănător cu cel al lecției pentru măsurarea capacității vaselor, doar că mult mai simplu de organizat, cel puțin în teorie. Pregătirile i-au implicat de această dată pe părinți, rugați să trimită la școală cântarul de bucătărie. Știind ce a pățit al meu (precedentul), am sperat doar că fiecare părinte va face instructajul potrivit cu copilul din dotare. Asta nu înseamnă că au și priceput!

De la prima oră (alta decât matematică), le ridicau, porneau, zgâlțâiau, de nu mai știam cum să îi potolesc.

Nu ne vor mai da niciodată nimic părinții să ne jucăm la școală dacă le stricați! sau Dacă îl scapi, îl poți pune la gunoi, se strică!

Într-un final, după două ore de așteptare, le-a venit timpul. Bine că nu măsoară corect decât lăsate din mână, că așa drag le era de ele! Am lucrat pe grupe, căci nu aveam cazul fericit de echipă formată din cântar+copil, a mers cântar+copil x 3, așezând cântarul și stăpânul la mijloc. 

Cât înseamnă un kilogram?

Înainte de a răspunde la întrebare, a fost nevoie să ne amintim cum se scrie litera K de mână, apoi și k. Prin caiete erau așa, niște struțo-cămile între HK sau Hh, numai ce trebuie nu. Uite cum trece anul și uităm!

Apoi am luat câteva pachete cu alimente. Normal că orezul are un kilogram, dar sarea parcă nu, punga e mai mică. Mi-au amintit de bunicul și întrebările lui încuietoare: ce cântărește mai mult, un kilogram de sare sau un kilogram de lână? (asta în timp ce bunica torcea și bunicul lua un braț mare, la derută…) Au picat în plasa fulgilor de cereale, care păreau mult mai mari ca dimensiune a pungii. Și… în cea a cutiei goale de cereale, pe care au încadrat-o direct la 1 kg, fără să se asigure că este și ceva înăuntru. Ne-am gândit la pungile cu chipsuri, pe care le vânează ei, dar care sunt mai mult goale. Așadar nu ne lăsăm păcăliți de dimensiune. 

De la bunica am împrumutat un cântar cu arc și am pus tot ce aveam în sacoșă. Ne-am dat seama că nu prea indică cine știe ce exactitatea masei, e undeva „pe-acolo”, dacă îți convine să plătești cu aproximație la piață. 

Balanța din plastic am luat-o mai mult pentru impresia artistică, nu neapărat pentru măsurători. O folosesc în fiecare an să înțeleagă conceptul (mai ales la aflarea numărului necunoscut), căci au încă atât de multe exerciții cu acest principiu. După ce m-am chinuit nițel să o echilibrez, am reușit să așezăm pe cele două talere sarea și orezul și să le admirăm cum stau în echilibru. 

A urmat distracția lor.

Am cântărit tot ce găseam pe bancă, apoi făceam licitație – de fapt, compararea numerelor. Gigeluș, cât are stiloul tău? 20g. Dă cineva mai mult? 

Tema pentru acasă a fost să își cântărească ghiozdanul pentru a doua zi… gol și, separat, tot ce își iau la ei. Am fost curioasă să văd și eu acel ghiozdan care gol are 35g, cum scria în caiet, ca să înțelegem apoi, încercând să elucidăm misterul, că nu trebuie să „atârne” obiectul de pe cântar, dacă vrei să afli masa corect. 

A doua zi am continuat joaca cu cântarul. De data aceasta am desfăcut punga de sare, am improvizat talere din farfurioare și am început să calculăm. Cel mai simplu a fost să cântărim, pe rând, două cantități, apoi să vedem cât au împreună, făcând și adunarea, testând și cântarul dacă indică corect rezultatul nostru. Sau să aflăm pe care taler e mai mult/mai puțin și cu cât. 

Mai dificil a fost cu înmulțirea. I-am cerut să pună pe taler o linguriță de sare, pe care am cântărit-o. Cum erau din lemn, fără scobitură, nu putea trece de 10g, ca să iasă din tabla înmulțirii. Apoi i-am cerut să adauge astfel încât să fie de 7 ori mai mult. Mai e de lucru, 1×7 = 7, adică nu 1+7=8 lingurițe. Nu le-a venit să creadă, după ce au adăugat încă șase, că a indicat cântarul exact 56g (lingurița avusese 8g). Adevărul e că nici mie, mă așteptam să corectăm un pic eroarea… 

După înmulțire, împărțirea

Am adus la catedră unul din cântarele copiilor. Am scris pe tablă 72g și le-am cerut să îi afle jumătatea. Greu… dacă le scriam 80 făceau imediat. Posesorul celui de-al doilea cântar a cântărit pe taler 72g de sare, apoi i-am zis să mute pe celălalt cântar câte puțin, până când cele două cântare arată aceeași masă. S-a prins repede că scade într-o parte și crește în cealaltă, simultan, și am ajuns curând la rezultat. 

Provocarea a fost să aflăm sfertul lui 100. Am mai împrumutat alte două cântare, să împărțim la 4, și trei eroi care mutau din talerul plin în cele trei goale. Ce mai conta cum arăta catedra, că am mai adunat ce căzuse pentru a completa cantitatea dispărută din exces de zel, la final arătau toate 25g. Am și calculat, să fim siguri. 

Masa corpurilor. Kilogramul. Gramul

După ei, ar fi trebuit să o ținem cu joaca aceasta toată ziua, mare dezamăgire a urmat când am anunțat că s-a terminat ora. 

Doamna, când urmează „timpul”… venim cu ceasuri?

ziua lecturii

Ziua lecturii – acum zi națională

M-am bucurat foarte mult când am văzut prima dată comunicatul referitor la Ziua lecturii, la nivel național. Nu pentru că aveam nevoie de o zi în care să citim, ci pentru că, în sfârșit, după doi ani de restricții și reguli impuse, aveam voie să deschidem din nou școlile. Doar era directivă de sus, nu se mai punea problema că nu e permis.

Am țopăit de fericire, am sunat un prieten să văd ce se poate face și, cam cum dădeau liberalii legile în vremea lui Carol I (să fie pentru toată țara, dar în mod special la noi), Editura Paralela 45, care s-a oferit să citească cu noi în această săptămână, a venit în școală, dar și la mine la clasă.

Nu știu cum e pe la alții, dar la noi în clasă se discută despre cărți. Avem săptămânal o fișă de lectură adaptată vârstei, cu care încerc să îi provoc să citească mai mult. Sau măcar din cât e, să învețe puțin. Apoi, e biblioteca clasei. Așa vitregită de vremuri, tot se găsesc lucruri interesante de citit. Au descoperit seria Portalul Magic, rămasă moștenire de la seria precedentă, romanele grafice (Amuleta), senzație fac și cele câteva enciclopedii pentru copii sau numerele din revistele Terra și National Geographic România.

Mă bucur ori de câte ori pe la bibliotecă trece câte un copil care n-ar lucra ceva în plus nici picat cu ceară!

Ziua lecturii – chiar era necesară?

Sincer nu știu cât de necesară. Mi-a venit târziu ideea ca de ziua lecturii să aducem (definitiv) o carte la biblioteca clasei, căci altfel nu știu cum s-o cresc, cum să mai cumpăr cărți noi, căci au apărut în ultimul timp multe pentru cititori mici și sigur ar fi încântați să le răsfoiască.

M-a enervat însă din start ora fixă pentru citit. Cu ce scop? Păstrăm un moment de reculegere la nivel național, sau ce a vrut să fie asta? Oricum abordarea asta de partid, toți la raport, îmi aducea aminte de activitățile pionierești. Ai-n-ai chef, ai-n-ai cu ce, nu contează, bifezi activitatea. Poate anul viitor am mai multe idei, anul acesta am lăsat în pace ziua de marți, 15, ba chiar a zăcut într-o liniște de mormânt din acest punct de vedere. Doar le-am menționat copiilor că a doua zi vom avea vizitatori la clasă și le-am pregătit o fișă cu Portalul Magic, noua lor pasiune.

A doua zi de lectură

Am început ora cu „Căsuța din copac”, iar cei care au trecut de mult de primul volum al seriei abia au reușit să se abțină să nu le spună celorlalți cum continuă povestea. Am intrat în atmosfera cărților discutând despre entuziasmul debordant al lui Annie când găsește căsuța ticsită cu cărți. Nu era nici căsuța de turtă dulce care a dat-o pe spate pe Gretel, nici alte tipuri de tentații. Așadar, de ce e fetița atât de încântată că are teancuri de cărți? Îi place să citească, are ce să facă toată vacanța, află lucruri noi, îi place mirosul cărților, nu avea cu cine să se joace… cert e că ideile au curs.

După ce ne-am terminat treaba, au sosit și fetele de la editură. Ne-au povestit mai ales despre Gusti și jucăria lui deosebită, dar și despre alte apariții pentru ei, inclusiv despre Infojurnalele care detaliază aspectele științifice prezentate în Portalul Magic.

ziua lecturii

Și cum veni vorba de povestea unei cărți, drumul de la idee la tipar și ce e o editură, ai mei s-au simțit ca peștele în apă.

Anul acesta am „scris” deja a treia noastră cărticică, după toate regulile. Am scos frumușel colecția de cărticele din dulap și i-am privit cum leșinau de plăcere când erau lăudați, iar cărticelele lor și-au găsit loc pe masa de prezentare. Nici întrebarea Ce edituri cunoașteți? nu i-a surprins, au înșirat cam tot ce e de top la categoria „copii”, începând chiar cu musafirii noștri și terminând cu editura de la care ne-am achiziționat manualele.

Am avut parte și de un mic concurs, cu tragere la sorți, cine știa o poezie corect. S-au emoționat, s-au fâstâcit, am validat participări și am avut un câștigător. Am încheiat cu o lectură în lanț despre Peter Pan, apărută în seria de povești celebre pentru cei mici. Am murit și-am înviat de dragul lor când i-am văzut ce frumos citesc, marea majoritate corect și destul de mulți cu intonație. Credeam că vor avea emoții să citească în fața unor străini, dar cu text la prima vedere s-au descurcat extraordinar.

Ziua lecturii a venit și a trecut. Ce rămâne e ca, măcar cu ai mei, să insist și să nu renunț la speranța că într-o zi fiecare dintre ei va descoperi acea liniște specială dintre două coperți.


Când citești, faci lucrurile să se întâmple în capul tău, nu te zgâiești la un ecran unde alții fac lucrurile să se întâmple pentru tine…

student cheating during an exam

Semestrul, trimestrul și ministrul

Lipsa de predictibilitate și nebunia de acum din învățământ mi se par a fi ultimele zbateri ale unei păsări căreia tocmai i-ai luat gâtul, dar ea se ambiționează să salte. Se adaugă pe aceeași linie și cu discuțiile din spațiul public referitoare la semetru și trimestru. Recunosc că nu mai am răbdarea necesară să urmăresc un discurs atât de rupt de realitate. Totuși, l-am prins în direct la tv pe sinistrul care se tot laudă că el face totul spre binele nostru, dar noi nu pricepem, vrem schimbare, dar caragialește, pe ici, pe colo!

Așadar, am ascultat siderată explicația cum că declinul învățământului actual își are originea în introducerea acum două decenii și ceva a semestrelor și a evaluărilor mai rare, că de-asta nu mai învață copiii… că nu stăm cu biciul notei pe ei! Ajung să îmi spun că sunt fericită că ai mei copii mai au un pic și scapă din sistem și mă gândesc că poate nepoții mei vor crește pe alte meleaguri, departe de orice va fi aici!

Pe de alta, mai am și eu vreo două decenii și un pic până la pensie, timp în care trebuie să stau în sistem, în condițiile impuse de cei de „sus”, a-toate-știutori sau mereu-consultători de experți!

Am terminat școala cu trimestre

Din 12 ani de școală nu am absolut nicio amintire constructivă despre eficiența trimestrelor. După un prim trimestru oarecum relaxat, venea al doilea în care trebuia să ai grijă să nu ratezi vreun test scris, căci nu-ți mai ieșeau notele și rămâneai printre fraierii ascultați rapid și executați în ultima oră. Apoi venea agonia semestrului al treilea, prea scurt pentru orice. Oricum se strângea toată oboseala dintr-un an întreg, iar la materiile la care aveai o singură oră era iadul pe pământ. Cu puțin noroc, preda o lună, dădea un test și, apoi, în disperare de cauză, profesorul dubla nota, asta dacă nu voiai cumva să-ți mărești media.

Nu știu ce-și amintește sinistrul, sau când a făcut el școala, însă niciodată nu era terminată materia, tot timpul rămânea un capitol pe care curioșii îl citeau și de care restul nu au auzit. Cum ar fi, de exemplu, Reproducerea la clasa a șaptea, manualul de anatomie, pe care n-am auzit să îl fi audiat cineva la clasă, era ultimul și rămânea de căruță (a se vedea ce generații „educate” avem din punctul acesta de vedere!)

Goana după note, în care nici nu mai vedeai ce și cum împuști, doar să ai acolo două să îți închidă media, era tot ce conta. Și de câte ori nu optam pentru dublarea notei… sau rezolvam media vânând două-trei întrebări din seria „Cine știe primește un 10!”

Și asta vrea sinistrul să facem din nou??

Cum m-am trezit într-un semestru

Am intrat la facultate. Acolo semestrele au dat un oarecare grad de confort. Lucrurile păreau împărțite „echitabil” și se pare că neuronul nostru e de la natură setat să accepte mai ușor împărțirea în mod egal și să se resemneze. Cât timp balanța e echilibrată, e clar că n-ai la ce să umbli. Îmi amintesc că tot atunci s-a introdus și reforma în școală, căci  lucram la metodică cu doamna C, pe atunci și cercetător la fostul Institut de Științe ale Educației. Am primit așadar totul la cald, explicat, pășeam la catedră optimistă că lucrurile se schimbă în bine.

Primul meu an de învățământ a coincis cu ultimul an de facultate. Am adorat din toate puterile semestrele, viața relaxată pe care o aveai la catedră, putând să planifici totul pe termen mediu și lung, să te concentrezi pe învățare și nu pe evaluarea care sufla în ceafă, căci timp să pui două-trei note era berechet. Și, chiar și acum, când m-am reîntors, mi-am reconfirmat părerea atunci formulată, chiar dacă eram abia la început.

Coșmarul din care nu putem să ne trezim

Acum doi ani, înainte să înceapă pandemia, a fost primul experiment pe structura anului școlar. Iris era a opta, să închidă semestrul în decembrie, cu teste și teze la atâtea materii, dar și cu ambiția de a reuși cât mai bine, a fost epuizant. Se încuraja la gândul că un al doilea semestru lung îi va permite să se refacă, să rezolve repede situația școlară și să se poată concentra la examenul din vară.

N-am apucat atunci să vedem eșecul complet al acelei structuri de an școlar pentru că… a venit pandemia și școlile s-au închis complet, unele dintre ele. Vacanța prelungită din martie până în mai a rezolvat problema inițială din pix și toată lumea a trecut clasa fericită, unii chiar fără să miște un deget. Sau un creion pe o hârtie.

Anul acesta s-a revenit la prostia inițială, căci numai proștii nu învață din propriile greșeli. S-a văzut deja că n-a mers, nu a fost timp, s-au făcut acrobații și salturi… Chiar nu era timp de toate până la Crăciun… Iar victimele abia încep să apară. Copiii aflați acum pe băncile școlii sunt fulgii de nea ultra-protejați, incapabili de efortul unei curse lungi. Pentru ei deja apar semnele oboselii, deși nici februarie nu a trecut, și mai au și martie și jumătate de aprilie! Se va simți la evaluările naționale din mai cât de obosiți sunt, căci vor claca cu stil.

Dar tocmai când ne spuneam că nu se poate mai rău de atât, vine ideea trimestrelor, cea mai dezastruoasă dintre toate. Cu ce scuză? Aceea că elevii nu sunt evaluați cum trebuie…

Da, evaluarea este problema

Aici sunt întru totul de acord. Evaluarea este acea parte a procesului de învățământ care dă tonul calității. Nu ai cum să ai învățare de calitate cu o evaluare superficială, pur și simplu pentru că elevii nu au maturitatea necesară de a căuta motivația intrinsecă în învățare. Majoritatea depind de cea extrinsecă. Și, dacă aceasta nu există, face parte din natura umană să caute drumul mai ușor către un țel.

Însă nu frecvența evaluării e problema învățământului nostru actual, ci calitatea ei. Poate că nu are nici cine să o facă, poate că nu avem nici instrumentele necesare, însă în momentul în care la noi evaluarea a ajuns un proces de râsul curcilor, în care poate interveni oricine, nu mă miră unde suntem.

Și nu, domnule sinistru, n-ați identificat problema! Buboiul care stă să se spargă e plin de acei părinți (nu toți, să ne înțelegem!) care au devenit peste noapte experți în „de toate”. Știu ei mai bine, chiar și decât profesorii debutanți, ce și cum trebuie făcut la clasă și mai ales cât știe odrasla lui. Să nu cutezi tu să le spui că nu e așa, îți demonstrează ei că au dreptate, cu amenințări, avocați, bullying și reclamații!

Cum? Apelând la telefoanele și mailurile domnului sinistru, ducând la disperare colective întregi de profesori, directori, de ce? Doar pentru că nu se poate, dar nu se poate, peste cadavrul lui poate!, să primească copilul lui o notă proastă! Prost e cel care l-a evaluat! N-a știut cum să-l evalueze ca să iasă imaculat!

Da, așa e, unii profesori se ambiționează să nu întrebe „Nu-i așa că Pământul este rotund?” și să dea zece cu felicitări pe un entuziasmat DA. Ba chiar unii au și pretenții, să scrie și să citească în clasa a doua!

Așadar, aici trebuie căutată problema evaluării, în obiectivitatea și corectitudinea ei. Sinistrul care ne conduce ar trebui să intervină, cu bocancii dacă e nevoie, să restaureze autoritatea profesorului în școală. Să sancționeze cum se cuvine indisciplina la clasă, atitudinea nerespectuoasă, să-i pună pe toți la locurile lor, nu să îi încurajeze când nu e cazul. Ia să vezi că, dacă la oră e liniște și notele se iau corect, dacă corigența și repetenția sunt realități posibile și nu utopii (vezi-doamne, traumatizăm copiii), o să crească și calitatea învățământului.

Decât să bage trimestrele, mai bine reintroduce repetenția la clasa întâi. Nu e posibil să ajungi în clasa a doua fără să știi măcar literele… Nu e posibil să treci clasa a treia fără măcar să scrii cât de cât corect și să înțelegi un text citit! Nu poți trece a patra fără să ai minime deprinderi de a analiza un text, căci apar discipline noi de studiu, la care trebuie să „înveți”. Ce să mai zic de a cincea? Cum să ajungi la liceu cu nota 1 la Evaluarea Națională?

Dacă tot e fan-modele europene, de ce nu îl ia pe cel german și austriac? În clasa a cincea tragi linie, pe cine îl duce capul, merge mai departe, pe cine nu, vedem cum îl putem valorifica la potențialul lui. Da, nu le ceri geometrie vectorială tuturor, îi trimiți frumușel să învețe o meserie, dacă să dea cu ciocanul sau cu bidineaua e tot ce poate face.

Mă bucur că a găsit problema, dar până să identifice și soluția corectă, mai curge multă apă pe Dâmbovița!

student cheating during an exam

Photo by RODNAE Productions on Pexels.com

PS: Acum doi ani, pe vremea asta, tot trimestrul ne dădea bătăi de cap

Șofer la 18 ani

Șofer la 18 ani

Dacă acum mai bine de 12 ani îmi spunea cineva că va urma un articol pe această temă, cu siguranță aș fi zâmbit larg. Șofer la 18 ani mi s-ar fi părut o temă cu totul abstractă și departe de talentele pe care năzdrăvanii mei ar fi putut să le aibă, oricât de ascunse ar fi fost acestea. Și totuși, de mai bine de o lună încerc să mă obișnuiesc cu ideea. Nu cu ideea celor 18 ani, cu aceea deja trăiesc de ceva vreme și parcă-parcă începe să intre în normal…

Șofer la 18 ani

L-am întrebat ce își dorește la majorat și răspunsul a fost simplu: să-i plătesc școala de șoferi. E bine că n-a cerut mașină, pe-aia nu i-aș fi dat-o, deși comentează că vechiul logan al familiei face pe piață tot cam cât școala și încă un pic…

Mno, am plătit-o. Nu știu de ce, neuronul meu era oarecum liniștit, mi se părea natural ca, după o „viață“ petrecută numai între mașini (virtuale), cu o cultură despre acestea ceva de speriat (eu nu le deosebesc pe stradă dacă nu le văd siglele, el îmi spune de la depărtare marca și modelul după forma farurilor, noaptea…), să urmeze și carnetul de șofer.

Școala a venit, a trecut, examenul la fel și el. A urmat apoi așteptarea permisului prin poștă.
Și, normal, primul drum cu mașina.

Momentul acela în care îi pui pe bune cheia copilului în mână cred că a fost asemănător ca intensitate cu cel în care l-am văzut prima dată și i-au tăiat cordonul ombilical. Parcă ceva s-a rupt. Sau poate sunt eu prea emotivă și exagerez, cum fac femeile sau mamele mai ales (comentariul lui). Însă atunci nu doar că i-am dat cheia mașinii, mi-am pus și viața în mâinile lui. Se întâmpla acum, viceversa, ceea ce eu făceam de ani de zile, când le fixam centura de siguranță în spate. Viața lor era în mâinile mele. Acum, așezată pe scaunul „mortului“, îmi priveam copilul în cu totul alt mod decât l-am privit vreodată.

N-am idee dacă el e conștient de schimbare (ori dacă mai aruncă un ochi să vadă ce mai scriu pe blog), însă încă un șofer în familie e o responsabilitate greu de dus.

Primul drum

Șofer la 18 ani

Ei bine, primul drum adevărat, după dorința lui, trebuia să includă musai autostradă și un număr satisfăcător de kilometri. Surprinzător, am fost mult mai relaxată pe autostradă decât prin oraș, unde mi se pare că face totul mult prea repede, mult prea aproape de limite.

Ce nu înțeleg eu (și nici el, deci e motiv de ceartă) e unde, doamne-iartă-mă, se grăbește așa?! De ce e smucit și repezit?! Nu suntem la raliu, nu trebuie să ajungem din punctul A în punctul B cu record de timp. De ce se enervează așa tare când nu îi iese ceva?! Așa, nu ți-a ieșit parcarea din prima. Și? O iei de la capăt. Îl claxona unul nervos din spate că nu a zbughit-o la semafor și apoi a încetinit pe o străduță aglomerată. Și? Dacă celălalt stă prost cu nervii și nu vede un semn de începător… să se trateze.

Eu simt în continuare că o oră cu el în trafic e mai ceva ca adrenalina injectată pe venă. Exersez intens rugăciunile în gând, pe-alea pe care le mai știu, strâng bine scaunul și îmi spun că răbdarea mea, aia infinită pe care trebuie să o aibă toți profesorii, ar trebui să funcționeze din plin. Dar, așa cum știu pe pielea lor toți copiii de profesori, cu ai tăi de-acasă… nu merge.

Anul acesta e „anul de răbdare”. Știu din proprie experiență ce tragedii se pot întâmpla cu șoferi de 18 ani, așa că mi-am propus să rabd cât va fi nevoie până îl văd stăpân pe el și pe mașină. Mă întreabă când va primi cheia să meargă singur… Replica ce plutea pe buze era „La Sfântul-Așteaptă, când o să-ți cumperi singur mașină!“ Apoi i-am zis că și-a luat permisul, a dovedit că e capabil. Mai are de trecut examenul responsabilității, iar la ce văd deocamdată…

De ce mi-e teamă?

Să vedem: de escapade pe te-miri-unde, cu te-miri-cine. Cum ar fi chiulitul de la ore, dar nu în barul din spatele liceului, ci cu mașina la Mall în Băneasa. Am crezut că nu văd bine notificările de trafic pe ziua aia. Nu contează ce oră nu făceau, ori care dintre zmei era cu mașina la școală, cert e că au umplut-o și-au plecat „să dea o tură“. Să bravezi, să nu pari laș… cum adică, să stai tu să te depășească toți…

Știu că părinții de azi au o sumedenie de spaime, altele decât pe vremea când noi ne băgam părinții în sperieți. Alcoolul și tutunul sunt nimic. Dar șofatul urcă în topul meu amețitor…

lucru în grup proiect scolar

Proiectele, lucrul în grup și respectarea restricțiilor

Măsurile impuse în condițiile respectării distanțării sociale au lovit la temelie una din abilitățile care se formau începând cu primele clase primare: colaborarea și lucrul în grup. Bineînțeles că nu toată lumea consideră măsurile o problemă, știu și văd o mulțime de situații în care nu mai respectăm nimic, ne facem treaba așa cum știm, ignorăm tot și îi dăm înainte cu tupeu. Văd pe net poze cu copii în clase fără măști.

Îmi povestește amicul meu A, elev în clasa a patra, cum doamna lor vine fără mască și îi încurajează și pe ei să și le scoată, și nu mai adaug clasele mici și înghesuite, unde elevii abia au loc printre băncile lipite de catedră… Ce să mai discutăm de distanțare?!

Și totuși, să încalci cu bună știință regulile înseamnă să îți tai singur craca de sub picioare. Lasă că unii trăiesc din reclamații și Doamne-ferește să se întâmple ceva, dar cât timp le-ai spus copiilor (au auzit) că există niște reguli, să îi îndemni să le încalce sau să dai tu acest exemplu, ridică un mare semn de întrebare: în ce mod te străduiești tu la școală să le formezi un sistem de valori? Cum educi tu viitorii cetățeni să aibă respect pentru lege și ordine, dacă primul lucru pe care îl vede la tine, modelul lui din fața clasei, e că „merge și așa“, pot fi încălcate?

Educația e un proces complex și unii înțeleg greu sau deloc de ce faci lucrurile „așa, pentru că așa trebuie“, și nu cauți căi ocolite, pentru că așa fac și alții. Nici nu mai știu de câte ori îmi spunea tata, ca replică la „Și X a făcut!“, „Păi și dacă X se aruncă cu capul în fântână, sari și tu?“

Despre lucrul în grup

Ca să lucrezi eficient în grup, condiția obligatorie este să poți muta mobilierul în clasă.  Mă rog, ideea e că acum băncile trebuie să stea distanțate atât cât se poate, dacă se poate. Așadar, nici gând de lucru în pereche sau în grup mai mare. Mi-e dor să pun băncile câte patru, să pot face învățare prin colaborare, și îmi aduc cu plăcere aminte unul dintre complimentele primite de clasa mea la o inspecție: voi nu doar stați în grup, ci chiar lucrați și colaborați. Ei bine, cu seria asta… nu e cazul. Nu încă, dar mai sper.

Totuși, nu puteam să amân la infinit momentul. Primul semestru din clasa a doua a adus și primul proiect de grup. Eram în online când l-am atribuit și a fost chiar amuzantă formarea echipelor. Pe Jamboard am pregătit post-it-uri cu numele copiilor, am trasat șase casete, le-am dat acces la document și le-am cerut să se „așeze“ în casete după cum vor să lucreze la proiect, câte 3-4 în echipă. Imediat s-au adunat ca porumbeii când arunci semințe, după prietenii, și să vezi tragedie după ce locurile dorite s-au ocupat, X nu mai avea loc cu Y, trebuia să găsească altă echipă.

Dincolo de ecran eu mă amuzam copios, căci ei nu știau ce va urma…

Au lucrat, de la distanță, proiectele în Slide. Pe tema din Classroom a fiecărei echipe (am creat șase teme, fiecare atribuită numai elevilor dintr-o echipă) am adăugat câte un fișier Slide și un link personalizat de Meet, astfel încât colaborarea să fie mai ușoară, la un click distanță. Dacă aveau o problemă sau voiau ceva și nu știau cum să facă, întrebau în comentariile de la temă.

Nevoia te învață

Nu a durat mult și au început să apară și întrebările: Doamna, cum mut… cum fac fundalul colorat… cum scriu mai mare… cum schimb scrisul, și multe altele. Dacă eram la calculator și îi prindeam în Meet, intram și eu, partajam ecranul și făceam o mini-lecție rapidă de operare. În plus, având acces la toate documentele, intram la câteva zile să văd progresul și mai dădeam, unde și dacă era cazul, câteva sfaturi, mai ales acolo unde băteau câmpii sau nu lucrau.

Normal că au apărut și revoluțiile, și certurile, lideri autoimpuși în grupuri, care voiau să facă legea nedemocratic, reacții din seria „îmi iau jucăriile și plec“. După ce au prezentat proiectele, le-am trimis câteva întrebări de feedback, să văd ce impresie au avut ei despre cum au colaborat. Nu au răspuns toți, probabil vina e a mea, nu l-am inclus în punctajul final, dar tot am aflat că unele echipe nu au funcționat și că, în ciuda iluziei unei posibile munci excelente la început, unii au fost dezamăgiți și s-a lăsat și cu concluzii ca nu mai fac echipă cu X niciodată.

Momentul prezentării

Aș zice că, din fericire, au prezentat proiectul la școală, căci între timp am ieșit din online. S-au văzut așadar în mijlocul clasei, cu ochii la proiecția de pe perete, nevoiți să vorbească, să argumenteze ideile, dar cel mai amuzant a fost că și-au dat seama cât de important e să scrii mare, să ai grijă cu ce culori, că a colora curcubeu nu e deloc inspirat, ori să folosești text peste poze. Din greșeli înveți și e vârsta la care o putem face chiar relaxat.

lucru în grup proiect scolar

Apoi, n-a fost deloc simplu: puși în situația de a explica ce rol are un mesaj sau poză, au realizat că sunt pe lângă proiect și că nu e suficient doar să adaugi ceva acolo ca să primești Fb. Și, normal, poți primi și Insuficient, dacă tot ceea ce ai putut face a fost să scrii lângă titlu componența echipei, ai cărei membri între timp s-au certat și nimeni nu a mai vrut să lucreze.

Punct și de la capăt

Le-am spus atunci că e abia primul proiect, să tragă concluziile și capul sus, data viitoare va fi mai bine. Luna ianuarie a adus ca subiect tema mediilor de viață de la noi din țară. Cum săptămâna asta ciudată de nici-școală-nici-vacanță+încheierea-situației nu se preta deloc pentru matematică, am hotărât să comprim într-o săptămână toate cele patru subiecte, astfel ca, până la finalul unității de învățare, la începutul lui februarie, toate echipele să beneficieze de același interval de timp pentru a realiza proiectul primit.

Da, știu, integrarea-conținuturilor-bla-bla, însă de data aceasta beneficiul am considerat că este mai mare în această formă. Nu poți împăca mereu și capra și varza, mai și alegi.

Toată lumea a sărit în sus de bucurie când a auzit de proiect și de echipe. Deja vorbeau peste mine, cine cu cine face. Am așteptat să se liniștească și i-am anunțat că pot face echipele cum doresc, cu o singură condiție: nu pot fi în echipă cu cineva cu care au lucrat data trecută. Parcă s-a dezlănțuit iadul, că e imposibil, că nu se poate, că nu se acceptă regula… După ce și-au manifestat cât au putut de vocal nemulțumirile, au început să se uite în jur, cu cine ar putea lucra.

Doamna, eu cred că trebuie să îmi fac mai mulți prieteni în clasă!

Mi-au dat lacrimile de bucurie, aș fi sărit și într-un picior de fericire! Mă bucur că au ajuns singuri la această concluzie și mai ales atât de repede! Trebuie să ai o relație de comunicare cu toți colegii, că nu știi niciodată…

Le-am lăsat pe catedră postituri si le-am cerut să mi le înapoieze cu echipele formate. Unele s-au format repede, pentru altele s-au dus negocieri, din seria „Mă primiți și pe mine?“, căci condiția era 2, maxim 3. Unele echipe m-au surprins, dar abia aștept să văd rezultatele și apoi trag concluziile.

La final, unul din piticii care încearcă să înțeleagă modul meu de a gândi lucrurile la clasă, a anticipat o problemă și a venit la catedră: Doamna, data viitoare cum facem echipele? M-am bucurat că începe să mă cunoască și are încredere în mine că nu mă repet. Doar n-o să-l dezamăgesc, nu? Trebuie să găsesc o idee care să le dea bătăi de cap, altfel ne-am plictisi

xilofon scoala

La muzică, cu xilofon

Dacă e ceva ce m-a întors pe dos de când cu pandemia (și nu numai) e ora de muzică, cu tot cu mișcarea cu care figurează în programă. Ok, vorba fiică-mii, nu vreau să știu cum sună vocea mea, însă și aici trebuia să se „întâmple“ ceva. Cu chiu, cu vai, nu am transformat MM în Multă Matematică, cum se poartă pe la noi, și mă străduiesc ca de fiecare dată să fac ceva cât de cât decent, astfel ca atunci când tragem linie să putem spune că am învățat ceva nou.

Clasa pregătitoare a fost online. Eu pot spune că am stat din martie până în iunie, însă la muzică am propus atunci mereu variante asincron. Mulțumesc Anei-Maria Rusu că există și că ne-a fost alături atunci cu toate filmele și ideile ei din seria Cântă cu ce găsești prin casă, căci tare bine mi-au prins! Și în atmosfera aceea sumbră, mai făceam și altceva, indiferent cât de trăsnită părea ideea, copiii s-au distrat. Ne amintim cu plăcere momentele și parcă nu se cade să nu ne străduim măcar să fim la înălțime.

Clasa întâi a mai fost cum a mai fost, mai mult la școală, dar să cânți cu masca nu e o idee deloc strălucită, mai ales când copiii vin cu măști de cârpă care stau aiurea. Ne jucam la școală, muzicogramele au fost o soluție salvatoare, ascultam cântecele, dar nu le ceream să cânte cu masca. Foloseam platforma și le ceream să cânte acasă și să se înregistreze să-mi trimită. În general, ideea a prins și părinții au susținut-o, dar mai nou în școala românească nu majoritatea decide, ci minoritatea care știe să fie vocală și să-și „ceară drepturile“. 

Ce idee și asta să ceri pe platformă înregistrare? Ce le trebuie să învețe un cântecel?

Da’ chiar, la ce bun să îți exersezi memoria, să înveți, de fapt, o poezie, căci nu le ceream să cânte neapărat, cât să învețe versurile. Oricum, ideea a fost ucisă în fașă. Așa că… ce să fac, am cântat la școală. Asta e, pe principiul: dușmanul binelui e mai-binele. 

Planuri la cald

Toată vara m-am perpelit ce fac eu în clasa a doua cu ei, că n-o pot ține tot așa. Ce să fac „nou“? Nu învățăm încă notele muzicale, ca să scot de la naftalină ideea cu pianul pe telefon, care merge la clasa a treia… Trebuia altceva. Și atunci mi-a venit ideea cu xilofonul. Am ochit că nu sunt scumpe, oricum sunt muuult mai ieftine decât cele zece pop-it-uri (minim) pe care orice elev respectabil le are în ghiozdan, și am pus pe lista de rechizite, cu rugămintea de a-l avea după vacanța de toamnă.

Dincolo de scepticismul că îl folosim la o singură oră și ar fi fost bani aruncați în vânt, copiii așteptau cu o nerăbdare greu de descris lecția cu xilofon.

Ca să știu totuși la ce mă aștept, am cerut pe platformă poze cu instrumentele. Le-am eliminat pe cele cu mai puțin de opt lame, le-am stabilit ordinea în care vor fi numerotate, căci aici am ajuns. În mintea mea, toate ar fi avut aceleași culori ale curcubeului, eu le-aș fi dat partiturile colorate și totul ar fi mers minunat. Doar că cele două socoteli nu s-au potrivit și exceptând vreo șase care respectau ordinea, restul erau în orice alte combinații cromatice. Așa că le-am numerotat de la 1 la 8 și gata.

În pachetul de fișe distribuit copiilor pentru perioada care urmează, le-am inclus și partiturile adaptate pentru două cântecele. Unul le era foarte cunoscut, căci l-am tot exersat în septembrie, când ieșeam în curte și încă aveam voie să stăm fără mască afară. M-am gândit că e mai indicat să încerce prima dată cu un cântec familiar. Al doilea – unul foarte, foarte simplu.

Nu puteam să fac excepție

Normal, nu puteam să discutăm de exerciții cu un instrument fără să am și eu. După un rateu cu unul care arăta bine, dar la 20 lei scotea niște sunete de 2 lei (sau mai bine zis nu scotea, căci LA-SI-DO erau identice și răgușite), mi-am dat seama că nu e cazul să mă mai complic cu jucării și am trecut direct la categoria instrumente muzicale. Sau măcar ceva pe-aproape, căci unul adevărat depășește posibilitățile.

Cert e că în momentul în care mi-a sosit jucăria toată familia a fost încântată, s-a exersat pe rând și la ce vibrații produce seara, și vecinii cred că sunt încântați. Să vezi apoi emoții, că nu sunt obișnuită să cânt cu două mâini, stânga zici că e leșinată când lovește… dar am exersat toată vacanța să mă prezint onorabil în fața copiilor.

Și a sosit mult așteptata oră de muzică. A sosit ea de la prima oră a dimineții, chiar dacă era de română, când țineau să-mi arate că au și cum se aude. Sunt atât de iubite ciocănelele, că le sug ca pe acadele în toate zilele săptămânii, și am stat online două săptămâni. Nici nu vreau să mă gândesc că venim cu ele la școală și ei sunt obișnuiți să le lingă, să și le prindă la cercei atârnate, să le bage în codițe precum chinezoaicele, prin ochiurile plovărașelor și câte și mai câte astfel de idei creative care previn cu siguranță pierderea lor.

Mai contează cum a ieșit ora?

Deja învățaseră cântecelele (unii) și ne-au arătat tuturor înainte să pot explica ceva. Durata sunetelor e ceva relativ, sunt convinși că a ști cântecul înseamnă să cânți repede, însă lucrăm la răbdare și lovit cu măsură (optimist spus!). A doua oră a crescut numărul de experți, dar și de xilofoane, a treia oră au zis că pe-astea două le știm, ce mai urmează. Cam dezamăgiți că nu e tot manualul așa scris.

Aveți xilofon performant!

Ptiu, drace, că nu știam! Dar am râs pe săturate. Încercând să le arăt că nu trebuie să se grăbească și e nevoie să și asculți ce cânți, repetam pe xilofonul meu câte două măsuri pentru fiecare copil. Unii… mai dezamăgiți, căci jucăria lor nu scotea sunetele așteptate. Până la un moment dat când primesc replica. Normal că al meu se aude frumos, cântecelul se recunoaște, că al dumneavoastră e performant.

