Vinovații fără vină: profesorii

Asist obosită la vânătoarea aceasta de vrăjitoare: profesorii sunt vinovați atunci când copilul ratează un examen. Și sunt tare curioasă cum ar evalua sinistrul un tâmplar căruia îi ceri să facă mobilă de lux dându-i lemn de salcie.

Sunt atât de blamați profesorii din „liceele fără niciun absolvent de bacalaureat”… de ce? Pentru că eu îi văd exact în rolul tâmplarului de mai sus. 

La începutul carierei mele la catedră am ajuns, după examen, a treia pe județ, dar fără locuri la titularizare, profesor suplinitor la un grup școlar. Am avut atunci toate clasele de liceu, de la informatică la economic, plus cele de la profesională și de la seral. Slavă Domnului că nu mi-au dat atunci și clasa a XII-a la zi, deja aveam vreo 28 de ore și era mai mult decât putea duce un începător. 

Ca o paranteză, acel an a fost decisiv pentru mine. Naveta și amestecul acesta de clase m-a determinat să-mi văd de viață altfel. (De ce m-am întors la școală… e o altă enigmă a vieții mele.) 

Cum arăta o zi pentru mine: 

Începeam dimineața cu clasele de liceu. Cu ei era mereu fain. La clasele de mate-info simțeam că trăiesc, aveam cu cine vorbi, lecțiile erau aproape de ceea ce îmi proiectam și interacționam bine. Am convins atunci un singur copil să meargă la olimpiadă și nu pot să nu mă gândesc cu plăcere că a ajuns la faza națională. Eram tânără și îmi aduc aminte cu plăcere de acești copii. 

Clasele de „economic” erau mai dificile. Erau acolo copii din satele din jur, mai slăbuți la învățătură, dar politicoși și ascultători. Se implicau după puterile lor și făceau ce li se cerea, chiar dacă nu le ieșea mereu. Și cu ei reușeam să mă declar mulțumită, chiar dacă nu predam o disciplină esențială, ori pentru bacalaureat. 

Ajungeam apoi la clasele de profesională, care pentru mine au fost șoc total. Nu m-am așteptat niciodată la ceea ce am găsit atunci în sală. Înainte de începerea anului școlar, cum era prima dată când aș fi predat la acest nivel, am luat, normal, programa și manualul. Conținuturile erau abordate tematic, nu cronologic, într-un mod de-a dreptul fantastic (o provocare pentru toate operațiile gândirii). Ceva cu totul nou și pentru mine. Așadar îmi făceam scenarii extraordinare, cu aplicații, și în același timp cu regretul că ceilalți copii nu beneficiau de o asemenea șansă. 

Și realitatea era alta: elevii cu care eu ar fi trebuit să călătoresc în timp oră de oră abia dacă puteau formula propoziții. Titlul lecției, pe care eu îl scriam pe tablă, ei îl transcriau literă cu literă, rareori fără să greșească un cuvânt. Nu erau capabili să scrie după dictare. Nu aveau pic de cultură generală, nu mai zic de noțiuni de istorie. 

M-am simțit mai inutilă ca niciodată. Chiar dacă transformam totul într-o poveste simplă, ei nu aveau capacitatea necesară să înțeleagă cuvintele. 

Curând (foarte repede) am realizat că n-am nicio șansă. Intram, formulam trei-patru enunțuri referitoare la tema zilei, le scriam pe tablă și unica cerință de promovare a cursului meu era să le transcrie pe caiet și la finalul semestrului să aibă caietul cu toate aceste mici rezumate. Să le cer să reproducă ceva era imposibil. Inutil să spun că nu au reușit toți, am cerut prea mult.

Seara, la seral, era mai bine. Cei mai mulți dintre elevi erau de-o seamă cu mine și viața dăduse deja cu mulți de pământ. Voiau o diplomă de bacalaureat și se luptau acum cu familie, copii, serviciu, școală, să facă ce n-au făcut la timp. Ceream după posibilități. Învățau cum puteau. Dar ascultau cu plăcere poveștile mele despre România de-a lungul timpului.

După o astfel de zi, cu navetă, multe ore, multe ferestre, ajungeam terminată acasă. 

Acum, la două decenii distanță, mă întreb oare cum m-ar fi evaluat atunci sinistrul? După „performanță”? Care performanță? De a mă adapta cerințelor, „materialului (in)existent”? Și sunt foarte curioasă ce consideră că aș fi putut face, după ce am văzut că nu știu să scrie. Să fac cu ei literele din abecedar? Disciplina mea nu avea tangențe cu asta. Ar fi fost corect să mă evalueze pe mine raportându-se la capacitatea celor de la profesională de a compara ideologiile politice în spațiu și timp? Putea să le ducă acelor copii doctori docenți să le explice, era ca și cum voiai să câștigi un Grand Prix cu un Logan… nu aveai nicio șansă. 

Nu neg că există profesori care n-au nicio treabă cu școala și pasiunea lor spre a deschide ferestrele cunoașterii către copii este nulă. Însă ne încăpățânăm să nu recunoaștem adevărul: nu au ce căuta la liceu copii care nu știu să scrie. Nu ar trebui să ajungă clasa a opta. Nu ar trebui să treacă clasa a cincea! Și nu ar trebui să promoveze clasa întâi dacă nu știu să scrie și să citească. 

Ne-am săpat singuri groapa și, până nu vom fi cinstiți și nu vom ține copiii pe loc până au competențele necesare pentru a merge mai departe, nu vom face nimic. 

Cristina H.
Ultimele postari ale lui Cristina H. (vezi toate)
Posted in De-ale școlii and tagged , .

Un comentariu

  1. Pingback: Dilemele unui pierde-vară | Talente de Năzdrăvani

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente