Din nou, cu postasi

Pentru cei care mă urmăresc de ceva mai multă vreme acest articol nu va fi o noutate. Am o problemă de adaptare cu instituţia "Poştei" Române, şi mai ales nu pot înghiţi poştaşii.

Norocul meu este că de obicei bate la uşă o doamnă poştăriţă tare simpatică. Dar… vineri n-am avut noroc.

Mi-am început ziua aiurea. A avut proasta inspiraţie să consider că recenzor şef la RPL nu e chiar aşa mare chestie, aşa că m-am oferit. Vineri la 8 dimineaţa eram la circumscripţie, că, deh, bucureştenii se recenzează online, primaria printează mailurile, şi le trimite recenzorilor şefi, care mai departe le distribuie recenzorilor să le introducă în mape, la locul lor, acolo unde ar fi trebuit să fie dacă cetăţeanul ar fi dat datele la uşă. Dar… nu, cetăţeanului nu-i place mutra recenzorului, se recenzează singur. Printează chestionarele, pun pariu ca cel putin 20 de pagini, le completează, le scanează, le trimite pe mail la primarie. De-acolo primaria printeaza iar. Coală albă, de xerox, şi chestionarele pleacă cu poşta (româna) la circumscripţie. Şeful de circumscripţie cauta adresa, caută sectorul, sună recenzorul şef, care se prezintă la circumscripţie, ia chestionarul, suna recenzorul din teren, care vine şi el, ia chestionarul, şi îl pune frumos în mapă… la numărul lui nea’ Popescu, care n-a avut chef să-i dea datele la uşă… Aţi ameţit deja? Şi eu.

Cam aşa a început ziua de vineri. Nervi… La 12 alerg acasă, căci trebuia hrănit şcolarul. Mă dezbrac repede, rămâm în tricou, pun mâncarea la încălzit… Sună telefonul. Unul din cei 10 recenzori ai mei, ameţit de re-re-renumerotarea chestionarelor, căci nu mai ştia care din numeroasele note primite e ultima şi cum numerotează chestionarele. O mână pe polonic, una pe telefon, mai criceşte şi copilul să se dezbrace şi să se spele pe mâini. Şi… bate la uşă, de parcă voia să-mi dărâme uşa. Deschid din reflex, căci eram lângă, constat că e un domn, îmi dau brusc seama că sunt în tricou şi îl rog să aştepte 2 sec. Dau să închid uşa, dar nu mai reuşesc, căci la uşă încep urletele… da’ unde vă treziţi, doamnă, ce, eu stau să vă aştept?? Timpul meu costă bani!!! Cine e X?? Mă blochez, las îmbrăcatul, uit că vorbesc la telefon, crap uşa, spun că e soţul meu, şi-l rog totuşi să stea 2 sec. Greşeală fatală, urletele încep şi mai rău. Încă şocată, cum îşi permite un funcţionar să urle la mine! Mă dezmeticesc, între timp îmi dau seama că semnasem pe confirmarea de primire. Dar poştaşul continua să urle că timpul lui costă bani! Îi cer numele. Da’ la ce vă trebuie numele meu??? Să vă reclam! Daaa??? Să mă reclamaţi?? Duceţi-vă la poştă dacă vă plictisiţi, şi vă spun ei cum mă cheamă!! Şi a plecat pe scări, tot urlând, că am avut tupeul să-i mănânc timpul lui atât de preţion, care costă bani…

Am închis în cele din urmă telefonul, am hrănit copilul, şi am plecat spre circumscripţia de recensământ. M-am abătut de la drum ca scufiţa roşie, pe la oficiul poştat de care aparţin. Doar mă plictisesc, nu aveam chiar deloc treabă, nici nu mă asteptau vreo 500 de formulare de verificat şi semnat… O găsesc pe şefă, care îmi spune că… e un angajat problemă, aşa se poartă şi cu ele, nimeni nu se înţelege cu el, că mereu creează incidente… dar ce să facă, căci n-au personal, şi nu-l pot da afară! Că o să-i dea un avertisment verbal, dar să nu mă aştept la scuze…

A început să-mi sune iar telefonul, aveam trei oameni care mă aşteptau… şi am plecat. Mi-am dat seama că nu am cerut număr de înregistrare la plângere… dar nu mai aveam timp să mă întorc.

Unde am greşit?! Nu mai e valabil că un funcţionar trebuie să zâmbească tot timpul?

Acum îmi fac curaj, căci peste o săptămână trebuie să ajung la poştă cu cele 16 premii ale participanţilor la concurs. Mi-e groază de cele 16 mici formulare care trebuie completate, de cele 16 operaţiuni individuale pe care doamna de la ghişeu trebuie să le facă pentru fiecare plic în parte… de ora pe care o voi sta acolo cu siguranţă, de disperarea celor din spatele meu, când vor vedea că scot 16…

Şi dacă nu înţelegeţi de ce mi-e aşa groază…