Era o zi, cu cer senin… in Bucegi

De multe ori ai nevoie de timp să te gândeşti la vacanţă… şi să-ţi dai seama cât de mult îţi lipseşte. Anul acesta am fost ambiţioasă, dar nu mi-a ieşit. Am vrut să ajungem la Omu, în schimb nu am calculat bine traseele. Nu am ţinut cont nici de pasul mic al copiilor, nici că nu mai sunt tânără şi 20kg în rucsac înseamnă ceva. Cert e că nu ne-am încadrat în timp aşa cum ne-am propus, mai bine zis am cam cedat fizic. Morala: data viitoare nu mai punem traseu de 10 ore, cinci sunt suficiente.

Să încep… am plecat pe la prânz, în toiul caniculei. Venisem seara de la mare, şi aerul încins din capitală ne-a încurajat să refacem bagajele. Aşa că dimineaţa am dat prin piaţa, am făcut repede ceva de mâncare, am mutat sacii de dormit din bagajele de mare în rucsacii de munte, am pus deasupra harta Bucegilor, am legat bocancii şi duşi am fost.

Prima seară am dormit la cort, în Sinaia, la Izvorul Rece. Curăţel, în curs de amenajare, taxa decentă: 20 ron cortul mic, de 2 persoane, 30 ron cortul mai mare. Al nostru era de 5, eram 6… :D. Budele – curăţele spre curate, aveau apă caldă seara între 9-11 şi dimineaţa între 8-10. Terasa n-am vizitat-o, aşa că nu ştiu preţuri. În camping, mulţi câini. I-am tolerat… căci mă gândeam că, dacă vine ursul, măcar are cine lătra. Erau 100m până la pădure, gardul de incintă nu părea să sperie vreun urs, dar nici nu părea atacat, aşa că am dormit liniştiţi.

Camping Izvorul Rece, Sinaia

A doua zi dimineaţă am pus totul în maşină şi am urcat la cota 1400. De aici urma să luăm rucsacul în spate, fiecare dintre noi, şi să începem să urcăm. Traseu: bandă roşie, spre cabana Vârful cu Dor. Acum ceva ani am urcat la cota 2000 pe jos, fix pe sub telecabină. Acum am aflat că traseul este chiar fain, şi nu o ia pe-acolo. Ba chiar era marcat pentru biciclete… deşi… nu m-aş da cu bicla pe-acolo, mie uneori îmi era frică şi pe propriile-mi picioare. Dar cu bocanci şi musai pantaloni lungi, scapi întreg.

Pe traseu spre cota 2000 in Sinaia

Peisajul este superb. Şi ne-a furat cu totul, că într-o poieniţă am uitat de marcaje şi ne-am luat după potecă. Eu în coada plutonului, deşirat pe 300m (că doar ursul nu trebuia să ne înghită pe toţi odată, trebuia să ne şi caute…), am fost aşadar prima pe traseul cel bun. Vodafone-ul are acoperire, aşa că i-am întors pe toţi din drum, m-am ales cu o pauză mult mai lungă decât de obicei. Şi am uitat că sunt singură în pădure, stau jos, ronţăi un măr şi fac câteva poze… Apoi fac pe lupul moralist cu copiii… niciodată nu te abaţi de la cărare, şi cauţi mereu marcajul.

Pe traseu spre cota 2000 in Sinaia

Ultima parte a traseului urcă pe drumul forestier. Abrupt, bolovănos, destul de greu de urcat. Dar am răzbit. Am privit apoi cum coboară un L200… maşina asta m-a impresionat mereu. Ar fi perfectă pentru mine, deşi alţii se îndoiesc că mi-ar ajunge spaţiul de bagaje. :D. Nu ştiu dacă e aceeaşi maşină, dar 2 zile cât am bântuit pe platou am văzut-o peste tot.

Pe traseu spre cota 2000 in Sinaia

Furaţi de peisaj, am greşit drumul. Adică… noi voiam să ajungem la cabana Vârful cu Dor, şi ne-am trezit la Mioriţa… la cota 2000. Ne-am prins apoi că era acelaşi marcaj, şi că noi trebuia să urmăm săgeata spre Padina. Asta e, "reconfigurarea traseului", noi trebuia să ajungem până seara la Peştera. Dar până una alta, era prânzul. La Mioriţa nu mai fusesem de 8 ani, de când am plecat cu clasa mea în excursie. Cabana era în renovare, schimbau acoperişul. Restaurantul – pustiu. Ne era prea lene să urcăm să mâncăm sus la cotă, aşa că am rămas. Preţurile – cam ca la mare, un pic peste chiar. Iar pentru mămăliga mea cu brânză de burduf, chiar prea piperat pentru un boţ cât era la porţie. Nu pot să zic că ne-am simţit nemaipomenit, dar ne era foame rău şi ciorbele au prins bine.

Pe traseu spre cota 2000 in Sinaia

Am pornit apoi iar la drum… poze de la cota 2000 aveam, iar când am vrut să mai facem, ne-am dat seama că eram pe muntele Furnica, unde fotografiatul este interzis din cauza obiectivelor militare de acolo. Am trecut mai departe, chiar nu aveam chef de vreo dispută cu soldatul de pază, şi ne-am pregătit să coborâm spre Piatra Arsă. Ei… o "plăcere" coborârea de pe muntele Furnica, erau extrem de încurajatori ţăruşii înfipţi pentru prevenirea avalanşelor. Dar încet, cu răbdare şi muuultă atenţie, am coborât. Drumul urma lin şi şerpuit, printr-un soare arzător. Dar adia un vânticel rece, şi mersul era o plăcere. Pentru copii era cam plictisitor, aşa că ne-au servit câteva mofturi la tavă, că nu mai merg mai departe. Ha! păi să aleagă ei, noi mergem. Ne-au ajuns din urmă. Şi de-aici Andrei nu s-a mai plâns. Doar Iris a cedat la finalul celei de-a doua zi.

Platoul Bucegi. Catre Piatra Arsa

Ne apropiem de Piatra Arsă, decidem să nu ne oprim. Drumul prin pădurile de conifere pitice ne mai oferă din când în când o palmă de umbră, şi ne mai revenim. Bine că veneam de la mare, căci altfel ne făceam frigărui pe platou. Acum 10 ani cabana nu era gata… acum au făcut şi o pistă de alergări.

Platoul Bucegi. Catre Piatra Arsa

Dar tot am trecut de pe bandă roşie pe bandă albastră şi ne-am văzut de drum spre Peştera. Puţină ciocolată, biscuiţi, am reîncărcat bateriile şi am schimbat peisajul. Pe partea "cealaltă" a muntelui nu fusesem încă, iar valea Ialomiţei nu avea să ne dezamăgească. Doar că traseul ni s-a părut înfiorător de lung… şi nici foarte uşor.

