Prima zi de școală: oropsiții copii ai profesorilor…

Profesorii sunt acea categorie profesională de la care societatea are cele mai mai pretenții. Trebuie să exceleze în ceea ce fac, fără greșeală, pentru că pe umerii lor stă viitorul comunității. Ce se întâmplă atunci când acest umăr se îndoaie vedem în jurul nostru. Tot ei sunt aceia care trebuie să își planifice întreaga viață în funcție de calendarul școlar. Unii părinți, dacă au chef de concediu în prima săptămână de școală, iau copilul și pleacă. Cadrele didactice nu-și permit nici să se îmbolnăvească și operațiile, dacă pot, le programează în vacanțele școlare.

E drept că atunci când nimerești la catedră un profesor foarte tânăr, te gândești dacă rămâne, dacă… Doar că în ultimul timp parcă s-a trecut limita bunului simț și colege mai tinere sunt întrebate în față detalii personale. Ok, cine știe, poate că „aveți copii?” e doar un test de empatie, dacă ai, sigur placi copiii, dar și dacă n-ai pentru că așa ai decis? Nu veneai la catedră dacă nu îi iubeai! Lucrurile sar calul atunci când sunt întrebate, dacă nu au, când și i-au programat… Violare completă a intimității.

Poate că încerc să înțeleg și gradul de disperare la care neputința unui sistem de a se face funcțional aduce părinții. Când vezi că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior cu un profesor ca lumea, parcă nu vrei să-l pierzi doar pentru că nu așteaptă 5 ani să facă un copil la sfârșit de serie! Și eventual să aibă grijă să îi iasă și în vacanța mare, ca să termine anul!

Copiii profesorilor cresc împărțindu-și mama.

Nu știu dacă se poate măsura ce simte când o vede că se împarte cu atâția alții, că îi îmbrățișează cu aceeași pasiune (așa pare) și că le mai și spune „copiii mei” acasă. Sau îi spun ei mama la școală. Dar copilul profesorului înghite și strânge din dinți, se cuibărește lângă ea printre lucrări corectate și așteaptă să primească 30 de îmbrățișări, câte a dat ea la școală. Citeam demult că iubirea de mamă nu se împarte între frați, ea se multiplică la fiecare copil. Oare așa e și la școală? Dacă e atâta „loc”, de ce nu poate fi tot al lui?

gladiole

Gladiolele – coșmarul primei zile de școală. Să duci întregi, la festivitate, un buchet de gladiole, era o provocare. Mă simțeam ca un păun, trăgându-și coada… Tot buchetul era mai înalt ca mine!

Emoția începutului de an școlar, la fel de intensă pentru toți copiii, pentru el e pe jumătate. Dacă nu are norocul să fie în aceeași școală cu părintele, ci la o alta (poate în altă localitate), se va trezi și va găsi uniforma frumos călcată pe canapea, micul dejun pe masă și un bilet, cât se poate de motivațional, apoi va merge mereu singurel spre școală, invidiind la fiecare colț copiii care merg de mână cu părinții. Va sta la careu, străduindu-se să vadă printre părinții altora, care nu se dau la o parte și degeaba încearcă să spună „pardon”, nu e luat în seamă.

Dacă mama ar fi aici…

...le-ar spune să se dea la o parte, dar pe el nu are cine să-l apere.  La sfârșitul anului, dacă a luat premiu, când se va întoarce cu diploma din careu, nimeni nu îl va privi și felicita cu ochi calzi pentru reușită. Pentru că el de data aceasta nu-și mai împarte mama, a donat-o altor copii. Ce bine ar fi să o iubească și ei la fel ca el! Măcar să merite, să aprecieze că e acolo cu ei…

An de an – se va obișnui. Ce nu te dărâmă te face mai puternic. Va ieși mai întărit, va înțelege altfel dragostea față de oameni. Dar undeva acolo, bine ascunsă într-un cotlon, va rămâne mereu o rană pe care nu o poți închide.

