După o primăvară care nu a venit atât de veselă cum aș fi vrut, a răsărit totuși soarele. O clipă a durat și, în februarie, mi-am mai adunat câteva cioburi de inimă, să le lipesc cu grijă la loc. Cip, mica minune ce-mi aducea zâmbetul pe buze ori de câte ori pereții răsunau a singurătate, a plecat într-o altă lume. Mă încăpățânez să cred că există o altă lume în care animalele merg, după ce ne părăsesc, deși mi s-a explicat frumos că nu e… de aceea trebuie să ne purtăm frumos cu ele în această lume, căci nu vom avea ocazia să ne îndreptăm faptele.
N-am suferit singură, și decizia Irisucăi a fost să ne luăm o pereche de veverițe siberiene. Am așteptat… nu știu cum să descriu perioada, care se lăsa cu lacrimi amare la fiecare pomenire, și mesaje insistente la fermă, mai ales după ce s-au născut… Vacanța de 1 mai a devenit duminică seară excursie de adus puiuții, și luni eram la Dunăre, în expediție. N-am avut nimic de zis, Iris i-a ales. Eu doar am semnat factura… și, ca orice părinte care îi ia animăluț copilului, mă ocup de acele detalii nesemnificative, din categoria hrănit, curățat & co. Pentru prima am primit ajutor de la Animax, cu hrană specială pentru veverițe, inclusiv siberiene, chiar și hrană vie. Comanda a inclus și viermi de făină, și am plasat-o folosind aplicația magazinului pentru mobil. Le-am luat și tub de fâș, am mai avut la hamsteri, și văd că le place. Pentru a doua… răbdare multă.
Dar prima problemă adevărată a fost botezarea puiuților. Cip & Dale nu se mai putea. Așa că am căutat cupluri celebre… Bonnie & Clyde nu s-a aprobat, că nu sunt hoțomane, oricât de veverițe ar fi ele, și nici finalul nu e de bun augur. Copiii au căutat pe net și dădeau variante, am ajuns la personajele din Amurg, dar Bella am avut un hamster. Însă Edi a rămas pentru băiat. Ne mai trebuia pentru fetiță… și… după încă vreo 50 de kilometri am ajuns la Dori. Cu i, nu y, că nu e pește. Finding Dori a rulat deja de 2 ori, că fetița ne râde în nas și a vrut să ne arate că trebuie să mai dăm cu aspiratorul pe după mobilă.
Eu sunt fericita „mamă” de aproape-gemeni, că nu sunt frați. Dimineață, singură cu puiuții acasă, nu știam pe care să-l mângăi, pe care să-l alint… mi-am zis că tocmai am aflat că în viața mea există loc și timp, doar că nu l-am descoperit eu. Mă văitam că n-am timp… tocmai am aflat că se poate face. Și nici nu simți!
Urmează o perioadă grea, în care eu am enorm de lucru și de învățat. Presimt că o să învăț, la propriu, cu veverițele în cap, spre invidia totală a Irisucăi, care azi voia să lipsească de la școală, doar să stea cu ele. Mi-am amintit de scuzele acelea… doamna, mi-a fătat pisica… și am trimis-o la școală! Sper doar să se obișnuiască repede cu noi!
Edi e mai liniștit, stă imediat la mângâiat între urechi, deși pare neîncrezător. Dori… își merită numele. După ce cârâie ca o broscuță, dacă o ții la căldurică, e de nerecunoscut.
În curând, noi aventuri.