Mă gândesc că, dacă ne întoarcem la școală, voi putea să îi las, pe fiecare, pe rând, la al meu. Dacă știu partitura, nu au cum să nu se descurce. Mi-am numerotat și eu lamele, deși mă încurcă teribil și fac un efort imens să ignor, dar așa pot vedea și ei (pe webcam). Oricum, am văzut că le-au memorat deja, aproape că nu mai folosesc foile pentru cele două portative, nu mai mult de 8-10 măsuri. Până atunci însă, avem ocupație, ne și mișcăm, cântăm, exersăm. Se va auzi de la noi de la fereastră de parcă treci pe lângă Conservator, fiecare pe limba lui.

Aștept cu nerăbdare să văd ce ne rezervă viitorul. Până acum, de când am luat seria aceasta de elevi, am parte numai de provocări, care mai de care mai interesantă sau mai șocantă.

Edit: Între timp am revenit la școală. Ne jucăm în continuare, aproape și cântăm, papagal îmi trebuie pentru al meu, că mă plimb cu el acolo unde e nevoie.

Calcul rapid cu clopotel

Calcul rapid cu clopoțel

E important, aș zice chiar foarte important ca, după clasa întâi, deprinderea de calcul rapid până la 20 să facă pași spre a fi o abilitate deținută de copii. E drept și că sunt mici și încă e timp să calculăm pe degete, căci de aceea ni le-a dat natura. Însă chiar trebuie să o facem suficient de repede astfel încât să câștigăm timp, mai târziu, când avem de adunat numere de ordinul sutelor sau chiar mai mari.

Sunt, așadar, importante exercițiile de calcul de la începutul orei, cele de „încălzire“ a minții. Însă cât îi ajută ele pe cei care calculează încet, n-aș putea spune. Cam cum se petrec lucrurile?

Profesorul anunță operația de efectuat, câțiva sunt foarte rapizi, ridică mâna. Nu îi pui pe ei, mai aștepți un pic. Dar, indiferent cum faci, va răspunde un singur copil. Ceilalți vor primi doar individual feedback, dacă au făcut sau nu corect. Ori… mai ai în clasă câte unul (cel puțin) care nu e învățat de-acasă să își aștepte rândul și anunță neîntrebat, imediat, rezultatul. Dacă este și rapid, strică tot jocul, nu mai apucă nimeni să calculeze.

Ca să am totuși o idee ce se întâmplă, le ceream să tragă câte o linie pe caiet pentru rezultatele pe care le-a știut și pentru cele pe care le-a greșit, apoi vedeam cam câte au nimerit fiecare. Dar… ce copil vrea să vadă doamna că el e pe lângă? Nu mai bine trage oricum linia, căci nu îl pot verifica?

Apoi am schimbat, chiar dacă însemna să sacrific mai mult timp. Marcam spații de la 1 la 10, eu anunțam calculele. Ei scriau rezultatul, iar când terminam, scriam și eu pe tablă răspunsurile, în ordine. Tăiai ce e greșit, bifai ce e corect, vedeam cam cum stăm. Însă timpul nu ne e prieten la școală.

Online e altă poveste

De când se discută de integrarea tehnologiei în procesul de învățare, unul din atuurile acesteia este posibilitatea de a economisi timp și de a da feedback imediat, iar în ceea ce privește calculul matematic, nu văd cine ar spune că nu ajută. Chestionare pe Google Forms sunt ușor de completat de elevi, doar că ele sunt devoratoare de timp pentru cei care le creează. Dacă le faci și să se auto-corecteze, muncești ceva timp la unul cu zece operații.

Am îmbinat tradiționalul cu modernul pe Meet. Trăiască chatul și bine că am învățat să îl folosim. Anunț calculul, îi văd că scriu și ridică privirea, apoi sun din clopoțel și abia acum trimite toată lumea răspunsul. Simultan. Așa nimeni nu copiază de la nimeni, toți răspund, eu văd repede cine greșește, ei văd repede și răspunsul corect. Se mai grăbesc unii să apese „enter“ înainte de clinchet, dar în general ne iese.

Calcul rapid cu clopotel

Dacă nu știi ce să faci cu copilul tău în mașină ori la un drum lung, calculează până când capătă viteză de răspuns. Dacă ții neapărat să ai liniște, să îl lași cu telefonul în mână, măcar caută astfel de aplicații, calcul cu timp limită. Soluții există, doar să vrei!

Anul trecut citeam despre școli din America unde s-a optat pentru învățământ hibrid, trei zile la școală, două online, săptămâna următoare, invers. Mi se pare o soluție ce ar putea rezolva la noi, parțial, și problema spațiului din școli, căci se poate intra decalat, două clase în aceeași sală.

Adică:

  • clasa a II-a A începe școala în săptămâna 1. Merge fizic luni, miercuri, vineri. În săptămâna a doua, merge fizic marți și joi.
  • clasa a II-a B începe școala în săptămâna 2. Merge fizic luni, miercuri, vineri, adică exact intercalat cu clasa a II-a A.

Astfel ambele clase folosesc aceeași sală și pot sta în zilele fizice până după-amiaza, cât este necesar. Profesorii pot alege lecțiile care se pretează mai bine în online și cele fizic. E un experiment care, din păcate, la noi nu ar fi realizabil din lipsă de viziune și gândire pe termen lung. Ar trebui să faci un plan și nu să te trezești dimineața să mai dai o vacanță neașteptată ori să schimbi structura anului școlar…

Însă ceea ce mi-aș dori din tot sufletul e să putem alege, în fiecare săptămână, o zi online, în care să facem lucrurile altfel, să mai învățăm lucruri noi, să rămânem conectați la lumea în care trăim. Bineînțeles că nu m-ar deranja absolut deloc să învățăm într-un singur schimb, să avem săli utilate cu terminale individuale la fiecare bancă, tablă smart și tot ce ne trebuie. Și, culmea, sunt școli în România în acest moment (private) care au astfel de facilități. În educație trebuie doar să știi unde vrei să ajungi, iar în învățământul public, din păcate, e o harababură de nedescris.