Am promis aşadar că revin. Nu ştiu de ce, dar subiectul Poşta Română pare să nu aibă sfârşit. De fapt, fiecare experienţă căpătată la contactul cu această instituţie este unică. Şi nu încetează să mă minuneze, cât de mare e grădina şi câţi sar gardul.
Azi despre poştaşi. În viitor habar n-am despre ce va fi, dar presimt că nu va fi plictisitor.
Ei, este minunată această funcţie. Şi importantă, dacă ai fi cioclu sigur nu te-ar aştepta toate babele la uşă, cu sufletul la gură, gata să ţi-l dea.
Până acum şase ani şi jumătate, contactul era indirect. Ei înghesuiau plicul în cutie, deşi era vădit ca rupi ceva înăuntru. Pun pariu că nu rămânea nerecompensat dacă lua liftul să spună… Ştiţi, nu vreau să fac praf conţinutul, cred că e mai bine să vi-l dau personal. Ok, Ok, fără roşii, e vina mea, trebuia să-mi pun cutie 30x40cm.
Recomandată… toată lumea ştie că pentru scrisorile de tipul acesta trebuie să semnezi de primire. Ciudat, le găseam tot în cutia poştală. Şi mai ciudat că… eram acasă! Deci, efort minim. Ignori, ce naiba, ca doar nu a plătit în plus o avere, şi dacă tot voia semnătură, putea să o pună şi cu confirmare de primire. Dar de ce nu urca să bată la uşă?
Alocaţia. Această veşnică recompensă din partea statului, că ţi-ai făcut datoria faţă de patrie şi ai adus pe lume un nou subiect de jupuit. Şi, alocaţia vine prin Poştă. Dar… deşi eram acasă, găsesc avizul în uşă. Inutil să mă întreb, ce era mai uşor, să sune sau să scrie avizul? Sau era vreun sadic, care considera că femeile cu copii mici oricum ies din casă, mare lucru un drum până la poştă cu căruciorul. Aglomeraţie, căldură, muuulţi alţi copii. Dar ai o ocazie de socializare cu celelalte mame din cartier. Şi, dacă în 99% din cazuri statul român are talentul de a lua numai hotărâri greşite, pentru una trebuie să-i mulţumesc. Alocaţiile se pot vira pe card. Din fericire după câteva luni de "socializare" am scăpat. Sper să se poată menţine, şi să nu mă trezesc de la anul că primesc carneţelul de cecuri de la şcoală.
Anul trecut, asociaţia de locatari a strâns fonduri pentru schimbarea cutiilor poştale. Cele vechi, verticale, neîncăpătoare pentru plicuri DL, standard pentru carţi poştale (deh, pe vremea răposatului, numai cele PAR AVION erau DL…), au fost înlocuite de unele mai mari. În locul uşilor strâmbe, fără încuietori, sau guri căscate în perete, fără uşi, avem acum cutii noi, pe care poţi citi cu uşurinţă numărul apartamentului, şi care stau frumos încuiate. Cutiile vechi, ciudat, erau jumătate la parter, jumătate la etajul 1. Cele noi au fost montate toate la parter. Logic… daca stai la erajul 9, vezi cutia când urci. Nu urci pe jos un etaj, verifici cutia, şi cobori la parter să iei liftul. (Liftul este programat să nu oprească la etajul 1, doamne fereste să ai vreun handicap şi nevoie de el. Nu că am avea rampă la intrarea în bloc, dar avem o scăriţă cu trepte mici, pentru bătrâni.)
Revenind, găsesc sâmbătă seară aviz de colet în cutiile de la etajul 1. Nu de alta, dar nu mergea liftul, coboram pe scări, şi se zărea ceva în vechea mea cutie. Vechi de-o săptămână. Să înnebunesc. Pe lângă taxa de magazinaj, care nu e o avere, dar de ce s-o plătesc dacă nu e vina mea?!, îmi era teamă să nu fi returnat coletul. Ieri, cu noaptea în cap, am intrat în proprietatea coletului.
Dar…. iată că pe la 2 bate la uşă. Poştaşul. Aveam o recomandată :D. Semnez… şi nu mă abţin, îi spun de aviz. Aaa, păi săptămâna trecută am fost în concediu, un coleg mi-a ţinut locul… El ştia vechile cutii.
Ooo doamne… Dar oare pe unde o fi intrat în bloc?! Şi cu ce logică a urcat un etaj, să-mi lase avizul într-o cutie care nici uşă nu mai are?! Nu l-a şocat nici un pic… la intrare cutii noi-nouţe, sus, cutii fără uşi…?
Normal. E România. E Poşta Română. Lucrurile merg înainte şi aşa…
