Săptămâna aceasta a fost vacanţă la grădiniţă. Am lăsat piticul cel mic singur la bunici, cu promisiunea fermă că, duminică după-amiază, după examen, merg la ea şi o aduc acasă.
Toată săptămâna am vorbit la telefon. E tare greu să-ţi asculţi copilul, cu o voce tristă, spunând… „mami, mi-e tare dor de tine, vreau acasă!”. Şi nu plângea, doar avea acea voce tristă, care te face să muţi munţii din loc.
Şi totuşi, am răbdat. Trebuia să învăţ pentru examen, şi ea e prea mică ă înţeleagă ce înseamnă nevoia de linişte. Dar număram împreună, în fiecare zi, câte zile au mai rămas, şi când merg la ea. Ieri seară, fără să mai numărăm, mă întreabă… „mâine vii, nu-i aşa?”
Dimineaţă mă uitam cu groază, numai „cod portocaliu” peste tot Bărăganul, şi toată lumea panicată din cauza viscolului. În timpul examenului, vine unul din profesori să anunţe colegii care au venit dinspre Buzău că drumul este închis, să nu încerce să plece…
Şi eu ce fac?! Îmi calc cuvântul? Dezamăgesc copilul? I-am promis… a fost condiţia cu care a rămas acolo. I-am repetat-o de atâtea ori. Dacă acum nu-mi ţin promisiunea, are tot dreptul ca data viitoare să nu mă mai creadă…
Aşa că la 14:00 am plecat din Bucureşti. Nu conduceam eu… deşi cred că la 10 km/h mă descurcam :D. Ei, am făcut 60 de kilometri în două ore. N-am văzut demult aşa iarnă. Şi aşa viscol. După primii 20 de km, iaca şi primul accident. Lovit în spate, a intrat pe contrasens, şi s-a înfipt la 90’ în troianul de pe margine. A blocat un sens de mers… La 10 km de destinaţie, un utilaj de dezăpezire căzut în şanţ. Deh, probabil nu ştia drumul, acolo era o uşoară curbă la stânga, cu revenire. El a vrut s-o taie de-a dreptul. Un al doilea utilaj se chinuia să-l tragă. A sosit şi-un excavator. Am trecut şi-am plecat mai departe.
Am ajuns la bunici… piticul dormea. A deschis ochii… şi când s-a desmeticit n-a spus decât „Ai venit!!” şi m-a strâns cât a putut de tare în braţe. Am îmbrăcat-o repede, era 16:30 şi voiam să mergem totuşi pe lumină.
Am oprit din nou lângă cele trei utilaje, care încă se chinuiau să-l scoată pe aiuritul acela din zăpadă. Încă nu reuşiseră.
Viscolul puternic acoperise deja o bandă de mers, se mergea cu greu. Am mai tras o concluzie… Cauciucurile de iarna sunt extraordinare, dar nu transformă maşinile în tancuri. Aşa ne-a zburat un dement pe parbriz jumătate de troian, în care a intrat cu viteză. Am zis merci că n-a scăpat volanul, să intre şi el.
Copilul admira iarna. Şerpi albi de zăpată, agitaţi de viscol, se târau pe şosea. Asta în cel mai fericit caz, când aveai vizibilitate cam 100m. Căci în rest, 50m era de parcă îl prinsesei pe Dumnezeu de picior. La 10m căscai bine ochii. Viscolul ridica zăpada la aproape 2m, şi vedeam copacii de la mijloc în sus. Şi ne ghidam în aşa fel încât să fim la mijlocul distanţei dintre ei. Au fost şi două momente în care n-am mai vazut nimic. 0 absolut la vizibilitate, deşi parbrizul era curat, părea că suntem îngropaţi. Dar a trecut…
O chestie pe care, deşi sunt şofer (şi nu mă laud cu experienţă), o consider inutilă, e mersul cu avariile pornite. E drept că mai creşte atenţia, deşi lampa de ceaţă e suficientă. DAR. Cum îţi dai seama dacă merge foarte încet sau stă? Pentru că tocmai l-am văzut pe unul trăgând dreapta de volan, bagând maşina cu botul în zăpadă, pentru că nu şi-a dat seama că cel cu avarii, din faţa lui, era oprit. Cel puţin reacţia mea de ne-experimentat e ca la avarii să dau semnal stânga şi să depăşesc. Iar acum nu mai ştiu ce însemnau avariile. Noi am oprit, am pus avariile, să curăţăm gheaţa de pe ştergătoare.
Până acasă am mai văzut două dubiţe depăşite de situaţie. Una era deja pe o platformă, şi mă lua ameţeala uitându-mă cât e de sus… şi cum se clatină…
Dar am ajuns acasă. Copiii s-au revăzut bucuroşi. „Facem o luptă?”
Lupta cu natura… lupta între obsesie şi nebunie. Întotdeauna m-am întrebat ce-i face pe unii oameni să plece la drum pe o aşa vreme. Ştiu ce m-a făcut pe mine… am vrut cu încăpăţânare să mă ţin de cuvânt. Pentru că am promis…