Ce fac băieții la baie…

Nu, nu e o glumă. Dar necesită o completare: ce fac la baie, la școală, băieții mici, de se aude pe hol de parcă trec prin chinurile iadului acolo? Nu știu cum e prin alte școli cu copiii în pauză, dar la mine parcă îi atrage un magnet puternic să intre și să stea în toaletă. Nu mai am idei … ce să mai fac să-i dezvăț și asta probabil pentru că nu reușesc să înțeleg de ce se duc!

Am ajuns prima dată după ei la începutul anului, când au cerut voie și au uitat să se mai întoarcă. Totuși, cât poate sta un copil de șase ani să își facă nevoile?? E drept că se lupta cu pantalonii… Alții se luptau cu pișoarele, prea înalte pentru ei. Apoi la pauza de masă, când trebuie să se spele, e o chirăială înfiorătoare acolo. Am aflat și de ce… de la 18 băieți care se spală pe mâini la două chiuvete, grămadă, clăbucul iese… ghici, prin sifonul din pardoseală. Unii aveau rolul să facă clăbucul să „crească”, la chiuvetă, ceilalți să șuteze, ca la fotbal, mingea ieșită deasupra gresiei.

Apoi, se bălăcesc. Normal. Ce să facă altceva? Se stropesc… bine, ok, vara e fain. Însă în prag de noiembrie să îți torni apă în cap și să vii cu tricoul leoarcă? Când îi trimit la spălat repet mereu cu ei: „nu alergăm, nu ne împingem, nu ne stropim și nu țipăm”. Ți-ai găsit. Vise, nenică… când au trecut de pragul clasei o zbughesc pe hol și începe dezastrul. Mă străduiesc să îi scot prima la spălat, să nu se intersecteze cu celelalte clase. Nici nu e greu, cum se sună de ieșire, după urletul de scăpat de la  fericire că e pauză fac imediat rândul. Când vin și de la celelalte clase, e jale.

Erau doar ai mei în toaletă și auzeam de la două săli distanță niște urlete care necesitau intervenție. Doi erau în cabină, alți doi țineau de ușă, unul de-o parte, unul de cealaltă, restul admirau spectacolul. Trânteau ușile și țipau… Culmea, cel mai tare și mai zgomotos era un băiețel care altfel era în clasă pâinea lui Dumnezeu! Acolo refula și el, probabil…

Când sunt de serviciu pe culoar sunt chiaună. Nu știu unde să stau căci parcă intuiesc unde nu sunt. Dacă sunt pe culoar, e dezastru în clasă, dacă stau spre toalete, se bat în capătul celălalt. În ziua de luni nivelul de stress ajunge la o cotă la care cu greu pot funcționa. Cinci clase care se tăvălesc pe jos – nu contează când s-a spălat ultima dată pardoseala,  care se îmbrâncesc, aleargă, sar unul în spatele altuia, se izbesc de pereți… Ba mai ies cu câte un chupa-chups în gură, cu bățul atârnând, de numai un miracol face ca din atâtea jocuri stupide și violente să nu se fi ales vreunul până acum cu bomboana împinsă în gât sau bățul înfipt în cerul gurii.

Degeaba răgușesc, „nu alerga”, nu contează că sunt copii mici, fete, profesori… Nu sunt o persoană religioasă, însă lunea am din ce în ce mai mult convingerea că numai niște rugăciuni sincere mă ajută să scriu la ora 12 în procesul verbal că nu s-au înregistrat incidente.

pauza scoala

Legați copiii în pauze!

O dilemă al cărei răspuns nu se arată prea curând la orizont este aceea referitoare la activitatea copiilor în pauzele de la școală. Căci, ca în orice secundă a vieții lor, mai ales dacă sunt născuți în secolul XXI (2001 anul de început, prietenii știu de ce!), controlul adultului trebuie să intervină masiv. Nu cumva să aibă dreptul să decidă singuri ce să facă cu 10 minute din viața lor!

În ziua de azi, un copil de gimnaziu – luăm exemplu de învățat în program de după-amiază – se trezește dimineața și se apucă la 7:30-8:00 de teme. Asta dacă de-cu-seară și-a mai rezolvat din ele, și-și permite luxul de a dormi mai mult. La 10.30 începe să se pregătească de școală, la 11 pleacă, căci nu știi cum e traficul… plus că trebuie să ajungi măcar cu jumătate de oră înainte de cursuri să… te relaxezi cu colegii. Cinci ore la școală, o oră în drum spre casă, mâncat de seară, stat un pic cu mama (sau veverițele, cine are 🙂 alt animal, după caz ), și apoi la teme… că doar nu le lași pe a doua zi pe toate… nu?

Zi de zi, seară de seară…

Activități recreative – în weekend. Timp de a ieși la joacă, cu prietenii, nu există. Acum, într-a cincea, la o școală ce nu e în cartier, copiii sunt risipiți prin tot Bucureștiul. E o întreagă aventură să strângi gașca. Timpul lor rămâne doar pauza, în care, fără să-și dea seama, satisfac o nevoie primară a organismului lor în creștere:

Nevoia de mișcare

Oasele cresc, inima bate mai repede, regimul de muncă la care sunt supuși e unul cumplit… iar ei trebuie să STEA. Pe scaun, să scrie, să citească, doamne-ferește să nu treacă orele rezolvând zeci de exerciții. Și, când se ivește ocazia, parcă sunt iepuri scăpați din cușcă…

O temă de dezbatere la fiecare sosire acasă e aceea privitoare la activitatea intensă din pauză. Pentru că… la 11 ani gașca se joacă… (zombie, fete contra băieți, leapșa, sticluța cu otravă ș.a.). Toate sunt bazate pe alergare, muncă în echipă să îi prinzi pe ceilalți, sincronizare, atenție, viteză de reacție, ce mai, o sumedenie de deprinderi și abilități care cu siguranță le sunt mai folositoare pe termen lung decât adunarea puterilor cu aceeași bază (asta ca să nu dau un exemplu de la educație tehnologică, preferata mea la clasa a V-a). Ca să nu adăugăm faptul că mișcarea ajută limfa să circule prin organism, oxigenează creierul, contribuie la eliminarea toxinelor…

Dar…

Știu că a mea copilă e înnebunită să iasă la joaca asta din careu. În clasele primare aveau sala la etajul 2. Nu ieșeau în pauză, că erau și „cei mari”, și nu cumva să apară incidente. Se mai alergau pe coridor, dar așa, timid, că erau calorifere, dulapuri, apă pe jos… joaca în pauză nu exista de fapt…

Acum are sala la parter, în dreptul ușii de ieșire în careu. Nebun să fii să stai în clasă! Și aleargă din tot sufletul, se întorc în clasă când se sună, roșii la față și transpirați, dar maxim de fericiți!

pauza scoala

Cum să te deplasezi în siguranță cu tot corpul…

Care e problema?

Păi… problema e că profesorii nu văd cu ochi buni joaca lor. Că se accidentează. Corect. Din cauză că n-au alergat când erau mici, acum se împiedică repede, nu au reflexele formate. Să alergi pe teren zgrunțuros, cu ceva pietricele, nisip, e o dovadă de maxim control al echilibrului, de analiză senzorială și reacție rapidă. Să frânezi la timp și să nu intri în perete, să cazi, dar nu cu capul înainte, ci să ai reflexul întinderii mâinilor, să-ți restabilești echilibrul fără să pici, dacă ai dat peste un mic obstacol… Toate se învață în timp, și se învață alergând.

Aș paria că, lăsați în pace, și îngrijiți la nevoie, vor avea din ce în ce mai puține incidente…

Iris umblă la ea cu trusa de prim-ajutor de la cercetași. Betadină, plasturi, și îi îngrijește pe toți, doar să nu fie nevoie să mai audă doamna dirigintă că s-a mai julit careva. „Suntem pe cont-propriu”. Cu alte cuvinte, pentru orice se întâmplă la joacă, sunt răspunzători.

Pasiunea cu care își apără cauza, seară de seară, când îmi povestește ce profesor le-a mai făcut observație, este, pe alocuri, amuzantă. Pentru mine, cel puțin, căci nu pot să pricep de ce se consumă atâta adulții cu jocurile copiilor!

Ce făceam în pauze, acum 30 de ani

Nu îmi amintesc să ne fi zis cineva, vreodată, să stăm cuminți în clasă în pauză. Era vai-și-amar dacă te prindea directorul în clasă și nu erai unul din cei doi elevi de servici. Iarnă, vară, toată lumea era afară (mai ales dacă ningea). Jocuri? Nu mai știu cum se numeau, dar alergam până înnebuneam. Când ne-am mai domnișorit oleacă, am trecut la chestii mai soft, gen elastic și coarda. Doaamne, am încercat acum să fac o „moară”, mi-a ieșit sufletul!

Nu conta că era înainte sau după revoluție, școala generală a însemnat joacă în careu.

Ah, da, uite, îmi amintesc un joc la care doamna noastră era să leșine când ne-a văzut! Mariana E. mă lăsa să mă prind cu picioarele de gâtul ei (a se citi că mă țineam din gambe, și, ca să te prinzi, trebuia întâi să faci lumânarea) și începea să se învârtă cu mine, până „zburam”! Așa, cu mâinile întinse! La „aterizare” erau mereu pe fază alte colege, nu picai niciodată. Normal că zburau doar așchiuțele, că doar nu eram inconștiente… Oricum, pe terenul cimentat din spate se făcea la greu roata, tumbe cam cum vedeam în probele de la gimnastică-sol, iar podul din aruncare, șpagat, erau probe de excelență. Inutil să spun că nu-mi amintesc să fi avut vreo pereche de ciorapi întreagă, iar talentul la cusut l-am exersat de atunci, să le fac cât mai ascunse, să nu le vadă mama…

Si… eu cu cine votez?

Eterna întrebare, când ți se pare că toată lumea are dreptate. La toamnă voi avea clasa mea. Varianta în care să nu-i las afară nu există. Și totuși… aștept să-mi spuneți, ca părinți în primul rând, ce îi reproșați de fel cadrului didactic dacă odrasla s-a rănit la joacă. Includ aici accidente, nu răutăți între copii: genunchi/palme/coate julite… ori nas/frunte/barbă, dacă nu are exercițiu… Orice se poate întâmpla din joacă.

Hai, încurajați-mă!

 

PS: vă rog, fără varianta cu „transpiră!”, de asta sunt sătulă din parc…