Traseu in Bucegi catre Pestera

Traseu in Bucegi catre Pestera

Traseu in Bucegi catre Pestera

Ieşim din pădure într-o pajişte… ce pare mai degrabă rezultatul unui incendiu. Marcajele sunt proaspete (am uitat să spun, marcajele au fost refăcute, o plăcere să mergi!), şi ne orientăm uşor prin iarba înaltă. Pe potecă, urme de oi… şi… eu aş zice că de câini ciobăneşti. Alţii nu sunt de acord, susţin că e labă de urs. Şi pornim mai rapid la pas.

Traseu in Bucegi catre Pestera

Urmează apoi încă o coborâre prin pădure, pe o potecă uşoară, dar abruptă. Suntem terminaţi, dar profităm de frumuseţea pădurii.

Traseu in Bucegi catre Pestera

Ba chiar am avut o surpriză plăcută, am găsit o ciupercă… două de fapt. Deşi o ştiu că e otrăvitoare, era prima dată când o vedeam.

Palaria sarpelui

La Peştera, surpriză… locuri nu erau decât la hotel. Unde oricum săreau prea mult peste bugetul nostru, şi nici măcar sauna şi masajul incluse nu ne-ar fi convins să ne luăm o cameră. Nici nu aveam noi "faţă de hotel", parcarea era plină cu Audi, BMW, şi alte mărci asemănătoare. Noi aveam rucsaci cu izoprene. Am sunat la Padina, full peste tot. La călugări la pensiune, nimic liber. Dar am decis să plecăm la Padina, era imposibil să nu găsim un loc ferit să punem un izopren. Am mai dormit noi în Apuseni în fânul de deasupra grajdului… În Padina era şi punct Salvamont, era imposibil să ne lase afară.

Pe drum spre Padina, dă norocul peste noi. Mulţumim domnului profesor, coordonatorul taberei, pentru bunăvoinţă (de fapt i s-a făcut 100% milă de noi). Şi am făcut dreapta, am lăsat rucsacii la rulotă. Aveam lanterne, saci, mai erau şi 3 paturi, suficiente. Apă – din Ialomiţa, rece şi bună… aşa cum mi-aş dori să curgă la robinet. (E drept că mi-au amortit dinţii la combinaţia apa+pastă de dinţi mentolată). Am mâncat… cu o rapiditate de necrezut. Pate- Bucegi, normal, peşte, legume, biscuiţi, ciocolată, apoi am dus repede gunoiul la tomberonul de la hotel (las’ că ei aveau ziduri să se ferească de urşi) şi ne-am baricadat în rulotă.

Traseu in Bucegi catre Pestera

Toată noaptea am dormit iepureşte. Andrei sforăia de parcă ne dădea ursul târcoale, se mai şi răsucea şi lovea cu mâna peretele subţire, parcă ar fi dat ursul cu laba. În plus, ideea de sac de dormit le era străină copiilor, am stat mereu să-i băgăm la loc în sac, să nu îngheţe. Era frig… nu să degeri, ci destul cât să te înveleşti. Am zâmbit la un sms… Să aveţi vreme frumoasă! Aici e crimă. Doamne ce plăcere să te îmbraci gros, să ieşi afară, să respiri aer curat… Of, urşii aştia, ce-aş mai fi stat cu cortul acolo!

A doua zi.

Ne-am aşezat la micul dejun, apoi am plecat să vizităm Peştera Ialomiţei, căci pentru ea venisem până aici. Despre vizită am povestit deja aici, nu mai reiau.

Telecabina la Pestera

După peşteră, mai mult sau mai puţin murdari (Andrei a luat o căzătură… era plin de noroi), ne-am recuperat rucsacii din rulotă şi am plecat spre telecabină. Planul nostru iniţial era să urcăm de la Peştera la Vf. Omul. Pe hârtie, traseu de 3 ore. Diferenţă de nivel: cca 900m. Şi toată lumea a votat să luam telecabina până la Babele. Pe traseul Peştera-Babele, doar urcare, preţ bilet: 16 ron adulţii, 10 ron copiii. Am privit cu jind din telecabină curajoşii de pe traseu. Şi cascada… ce peisaj trebuie să fie acolo, jos!

Pestera-Babele. Cascada

Şi, undeva acolo… am fi vrut noi să ajungem. Dar când am ajuns în vârf, a început ploaia. Of, încă n-am prins şi eu soare la Babele! Am coborât din telecabină, ne-am scos pelerinele ne ploaie şi ne-am echipat. Încă aveam ambiţia să mergem la Omu, când am deviat spre Babe şi Sfinx.

Pestera-Babele

Normal, la Babe şi la Sfinx, mare aglomeraţie. Partea bună e că monumentele au fost curăţate, acum vreo 10 ani, când am fost ultima dată pe-aici, păstrau urmele vizitelor "însetate de cunoaştere". Şi, dacă Babele îşi vedeau de bătrâneţile lor în spatele unui gard, Sfinxul era stresat.

Babele. Monument natural in Bucegi

De data aceasta, am întâlnit australopitecii de munte. Normal, australopitecii nu ştiu să citească, doar scrie mare pe o plăcuţă lângă Sfinx: Monument al naturii. Interzis escaladarea. Din bun simţ şi respect pentru natură şi nu ar trebui să te sui, dar australopitecul ştie să folosească camera foto a telefonului şi să arunce pe jos doza de bere, nu să citească. Şi, normal, să se suie până sus, să urle cât poate şi să se tragă în poză stând într-un picior. Îmi pare rău că Sfinxul nu se poate scutura din când în când să le rupă gâtul, aşa poate ar învăţa şi unii retardaţi ce înseamnă respectul pentru natură.

Am aşteptat cuminte ca ceata de autralopiteci să roiască către alte forme de relief specifice de pe platou, şi am imortalizat Sfinxul, aşa cum merită, în singurătatea lui.

Sfinxul. Monument al Naturii in Bucegi

Aşteptarea a fost umplută cu studiul aprofundat al traseelor. Şi am decis să abandonăm planul spre Omu. Mergem spre Caraiman, apoi Piatra Arsă şi coborâm spre cota 1400, să recuperăm maşina. Vremea era extrem de încurajatoare. Ploua pe Valea Ialomiţei, ploua pe Valea Prahovei, ploua la Piatra Arsă, numai spre nord nu vedeam de Coştila dacă plouă sau nu.

Ploaie pe valea Ialomitei

Ploaie pe valea Prahovei

Am ajuns şi pe coama Caraimanului. Am admirat monumentul şi Valea Jepilor Mici, pe unde mi-am promis că nu mai urc a doua oară, cel puţin nu până mi se confirmă că au fost refăcute cablurile…

Monumentul Eroilor de pe Caraiman

Valea Jepilor Mici

Cât am stat să admirăm peisajul, Irisuca a tras un pui de somn, iar Andrei stătea pe post de senzor de ploaie. Am admirat ploaia ce cădea în vale, şi fulgerele… un spectacol minunat, să le vezi cum "cad". Dar ne aştepta un drum lung… şi nu aveam să scăpăm de ploaie.