Sunt cele de mai sus câteva rânduri pentru părinții-profesori, care în prima zi își strâng dimineața copiii în brațe și apoi aleargă spre prânz, sperând să mai prindă o frântură de ceremonie la școala copilului. Sau acasă, să afle cum a fost. Părinți speciali care răsfoiesc cu emoție pozele puse de ceilalți părinți pe grupul clasei, sperând să își vadă și ei copilul.

Sunt câteva rânduri pentru acei părinți norocoși care își pot însoți copilul în prima zi de școală și împart cu el emoțiile printr-o strângere de mână.

Dacă tot sunteți acolo, încercați pentru o zi să fiți și părintele celorlalți!

Sunt copil de profesori și profesor la rândul meu, iar prima zi de școală este epuizantă. Să te împarți  dimineața, să te multiplici apoi cu 25, să retrăiești amintiri demult uitate și să zâmbești. Să încurajezi. Să speri. Așa e jocul. […] Arde-l-ar focul!

Cristina H.
Ultimele postari ale lui Cristina H. (vezi toate)
Posted in De-ale casei, De-ale școlii.

5 Comments

  1. Doamne, Cristina, m-ai făcut sa plâng! Ai redeschis o rana veche ce o ascunsesem, sa uit de ea! Voi purta acest regret de a nu fi fost fizic alături de singurul meu copil în prima lui zi de școlar… o etapa ce a început pentru el în lacrimi pentru ca nu l-am insotit. A fost așa dureros cand mi-a mărturisit ca a fost cea mai urata zi din viata lui. Tot ce spuneam ca și scuza pălea în fata lacrimilor lui pline de tristețe. Il aud parca si azi… ,,dar mami, doar tu nu erai! Toti aveau mamele cu ei. Voiam să te tin de mână si să fi cu mine, acolo!” Si mai apoi, a fost la fel de urat pentru el la fiecare deschidere, ura prima zi de școală, din anii ce au urmat, pentru ca stia ca nu voi putea sa-i fiu fizic alaturi niciodată. Au fost multe începuturi dureroase… pline de neputință. Abia în clasa a V- a am reușit sa-i fiu alături la o singura deschidere de an, si asta pentru ca m-am revoltat si am gasit un înlocuitor pentru cateva ore. Simțeam că e nedrept sa nu fiu cu el. N-am rezistat dorinței fierbinți de a-l însoți. Își dorea enorm sa fiu măcar atunci… chiar dacă între timp crescuse și se mai maturizase.
    Am reușit sa mai ajung o data, in toti anii lui de școală… însa la absolvirea liceului. Pierdusem atâtea începuturi.
    Mă doare și azi când îmi amintesc câte evenimente importante nu am putut trăi fizic, doar pentru că sunt dascăl.

    Câtă dreptate ai… ,,undeva acolo, bine ascunsă într-un cotlon, va rămâne mereu o rană pe care nu o poți închide! ” Poate doar timpul o va estompa.
    ,,Fericiți” noi dascălii că nu ne-am putut însoți și proprii copii în prima lor zi de școală…

    • N-am scris ușor articolul, tot cu lacrimi în ochi și eu. Am fost norocoasă că am luat o pauză de învățământ atunci când trebuia, cât să fiu lângă ei în clasele primare.
      Acum nici nu se discută să mă duc la liceu 😀 , nu m-ar lua, nu „dă bine” să te duci cu mama la vârsta asta.
      Însă când văd câtă mizerie e în învățământ și cum ne tratează ceilalți părinți îmi pun un mare semn de întrebare, dacă merită sacrificiul.
      Să fim atât de umiliți, arătați cu degetul, și acuzați pentru „lunile” de vacanță…
      Și ce pot face? Să scriu, să plâng…

    • Chiar privilegiu! Liceul a început în anul de restricții, nu l-am văzut decât în poze… Acum în clasa a XI-a ne-am suprapus (iar…)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente