Undeva, cred că prin luna iulie, circula pe rețele un banc: Ce este un pierde-vară? Un profesor care învață toată vara pentru examene. N-am râs, căci la vremea aceea aveam toată vara deja tăiată din calendar tocmai pentru asta.
Nu îmi dau seama dacă data de 30 august fixată pentru examen a fost anunțată înainte sau după ce sinistrul a decis începerea școlii pe 5 septembrie. Dar știu că atunci când s-a anunțat și cea de-a doua zi de examen am realizat că, de fapt, anul acesta nu am concediu. Nu mergem toată familia, să stăm să ne prăjim liniștiți… Am furat totuși trei zile la mare cât a fost Iris în tabără, dar cu stres și mustrări de conștiință că îmi ies din ritm și vara aceasta altele sunt prioritățile.
Pe 30 august a fost ultima zi de examen și prima zi de muncă și acum, înainte de primul clopoțel, mă simt mai obosită decât am fost vreodată. În 9 luni am avut doar vacanță de Paști. Dar cum să îi pese sinistrului de ființele pe care le îndeamnă grămadă la muncă pe plantația școlii, prost plătite și veșnic amăgite?! Ce bine ar fi prins încă o săptămână de vacanță!
Nu e bine să citești prea mult
În urmă cu 19 ani, când venea pe lume Andreiul meu, m-am dus să nasc de parcă aveam examen la medicină. Citisem și înțelegeam cam tot ce se vorbea în jurul meu, eram atentă la orice… Și când l-am văzut prima dată am dezlănțuit întrebări în cascadă. Moașa râdea, mă lămurea, dar mi-a zis că uite, dacă citesc prea mult, nu pot să stau liniștită, îmi fac griji.
Cam așa fu vara asta. Am stat și am învățat. Am citit din nou cărțile pe care le aveam din facultate, am înțeles lucrurile altfel acum, la câțiva ani distanță. Și, normal, s-au conturat o sumedenie de alte întrebări la care atitudinea zeflemitoare a sinistrului nu aducea niciun răspuns.
Fundamentală a fost pentru ce mă spetesc eu în halul ăsta dacă oricum îmi trebuie doar un examen de pedagogie ca să predau?! Extrem de „motivantă” declarația! Știrile privind salariul care crește doar în visele noastre și toate celelalte, una mai stupidă ca alta, mă înfuriau și îmi creau o stare de i-aș fi îndesat pe gât, fără milă, pagină cu pagină, toate cărțile de pedagogie de pe birou.
Și-a bătut joc de noi în așa hal că ți-e rușine, îți vine să intri în pământ când te întreabă cineva cu ce te ocupi și tu spui că ești profesor. Se uită unii la tine de parcă ai cutia milei agățată de gât! Sau și mai și, de parcă ești preș de șters picioarele…
Câte umilințe poți îndura
De vreo 7 ani, de când zic eu că au luat-o lucrurile razna fără cale de întoarcere în școală (adică cam de când părinții își caută „dreptatea” și contestă orice începând pe facebook și terminând la inspectorate și minister) mi-a fost dat să văd multe și să îndur și pe pielea mea lucruri pe care nu mi le-aș fi închipuit. Mi-au dat o dispoziție de n-am cuvinte… să îmi pun bocceluța în vârf de băț și plec în lumea largă.
De ce-ai mai făcut atâta școală dacă vrei să pleci? m-au întrebat unii. Pentru că e greu să mai vezi persoane care nu știu să scrie corect că îți contestă „competența de evaluare”, sau te încadrează la „zero emoțional” și alte jigniri foarte greu de digerat.
Dacă mă bucur că unele dintre examenele de profesor le-am luat cu note maxime, e pentru că le poți închide gura unor astfel de exemplare umane care îți aruncă fără jenă în față „sunt sigură că ai luat postul ăsta cu un amărât de 5, acolo”. Și doamne, câte de-astea s-au strâns în ultimii ani, iar eu nu știu câte mai pot duce pe picioare, căci în genunchi nu vreau să merg.
Însă ceea ce face sinistrul în ultimul timp e picătura care umple paharul. Efectiv stau în prag, o mână pe clanță, o mână pe întrerupător. Ce fac? Sting lumina? Închid cu durere încă un capitol din viața mea?
Pot. Știu că pot!
Pot și să rămân, pot și să plec. Și sunt balanță… Și râd. Am gândit întotdeauna pe toate părțile deciziile pe care le-am luat în viață. Le-am luat greu, iar unele au lăsat urme adânci. Însă știu că atunci când le iau, nu mă uit înapoi. Pentru mine, învățământul a intrat sub un semn de întrebare.
- Daniel Pennac: Necazuri cu școala - 31 martie 2024
- Lecția despre piramidă - 30 martie 2024
- Dacii și romanii sau cum ne-am pomenit strămoșii - 17 martie 2024
Așa deznădejde câtă răzbate din rândurile de mai sus n-am mai citit aici niciodată. Și e atât de trist!
Sănătate, spor și succes!
Început de an, Ioana, după o vară cu cartea în brațe, fără să înțeleg la ce bun. Părinții au întotdeauna dreptate, noi nu avem niciun drept, nimeni nu ne apără, „șeful” nostru e coada toporului intrat în pădure, scapă cine (mai) poate.
Trist, intr-adevar. Tagma profesorilor e din ce in ce mai blamata si parca persecutata. A fost un vis sa devin profesor si primele ore de predare din facultate mi-au aratat ca e exact ce mi se potrivea. Din diverse motive personale am renuntat la catedra in primii ani de casnicei. Practic am ales sa fie langa copii proprii, urmand sa ma intorc la catedra cand vor creste. Acum ca au crescut nu am deloc inclinatia de a ma intoarce la catedra. Am vazut ca parinte care sunt pretentiile celorlalti parinti, cat de atotcunoscatori se cred, iar faptul ca meseria asta nu e aparata de cine e la conducere le da si mai multa putere.
Vorbești de funie în casa spânzuratului… eu m-am întors… 😀