Popas în Bucegi

Normal, lipsesc pozele de pe timpul ploii. A plouat cu grindină, vreo 2 km am mers prin ploaie. Eram uzi, şi era frig, dar era atât de bine!! Ne chinuiam să memorăm senzaţia, şi să-i dăm "play" apoi a doua zi, acasă. Am văzut că nu am cărat degeaba pelerinele… şi nici folia alimentară. Cum a stat ploaia, ne-am dezbrăcat până la piele şi ne-am pus haine uscate. Apoi ne-am făcut şosete din folie alimentară şi-am pornit la drum prin băltoace. Deja era târziu, dar tot am mai scos camera, căci peisajul, după ploaie, era ameţitor.

Platoul Bucegilor

Şi… pe bandă albastră, am ajuns în buza coborârii… uite acolo, undeva, e maşina noastră. O aruncătură de băţ… Dar traseul a fost cea mai proastă decizie pe care o puteam lua. Abrut, grohotiş, total contraindicat pentru copii. Dar am reuşit să coborâm şi să ajungem lângă pădure.

Cota 1400. Vedere de pe platou

Am făcut un ultim popas… cu biscuiţi, ciocolată şi glucoză. Ne mai aştepta un drum lung prin pădure, şi se lăsa seara. Lui Moş Martin cred că i se făcea foame…

Popas in Bucegi

Recunosc că mi-a fost frică… şi am coborât rapid. Copiii se mai plângeau, dar nu aveam timp de lacrimi. Andrei voia să vadă ursul, eu voiam să mă văd în maşină. Poteca prin pădure nu era dificilă, dar şerpuia printre zmeurişuri… pe alocuri călcate dubios în picioare. Şi mă îndoiesc că erau culegătorii de frucete de pădure, vândute în vale cu 5 lei păhăruţul. Poteca a ieşit în Poiana Stânii, nicidecum mai jos, cum înţelesesem de pe hartă. Deci, încă 4km până la şosea. E drept că pe drum forestier, dar pe drumul ală ieşea şi ursul… îl văzuseră alţii. Cu chiu cu vai am ajuns la şosea, soferul a plecat să recupereze maşina. Frânţi de oboseală, ne-am aşezat pe izoprene. Ne-am descălţat, am băut puţină apă… şi am constatat că… suntem mai sus de Sinaia, singuri, în mijlocul pădurii… şi deja se întuneca. Cred că a fost cea mai lungă jumătate de oră… în care priveam pădurea şi şoseaua. Şi ne întrebam dacă părem destul de morţi pentru Moş Martin.

Mulţumesc cu această ocazie şoferului cu număr de Prahova, care urca la 1400 (să vadă ursul, normal), şi l-a luat şi pe şoferul nostru de pe marginea drumului. Maşina noastră era în siguranţă… o păzea.. Moş Martin!! Da, ursul era sus, dar banuiesc că verii lui se plimbau prin pădure.

Am aruncat repede totul în portbagaj, şi am plecat. Ne ajunsese adrenalina… şi, ca de obicei, îţi dai seama târziu la ce grad de inconştienţă ai ajuns…

Concluzia: şi tot o să ajung la Omu!

Arta pentru copii, Editura Gama

Arta pentru copii, Editura Gama

În general sunt sceptică la lucrări care includ în titlu "pentru copii" sau "primul meu dicţionar", "prima mea carte de…". Nu ştiu de ce, pur şi simplu… Aproape la fel am reacţionat şi când am primit Arta pentru copii, lucrare apărută la Editura Gama. Ne pregăteam de ziua lui Andrei, plecam la mare, n-am apucat să o răsfoiesc cum trebuie, aşa că am luat-o cu mine. Am împachetat-o cu grijă, căci formatul grafic în care se prezenta era unul deosebit, şi nu suport să văd cărţi îndoite sau murdărite (poate exagerez, dar nu suport să văd cărţi puse "pe burtă", cu colţurile pliate, şi înnebunesc de-a dreptul dacă păţesc ceva cărţile mele). Încerc să-i învăţ şi pe copii să aibă grijă de ele… sper să reuşesc.

Să revin. Am luat-o la mare. Pe plajă riscul e mare, aşa că am citit doar la masă, cu mare grijă. Am început să citesc singură, şi nu mică mi-a fost mirarea să văd piticii (ai mei doi şi încă unul) venind singurei şi cerând să citesc cu voce tare. Ne-am uitat atenţi la poze. Lucrarea (28x25cm) este structurată pe capitole, de 4-6 pagini. Am citit întâi primul capitol, şi am vrut să mă opresc. L-au cerut şi pe-al doilea, şi pe-al treilea. Iar în zilele ce au urmat au cerut să le mai citesc "din cartea aia frumoasă cu poze". Am redescoperit alături de ei lucruri pe care eu, în mare parte, le ştiam. Şi am fost încântată că le-a plăcut.

Cartea este recomandată copiilor între 7 şi 10 ani, dar chiar şi la 5 anişori a atras atenţia. Propune un mod interactiv prin care copilul poate acumula cunoştinţe de cultură generală sub formă de joc. Principalele curente artistice sunt trecute în revistă şi explicate pe înţelesul tuturor în cele 96 de pagini ilustrate excepţional, cum de altfel ar trebui să fie orice lucrare de acest gen. (Ca o paranteză, încă nu uit cum am învăţat despre Renaştere în varianta alb-negru… că pe vremuri se făcea "economie").

Arta pentru copii, Editura Gama

Lucrarea, tradusă după versiunea spaniolă sub îngrijitea editorului Diana Mocanu, a obţinut şi premiul "Otilia Cazimir" pentru carte de copii, la Salonul International de Carte Romaneasca – Editia a XVIII-a – 2009. Este prezentată ca triptic, se închide cu arici. Conţine un şevalet ce poate fi asamblat foarte uşor şi folosit ca suport pentru studiul celor 16 planşe ilustrative.

Arta pentru copii, Editura Gama

Structura capitolelor este următoarea:

  • Mâinile pictează. Pictura rupestră (Planşa 1: Pictură rupestră, peştera Lascaux, Franţa)
  • Supermodele şi superatleţi. Arta greco-romană (Planşa 2: Diadumenos, de Policlet)
  • Cineva ne priveşte. Pictura romanică (Planşa 3: Isus Pantocrator, Sant Climent de Taull)
  • Din cer în Infern. Pictura gotică (Planşa 4: Încoronarea Fecioarei, Gentile da Fabiano)
  • A privi printr-o fereastră. Pictura renascentistă (Planşa 5: Bunavestire, Carlo Crivelli)
  • Ce amuzant e să deformezi! Pictura manieristă (Planşa 6: Ambasadorii, Hans Holbein cel Tânăr )
  • Mişcare, lumini şi umbre. Pictura barocă (Planşa 7: Sfântul Gheorghe luptând cu balaurul, Peter Paul Rubens)
  • Trăiască eroii! Pictura neoclasică (Planşa 8: Jurământul Horaţilor, Jaques-Louis David)
  • Figuri în nori. Romantismul (Planşa 9: Golful Weymouth, John Constable)
  • Priveşte urmele de pensulă. Impresionismul (Planşa 10: Regată la Argenteuil, Claude Monet)
  • Flori precum soarele. Postimpresionismul (Planşa 11: Floarea soarelui, Vincent van Gogh)
  • Tringhiuri şi pătrate. Cubismul (Planşa 12: Femeie şezând, Pablo Picasso)
  • Câinele se mişcă! Futurismul (Planşa 13: Dinamismul unui câine în lesă, Giacomo Balla)
  • Transpunerea viselor în pictură. Suprarealismul (Planşa 14: Metamorfoza lui Narcis, Salvador Dali)
  • Are vreo semnificaţie? Expresionismul abstact. (Planşa 15: Formă liberă, Jackson Pollock)
  • Îţi înşală ochiul? Op Art şi Pop Art (Planşa 16: Sferă cu pătrate, Victor Vasarely)

Cele 16 planşe alcătuiesc, pe verso, un puzzle de 87×105 cm, reprezentând "Floarea soarelui", celebra pânză a lui Vincent van Gogh. Încă n-am terminat de citit, prefer să-i las pe ei să ceară. Dar a fost una din surprizele plăcute ale acestei veri.

Info preţ EdituraGama.ro | Biblioteca Năzdrăvanilor

Complexul muzeal de la Adamclisi: monumentul triumfal, muzeul si cetatea Tropaeum Traiani

Adamclisi. Complexul muzeal. Monumentul triumfal

Dacă există totuşi câteva imagini pe care orice român al trebui să le recunoască, atunci cea a monumentului de la Adamclisi este una dintre ele. Dacă nu ar fi fost poziţionat spre centrul Dobrogei, probabil nu s-ar fi păstrat atât de bine.Avem noroc… de ce? Câte popoare antice au parte de o istorie în imagini? Avem columna lui Traian, şi, bonus, monumentul triumfal de la Adamclisi.

În ultimii ani am mers la mare peste Dobrogea. Am învăţat drumul şi ne place. Am aşteptat să mai crească copiii să putem vizita monumentul… eu l-am văzut în facultate. Anul acesta am oprit. Şi am început să le povestesc, cu pasiune, că monumentul a fost ridicat ca ofrandă adusă zeului Marte…"şi planeta e tot a lui?" Mda… le-am povestit cum, la început, romanii îmbrăcau în armură un trunchi de copac, iar la baza lui puneau armele şi scuturile învinşilor. Apoi, încercând să-l mulţumească şi mai mult pe zeu, au păstrat ideea şi au construit trofeul din piatră. Statuia din vârf reprezintă vechiul trunchi, iar acoperişul în formă de solzi imită scuturile depuse ca ofrandă.

Am ajuns apoi la Apollodor din Damasc, celebrul arhitect antic, la podul de la Drobeta şi Columna de la Roma. Şi am încercat să identificăm scenele pe metope. Am mers la muzeu. Pentru că ceea ce am văzut în parc nu este decât parţial autentic. În afară de baza în trepte, care s-a păstrat, restul este refăcut după piesele recuperate din zonele învecinate. Elementele autentice pot fi admirate în sala mare a muzeului, construit special pentru a le adăposti. S-a recuperat marea majoritate a metopelor (49 din 54), şi cele mai multe din blocurile de piatră. În secolul trecut fuseseră folosite de localnici la construcţia cişmelelor.

Adamclisi. Complexul muzeal. Monumentul triumfal

Monumentul, cilindric, are diametrul de 40m. A fost ridicat între anii 106-109 d.Ch., în cinstea victoriei romanilor împotriva lui Decebal şi a aliaţilor acestuia. Diversiunea Moesiană a fost respinsă de trupele romane, conduse de însuşi împăratul Traian, în urma unor lupte crâncene. Metopele ce redau imagini din timpul conflictului erau încadrate de frize şi separate de pilaştri ornamentali. În partea superioară se afla un attic prevăzut cu 27 de creneluri, pe care erau reprezentaţi prizonieri. Acoperişul conic era realizat din solzi de piatră, îmbinaţi, iar în centru se afla trofeul, la baza căruia erau statuile a trei prizonieri. De pe cornişă, apa de ploaie se scurgea prin gura leilor, adusă prin intermediul unor ţevi de plumb.

Trofeul, cu înâlţimea de 4,5m, era amplasat pe un pilon ce pornea de la bază. A fost construit simetric, cu două feţe, dar coiful i s-a pierdut, fiind restaurat după alte modele din imperiu.

Monumentul de la Adamclisi a fost restaurat în 1977, cu ocazia centenarului independenţei de stat a României. Regimul comunist avea o înclinaţie deosebită pentru "marcarea" datelor istorice ale românilor, doar trebuia să justifice descendenţa din daci şi romani a conducătorului iubit. Fără intenţii ştiinţifice, au restaurat unul dintre cele mai importante monumente arheologice ale antichităţii. Cu aceeaşi ocazie a fost inaugurat şi muzeul, pentru a găzdui piesele originale ale monumentului. În afară de acestea, piesele din muzeu sunt puţine. Opaiţe, urne funerare, ceva ceramică şi sticlărie descoperite în cetatea Tropaeum Traiani.

Adamclisi. Complexul muzeal. Monumentul triumfal

Adamclisi. Complexul muzeal. Monumentul triumfal

Adamclisi. Complexul muzeal. Monumentul triumfal

Cetatea Tropaeum Traiani se afla la 1,4 km sud de monument, pe o colină mai joasă. Exista un drum care unea monumentul cu oraşul. Faţă de monument şi muzeu, unde preţul biletelor este de 7 lei pentru adulţi, şi 4 lei pentru copii, cetatea poate fi vizitată liber. La ieşire din Adamclisi către Ion Corvin, trebuie doar să fii atent să nu ratezi indicatorul şters de timp. Aşezarea a fost construită după victoria romanilor, şi a fost încă de la început ridicată la rangul de municipiu. A fost reconstruită din temelii la începutul secolului IV, de către Constantin cel Mare şi Licinius, în cadrul proiectului militar de întărire a limesului dunărean. Orasul respecta planul roman, având 4 porţi, dintre care cele două, monumentale, sunt vizibile şi astăzi la extremităţile drumului principal. Zidurile păstrate au grosimi între 2,6 şi 3,5m, iar incinta era prevăzută cu 22 de turnuri în formă de U.

Via principalis, ce unea cele două porţi, avea o lăţime de 14m (din care 7m reprezentau partea carosabilă), era mărginită de portice. Pe centru se afla sistemul de canalizare, conectat la o cisternă pentru strângerea apei. Au fost cercetate 4 bazilici în interiorul cetăţii. Începând cu secolul al VII-lea, cetatea începe să fie părăsită în urma atacurilor frecvente ale migratorilor.

Adamclisi. Complexul muzeal. Monumentul triumfal
Poarta de vest

Adamclisi. Complexul muzeal. Monumentul triumfal
Bazilica Forensis

Adamclisi. Complexul muzeal. Monumentul triumfal
Poarta de est

Adamclisi. Complexul muzeal. Monumentul triumfal
Poarta de vest, de pe via principalis

Complexul arheologic de la Adamclisi este completat de alte două elemente, mai puţin accesibile publicului. Unul este altarul , ridicat imediat după bătălia din anul 102. Avea formă pătrată, cu latura de aprox. 16m. Al doilea, tumulul, a fost construit imediat după altar, rotund, cu un diametru de 46m şi înălţimea de 7m. Căutătorii de comori l-au devastat în repetate rânduri. Fusese mormântul unui comandat roman, căzut pe câmpul de bătălie în anul 102.

Copiii nu au fost foarte impresionaţi. Iris m-a uimit la muzeu, era curioasă, voia să-i povestesc despre fiecare obiect. Andrei mai puţin, dar asculta. Şi am avut de furca cu ei, până au înţeles că nu atingem exponatele… Rămân la ideea că o picătură de istorie, în concediu, nu strică nimănui. Aşa că, dacă tot evitaţi aglomeraţia drumului către mare, opriţi şi la Adamclisi…

Pestera Ialomitei

Pestera Ialomitei

Îmi doream demult să ajungem la Peştera Ialomiţei, dar nu ştiu cum se făcea că nu reuşeam. Anul acesta însă am mai bifat un punct de pe lunga listă pe care sper în viaţa aceasta s-o realizez. Peripeţiile până acolo vor fi subiectul altei povestiri, aceasta începe la gura Peşterii.

Ne-am sculat cu noaptea în cap, cu gândul să ajungem repede… dar, surpriză, la schit, programul de vizitare a peşterii este 9-18. Jumătate de oră am admirat peisajul şi m-am ofticat la culme că din punct de vedere tehnic nu pot face si eu o poză ca lumea, să prind tot schitul de la intrare… asta e, poate în altă viaţă. Preţul biletelor, afişat timid, aproape şters, 6 lei pentru adulţi, 4 lei pentru copii. Nu ştiu ce înseamnă copii, pe-ai mei i-au considerat prea mici şi n-au plătit. (Pentru cine e interesat de programul de vizitare, era şi un număr de telefon, 0768.088.792)

Pestera Ialomitei

La orele 9 trecute fix se deschide uşa, suntem poftiţi înăuntru… văzusem poze din peşteră, dar în aerul cald al dimineţii, cu razele de soare ce luminau mica bisericuţă de parcă erau un reflector, m-am simţit ciudat. Atât de ciudat că parcă uitasem de ce sunt acolo…

Bisericuţa era închisă când am intrat, iar după ce am vizitat peştera, plini de noroi, nu am îndrăznit. Dar din uşă am privit, şi îmi pare rău ca nu am urmat imboldul să mă descalţ şi să intru.

Pestera Ialomitei

Pestera Ialomitei

Ne-am pregătit să intrăm în peşteră. Ne-am luat cam degeaba lanterne, este foarte bine luminată. Şi nici speologi nu suntem, să ne băgăm în cotloane bine ascunse. Am început cu începutul, adică citit descrierea de la intrare…

"Peştera Ialomiţa este amplasată la altitudinea de 1660m, în muntele Bătrâna, la 10 km de izvoarele râului Ialomiţa. Gura peşterii în formă de semielipsă se deschide pe o terasă orizontală situată la 18 m deasupra fundului văii. [nr: cei 18m întâi se coboară pe scări, se trece râul, apoi iar se urcă. O plăcere!]

Pestera Ialomitei

Iniţial această terasă nu exista, intrarea peşterii fiind obturată de dărâmături, astfel încât accesul la gura peşterii era foarte greu.

La intrare se întâlneşte prima grotă, cunoscută sub numele de Mihnea Vodă, [nr. domnitorul a construit aici prima bisericuţă, ceea ce axistă acum este refăcut complet. Schitul de lemn a ars în patru rânduri],

Pestera Ialomitei

spaţioasă şi luminată de soare în special dimineaţa, păstrându-şi dimensiunile mari pe o adâncime de peste 100m. Se caracterizează printr-un sol aproape orizontal; relativ uscat Înainte de 1924 prin această grotă curgea râul peşterii, care străbătea întreaga excavaţie. Astăzi pârâul devine subteran şi înainte de a ajunge la această grotă şi se varsă în Ialomiţa mult mai jos.

Spre fund grota îşi schimbă orientarea spre nord şi îşi micşorează mult dimensiunile, formând în dreapta o cavernă redusă numită cămară. Grota Mihnea Vodă se continuă cu o galerie numită Pasajul, ce a fost lărgită în anul 1897 până la dimensiunile actuale ce urmează accesul în celelalte grote. Înainte de această dată acest culoar nu avea decât 40cm lărgime, ceea ce nu permitea vizitatorilor să pătrundă decât târâş şi când apele erau scăzute.

Pestera Ialomitei

După acest lasaj se intră în grota lui Decebal, o cavernă în formă de dom, din care se deschid mai multe galerii. Una din acestea se înfundă şi se deschide spre dreapta, îndreptându-se spre vest.

Pestera Ialomitei

La stânga se vede grota Sf. Maria, la care se ajunge trecând peste un prag de bolovani, mari şi umezi, alunecoşi. Grota continuă la sud-vest printr-o galerie joasă şi îngustă, neexploatată în parte. Denumirea acestei grote provine de la impresia de asemănare a unei stalagmite cu statuia Fecioarei Maria, provocată de umbre şi lumini.

Galeria principală prin care se continuă drumul are o lungime de peste 40m, şi se opreşte aici lângă un perete de piatră vertical ce pare să închidă peştera. Urcarea acestui perete, cu solul alunecos, ce se întinde în lungul unei crăpături terminându-se cu o cavernă de dimensiuni reduse.

Pestera Ialomitei

După ce se traversează această cavernă se ajunge în locul numit La răspântie. La 35m deasupra grotei principale de unde drumul se bifurcă, în dreapta coborând printr-o parte strâmtă se ajunge într-o cavitate mai mare, la locul unde pârâul peşterii traversează două lacuri care iniţial aveau 12m lungime şi adâncime de 3-3,5m.

Pestera Ialomitei

În stânga, urcând zidul de bolovani se ajunge la grota urşilor, cea mai mare cavitate din această peşteră, având peste 72m lungime, 35m lăţime şi 25m înălţime. Această grotă este lipsită de apă, cu solul acoperit de numeroşi bolovani. La descoperirea ei s-au găsit numeroase oseminte şi schelete întregi de ursul cavernelor, "ursus spelacus blum" dintre care unele la suprafaţă, ceea ce face să presupune că acum 2000-2500 de ani aici au fost ultimele ascunzători ale urşilor cavernelor.

Pestera Ialomitei

Din grota urşilor se deschide spre NV o galerie de 2m înălţime, pe o lungime de cca 30m, denumită Fundul peşterii, care iniţial era împodobită cu numeroşi stâlpi ce legau bolta de sol.

Pestera Ialomitei

În continuare Galeria apelor până la altar, lungă de 75m, lată de 2m şi înaltă de 3m, cu aceeaşi orientare NV, în care curge râul peşterii.

Pestera Ialomitei

Peştera accesibilă se termină la altar, unde stalactitle sunt aşezate în aşa fel încât dau impresia unui altar de biserică.

Pestera Ialomitei

Lungimea totală a galeriei principale, până la altar, este de 400m, iar diferenţa de nivel între altar şi gura peşterii este de 60m [nr. se urcă şi se coboară scări de lemn] Formarea peşterii Ialomiţa se datorează acţiunii de dizolvare, timp îndelungat, a apei asupra calcarului. Acest monument al naturii a fost cunoscut acum 4-500 ani, dar cercetarile organizate au început în anul 1897 când s-a efectuat şi prima ridicare topometrică exactă."

Acum sper că n-am plictisit pe nimeni cu descrierea. Noi am intrat cu copiii. Bine că am avut bocanci, căci treptele, din lemn mai vechi sau mai nou, sunt umede şi foarte alunecoase, dar se prezintă într-o stare bună. Am văzut că cele rupte sunt repede înlocuite, călugării de la schit au grijă de peşteră şi de cei care o vizitează. Pentru copii a fost prima peşteră vizitată, şi probabil dacă nu era aşa lungă ar fi fost încântaţi 100%. Dar au obosit destul de repede, căci nu e uşor să urci şi să cobori treptele înguste. Cel puţin le-am satisfăcut curiozitatea, şi aş vrea să le arăt şi Scărişoara…

Am constatat dispariţia urşilor cavernelor, dar în acelaşi timp apariţia unor vizitatori complet neevoluaţi… până nu-şi scrijelesc numele pe un monument al naturii, nu se lasă. (O să revin şi la australopitecii care simteau nevoia să se caţere pe Sfinx şi să-şi facă poze…pentru că australopitecii nu ştiu să citească "interzis escaladarea").

Dar nu regretăm deloc efortul depus, de a ajunge pe propriile picioare aici. Dacă ajungeţi cu telecabina, trebuie să coborâţi pe drum, spre Padina, cam un kilometru. Indicatoare sunt o sumedenie, nu poate fi ratată.

De asemenea, cazare există la Hotel Peştera, trei stele şi preţuri româneşti, şi la călugări (de-afară pensiunea arata foarte fain!). Atenţie că în zonă sunt urşi, nu bântuiţi noaptea.

nemo la constanta

Acvariul din Constanta

Recunosc, nu sunt omul care să se priceapă la peşti, dar îmi plac. Şi… dacă n-ar fi atât de complicat de întreţinut un acvariu, probabil aş avea unul. Aş vrea unul cât un perete, căci mi se pare foarte relaxant să priveşti peştii… şi aş vrea câţiva „goldfish”, şi un castel…

Încă n-am găsit o explicaţie, de ce acvariile atrag atât de mult copiii. Dar, cum se întâmplă, am decis să vizităm anul acesta şi Acvariul din Constanţa. Locaţia… lângă Cazino. E uşor să ajungi, dacă şi întrebi de câteva ori. În schimb sunt şi direcţionale, destul de bunicele. Noi am ajuns fără gps. Preţul biletelor: 14 lei pentru adulţi, 7 lei pentru copii. Şi 10 lei taxa foto.

Peştişorii – simpatici. Andrei s-a plictisit repede, deşi hărţile cu habitatul îi plăceau cel mai mult, Iris voia să-i citim tot ce scrie la detalii. Pe Andrei l-a fascinat harta Mării Negre, cu adâncimi, suprafeţe, tări riverane. Le-a plăcut şi bazinul central, pisica de mare mai ales, că era din Nemo. Sturionilor le spuneau rechini, deşi mi-am dar silinţa să le explic diferenţele.

În schimb marea dezamăgire, pentru Iris, au fost căluţii de mare. Sublimi, dar lipseau cu desăvârşire. Am întrebat, ni s-a spus că nu rezistă decât câteva zile în captivitate, şi acum nu aveau. Dar senzaţia locaţiei a repezentat-o acvariul marin de la intrare, cu patru de Nemo şi doi de Dory. Au înnebunit amândoi când i-au văzut. E drept că acvariul era frumos, atât de „albastru”, încât peştişorii portocalii contrastau extraordinar. Am zărit şi câteva anemone micuţe… Dar să las imaginile să vorbească.

Acvariul din Constanta

Acvariul din Constanta

Acvariul din Constanta

Dar… nu erau singurii peştişori:

Acvariul din Constanta

Acvariul din Constanta

Acvariul din Constanta

Sperăm să mai ajungem… de data aceasta când vor dori piticii.

Retrospectiva saptamanii

Săptămâna trecută Năzdrăvanii au făcut un efort de imaginaţie, şi s-au desenat aşa cum se văd ei peste câţiva ani buni. Unii au fost previzibili, alţii… au lăsat părinţii cu gura căscată. Unii sunt nehotărâţi… alţii… au răspuns pe nerăsuflate ce-şi doresc.

Eu, cand voi fi mare...
Eu vreau să mă fac sirenă.

Eu, cand voi fi mare...
Eu vreau să devin pilot de raliuri. Am creastă verd şi un mare trofeu câştigat. În desen se văd şi două cauciucuri şi maşina mea, un Ford GT.

Eu, cand voi fi mare...
Cand voi creste mare vreau sa devin inginer constructor, ca sa construiesc locuinte pentru oameni.

Eu, cand voi fi mare...

Eu, cand voi fi mare...
Eu vreau să devin balerină.

Eu, cand voi fi mare...
Eu vreau să devin fotomodel.

Eu, cand voi fi mare...
Aş vrea să fiu poliţistă, dar mai bine prezint moda.

Eu, cand voi fi mare...
Eu, poliţistă.

Şi dacă săptămâna trecută am avut o probă uşoară, de desen, pentru săptămâna aceasta am pregătit una mai dificilă: un colaj, pe tema "Vara"

Spor la lucru!

Expozitie de rechini si piranha la Delfinariul Constanta

Poate că viziţa la delfinariul din Constanţa nu ar fi fost la fel de interesantă fără expoziţiile deschise în cadrul parcului marin. Ca tot călătorul care pleacă la drum, am ajuns acolo cu noaptea în cap, a se citi că pe la 8 şi jumătate parcam la poartă. E drept că ne-am sculat devreme, dar măcar nu am mers pe autostradă cu soarele în ochi. Şi, în plus, nu am mai căutat disperaţi un loc de parcare inexistent. Căci, între noi fie vorba, la ce bun sa construieşti parcări lângă obiectivele turistice? Mai bine mai târziu decât niciodată, anul acesta s-au apucat de construit, au tăiat trotuarul, şi chiar că nu mai ai unde parca până nu vor termina.

Dar, cine se scoala de dimineaţă prinde unul dintre cele 4 spaţii (nu locuri!) de parcare de lângă poartă…

Aşadar, aterizăm în parc. Mâncăm, căci plecasem devreme de-acasă. Apoi începem să ne învârtim prin parc. Planetariul nu era de copii aşa mici, dar erau deschise două expoziţii. Una cu şerpi şi reptile, dar mai vizitasem unele asemănătoare, şi cealaltă – cu rechini şi piranha. Am ales-o pe cea de-a doua. Preţul biletelor: 14 lei adulţii, 7 lei copiii. Prima impresie – jalnică. Noroc că ne-am revenit repede. Normal, dacă prima sală amenajată semăna a muzeu, cu diferite specii de rechin împăiate. Am recunoscut rechinul ciocan, şi am aflat că are ochii telescopici, poate privi în toate direcţiile.

Expozitie de rechini vii

Ne-au plăcut şi steluţele de mare, dar copiii au rămas cu ochii la peştele balon.

Expozitie de rechini vii

Am trecut apoi la zona destinată rechinilor. Maxilare de diferite mărimi, dinţi, îţi cam dădeau fiori. Unul, destul de mare, te lăsa să vezi şi cum cresc din interiorul maxilarului rândurile suplimentare de dinţi. Expoziţia era completată cu un costum de scafandru şi o cuşcă pentru studiul sub apă al rechinilor. Hmmm… mie sincer barele alea de oţel nu mi se părau prea sigure în faţa unor fălci înfometate.

Expozitie de rechini vii

Spre deliciul copiilor, trei pinguini se bălăceau într-o piscină. Doi puşi pe şotii îşi luau avânt şi plonjau. Unul era foarte mofturos, căci tocmai îşi schimba penele. Cel mofturos nu accepta nici orice peştişor, trebuia să fie mic, şi întorcea capul cum nu-i convenea dimensiunea, spre bucuria celorlalţi doi, care abia aşteptau. Atos, Rosso şi Gialo ne-au umplut timpul până la spectacol.

Expozitie de rechini vii

Am trecut apoi la rechini… spre dezamăgirea copiiilor, nu-l aveau pe Marele Alb. Bazinele erau amenajate în vagoane de tir, aşa că nici "bestiile" nu aveau mai mult de un metru jumătate-doi. Chiar dacă nu erau la fel de periculoşi, te priveau cu ochi reci. Noroc că unul a stat locului, şi-am reuşit să fac o poză, că ceilalţi erau extrem de agitaţi. Într-un colţ era amenajat un spaţiu… cu avertisment: interzis copiilor, cardiacilor, femeilor gravide… normal că piticii taman acolo voiau să intre. Am intrat eu în schimb, căci tati nu a vrut. Nu era nici gravid, nici cardiac, dar are oroare de sânge. Era o expoziţie cu poze realizate în urma atacurilor rechinilor. Nu pot să spun că nu mi-a dat fiori. Pe un ecran rulau filmuleţe cu atacuri înregistrate, şi un tânăr atacat povestea experienţa. Reuşise să scape introducându-i degetele în ochi, deşi fusese prins de mijloc. După câteva luni de spitalizare, a început să meargă, şi câţiva ani a ucis rechinii din răzbunare. Acum era membru activ într-o organizaţie de protecţie a speciilor de rechin pe cale de dispariţie. Dar ce am văzut pe-acolo m-a făcut să mă simt în culise la "Fălci", aşa că am ieşit şi le-am confirmat iezilor că acolo clar nu e de copii…

Expozitie de rechini vii

Am trecut la piranha. Am aflat că nu toate speciile sunt atât de periculoase, doar trei pot primi eticheta sumbră a speciei, celelalte fiind chiar utile pe post de sanitari ai apelor. În schimb n-am avut parte de un spectacol de hrănire, deşi unii dintre ei dădeau semne de agitaţie, cum că le-ar fi foame. Dacă nu erau hrăniţi, în 24h începeau să-i atace pe ceilalţi. Alţii pluteau nemişcati, numai buni de poză. Copiii au hotărât că nu mai stăm la peştii "ăştia urâţi" şi am ieşit la topoganele din faţa delfinariului, unde am stat până la începerea spectacolului.

Expozitie de rechini vii

Fara cuvinte

Sunt amator, şi o recunosc. Şi uneori pasiunea te prinde… rău. Ajunge să te joci un pic, să intri la categoria camere foto DSLR pe evoMAG, şi să începi să visezi. Visezi frumos… şi speri ca visul să devină realitate. D90 . Nu se ştie niciodată…

Şi pentru că tot visez frumos, e nevoie şi de lucruri frumoase în faţa obiectivului. Aproape că nu mai credea că există, dar uite că am întâlnit-o, faimoasa ciupercă otrăvitoare, roşie cu buline albe, pe care o desenăm fiecare dintre noi, şi am întâlnit-o în sfârşit! A meritat să iau la picior drumul de la Piatra Arsă la Peştera, chiar numai şi pentru ciuperca asta. Atât de frumoasă, şi atât de periculoasă…

Ciuperci otravitoare

Ciuperci otravitoare

Pei Pei, Nini si Chen Chen, noii delfini de la delfinariul din Constanta

Dacă pleci la mare cu doi copii mici, este aproape imposibil să eviţi un spectacol cu delfini. Anul acesta am revenit la delfinariul de la Constanţa, după experienţa de la Varna. Încă din primăvară toate canalele de şitri anunţau sosirea a trei noi delfini la Constanţa, aduşi tocmai din China. Pei Pei, Nini şi Chen Chen, chiar dacă sunt încă la începutul programului de dresaj, au reusit, preţ de 20 de minute, să îi încânte pe copii.

Numai unul dintre ei poate să execute cerinţe mai complicate, cum ar fi mersul pe coadă, salut, dans sau cântat. Acrobaţiile aeriene se reduc la lovirea mingii, încă nu au fost introduse cercurile sau alte elemente mai dificile. Poate sunt cârcotaşă, dar la un preţ al biletelor de 20 lei pentru adulţi şi 10 lei pentru copii aveam ceva mai multe pretenţii. Chiar şi piticii mei îşi aminteau că la Varna a fost "mai frumos". Dar delfinii promit, sunt foarte receptivi la dresaj, şi probabil anul viitor vom avea un spectacol mult mai bun. Şi poate vor fi şi mai mulţi, căci am înţeles că se încearcă obţinerea unor pui în captivitate, toţi trei (un mascul şi două femele) fiind foarte tineri.

Un punct în plus a căpătat spectacolul pentru folosirea bazinului în aer liber, cu mult mai multe locuri şi mult mai potrivit pentru copii. Un punct l-a pierdut, cel puţin din punctul meu de vedere, pentru că spectaclul se desfăşoară numai în limba română. Iarăşi, compar cu delfinariul din Constanţa cu cel din Varna, acolo cel puţin o treime din spectacol a fost prezentat în limba engleză. Aici… am avut "noroc" că suntem români.

