Şi a venit şi anul acesta. Nu pentru că am fost cuminţi, nu pentru că am fi meritat în mod deosebit, ci pentru că suntem copii. Şi încă credem în el. Nu ştiu ce a fost diferit acum. Poate un an în plus, sau un an care se tot adaugă şi ne depărtează de copilărie. Poate cu fiecare an începe să se simtă diferenţa dintre generaţii. Dar anul acesta, mai mult ca niciodată, am simţit că mai repede au pereţii urechi, să mă asculte când vorbesc cu ei, decât copiii.
Luna decembrie a fost o luptă continuă şi şantaj, eu refuzând să fac pe curierul şi să duc scrisorile moşului, ei uitând la 5 secunde dupa ce au promis că se cuminţesc. Şi, deşi au fost momente în care am ameninţat că îi dau moşului altă adresă, şi să nu ne găsească acasă, am ajuns la un compromis… doar l-am rugat să dea o mână de ajutor la urecheala virtuală, poate… poate! el are mai multă influenţă. I-am lăsat în cele din urmă să scrie scrisorile.
Iris încă crede cu tărie în Moş Crăciun, deşi mi-a spus că cel de la serbare sigur era deghizat, că i se vedea părul negru pe sub barbă, şi i se dezlipea mustaţa. I-am zis că are dreptate, nu era moşul adevărat. Cel adevărat nu a vrut să vină la ei, cum nu a vrut să vină nici la Andrei la şcoală, căci s-a hotărât de anul acesta să viziteze numai copiii care merită. Iar clasa lor – de viitori şcolărei mai obraznici ca iezii cei mari ai caprei – a fost trecută pe lista neagră. Cadou de la moşul-grădi au primit un cozonac şi ceva dulciuri. Mami, moşul cel adevărat nu ne-ar fi adus niciodată aşa ceva! Ar fi pus măcar un ou cu surprize, să avem o jucărie cât de mică! În plus, nici nu ştia cum ne cheamă! Clar nu era moşul!
Dar, în naivitatea celor 6 ani, îl aştepta să vină acasă. Ştiu că o să vină, a venit şi anul trecut! Ştiu că nu am fost la fel de cuminte, dar el e bun şi iertător! Bradul am reuşit să-l facem chiar pe 24. Aproape că îmi dădeau lacrimile când vedeam bucuria şi entuziasmul cu care a prins pe crenguţe ornamentele ei. Globul de acum doi ani, zâna de anul trecut… şi enorma ghirlandă de anul acesta. Nu mai avea răbdare, să o ridicăm odată să pună steaua în vârf. Eu sunt cea mai mică din familie, eu trebuie să pun steaua!
În scrisoare a fost mai mult decât rezonabilă. I-a cerut moşului două rochiţe, cu pantofi asortaţi. I-a scris că a fost cuminte, doar aşa şi-aşa. Am întrebat-o de ce a cerut rochiţe. Pentru că niciodată nu ai destule! Hmmm… aici e zonă periculoasă, mai ales dacă se dezvoltă pe viitor… Dar nu a cerut jucării. M-am îngrijorat, am zis că a crescut prea repede… dar nu, copilul a spus că nu le putea cere pe toate, şi a preferat rochiţele, căci jucării oricum are.
Cu Andrei a fost mai greu. Alesese o bicicletă, i-am zis să se gândească bine, bibicletele se dau în ordinea cuminţeniei. Mai bine cere ceva ce ar putea să şi primească. După îndelungi cugetări, am ajuns la un set de Pilot Frixion. Numai că cele 3 pe care le are deja moşul le-a considerat suficiente, şi i-a adus altceva… Mi-a fost teamă anul acesta. La 8 ani, mulţi copii ştiu deja… dar încă a ţinut. Am îngheţat la serbarea lui Iris când l-a văzut pe Moşul şi mi-a spus că e fals! Aşteptam tremurând să spună că nu există deloc, dar n-a fost aşa. Cel adevărat nu e aşa înalt, şi e un pic mai gras, cu burtă! Am scăpat. Iar pentru minunea în care Andrei încă crede, trebuie să-i mulţumesc Moşului. Anul trecut Andrei ceruse o pistă, pentru boabele de fasole atunci la modă. Stocurile se epuizaseră, seara moşul tot nu avea pista când a venit cu cadourile. Dar el i-a promis lui Andrei că rezolvă, şi se vor vedea de dimineaţă, la biserică. Să vă mai spun cum a ţinut Andrei tremurând în mână pista? Şi cum de atunci Moş Crăciun există, mai real ca niciodată?
Şi a venit şi seara de Ajun. De pe la 6 seara Iris s-a îmbrăcat, a făcut ordine, a aprins bradul… să vadă moşul beculeţele sclipitoare, şi să nu cumva să creadă că nu suntem acasă. Moşul a sosit aproape de miezul nopţii, timp în care Iris a trecut prin toate stările de agregare, şi-a făcut numeroase procese de conştiinţă, şi alte mii de planuri cum să fie mai ascultătoare în anul ce vine. Pe la 11 aproape că se resemnase, Moşul e foarte supărat şi nu mai vine. Vina? A lui Andrei, normal. Ea nu fusese chiar atât de obraznică… sigur, dar mai mult ca sigur din cauza lui nu vine moşul!
Şi în cele din urmă, moşul a parcat sania… În spatele blocului, spre disperarea lui Andrei care voia muuusai s-o vadă! Copiii, un pic mai relaxaţi ca anul trecut, au trecut cu moşul la poveşti. Cum ştia moşul atât de multe? Ah, păi văzuse pe Facebook, căci e moş modern, cu cont activ. Ba chiar au bârfit un pic despre premiul la concursul de Crăciun, cum l-a trimis Iris după extragere neapărat la Bianca. Iris era deja cu gura căscată… Iar când a scos moşul rochiţele… mai aveau niţel şi se lansau în analiza noilor tendinţe la modă! Cu Andrei a fost mai grav, s-au dat ca băieţii la analiza fetelor din clasă, apoi m-am trezit că deja deturnase piticul meu discuţia spre itinerariul moşului, tări şi capitale. Veşnica poveste cu castravetele, nu contează de la ce începe, ci cum ajunge tot la acelaşi final.
Au promis copiii câte-n lună şi-n stele, numai să vină moşul şi la anu’.
Mie? Mie mi-a adus moşul un pachet enorm de bucurie. Am simţit, încă un an, bucuria de a fi copil. De a trăi din tot sufletul miracolul, cu inocenţa ochilor lor strălucitori.
Îi urmăream vandalizând cadourile, şi comentând vizita moşului… Da, încă un an magic!
Multumesc, Moş Crăciun!