arhitectura_scolara

Se caută tichie de mărgăritar, pe măsura școlii românești

arhitectura_scolara

Intrări într-o școală peste care au trecut secole.


Gâlgâie rețelele de postări pe tema intrărilor separate în școală și, mai nou, aruncate paie pe foc (nu-mi dau seama cât e glumă și cât nu, am observat că în ultimul timp nu prea mai știe nimeni de glumă) că nici toaletele nu ar trebui separate, pentru profesori. Aș plusa: ce ne mai chinuim să separăm fetele de băieți, mai bine totul la comun!

Scara profesorilor în școala românească de azi. A fi sau a nu fi?
Aceasta-i întrebarea la care e chemată să răspundă suflarea de pe rețele.

Se bate apa în piuă pe tema respectului și mi se pare ireal cum toată greutatea discuției pe tema cuiului lui Pepelea, alias scara menționată, se duce spre faptul că aceasta impune cu forța un respect pe care actualele cadre didactice nu îl merită. De ce? Că sunt nepregătite, științific și pedagogic, sau ne-updatate la actualele generații de copii pe care „nu le înțeleg“.

Mi-am început cariera didactică într-un liceu bucureștean în care nu exista scară a profesorilor, nici intrare separată. La 22 de ani arătam de 15 și pe cuvânt că-mi era teamă, mai ales în primele zile, că vreun coleg care nu mă știe mă va lua de urechi la ieșirea din cancelarie că fur catalogul să motivez absențele.

Apoi, urma aventura pe scări, printre elevi, cu cei 1.60 m și 45 de kilograme.

Elevii mei, când mă vedeau, activau „falanga“, să ajung întreagă sus, căci cei de la alte clase… nu vedeau catalogul plasat la un metru de pământ. Erau cu mult peste mine, motiv în plus pentru care, la clasele a douăsprezecea la care predam (doar trei!) am cerut imediat ca nimeni să nu se ridice în picioare când răspunde. Îi priveam oricum în ochi de la înălțimea mea.

Mi-aș fi dorit o scară doar a profesorilor?

Sincer? Da! Groaza cu care urcam, gândindu-mă ce-ar fi însemnat să mă împiedic, să mă împingă, să ajung de-a berbeleacul până jos, în fustă (atunci nici nu era vorba de pantaloni!), ar fi dat suficientă energie să construiesc singură scara.

Un sfert de veac mai târziu sunt tot într-o școală în care avem intrare comună, elevi și profesori. Constat, și doar constat, nu mai spun nici cu tristețe, nici cu altceva, că între trotuarul de vizavi și scara școlii nu e nicio diferență. Nimeni nu salută, te văd, te privesc și tac.

M-am aventurat la școală și într-o după-amiază și, deși am suficientă vechime ca elevii de la toate clasele să știe ce caut eu pe-acolo, nu contează.

Copiii mai mari n-au nicio jenă, bagă și scot de toate pentru toți, în gura mare, se înjură ca la ușa cortului și auzi în cei 30 de pași pe verticală multe pe care nu ai vrea să le știi. Curățenia? Pereți sunt murdari și nu se păstrează, de ce să o facem, chiar dacă femeile de serviciu spală, sărmanele, iar ușa de la hol a fost trântită până a rămas fără broască.

Dar nu copiii sunt vinovați… să nu credeți că părinții (care nu înțeleg că „aduci copilul până la poarta școlii“ nu înseamnă ușa clasei) se comportă altfel. Nu. Urcă și coboară scara, într-o veselie, dimineața sau la prânz, și nu se obosesc să salute. De unde să învețe copilul ținut de mână că saluți profesorul cu care te-ai întâlnit, chiar dacă nu e al tău? La cât de puține clase suntem, toți ne cunoaștem.

De ce, totuși, acum, se ține cu dinții de această scară?

Cred că de frică. Efectiv e un refugiu pentru profesori, zona aceea de siguranță unde te poți retrage. Nu ți-e teamă că îți filmează cineva din spate posteriorul să ți-l facă meme pe whatsapp, nici că o să pici în nas că ai alunecat pe un gunoi aruncat „din greșeală“ acolo.

Lucrurile au scăpat de sub control, nimic din noua lege nu mai apără cadrele didactice în fața agresiunii elevilor și atunci se mai ține de tradiție, cu un licăr de speranță.

Respectul real trebuie să fie reciproc

O relație bazată pe respect trebuie să funcționeze din ambele direcții, fiecare partener făcând drumul până la jumătate. Oferi și pretinzi respect și lucrurile sunt simple. Nu au cum să nu fie, dacă le poți discuta chiar cu profunzime într-o lecție de civică la clasa a patra.

Pe lângă clasicele „respecte“ pentru persoanele mai în vârstă și alte situații, pe care le știu bine, dar n-au chef tot timpul să le aplice, a venit vorba și de relația dintre elevi și profesori, mai ales că urmează să facă un pas mic în timp, dar mare pentru elev: trecerea la gimnaziu.

Am început să le povestesc ce anume din modul lor de comportament poate fi perceput ca lipsă de respect. De exemplu, nu le-am cerut niciodată să se ridice în picioare când răspund. De cinci ani de zile ei răspund stând jos. La seria trecută chiar mi s-a reproșat că „nici măcar atât nu i-am învățat“. Acum o să am grijă, când prezint clasa, să menționez acest lucru, de altfel irelevant pentru mine.

Ca elev, îmi sărea inima în gât când trebuia să mă ridic. Uitam tot la o altitudine cu 50 cm mai înaltă. Nu știu, se rarefia aerul! În plus, interogarea în picioare am asociat-o mereu cu pedeapsa. Și, așa cum le tot spun de ani de zile, respectul nu stă în ridicat în picioare și vorbit cu „dumneavoastră“ dacă nu sunt sincere, dacă atunci când îți cer ceva îmi spui, nepoliticos, nu vreau, sau zbori în fața mea cu caietele prin clasă.

Degeaba spui „vă rog“, dacă vorbești peste profesor, neîntrebat, și transformi lecția într-un coșmar pentru mine și pentru colegii veniți să învețe. Sunt multe și se strâng.

Lecția a fost lungă și amuzantă, dacă socotesc cât s-a râs

S-a râs, în hohote chiar, când eu tocmai ceream un exemplu de lipsă de respect și n-am apucat să termin propoziția că eroul momentului s-a și trezit să vorbească, normal, fără să ridice mâna, peste mine, cu un comentariu personal. N-a apucat să spună al treilea cuvânt că a fost acoperit de râsetele colegilor și, culmea, nu înțelegea ce spusese atât de amuzat. I-am mulțumit pentru cooperare, că nu m-am așteptat să-mi citească gândurile și să-mi servească, pe tavă, exact exemplul pe care îl doream.

După ce am epuizat multe din seria de mai sus, i-am întrebat ce mai consideră ei o dovadă de respect:

Punctualitatea, doamna!

Nu mă laud, dar știu că aceasta este una dintre calitățile pe care le datorez părinților mei. Nu știu dacă punctualitatea lor are legătură cu o bună parte din viață petrecută după mersul trenurilor, pe navetă, cu clopoțelul de la școală sau cu bunul simț. Și mi-l amintesc foarte clar și pe bunicul care, în orice făcea, prefera să meargă cu o oră mai devreme, indiferent că era vorba de doctor sau de tren.

În schimb, urăsc să îmi cer scuze că am întârziat și prefer, ca bunicul, să ajung prima și să mai aștept. Nu îmi place să mă prindă ora-trecută-fix altundeva decât la catedră și evit cât pot să mă lansez în discuții care mă pot pune în această situație. Faptul că elevii observă și apreciază este pentru mine o recompensă. Au ținut să adauge că, dacă eu aș întârzia, și-ar face griji, nu cumva să fi pățit ceva, că „nu vă stă în fire“.

Și după atâtea cuvinte frumoase, au ținut să-mi dea și exemple negative, persoane care nu ajung la opt trecute fix, și nu doar că nu o fac, dar nici nu-și cer scuze. Nu am vrut să-i dezamăgesc prea tare și să le spun cam cum stă treaba, dar îmi amintesc ce mi-au spus, când au plecat din cuib, elevii din seria precedentă: „doamna, nimeni nu vine la fix, ca dumneavoastră!“

Profesorii n-au scăpat criticii noastre

Autorii manualelor ne-au propus un exercițiu cu două tăișuri, o imagine – un copil la tablă, profesorul lângă el – de interpretat: ce ar putea fi dovadă de respect, ce nu. Dacă un „explicat calm“, un „mulțumesc“, au fost simplu de adăugat, a doua cerință a fost complicată. Au dibuit repede că se poate enerva copilul, poate arunca cu creta, poate răspunde obraznic că nu mai vrea și că nu-i pasă, pentru că aveau exemple recente cu astfel de comportament.

Dar foarte greu am reușit să scot de la ei că și profesorul poate fi lipsit de respect. Îmi venea să-l iau în brațe pe istețul care a spus, în cele din urmă, „îl jignește că nu știe să rezolve“. S-au deschis mari niște ochi, cum adică? Ce vrea să fie asta? Eu aș zice că e minunat că până acum, la 11 ani, nu au trecut prin așa ceva. Doar că… deși l-am rugat să explice, nu a putut, și poporul cerea  sânge  exemple.

Am tras aer în piept, m-am rugat două secunde să nu tragă vreo ministră cu urechea la ușă să audă ce-o să urmeze la gura mea și am stârnit niște hohote sănătoase de râs.

Nu se poate, doamna…!! Cum să vorbească cineva așa? 

În jumătate  de an o să fiu ca băiatul cu „puișorii mei“, care își iau zborul și care nu se vor mai întoarce la mine în nicio primăvară. Sper doar ca tot ceea ce i-am învățat să rămână undeva, acolo și, indiferent pe ce scară vor urca sau ce ușă vor deschide, să știe să se comporte și că, dacă nu găsești alte motive, măcar respectul datorat unei persoane mai în vârstă tot ar trebui să acționeze.

profesor scoala munca

Gânduri din școala noastră cea de toate zilele

Sărbătorile la școală și grădiniță au început să fie în ultimul timp momentele acelea de care ți-e teamă. Parcă indiferent cum încerci să o scoți la capăt, nicicum nu e bine și nu e sănătos să încerci cumva să mulțumești pe toată lumea, n-o să-ți iasă.

Am lucrat recent la nivel de clasa a patra povestea lui Andersen, cu Eliza și cele unsprezece lebede, și nu m-am putut abține să nu mă gândesc câte au în comun oamenii care încă rezistă la catedră cu prințesa din basm. Culegea urzici cu mâinile goale, le zdrobea cu picioarele, lucra și tăcea, indiferent ce se întâmpla în jurul ei. Oamenii au judecat-o, au condamnat-o, iar soarta ei ar fi fost cea mai tristă dacă, în ultimul moment, nu ar fi renunțat. Prețul – prințul cel mic a rămas pe veci cu o aripă de lebădă pe timpul zilei.

Acum, în prag de sărbători, corpul profesoral, așa îmbătrânit, împuținat și insuficient cum e, a devenit ținta altor ironii și rolul de fraier parcă nu mai poate fi abandonat. Îmi e clar că atunci când s-a împărțit norocul între profesii, dascălii au ajuns la spartul târgului, le-a mai rămas doar satisfacția muncii făcută cu drag, căci recompense… nu mai sunt.

profesor scoala munca

Hrăniți cu puțin, ca să fie docili

Cu niște ani în urmă, la o expoziție de reptile, ni se explica cum un șarpe boa aflat acolo mănâncă un cocoș la câteva zile și e foarte puternic. Să nu credem ce vedem la circ, șerpii puși de gât, că aceia sunt chinuiți și nemâncați, de-asta sunt moi ca niște cârpe. Primesc doar cât să supraviețuiască.

Așa m-am simțit în prag de iarnă când am auzit știrile referitoare la promisele măriri de salariu. Nu, n-am uitat cum ardea asfaltul pe podul umilinței. Prima didactică, dată cu întârziere și cu mari dificultăți, a precedat bâlbâiala de procente… 8%… 13%… 20% din iunie… Care 40%?

Ne mai mirăm că suntem călcați în picioare, că suntem prea moi, prea slabi să putem schimba ceva? Legea nouă a avut grijă și nu mai avem niciun fel de drepturi. Elevul nostru – stăpânul nostru și, deasupra tuturor, atotștiutorul și atotputernicul părinte, fără de care școala s-ar prăbuși. Păcat că nu-l interesează decât valoarea notelor din catalog, fără să se gândească la viitor.

PISA

Înainte de a fi abrevierea care ridică huiduieli la adresa școlii românești, numele îmi evoca imaginea frumosului complex renascentist. Nu știu când noua semnificație a înlocuit-o în mintea mea pe cea veche, însă acum, când o aud, mă gândesc doar că guvernanții au primit scuza de care aveau nevoie pentru a nu investi în școală. Aud explicații ce par atât de reale încât îmi dau fiori. Și, în toate, sunt vinovați profesorii.

Cum? Păi nu sunt pregătiți, nu fac destule cursuri, nu lucrează suplimentar cu elevii (pro bono, normal), nu știu să se impună la clasă. De-asta avem atâția analfabeți funcționali. Așadar, hai să îi plătim mai prost, hai să-i umilim, să-i mai târâm printre 1000 de cursuri cu adeverințe de doi lei, dar din care se îmbogățesc lipitorile bine ancorate ale unui sistem bolnav.

Cel mai aberant titlu pe care l-am citit a fost acela că trebuie pusă la punct o altă metodică de predare a matematicii (o pedagogie a matematicii), ca să punctăm mai bine la testele PISA. Nici măcar n-am putut să râd! Deci, matematica e de vină! Matematica se învață cu creionul în mână, lucrând până când algoritmii îți devin familiari și pot fi apoi utilizați în combinatorica necesară în rezolvarea problemelor.

Dacă doar știi operațiile aritmetice, nu înseamnă că știi să rezolvi și probleme care le folosesc. Abilitatea aceasta de a jongla cu noțiunile nu se capătă rezolvând trei exerciții în clasă și două la temă!

De ce „la noi nu merge“?

Nu merge pentru că nu există finanțare și ne batem joc de școli. Acum 4 ani, localul meu a fost inaugurat după renovare cu mare tam-tam de primar. După 4 ani, parchetul pleacă din loc, plintele au zburat, ușa cade din ramă, tencuiala de pe tavan a picat în unele locuru, pereții neprotejați se murdăresc de-ți fac greață, jaluzelele au căzut, căci erau prea lungi pentru plasticul prost care le prindea. Lista cu materiale didactice pe care am completat-o cu entuziasm acum doi ani nu pare să mai existe, deși promiseseră de la primărie. Se numește „investiție“?

Dar astea sunt nimicuri. Școala e deja supraaglomerată, spațiul, chiar și cel impropriu unei săli de clasă, este folosit la maxim. Privesc cu groază cum se mai ridică un complex de locuințe în apropiere, deci clar în circumscripția noastră, și nu știu unde se vor înscrie copiii, câți vor fi în clasă. Planul de construcție a unei școli noi… nu se vede. Riscăm să intrăm în trei schimburi, am scăpat ca prin urechile acului anul acesta, deși ministra tuna și fulgera în septembrie că așa ceva nu se mai poate!

Și ne întrebăm de ce noi nu punctăm la teste?

Pentru că în școlile românești e în regulă să avem ore de 35-40 de minute. Pentru că la noi se învață în schimburi! Se pare că „uită“, atunci când vor să facem școală ca afară, acest aspect esențial: elevii noștri nu stau la școală până la 16:00, nu au masa asigurată (dacă vrei ca un copil, la sat, să vină la școală și să învețe, asigură-te că a mâncat!), nu au biblioteci și materiale didactice, nu au nimic în afară de bănci și tablă!

Sigur, acum 100 de ani tot atât aveau și bunicii noștri, dar ei nu aveau ambiții mondiale, de a crește în clasamentul PISA.

Sunt de acord că sunt profesori cu o pregătire deficitară, însă trei cursuri făcute pe genunchi și 90 de puncte obținute pentru cine știe ce nu vor rezolva această problemă. Universitățile trebuie să revină la programul de „reciclare“ de odinioară și să ne asigurăm, cu mentori de calitate, că profesorii de la catedră au parte de o experiență de învățare autentică: cursuri cu prezență și examene pe bune.

Dar, în același timp, trebuie construite școli! Multe! Nu știu unde, dar copilul să ajungă pe jos în 10-15 minute la școala de care aparține. O să ai scor „bun“ la PISA când toate școlile vor fi la fel, nu va mai conta la care mergi. Apoi, asigură stabilitate, sala de clasă să fie a unui singur colectiv, pe termen lung, ca să simtă responsabilitatea și să păstreze ceea ce au în administrare. Lasă acest spațiu pentru program remedial, după masa de prânz.

Și nu-i mai trata pe toți la fel

Mi s-a părut dur sistemul german de a orienta școlar elevii încă de la 11 ani – trecerea la gimnaziu. Însă, văzând acum ce dezastru e la noi, mi-am dat seama că, de fapt, ei au fost foarte eficienți în gestionarea inteligentă a resurselor. Este vârsta la care poți evalua stadiul la care se află un copil și șansele pe care le are, mai departe, pe un anumit drum.

Dacă continui să îi amesteci și să îi tratezi pe toți la fel, nu vei face decât să le distrugi șansele tuturor. Cei care vor și pot sunt limitați, trași în jos și nu au condiții. Cei care nu pot și poate ar vrea se izbesc de neputință și cerințe mult prea înalte pentru ei. Rămân cei de mijloc, care fac binișor față solicitărilor.

Însă noi ne-am ancorat prostește în ideea că trebuie să le oferim același lucru tuturor pe tot parcursul învățământului obligatoriu. Toți trebuie să fie elevi de liceu, chiar dacă nu știu nici să citească. Toți să aibă diplomă de bacalaureat. Greșit. Trebuie să ne asumăm eșecul și să cheltuim cu cap puținii bani pe care îi avem.

Da, trebuie să îi școlim pe toți, trebuie să ne asigurăm că au acele competențe de bază necesare în viață, dar școala trebuie să fie sigură că, atunci când ies pe porțile ei, elevii au o șansă de supraviețuire: unii vor merge mai departe cu studiul, alții trebuie să fie capabili să se integreze în câmpul muncii, să știe să facă bine și foarte bine „ceva“ din care își poate câștiga traiul.

Și asta nu vei reuși cât timp te ambiționezi să urci nucile în pod cu furca, adică să termine profilul matematică-informatică un analfabet complet.

manuale_netransmisibile

Manualul netransmisibil – utopie, ideal sau posibilitate?

Citatul meu preferat din seria de cărți ale lui Matt Haig dedicate Crăciunului este acesta: O imposibilitate este o posibilitate pe care încă nu ai înțeles-o. 

Cred că se potrivește minunat situației manualelor în școala românească, mai ales atunci când discutăm despre manualul netransmisibil. Decidenții (sincer, mi-e greu să le spun cei care ne conduc, pentru că nu ne conduc nicăieri, habar n-au ce fac) au optat, conform tradiției, pentru manualele transmisibile de la un an la altul, de la un elev la altul, până când materialul… cedează sau cine știe ce accidente mai suferă.

Dar ei încă nu au înțeles că manualul ar trebui să fie un instrument interactiv de lucru, nu acel obiect pe care îl plimbăm casă-școală și avem grijă de el să nu pățească ceva, ca să nu-l plătim. Cât va mai dura să realizeze acest lucru – sau dacă îl vor realiza vreodată – nu se știe. Poate într-un viitor în care educația va avea 6% din PIB. Dacă om mai avea PIB. Sau viitor. Sau cine mai știe, că la noi totul se încadrează la surprize-surprize, niciodată n-ai idee ce aduce ziua de mâine.

De când mă știu, mi-a plăcut să-mi cumpăr manualele.

Să fim serioși, nu toate, doar la disciplinele pe care le consideram mai importante. Și mai ales acolo unde urma să susțin, peste ani, un examen. În ciclul primar, înainte de Revoluție, părinții mi le cumpărau. Eram un elev-ștrumf, mereu albastru, nu foarte organizat (m-am „ordonat“ mult mai târziu, în extrema cealaltă), așa că, decât să le cumpere la final de an, le luau înainte. Motiv pentru care puteam să scriu pe ele și să fac ce simt nevoia.

Bine, și mai avea mama o fobie cu microbii, când eu băgam degetul în gură să dau pagina, motiv pentru care și biblioteca de acasă era mărișoară, ca să nu merg să împrumut.

Apoi, toate manualele de care aveam nevoie pentru olimpiade si admiteri, plus cele de limbi străine, îmi aparțineau. Nu știai niciodată când ai nevoie să „te uiți în urmă“ după ceva ce ți-ai dat seama că nu mai știi, iar acum trebuia să reiei. În liceu am cumpărat toate manualele pentru probele de bacalaureat, căci programa se întindea pe patru ani. Iar pe vremea aceea nu aveai o mie de culegeri cu sinteze, subiecte rezolvate, din care să te pregătești. Inutil să vă spun cum arată manualele după care am învățat pentru admitere la facultate…

Manualul personal permite manifestarea stilurilor de învățare

Depinde ce stil ai. Unii copii au o capacitate de învățare vizuală încât, adăugate câteva culori, evidențiatoare sau semne, ajută la fixarea rapidă a informației. Dar… trebuie să ai voie să scrii pe ele. Când Iris a mers la olimpiadă, iar subiectele se formulau din toate cele șapte manuale aflate în uz, ia ghiciți, câte am cumpărat?? Sunt colorate, elemente comune, elemente în plus, elemente care se contrazic, dar nu ar fi putut face asta cu manualul de la școală.

manuale_netransmisibile

Îți place să faci scheme? Să notezi detalii pe margine, când profesorul explică? Să subliniezi cuvinte pe care nu le-ai înțeles, sau elemente-cheie ce să-ți sară repede în ochi? Să pui marcaje? Încearcă să faci asta cu un manual pe care nu ai voie să scrii!

Manualul transmisibil și „după mine, potopul!“

Un alt motiv pentru care copiii își cumpără azi singuri manualele e starea jalnică în care acestea ajung la ei. Ferfeniță. Rupte, mâzgălite, cu pagini lipsă, de parcă ultimul posesor ar fi fost și ultimul utilizator. Sau cu răspunsurile completate, nici măcar cu cerneală, ce să mai zic de creion, ci cu pixul, ca să nu se șteargă cumva!

Sunt profesori care chiar au grijă de cărți și atrag mereu atenția copiilor cum să le folosească și sunt și alții care… au altceva mai bun de făcut. Iar copiii învață repede mai ales lucrurile pe care nu ar trebui să le facă.

Și parcă ne ambiționăm ca, încă de la primul manual pe care copiii îl primesc, să îi învățăm cu nărav. În clasa întâi, le dăm manuale netransmisibile. Copiii învață să noteze tema direct pe ele, să scrie și să exerseze, să sublinieze. Pentru că sunt ale lor. Și normal că, aflat la catedră, profiți din plin de această posibilitate de exersare.

Manualul de română pentru care am optat în prima clasă primară (altul decât cel dat gratuit de la școală) a fost extrem de generos la acest capitol, chiar mi-a lăsat un spațiu de manevră pentru multe aplicații, de la despărțit în silabe, desenat schemele cuvintelor, propozițiilor, numărat alineate, subliniat cuvintele necunoscute pe text în timpul lecturii, colorat propozițiile după felul lor și câte și mai câte.

Duș rece optimist

După distracția din clasa întâi, venea clasa a doua. Și aveam două motive de panică: primul, am văzut în ce stare deplorabilă erau manualele de la școală. Numai să-ți trezească pofta de învățat nu reușeau. Apoi, nici nu eram încântată de versiunile impuse de la o singură editură în urmă cu cinci ani. Așa că, având sprijinul și înțelegerea părinților, pentru română și matematică ne-am luat alte manuale, ale noastre.

Bucuria mea, dar și a lor,  s-a prelungit cu un an. Textele erau mai ample, chiar aveam ce lucra. Exercițiile de tipul: citește enunțul care conține o enumerare se rezolvau prin colorare, alegeam un creion, coloram cerința și apoi fiecare căuta pe text și cu același cod marca singur răspunsul, apoi verificam cu clasa. Valabil și pentru orice îmi mai trecea mie prin cap să căutăm, numărăm, marcăm, completăm.

La matematică, nu mai scriam pe caiet exercițiile care se puteau rezolva repede pe manual, câștigam timp și lucram mai mult. Căci matematica nu este despre scris, ci despre calcul. Dar și mai mult, coloram pe probleme datele utile și întrebarea, notam deasupra cuvintelor-cheie operația pe care o indicau.

Cu alte cuvinte, reușeam să facem ceea ce se tot vorbește prin norișorii roz de deasupra noastră: lectură activă, cu creionul în mână. La propriu. Că de-aia îl ai în mână, să îl folosești scriind pe text, nu doar să urmărești rândul, că n-ai voie să scrii pe manual!

Clasa a treia. Se schimbă foaia

După multele sacrificii pe care părinții clasei mele le-au făcut (dar și pentru că primeam manuale „la prima mână“), am decis să le folosim pe cele de la școală. La matematică nu a fost așa greu – oricum și exercițiile implicau calcul scris, deci nu mergeau rezolvate așa ușor direct, pe manual. Problemele le-am printat eu să le lipim în caiete și să colorăm în continuare pe ele cuvintele cheie.

Dar la română era o altă poveste. Textele aproape s-au triplat. Activitățile pe text și cu textul erau mult mai elaborate. Iar pe manual nu aveam voie să scriem.

Așadar, pentru toate textele din manual, pregăteam înainte de prima lecție textul pe coală A4, pentru fiecare copil. (Acolo unde spațiul îmi permitea, inseram și exerciții ce puteau fi rezolvate acasă, iar apoi nu mai strângeam caietele la corectat, luam doar foile.) Prima lectură a textului era, așadar, cu creionul pe hârtie, fiecare copil citea și sublinia cuvintele necunoscute, apoi le luam la rând, să le explicăm.

La început numerotam și alineatele, până când nu a mai greșit nimeni, apoi nu mai avea sens, dar unii o făceau oricum, din obișnuință. Și am trecut la împărțirea textului în fragmente. Pui o linie… te răzgândești, o mai muți, poate ești de acord cu argumentul adus de alt coleg pentru o împărțire diferită. Dar măcar încerci și tu, acolo, pe foaia ta, să diseci textul.

Am folosit textele și la gramatică, căci era păcat, dacă tot sunt tipărite, să nu căutăm părțile de vorbire învățate. Substantivele le subliniam cu albastru, adjectivele cu roșu, verbele cu verde și pronumele cu galben/portocaliu (al doilea dacă primul e prea decolorat). Orice puteam face cu acel text.

Și totuși, n-ar trebui să îl printez eu separat. Ar trebui să putem scrie pe manual.

Manualul ar trebui să fie instrument de lucru. Și, pentru că ghiozdanele sunt grele, ar trebui să includă în paginile sale și exercițiile din caietele auxiliare pe care editurile le oferă. Asta pe principiul „învățământului gratuit“ care se tot trâmbițează. Dacă tot putem oferi copiilor materiale mai bune pentru învățare, de ce nu o facem? Toate manualele pe care le-am răsfoit din țări mai civilizate sunt, de fapt, caietele noastre de lucru. Suport în învățare, nu bibelouri de ținut neatinse în vitrină.

În plus, introducerea manualului netransmisibil (pe lângă creșterea de cinci ori a cheltuielilor Ministerului cu acestea), ar putea pune în sfârșit pe primul loc elevul. Dacă eu știu că am o clasă mai slabă, nu aleg manuale cu provocări olimpice. Aleg întotdeauna manualul care mi se pare potrivit pentru elevii mei. Sau care se mulează pe stilul meu de predare la clasă. Nu sunt nevoită să folosesc ceea ce au ales colegele cu ani în urmă, pentru alți copii, cu alte nevoi.

Și ca să închei, încerc să găsesc motive care să susțină manualul transmisibil.

E greu. Financiar, câștigă statul. Ei au banii, ei hotărăsc cum să-i cheltuie. E mai ieftin așa. Sau se poate chema „economie“.

Iar ca avocat al diavolului, pot considera că educă responsabilitatea copiilor: au grijă de cartea primită (sic!), pentru că sunt conștienți că, după ei, și alți copii trebuie să le folosească pentru a învăța.

Mai multe nu mai pot. Poate pentru că susțin prea mult prima variantă?

Și pentru că mie îmi plac mult chestionarele, sper că și vouă, am mai pregătit unul, pentru a afla părerile voastre. Mulțumesc anticipat pentru răspunsuri și revin, aici pe blog, cu rezultatele sondajului.


Rezultatele sondajului sunt disponibile aici.


Prețul punctualității

Acum cinci ani, la master, am ales o temă pentru lucrarea finală care a surprins persoanele cu care am interacționat, căci, deși titlul ducea în domeniul istoriei, în realitate era integrată cu educația civică: problema formării valorilor la elevii din ciclul primar prin intermediul lecțiilor de istorie. S-a strâns atunci o lungă listă de „calități“ pe care un viitor cetățean, nu m-aș hazarda să spun model, ci doar responsabil, ar trebui să le aibă. Printre ele: punctualitatea.

Însă despre punctualitate am vorbit de multe ori pe blog, chiar înainte să ajung la catedră. Și tot despre aceasta le vorbesc și elevilor mei care vin deseori de acasă cu acest  nărav, de care foarte greu îi dezveți. Mai nou, avem o nouă lege a educației, care consacră aproape trei coloane de scris mărunt pe primele pagini valorilor și principiilor ce s-ar vrea să guverneze școala românească. Pe listă însă nu apare punctualitatea. Pesemne e prea măruntă. Dar respectul, profesionalismul și mai ales responsabilitatea nu cred că ar fi posibile fără punctualitate.

E importantă această punctualitate? Vara aceasta au vuit știrile despre profesorii care nu au ajuns la examenul de titularizare din pricina trenurilor întârziate. Însă atunci nu știrea în sine m-a șocat, ci valurile de reacții stârnite de aceasta, în direcții total diferite.

Dar să o iau de la ‘pașopt, cum se zice. E important să fii punctual?

Dacă faci acum un sondaj pe stradă, toată lumea îți va spune că da, dar nu intră în detalii, că se grăbește, tocmai a întârziat undeva. Ironic. În general, se închid ușor ochii la întârzieri de câteva minute. Ce mare scofală, nu? Însă, uneori, acel minut contează. E un minut care poate însemna schimbarea unui drum în viață sau chiar limita dintre viață și moarte.

Știu că m-am amuzat teribil prima dată când am aflat sensul „sfertului academic“, care nu înseamnă, de fapt, că ți se tolerează 15 minute de întârziere, ci că trebuie să ajungi cu 15 minute înainte de momentul stabilit. Majoritatea instituțiilor medicale ce chiar funcționează pe bază de programare și-au făcut un obicei din a suna cu o zi înainte și a confirma întâlnirile, insistând cu rugămintea de a veni cu 15 minute mai devreme pentru îndeplinirea formalităților.

Așadar au decis că punctualitatea merită investiția unui apel telefonic, dacă vrei ca lucrurile să meargă. Time is money. Și bănuiesc că nu e simplu ca, pentru fiecare doctor, să faci un număr de apeluri în care să vorbești politicos cu un necunoscut să îi reamintești ceva ce ar trebui să țină, până la urmă, de natura umană.

Unde și cum se învață punctualitatea?

În primul și în primul rând, copilul o învață acasă, de la părinți. Când la școală întârzie copilul, nu e acesta vinovat, chiar dacă auzi povești cu „se trezește greu, mănâncă încet, abia se mișcă, nu stă să se îmbrace“. În realitate, adulții sunt iresponsabili și incapabili să se organizeze pentru a ieși pe ușă la ora stabilită și a nu întârzia. Iar dacă copilul face crize, face pentru că i se permite și i se lasă loc de negociere. Responsabilitățile și punctualitatea nu se negociază.

Dar cu respectarea orei de sosire sunt responsabili nu doar cei de la „plecări“, ci și cei de la „sosiri“. În virtutea respectării dreptului la educație, îl primim în clasă pe măria sa elevul la ce oră dorește suflețelul lui. Însă nu pricep și pace de ce trebuie să i se motiveze și absența în acest caz! Nu te-am privat de drepturi, dar ai uitat că ai și îndatoriri, așa că – asumă-ți consecințele!

Nu poți institui o regulă fără sancțiuni. Și dacă tolerezi absențe, întârzieri, nu iei nicio măsură, ai parte de haos. Și de oameni care comentează că nu era un capăt de țară încălcarea unei reguli și caută vinovați acolo unde sunt doar cei care aplică legea.

Mai luptă școala românească pentru formarea de valori?

Personal mă îndoiesc. Dar acum avem o lege (mă abțin de la alte aprecieri) care, aproape epuizând alfabetul la articolul 228, susține sus și tare lupta pentru valorile democrației. Astfel, personalul didactic are următoarele obligații:

f) respectarea și promovarea normelor privind integritatea, astfel încât să ofere elevilor un set de repere valorice, axiologice, pe tot parcursul educațional;
i) promovarea respectului prin educație, pentru însușirea de către elevi a valorilor și a principiilor dintr-o societate democratică;
n) să transmită cunoștințe și valori, în egală măsură.

(Ca să fiu cârcotașă, valorile se cultivă, ce se transmite până la urmă nu e controlabil.)

Totuși, e bine că am realizat ce ne lipsește. Să vedem cum ajungem acolo unde ar trebui. Și să încetăm să mai dăm apă la moară știrilor în care punctualitatea este considerată o exagerare. E o dovadă de respect.

Prețul punctualității

Dacă ești sau nu punctual ajunge să fie ceva ce te reprezintă. Copiii mei au avut imensul noroc (în București chiar este) de a locui aproape de liceu, cât să mergi cinci minute pas întins. Am fost și sunt maniacă cu punctualitatea, pentru că o consider o dovadă de respect reciproc, indiferent de situație.