Dar să las şi pozele să vorbească:

Delfinariul de la Constanta, 2010

Delfinariul de la Constanta, 2010

Delfinariul de la Constanta, 2010

Cu Salmi la Disneyland Paris

Am stat acum ceva vreme de vorbă cu Salmi la marginea unui drum… virtual, căci fizic ne desparte un număr mare de kilometri. Pregătea pe atunci excursia la Disneyland din Paris. Aşteptam demult articolul ei, de fapt cred că mai mult pozele… căci Salmi are cele trei lucruri de care are nevoie un fotograf: o cameră, talent, şi un subiect. Eu am ratat parcul, cu bună-ştiinţă. Era iarnă, copiii erau tare mici, şi am decis să nu-l vizităm. Acum au crescut, şi asteptăm să mai ajungem pe-acolo, dacă ne vor mai creşte vreodată salariile la loc…

Disneyland Paris

Pentru că am promis unei persoane dragi să încep relatarea concediului din această vară cu Disney, iată că mă ţin de cuvânt…

E imposibil să ajungi la Paris, să ai cel putin un copil în dotare şi să nu aloci cel putin două zile pentru vizitarea celor două parcuri: Disneyland şi Walt Disney Studios. Sigur că dacă vrei să aprofundezi şi să ai timp pentru absolut toate atracţiile, atunci trebuie alocate mai mult de două zile. Dar pentru noi au fost suficiente, deşi Silvia ar fi vrut de atunci să ajunga acolo în fiecare zi :). Acum vrea să facă un Disney pe insula :). I-a plăcut tare mult şi cred că vârsta aceasta, în jur de 6-7 ani, e perfectă pentru o vizită în parcurile Disney.

Încă nu am apucat să scriu despre vizita noastră de acum 5 ani la Disney World Florida, unde am vizitat 4 din cele 6 parcuri existente. Comparativ, Disney din Paris e mai mic şi venind de sus în jos (adică văzând prima data Orlando) Disney Paris pare un frăţior mic, dar suficient ca să îţi invoce sentimentul acela de frumuseţe, magie, visare, transpunere în lumea deselor animate şi a personajelor Disney, atât de îndrăgite deopotrivă de cei mici şi cei mari. E fascinant să vezi pe „viu” personajele animate, să poţi da mâna cu ele, să primeşti semnături şi apoi să te transpui în poveştile fiecăruia.

Disneyland Paris

Vizita la Disney nu a fost organizată amănunţit, nu am stat să facem planuri pe unde mergem prin parcuri, am lăsat totul să fie surpriză la faţa locului şi nu am nici un regret. A ieşit minunat, am avut timp de atracţiile importante, de mâncat şi de odihnă pe o bancă, am urmărit paradele de zi şi de noapte şi în prima noapte focurile de artificii.
Am vrut să luăm bilete online, dar ne-am trezit prea târziu şi biletele ajungeau prin poştă după ce noi eram plecaţ
i. Totul a rămas ad-hoc şi nu ştiu dacă noi am avut noroc sau pur şi simplu aşa e mereu (citeam de la altii care au fost că sunt cozi foarte mari la bilete, ne pregătisem să fie aşa, şi poate de asta nu am fost dezamăgiţi :)). Coada la bilete ne-a „luat” 10 minute. Cu harta parcurilor în mână am pornit la explorat. N-am să vă dau amănunte la ce atracţii ne-am oprit, asta consider că e la alegerea fiecăruia.

Disneyland Paris

Cozile în general nu au fost mari, între 20 şi 40 de minute aşteptare. Aşteptare care e „în mers” şi practic nu simţi că stai la coadă. Şi dacă o iei ca pe o relaxare, unde ai timp să povesteşti cu copilul despre ce distracţie urmează, consider că e o bătalie câştigată. În fapt, am mers la Disney nu să bifăm distracţii, ci să ne simţim bine, indiferent că stăm la „coadă”, că admirăm frumuseţile din jurul nostru sau că visăm cu ochii deschişi la lumea magică în care am intrat. Dar să revenim la lucrurile practice. Există acele fast-pass-uri la aproape toate atracţiile. Fast-pass e un bilet pe care îl obţii de la automatele aflate în imediata vecinătate a atracţiei, sunt gratuite prin „bifarea” biletului de intrare în automatele respective(deci atenţie! păstraţi biletul de intrare în parc până la sfârşitul zilei, în cazul în care luaţi pentru o zi). În zona automatelor eşti anunţat intervalul orar (e de regulă 30 de minute) pentru care obţii fast-pass-ul.

Disneyland Paris

Noi am renunţat la ele pentru că ar fi fost tot un dute-vino, căci peste o ora, două, trebuia să revenim la locul de unde luasem fast-passul. Am preferat, cum spuneam, să stăm la „cozi”, şi eu spun că a fost alegerea bună. Într-un singur loc, unde coada era de „o oră”, am luat fast-pass. Am revenit peste două ore şi am avut neplacuta surpriză să constatăm că toată lumea luase fast-pass :)) Şi acum era îmbulzeala la intrarea aceea :((. Preferam de 1000 de ori să stăm la coadă decât la o îmbulzeală în stil românesc de „care pe care”. Aşa că am stat cât de în spate am putut, ne-am îmbulzit şi noi că lumea ne împingea de la spate şi am intrat în final, ajungând tot la o coada… e drept că de doar 10 minute… Aşadar sfatul meu ar fi: staţi la cozile normale, e mult mai distractiv decat nervii de la îmbulzeală.

Am avut parte şi de senzaţii mai tari. Silviei i s-a facut frică la studiouri la o atracţie. Am fost la Armageddon – efecte speciale. Intrai într-o navă spatială şi era o simulare cum că nava e lovită de meteoriţi şi e în pericol de distrugere. Erau sunete, scuturări, aburi…ce mai, tot tacâmul. Chiar ţi se facea frică… Silvia a început să plângă şi era la Ovi în braţe. A spus că a ştiut că nu e nimic real, dar tare a fost groaznic şi aşa.

Disneyland Paris

Mâncarea în parcuri e variată, găseşti mâncare pe toate gusturile. Pentru cei mai simandicoşi sunt restaurante cu servire ca la carte, cu preţuri pe măsură. Dar sunt şi restaurante gen fastfood, cu mâncare bună, sau pizza, sau locuri de unde poţi cumpăra sandwich-uri delicioase, muffins şi alte prăjiturele sau fructe, la preţuri absolut rezonabile. Depinde de ceea ce doreşti. Tot ce trebuie este să consulţi harta cu indicaţiile de pe ea…

Tips-uri despre cazare nu pot să dau. Am locuit la un hotel Ibis în Paris şi am condus maşina în ambele zile, câte 35 de km dus şi întors. Dar pot să vă dau un tips despre parcare. Nu mergeţi la parcarea parcurilor, unde costa 16 euro pe zi. Urmaţi indicatoarele către parcarea Disney Village şi parcaţi la 8 euro pe zi. Plus că nu e aglomerat…

In rest…mergeti la Disney şi distraţi-vă, trăiţi frumos prin ochii copiilor magia momentelor de neuitat! Şi ce fericire mai mare decât fericirea din ochii copilului tău mai exista?





Pentru cei fermecaţi de imagini, găsiţi mai multe aici.

Salmi la drum | Articol preluat de aici