Mihaela, mereu drăguţă, se gândeşte la mine. Şi cred că e prima leapşă "la ţintă" pe care o primesc. Mulţumesc!
Am spus de multe ori… respectul pentru carte se învaţă. Şi o casă în care nu există cărţi, oricât de aurită ar fi, este o casă goală. Nu ştiu, sincer, dacă în secolul XXI copiii vor mai descoperi lumea magică dintre coperţi, dar pentru noi, copiii de altă dată, era singurul mod de a evada. Încerc, şi sper din tot sufletul să reuşesc să fac o carte mai interesantă decât orice serial tv. Concurenţa e neloială, în lupta asta nu am de partea mea decât vocea (bunicică), talentul (cică am ceva urme), şi cartea… cu tiparul, culorile şi lumea ei de poveste.
Seară de seară, când aud… şi nu citim şi noi o poveste? îmi dau seama că bătălia nu e încă pierdută, mai există speranţă.
Mi-a fost teamă să nu-i pierd pe drum. Sunt paranoică, recunosc, când vine vorba de cărţi. Parcă îmi rupi mie o mână când o văd pusă pe burtă, pe noptieră. Sau cu coperta îndoită… Adăugaţi în ecuaţie un copil şi o carte, şi e destul să-mi aprindă beculeţele.
De mici am răsfoit cu ei. O carte are suflet. Poartă-te cu ea aşa cum ai vrea să se poarte cineva cu tine. Admir-o, preţuieşte-o, şi ai grijă de ea. Apoi le puneam împreună, frumos, la locul lor, pe raft. Locul unei cărţi este pe raft. Nu în pat, nu sub pat… oricât de dragă ţi-ar fi. Aici am avut şi avem mult de lucru. Albă ca Zăpada a avut cel mai mult de suferit. Iris a "iubit-o" excesiv… apoi a adus-o s-o "repar". Nu se mai repară… şi oricât aş lipi-o, nu va mai fi cea de la început. A plâns, dar era lecţia de care avea nevoie. A început să dea paginile cu grijă, şi să fie atentă să nu le rupă.
Eu, ca şi copil, am desenat pe toate cărţile ce mi-au picat în mână. Desene rupestre, sau cu ceva farmec, multe îmi aduc un zâmbet când le regăsesc. Şi… nu am avut grijă de cărţi, multe mi le amintesc şi mi-e dor de ele. Pe câteva le-am regăsit… dar, preventiv, i-am pus în gardă pe copii. Strict interzis a se scrie pe cărţi. Să nu văd pix sau creion, sunt destule caiete în casă. Dar NU pe cărţi. După 2-3 abateri pe suprafaţă redusă, şi ameninţări că le voi pune sus până vor creşte mari, au înţeles. Dar… tu de ce ai scris pe cărţile noastre? Da, eu am scris, pe fiecare carte, o dedicaţie. Pentru a şti cu ce ocazie a primit acea carte. Fiecare cadou de până acum a fost însoţit de o carte. Pentru că o carte rămâne… şi e frumos ca, pe lângă o jucărie sau un tricou, să strecori o amintire, o bucăţică dintr-o lume minunată. O regulă ce ar trebui ţinută minte, nu dărui o carte pe care n-ai citit-o, sau despre care nu ştii nimic.
Cred că cea mai frumoasă zi a fost când am intrat în librărie să iau ceva rechizite… şi Andrei m-a tras de mână… cât stai tu la coadă, pot să mă uit la cărţi? Apoi a venit într-un suflet, să-mi arate una interesantă. O enciclopedie. Şi… a început Andrei să citească. Buchisea, şi voia mereu mai mult. Nu am vrut să-l învăţ, a prins singur, de la grădiniţă, din jocuri… Acum citeşte binişor, fără punctuaţie. Dar destul cât să citească singur textele scurte din enciclopediile pentru copii. Poveşti încă le citesc eu.
A vrut la un moment dat să-i citesc din Jules Verne. I-au plăcut desenele animate după poveştile lui, şi a vrut mai mult. I-am citit… dar nu a înţeles. Jules Verne poate fi citit doar când ştii puţină fizică, chimie, geografie… Până atunci are grijă să nu ratăm nici un volum al colecţiei. Să le am când voi fi mare!
Am început să citim cărţi de copii "mai mari". Cărţi care aveau nevoie de 2-3 zile pentru a fi parcurse… Andrei ţinea mereu minte la ce pagină am rămas. Sau capitolul. Am păţit aşa când le-am citit Făt Frumos certat cu gluma. I-am învăţat atunci ce e un semn de carte… căci o carte nu se îndoaie, iar dacă vrei să ştii unde ai rămas, foloseşte un semn.
O altă lecţie, care va urma curând, căci începem şcoala, este cea a cărţilor pe care le iei "la drum". O carte citită în câteva zile se simte mult mai bine învelită într-o copertă, fie ea şi una improvizată dintr-o coală de ziar. Aşadar, vom face coperţi. Am învăţat de la tata, şi nu e greu deloc. Trebuie doar să vrei… să protejezi o carte. Erau aşa frumoase manualele, învelite în coală albastră, cu etichetă albă… pe care îmi scriam numele cu o caligrafie de pisică.
Şi ultima lecţie, care seamănă a egoism (dar e de bun-simţ), o carte se împrumută numai unuia asemenea ţie, care o îngrijeşte şi o returnează. Şi reciproca este valabilă, când împrumuţi o carte, o îmbraci, o citeşti, şi nu uiţi s-o returnezi, aşa cum ai primit-o, indiferent că e de la un cunoscut sau de la o bibliotecă. Va fi tot o lecţie în viitor, căci încă nu a fost cazul…
În rest… voi continua să vorbesc cu drag de Biblioteca Năzdrăvanilor, şi cam ce simt copii, sau de ce vor o anumită carte.
Leapşa o dau mai departe Roxanei, şi oricui va dori să o preia.