Și totuși, erau zile în care aș fi putut auzi clopoțelul sunând și copilul abia dacă se grăbea să iasă pe ușă. Crizele mele erau parate instant: ce contează, până ajunge profesorul X din cancelarie la clasă, ajung eu de-acasă înaintea lui!

Copiii învață după modele. Și doare când vezi ce modele mai au copiii azi. Doare și când tu încerci să fii model pentru copiii altora și pentru ai tăi nu se străduiesc prea mulți.

Îmi displace profund atitudinea celor întârziați la clasă, dimineața, căci deranjează o activitate pe care am pornit-o cu greu. Dar mă bucur, de la an la an, să văd că sunt din ce în ce mai puține cazurile în care ușa se deschide timid după ce am început lecția. Am renunțat la politețuri în favoarea scopului suprem, desfășurarea lecției. Ai întârziat, te strecori în cea mai apropiată bancă liberă. Dacă poți, te dezbraci de pe hol, ca să deranjezi cât mai puțin clasa și scoți în liniște rechizitele din ghiozdan.

Salutul și scuzele se pot prezenta la pauză, după încheierea activității. Cu siguranță toată lumea te-a observat, dar nu e nevoie să disturbi în plus lecția.

Ca o concluzie, m-am simțit extraordinar de fiecare dată când elevii mei au observat, apreciat și subliniat faptul că „vin la fix“, indiferent de nivelul primar, gimnazial sau liceal la care am predat. Nu mi-au plăcut niciodată profesorii întârziați și am făcut tot posibilul să nu le semăn.

 

 

 

ghiozdan_scoala

Kilogramele din ghiozdan

Ultima săptămână reală de școală a fost, la clasa mea, în luna mai. Nu a fost ușor, dar am tras din toate puterile și cu toate mijloacele să termim materia înainte de 22 mai. Când am luat hotărârea, nu știam că va urma greva, la noi era programată Săptămâna Verde, după care veneau zilele de iunie, puține, câte 3-4, pe care nu voiam să mă bazez. Dar lansasem câteva aplicații pe care voiam să le fac la întoarcere cu copiii, în lecțiile de recapitulare pentru unitățile de măsură învățate.

Una dintre temele pe care copiii le-au primit pe platformă era din seria „trei dintr-o lovitură“. Au primit un fișier în Google Sheets în care aveau de completat, după ce le cântăreau, cărțile, caietele și obiectele pe care le cărau ei zi de zi la școală. Era o aplicație pentru a se obișnui cu estimarea masei obiectelor, căci nu ai cum să nu te gândești cam cât cântărește fiecare înainte să îl pui pe cântar.

kilogramul. aplicatie google sheets pentru elevi

Nu degeaba am vrut să se gândească un pic mai mult la ce au prin ghiozdane, căci unele dintre ele, în ciuda eforturilor mele de a nu le cere foarte multe la ei, sunt foarte, foarte grele. Am avut proasta inspirație să agăț unul și am avut senzația că mi-am dislocat umărul! Degeaba îi bat la cap să nu le mai încarce cu lucruri care nu sunt necesare, uneori n-am cu cine vorbi. Jucării, colecții de carioci și pixuri de toate culorile, penare încărcate cu toate minunile din raioanele de rechizite!

Mi-am dorit ca tema aceasta să îi determine să le pună pe hârtie și să conștientizeze mai bine ce ar fi cu adevărat necesar să ia la școală. Din păcate, acest scop nu mi l-am atins, căci nu au fost sinceri cu cele „extra“.

Apoi, am dorit ca ei să se lupte nițel cu adunarea numerelor până la 10 000, să vadă cât cântăresc împreună. Aici am reușit parțial, căci unii au primit ajutor din partea părinților cu funcțiile din excel și toate au ieșit perfect. Asta aș fi vrut să fac eu la școală, la întoarcere, după ce îi lăsam să se lupte cu calculele, să le arăt calea mai ușoară, pe care întotdeauna o ții minte foarte bine dacă îți ușurează o cantitate impresionantă de muncă. Printre picături i-am învățat până acum să formateze un text, să așeze o prezentare, de ce nu și câteva calcule tabelare?

Dar greva s-a lungit, planurile la întoarcere s-au schimbat.

Însă subiectul cântăririi ghiozdanului este unul important. Îmi amintesc că i-am sfătuit din clasele mici – acum, într-a patra, îi consider deja „mari“, să fie atenți când își cumpără un ghiozdan nou: cât cântărește el GOL?? Pentru că vor urma multe de pus în el! Și e important și cum îl „simți“ pe spate, nu cum e colorat.

Media a a fost 665g, cel mai ușor având 345g, iar cel mai greu, 872g. Și unul la care chiar aș fi vrut să aflu – căci este, după părerea mea, cel mai mare – nu a rezolvat tema. Copiii noștri nu sunt furnicuțe. Dar cine să se gândească la ei?

În 2011, am salutat inițiativa Ministerului de alcătui manualele în două volume, pentru a ușura ghiozdanele. Decizia a fost contestată mult timp și, din raționamente economice, la ultimele licitații această cerință a fost eliminată. În plus, pentru „rezistență“ timp de 5 ani, manualele sunt confecționate din hârtie „de calitate“, dar care încarcă ghiozdanul copilului.

Mai jos am combinat câteva dintre liste, cu valorile obținute (în general, au fost asemănătoare):

Ghiozdan gol – 640g
Penar utilat – 383g
Sticla apa – 565g
Pachet mâncare – 18g
Manual limba română – 385g
Manual matematică – 343g
Manual educație civică – 234g
Manual muzică și mișcare – 243g
Manual avap – 240g
Manual științe ale naturii – 268g
Manual religie – 213g
Tabletă – 673g
Caiet limba română – 174g
Caiet matematică – 118g
Caiet suplimentar matematică – 264g
Caiet civică – 145g
Caiet științe – 145g
Dezinfectant – 43g
Carnet note – 25g
Trusă geometrie – 114g
Metru de croitorie – 20g
Mapă școală – 112g
Rigla – 25g
Servetele – 18g
Trusa geometrie – 83g
Penar carioci – 263g
Vocabular – 51g

Cum română și matematică aveam cam în fiecare zi, aproape 800g erau numai aceste două manuale. Mie, sincer, mi se pare enorm!

Dacă mă uit pe listă, manualele pentru disciplinele cu o oră pe săptămână cântăresc în jur de 250g. Așadar, anul viitor, când orarul nu va fi mai simplu, având două noi discipline în orar, vor fi și zile cu 5 ore și cu 4 manuale la școală. O să ajungem ușor la 1300g de manuale. Și aici mi-a venit ideea de a folosi tableta ca manual pentru toate disciplinele.

Mi-a trecut mie prin minte să folosesc și alt manual la clasă, însă nu am luat o decizie… ce mă fac cu cei care nu vor să folosească tableta?! Consideră prea avangardistă ideea? Și vor să vină cu manualul pe hârtie la școală? Poate nu li se pare atât de încărcat ghiozdanul! Mă gândesc cu groază că eu am primit interdicție medicală să fac pe furnicuța, căci spatele e praf. Dar ei?

Cât cântăresc ghiozdanele:

ghiozdan_scoala

Pe graficul de mai sus am cuprins copiii care și-au făcut tema. Am apreciat foarte mult, mai ales că nu urmau să fie recompensați cu nimic concret și că uneori le spun că nu rezolvă o sarcină nici pentru mine, nici pentru calificativ, ci pentru ei, și nu sunt nici delfini, să primească un peștișor pentru fiecare salt realizat. Ei sunt cei care vor căpăta experiență și se vor descurca mai bine data viitoare, când va fi cu adevărat nevoie.

Liniile continue reprezintă, pe zile, media masei ghiozdanelor. Marți era cel mai ușor, aveam religie, educație fizică (cred că n-au pus și adidașii de schimb!), matematică și educație civică. Joia era cel mai solicitant: română, matematică, engleză, arte și abilități. Miercurea la fel, doar că joc și mișcare era ora relaxantă. Cu liniile punctate am marcat valorile trecute în tabel de fiecare copil. Dacă vârfurile în jos îmi plac, cele în sus, peste medie, mă îngrijorează. Îmi tot spun că, poate, nu au cântărit bine…

Abia aștept să le arăt și lor și să vedem ce facem la toamnă. Pentru că ceva trebuie să se întâmple! Dacă pentru aceeași zi de școală unii au 2500g în spate, iar alții aproape 5000g, e clar că nu e în regulă. Trebuie să evaluăm mai bine ce înseamnă „strictul necesar“.

Și nu pot să nu mă întreb de ce la noi nu există, din dotarea școlilor, și nu pe spatele părinților, dulăpioare cu cheie, să își poată lăsa fiecare obiectele care nu trebuie neapărat plimbate acasă.

Sunt deschisă la idei!

Dacă manualele ar fi ale copiilor, le-aș permite să le desfacă pe capitole, să nu le care așa la școală. Caietele de lucru, pe care le-am limitat cât se poate, le-am înlocuit cu fișe. Au portofolii cu teme, care stau la școală, după ce le-am corectat și explicat (asta dacă nu uită ei să le pună și le plimbă în mapă zile la rând!).

M-am gândit și la caiete împărțite pe jumătate între două discipline, istorie – geografie – științe – civică, dacă se vor nimeri două în aceeași zi. Dar nu mai știu la ce să mă gândesc!

Ce se mai poate schimba?!

La ce bun atâtea manuale, dacă nu poți alege?

Eram pe băncile facultății acum mai bine de un sfert de veac atunci când s-a pus la cale prima reformă majoră a învățământului românesc. Mă pregăteam cu mare entuziasm să devin profesor și când au apărut prima dată manualele alternative mi s-a părut cea mai tare idee. Cum să alegi manualul școlar era temă de examen. După anii mei de gimnaziu, în care istoria o învățasem fără manuale, apoi anii de liceu, cu „cărămizile“ de a XI-a și a XII-a, oferta care venea acum era ceva minunat.

Și… a venit și prima dezamăgire, odată ce am ajuns la catedră. Acum că mă gândesc, niciodată nu mi-am putut alege, ca profesor, manualul școlar. Din diverse motive, întotdeauna alegerile le făceau alții, chiar dacă mie nu mi se părea normal ca la clasele de real să folosesc același manual ca la uman, unde aveam două ore pe săptămână. Dar… nu se comenta, autorul era consacrat, nu putea exista altă alegere.

Am înțeles încet – și asta pe măsură ce m-am hotărât să plec din învățământ, dar și mai târziu – că alegerea manualului nu are nimic de-a face nici cu stilul profesorului, nici cu profilul sau nivelul clasei, așa cum ar trebui. Alegerea manualului este mai presus de acestea, sunt la mijloc interese financiare care depășesc muritorii de rând de la catedră.

15 ani mai târziu, m-am întors la catedră

Reîntoarcerea, pe alt nivel de studii și cu o nouă specializare, a fost mai puțin entuziastă ca primii pași la catedră, la 20 de ani. La 30+ îmi mai venise mintea la cap, nu mai credeam în fluturași și unicorni. Știam că va trebui să mă mulțumesc cu ce găsesc.

Dar, între timp, învățasem un lucru esențial: manualul nu e obligatoriu. Dacă nu îți place, schimbi strategia. Pare simplu. Problema e că orice schimbare costă și… buzunarele părinților nu sunt sacul fără fund la care să apelezi tot timpul. Iar fără bani e aproape imposibil. Așa că am rămas între limite de bun simț.

Prima dată când am avut clasa a patra eram și studentă la master, în ultimul an. Manualul de matematică avea atâtea greșeli că „tema“, dacă nu apucam eu să rezolv toate exercițiile înainte, avea mereu un factor ridicat de risc. Când depistam greșelile, corectam pe manual în clasă, cu cerneală, să rămână. Când nu – rugam doi-trei copii mai conștiincioși să rezolve primii tema, iar dacă e ceva în neregulă, să îmi dea imediat mesaj pe whatsapp.

Indiferent ce făceam eu la facultate, mă opream, rezolvam, iar dacă aveau dreptate, anunțam pe grupul clasei ce schimbare trebuie făcută.

Inuman mi s-a părut… să nu ai încredere în manualul cu care lucrezi la clasă!

Și nu a fost singurul manual cu probleme, eram mândră de ei când găseau singuri greșelile – secole la istorie, fenomene la științe… „Doamna, în carte nu e cum ne-ați zis!“ Cea mai tristă observație a lor!

Acum, din nou clasa a patra, altă generație: răsfoiam manualele alese pentru ei acum doi ani. Am tras aer în piept, iar cred că trebuie să fiu foarte, foarte atentă. Nu-mi plac. Nu sunt ceea ce vreau eu de la un manual. Și nu știu dacă o să am energia și timpul de a pregăti, pentru fiecare lecție, oră de oră, prezentări cu alte materiale, pe placul meu. În mod normal, energia și timpul ar fi… dacă cel puțin unii profesori n-ar trebui să-și ia și al doilea job, un after sau altceva, ca să poată trăi decent, ei și copiii lor.

Revenind la manuale, mi s-a aprins un beculeț!

Imediat după pandemie, prin program european, toți elevii școlii au primit tablete. Într-un moment în care gândurile mele zburdau departe, m-am întrebat de ce nu folosesc eu tableta pe post de manual. Așa pot folosi la clasă oricare dintre manualele digitale disponibile. Eu oricum am proiector în clasă (tablă smart nu visez, că „nu este fonduri“), dar copiii ar trebui să vină mereu cu tableta.

Și i-am întrebat pe ei, la „testul de sinceritate“ de la finalul anului școlar: 7.   Ce părere ai dacă, în loc să folosim manualele pe hârtie, pe care nu le mai luăm la școală, am folosi manualele pe tabletă?

Abia așteptam să văd răspunsurile lor, mai ales că ziua cu tableta la școală e una foarte îndrăgită. Și totuși, deși la test  au fost prezenți toți, doar jumătate au considerat întrebarea suficient de serioasă ca să răspundă la ea.

  • Nici rea, nici bună.
  • Ne-ar ușura ghiozdanul și nu vom mai putea spune niciodată „Mi-am uitat manualul!“.
  • Da. Nu ne-am mai rupe spatele cu ghiozdanele cele grele.
  • Da, că tableta este mai ușoară.
  • E o idee bună, dacă îți uiți manualele, ai tableta.
  • Da, ocupă mai puțin loc în ghiozdan.
  • Nu sunt de acord, pentru că mă doare capul.
  • E o idee bună și nu ne mai chinuim să ducem ghiozdanul greu.
  • O părere bună, că nu mai tăiem copaci.

Înclin să cred că cei care n-au răspuns sunt indiferenți față de această decizie, iar ceilalți au văzut beneficiul imediat: un ghiozdan mai ușor.

Eu… am continuat să visez unicorni.

Îmi și imaginam că ar fi posibil să am un abonament PearDeck. Cele trei luni din pandemie, când am primit bonus abonamentul pentru achiziționarea tabletei, au fost pentru mine un moment în care mi-am dat seama că o lecție cu adevărat interactivă, digitală, dar la clasă, ar fi posibilă. Să ții lecția cu o prezentare suport, care să aibă momente cu întrebări, la care elevii răspund toți, în timp real… să poți vedea instant răspunsurile, cine a înțeles, cine nu…

Doar că… costă! Oare acel voucher minunat ce (sper) va sosi în octombrie poate fi folosit pentru achiționarea de abonament la Kahoot, Pear Deck?

Dar: De ce te agiți?

E întrebarea pe care mi-am pus-o la fiecare pas pe podul umilinței, în iunie, la Basarab. Mi-am pus-o apoi și când nu mai aveam putere să scandez la Cotroceni, dar oricum nu aveam cui. Mi-am pus-o și când am plâns cu fluturașul de salariu din luna mai în mână, când știam câte am de plătit. Și mi-o pun mereu… pentru ce mă agit atât? Prietenele îmi spun că eu, orice-ar fi, nu sunt genul care să nu se agite și că n-o să pot să fiu calmă, relaxată, să intru la oră și să spun o poveste fără să mă dau peste cap.

Așa că vara aceasta am o mare problemă de rezolvat: mă dau peste cap, aleg eu manualele pe care le consider potrivite clasei mele, și le folosesc în format digital sau… mă calmez, mă resemnez, fac ce pot cu ce există, ca peste tot?

desen sah

Cât de greu poate fi să joci șah?

Lipsa unei săli de sport și posibilitățile limitate de a profita de sala de clasă pentru disciplina joc și mișcare pe timp de iarnă mi-au dau curaj să încerc să joc șah. Îmi aminteam vag că făceam asta în școala generală și nu era o tragedie, deși nu am învățat la școală, ci acasă. Cum unii dintre ei s-au lăudat deja că știu să joace, am început să visez cu ochii deschiși la acea atmosferă de liniște și calm din timpul jocurilor de șah.

Dar cum nu toți știu, am zis să caut și să fac o introducere a jocului și a pieselor, iar acum mi-a fost foarte utilă o carte pe care ai mei o aveau de când erau mici, Șah pentru copii. Nu știu dacă se mai găsește, sunt totuși 13 ani de când am prezentat-o eu pe blog. Ca o paranteză, o folosesc acum pentru partea de exerciții propuse, la începutul orei, să găsească ei soluția, să analizăm situația.

Încă de la începutul activității mi-am dat seama că îmi lipsește o tablă de șah pe care să o afișez pe tablă. Cum să găsesc una magnetică era imposibil, mi-am făcut una în Google Slides, pe care pot muta piesele cu mouse-ul și o proiectez pe perete. Mai mult, am multiplicat-o și pentru copii în Classroom și le-am dat acces câte doi, să joace online. Nu vă închipuiți că toți au dat buzna, dar când găsești doi-trei ghiocei, tot te bucuri că vine primăvara, nu?

sah la scoala

Smiley are rolul de arăta cine este la mutare. După ce muți, pentru că nu ai ceas să apeși, îl pasezi celuilalt jucător.

Ce mi-am propus:

Întâi de toate, să avem clar în minte sistemul de coordonate și de a identifica în acest mod căsuțele de pe tablă. Chiar dacă nu vor ajunge mari jucători, va fi măcar primul (poate și singurul) câștig.

Apoi, unii dintre ei au mare nevoie să-și controleze impulsurile și să-și gestioneze răbdarea, să se gândească la cauza care a produs o mișcare, dar mai ales la scopul ei. De ce a mutat acolo? Ce a văzut? Ce intenții are? La ritmul în care joacă și atmosfera destul de aprinsă din sală, mă îndoiesc că ne vom așeza prea curând pe acest drum.

În cele din urmă, am zis să păstrez șahul ca inspirație pentru orice ocazie. Prima care s-a ivit a fost la arte vizuale, când am îmbinat o temă cu nonculori cu cea de perspectivă și desen și am încercat să realizăm, cu tabla în față, o piesă. Exercițiul s-a dovedit foarte greu în unele cazuri, iar pe viitor nu este deloc promițător, dacă am în vedere geometria în spațiu.

desen sah

Piesele favorite

Deocamdată sunt încântați și abia așteaptă activitatea. Le place să joace câte doi, dar va trebui să îi conving să mai schimbe partenerii. De luna trecută avem și o colegă nouă, o fetiță din Ucraina, cu care, dacă abia ne înțelegem cu ajutorul Google Translate, în limbajul șahului nu avem nicio problemă. Momentan îi zvântă pe cei care au curaj s-o înfrunte și, dacă acceptă, aș vrea să pun în scenă un basm clasic, „Șapte dintr-o lovitură“ și să facem un joc de simultan. Dar despre aceasta sper să vă povestesc cu altă ocazie.

Școala unde „muieți-s posmagii”

Ion Creangă e considerat azi prea greu pentru copii și îl scoatem din lista de lecturi. Poveștile i le citim repovestite, de parcă există persoane care să se ridice la înălțimea talentului său de povestitor și să-i căsăpească opera. Însă Ion Creangă nu e pentru cei care nu vor să facă niciun efort, exact ca leneșul din povestea sa. Doar că, în ultimul timp, leneșul este lăudat, iar sătenii – condamnați.

M-am săturat de atâta văicăreală, nimic nu ne convine, e prea-prea sau foarte-foarte. Cum e aerisirea programelor – dacă le mai aerisesc mult pe unele, nu știu ce mai rămâne din ele. Vrem reformă, dar să nu investim nimic. Din păcate, nici măcar efort.

Regretabil, baghetele magice există doar în povești, dar peste tot nu văd decât oameni care cer insistent câte una. Și, presupunând că am face rost și am schimba peste noapte dovleacul putrezit în caleașcă (am avea școli moderne, utilate, profesori calificați și tot ce ne trebuie), tot am avea o mare problemă:

Mentalitatea conform căreia învățarea nu presupune niciun efort!

Nu am reușit să citesc în nicio carte, dar în niciuna!, despre procesul de învățare care să se producă de la sine, să aibă efecte profunde și să garanteze reușita. Ca să înveți, trebuie să vrei să o faci, să „semnezi” acest pact cu diavolul că accepți, de bunăvoie și nesilit de nimeni, să te chinui și să te străduiești, să devii altceva decât ești. Să te schimbi, căci asta înseamnă învățare eficientă: producerea unei schimbări profunde.

Și, la naiba, doare! Nu știu dacă fluturii simt ceva când, în cocon, se transformă, însă în jurul meu văd doar doritori ca nimic să nu doară și totul să pice din cer la școală când punem la cale un simulacru de învățare, bine colorat și presărat cu dulciuri și cântecele.

Da, poți învăța prin expunere la o anumită informație, dar schimbarea care se produce este superficială și nu este de durată. Să înveți cu adevărat presupune implicare, dorință și efort.

Ce vor elevii azi?

Să vină la școală, să stea pe telefoane, dar lecția să le intre pe o ureche și să le rămână agățată undeva? Fără să se străduiască! Temele!? Noua modă e că traumatizează copilul. Tema este, în esență, acel moment de sinceritate al copilului cu el însuși: am înțeles sau nu ce s-a discutat la școală?

Și, bineînțeles, vor să nu facă nimic, dar să aibă note fabuloase. Nici nu mai spun mari, căci toți visează 10 pe linie, dar obținut dormind adânc și jucându-se pe consolă.

Școala fericirii

Pe acei părinți care încep cu „eu vreau să fie fericit la școală”, i-aș întreba când au citit ultima dată Pinocchio și dacă își amintesc de Insula Plăcerilor. Acolo ajungeau copiii care… nu voiau să învețe. Inconștienți, ei asta își doresc.

La școală te duci în primul rând să înveți. Serios, profund. Apoi să socializezi cu cei de vârsta ta. Și, oricâtă libertate am avea, uneori aceasta nu funcționează în dublu sens. „De ce să învăț asta” nu e o întrebare la care să primești mereu răspuns, cât timp ești prea lipsit de experiență ca să vezi imaginea de ansamblu.

Trebuie să înțelegem odată pentru totdeauna că nu poți să știi să repari o mașină dacă nu ai învățat structura și nu cunoști uneltele cu care o poți face. Așa și la școală. Nu poți „face” dacă, anterior, nu ai „pus” ceva acolo, la dospit. Nu putem lucra cu informații fără să le cunoaștem în prealabil. Iar ca să știi trebuie să stochezi în memorie, logic, alcătuind structuri, nu mecanic, la grămadă.

Însă am înțeles…

Marea majoritate a celor care acum sunt părinți și care, la vremea lor, au luat școala în serios, nu mai sunt în țară. Au mai rămas câțiva care încă încearcă să își țină copilul pe un drum decent.

Dar sunt și mulți pentru care școala era locul unde plecai de-acasă, iar acum sunt foarte vocali privind inutilitatea efortului de învățare. La ce îți trebuie să știi să scrii corect? Să calculezi? Să gândești? Ei au „reușit” și fără ele să se înalțe și să se reproducă ca specie. Pentru copiii lor, ei vor doar o diplomă, ca să salveze aparențele, și multă „fericire”. Roz și musai cu sclipici, dacă se poate.

Dilemele unui pierde-vară

Undeva, cred că prin luna iulie, circula pe rețele un banc: Ce este un pierde-vară? Un profesor care învață toată vara pentru examene. N-am râs, căci la vremea aceea aveam toată vara deja tăiată din calendar tocmai pentru asta.

Nu îmi dau seama dacă data de 30 august fixată pentru examen a fost anunțată înainte sau după ce sinistrul a decis începerea școlii pe 5 septembrie. Dar știu că atunci când s-a anunțat și cea de-a doua zi de examen am realizat că, de fapt, anul acesta nu am concediu. Nu mergem toată familia, să stăm să ne prăjim liniștiți… Am furat totuși trei zile la mare cât a fost Iris în tabără, dar cu stres și mustrări de conștiință că îmi ies din ritm și vara aceasta altele sunt prioritățile.

Pe 30 august a fost ultima zi de examen și prima zi de muncă și acum, înainte de primul clopoțel, mă simt mai obosită decât am fost vreodată. În 9 luni am avut doar vacanță de Paști. Dar cum să îi pese sinistrului de ființele pe care le îndeamnă grămadă la muncă pe plantația școlii, prost plătite și veșnic amăgite?! Ce bine ar fi prins încă o săptămână de vacanță!

Nu e bine să citești prea mult

În urmă cu 19 ani, când venea pe lume Andreiul meu, m-am dus să nasc de parcă aveam examen la medicină. Citisem și înțelegeam cam tot ce se vorbea în jurul meu, eram atentă la orice… Și când l-am văzut prima dată am dezlănțuit întrebări în cascadă. Moașa râdea, mă lămurea, dar mi-a zis că uite, dacă citesc prea mult, nu pot să stau liniștită, îmi fac griji.

Cam așa fu vara asta. Am stat și am învățat. Am citit din nou cărțile pe care le aveam din facultate, am înțeles lucrurile altfel acum, la câțiva ani distanță. Și, normal, s-au conturat o sumedenie de alte întrebări la care atitudinea zeflemitoare a sinistrului nu aducea niciun răspuns.

Fundamentală a fost pentru ce mă spetesc eu în halul ăsta dacă oricum îmi trebuie doar un examen de pedagogie ca să predau?! Extrem de „motivantă” declarația! Știrile privind salariul care crește doar în visele noastre și toate celelalte, una mai stupidă ca alta, mă înfuriau și îmi creau o stare de i-aș fi îndesat pe gât, fără milă, pagină cu pagină, toate cărțile de pedagogie de pe birou.

Și-a bătut joc de noi în așa hal că ți-e rușine, îți vine să intri în pământ când te întreabă cineva cu ce te ocupi și tu spui că ești profesor. Se uită unii la tine de parcă ai cutia milei agățată de gât! Sau și mai și, de parcă ești preș de șters picioarele…

Câte umilințe poți îndura

De vreo 7 ani, de când zic eu că au luat-o lucrurile razna fără cale de întoarcere în școală (adică cam de când părinții își caută „dreptatea” și contestă orice începând pe facebook și terminând la inspectorate și minister) mi-a fost dat să văd multe și să îndur și pe pielea mea lucruri pe care nu mi le-aș fi închipuit. Mi-au dat o dispoziție de n-am cuvinte… să îmi pun bocceluța în vârf de băț și plec în lumea largă.

De ce-ai mai făcut atâta școală dacă vrei să pleci? m-au întrebat unii. Pentru că e greu să mai vezi persoane care nu știu să scrie corect că îți contestă „competența de evaluare”, sau te încadrează la „zero emoțional” și alte jigniri foarte greu de digerat.

Dacă mă bucur că unele dintre examenele de profesor le-am luat cu note maxime, e pentru că le poți închide gura unor astfel de exemplare umane care îți aruncă fără jenă în față „sunt sigură că ai luat postul ăsta cu un amărât de 5, acolo”. Și doamne, câte de-astea s-au strâns în ultimii ani, iar eu nu știu câte mai pot duce pe picioare, căci în genunchi nu vreau să merg.

Însă ceea ce face sinistrul în ultimul timp e picătura care umple paharul. Efectiv stau în prag, o mână pe clanță, o mână pe întrerupător. Ce fac? Sting lumina? Închid cu durere încă un capitol din viața mea?

Pot. Știu că pot!

Pot și să rămân, pot și să plec. Și sunt balanță… Și râd. Am gândit întotdeauna pe toate părțile deciziile pe care le-am luat în viață. Le-am luat greu, iar unele au lăsat urme adânci. Însă știu că atunci când le iau, nu mă uit înapoi. Pentru mine, învățământul a intrat sub un semn de întrebare.

Masa corpurilor. Kilogramul. Gramul

Masa corpurilor: kilogramul și gramul

Scenariul activităților dedicate măsurării masei corpurilor era oarecum asemănător cu cel al lecției pentru măsurarea capacității vaselor, doar că mult mai simplu de organizat, cel puțin în teorie. Pregătirile i-au implicat de această dată pe părinți, rugați să trimită la școală cântarul de bucătărie. Știind ce a pățit al meu (precedentul), am sperat doar că fiecare părinte va face instructajul potrivit cu copilul din dotare. Asta nu înseamnă că au și priceput!

De la prima oră (alta decât matematică), le ridicau, porneau, zgâlțâiau, de nu mai știam cum să îi potolesc.

Nu ne vor mai da niciodată nimic părinții să ne jucăm la școală dacă le stricați! sau Dacă îl scapi, îl poți pune la gunoi, se strică!

Într-un final, după două ore de așteptare, le-a venit timpul. Bine că nu măsoară corect decât lăsate din mână, că așa drag le era de ele! Am lucrat pe grupe, căci nu aveam cazul fericit de echipă formată din cântar+copil, a mers cântar+copil x 3, așezând cântarul și stăpânul la mijloc. 

Cât înseamnă un kilogram?

Înainte de a răspunde la întrebare, a fost nevoie să ne amintim cum se scrie litera K de mână, apoi și k. Prin caiete erau așa, niște struțo-cămile între HK sau Hh, numai ce trebuie nu. Uite cum trece anul și uităm!

Apoi am luat câteva pachete cu alimente. Normal că orezul are un kilogram, dar sarea parcă nu, punga e mai mică. Mi-au amintit de bunicul și întrebările lui încuietoare: ce cântărește mai mult, un kilogram de sare sau un kilogram de lână? (asta în timp ce bunica torcea și bunicul lua un braț mare, la derută…) Au picat în plasa fulgilor de cereale, care păreau mult mai mari ca dimensiune a pungii. Și… în cea a cutiei goale de cereale, pe care au încadrat-o direct la 1 kg, fără să se asigure că este și ceva înăuntru. Ne-am gândit la pungile cu chipsuri, pe care le vânează ei, dar care sunt mai mult goale. Așadar nu ne lăsăm păcăliți de dimensiune. 

De la bunica am împrumutat un cântar cu arc și am pus tot ce aveam în sacoșă. Ne-am dat seama că nu prea indică cine știe ce exactitatea masei, e undeva „pe-acolo”, dacă îți convine să plătești cu aproximație la piață. 

Balanța din plastic am luat-o mai mult pentru impresia artistică, nu neapărat pentru măsurători. O folosesc în fiecare an să înțeleagă conceptul (mai ales la aflarea numărului necunoscut), căci au încă atât de multe exerciții cu acest principiu. După ce m-am chinuit nițel să o echilibrez, am reușit să așezăm pe cele două talere sarea și orezul și să le admirăm cum stau în echilibru. 

A urmat distracția lor.

Am cântărit tot ce găseam pe bancă, apoi făceam licitație – de fapt, compararea numerelor. Gigeluș, cât are stiloul tău? 20g. Dă cineva mai mult? 

Tema pentru acasă a fost să își cântărească ghiozdanul pentru a doua zi… gol și, separat, tot ce își iau la ei. Am fost curioasă să văd și eu acel ghiozdan care gol are 35g, cum scria în caiet, ca să înțelegem apoi, încercând să elucidăm misterul, că nu trebuie să „atârne” obiectul de pe cântar, dacă vrei să afli masa corect. 

A doua zi am continuat joaca cu cântarul. De data aceasta am desfăcut punga de sare, am improvizat talere din farfurioare și am început să calculăm. Cel mai simplu a fost să cântărim, pe rând, două cantități, apoi să vedem cât au împreună, făcând și adunarea, testând și cântarul dacă indică corect rezultatul nostru. Sau să aflăm pe care taler e mai mult/mai puțin și cu cât. 

Mai dificil a fost cu înmulțirea. I-am cerut să pună pe taler o linguriță de sare, pe care am cântărit-o. Cum erau din lemn, fără scobitură, nu putea trece de 10g, ca să iasă din tabla înmulțirii. Apoi i-am cerut să adauge astfel încât să fie de 7 ori mai mult. Mai e de lucru, 1×7 = 7, adică nu 1+7=8 lingurițe. Nu le-a venit să creadă, după ce au adăugat încă șase, că a indicat cântarul exact 56g (lingurița avusese 8g). Adevărul e că nici mie, mă așteptam să corectăm un pic eroarea… 

După înmulțire, împărțirea

Am adus la catedră unul din cântarele copiilor. Am scris pe tablă 72g și le-am cerut să îi afle jumătatea. Greu… dacă le scriam 80 făceau imediat. Posesorul celui de-al doilea cântar a cântărit pe taler 72g de sare, apoi i-am zis să mute pe celălalt cântar câte puțin, până când cele două cântare arată aceeași masă. S-a prins repede că scade într-o parte și crește în cealaltă, simultan, și am ajuns curând la rezultat. 

Provocarea a fost să aflăm sfertul lui 100. Am mai împrumutat alte două cântare, să împărțim la 4, și trei eroi care mutau din talerul plin în cele trei goale. Ce mai conta cum arăta catedra, că am mai adunat ce căzuse pentru a completa cantitatea dispărută din exces de zel, la final arătau toate 25g. Am și calculat, să fim siguri. 

Masa corpurilor. Kilogramul. Gramul

După ei, ar fi trebuit să o ținem cu joaca aceasta toată ziua, mare dezamăgire a urmat când am anunțat că s-a terminat ora. 

Doamna, când urmează „timpul”… venim cu ceasuri?