Jocul cu cărămida, sau cum am deschis DEX-ul prima dată

Abia terminasem lecțiile la matematică și rezolvam cu copiii în clasă evaluările finale din caietele de lucru. Unul din exerciții punea la încercare vederea în spațiu, cerându-le să numere cărămizile lipsă dintr-un perete. Cum nu vizualizau forma paralelipipedului și nu mai aveam nici eu în clasă materialele folosite în primul semestru, mi-am amintit că am în bibliotecă o „cărămidă“. Am scos DEX-ul și am reușit, pe moment, să rezolvăm problema.

Însă o alta le-a trezit curiozitatea. Ce carte e aceea atât de groasă? E un dicționar. Câte pagini are? În cât timp îl citești? Inutil să spun că eu consider că în orice casă trebuie să se afle un DOOM și un DEX, că nu ne-am născut învățați. Dar încă nu au înțeles foarte bine cum e cu cărțile astea pe care nu le citești, dar le folosești când ai nevoie.

Am terminat cam în același timp și literele alfabetului și am început să discutăm despre ordinea alfabetică. Am asezonat lecția cu un cântecel pentru a le învăța, sper că nu vor uita de ă, î, â, ș, ț, care nu au fost suficient de „importante“ ca să fie și ele introduse pe muzică. După ce le-am spus că toată lumea știe literele în ordine și că obligatoriu trebuie să le învățăm și noi, a urmat întrebarea de baraj:

De ce? La ce ne folosește?

Am început să dau exemple, începând cu catalogul clasei, unde ei sunt așezați alfabetic, după numele de familie. A fost mai greu să dibuiască ordinea celor șase nume care încep toate cu M, două chiar identice. Parcarea de la mall e și ea ordonată alfabetic. Dar am ajuns repede la DEX. L-am scos iar din dulap. Doamna, ce faceți cu cărămida?

A urmat o prezentare a dicționarului. Tocmai lucrasem un text mic în ora precedentă și aveam pe tablă cuvintele necunoscute scoase și explicate. Ce facem însă când avem un cuvânt pe care nu ni-l poate explica nimeni? Îl căutăm pe internet… Da, au dreptate. Pentru generația lor, orice răspuns e la un click distanță. Dar dacă nu ai net?

Au fost relativ impresionați de modul de organizare al dicționarului, de cât de mic e scris, de cele 1264 de pagini, și i-am lăsat să caute singuri. I-a ținut ocupați ceva vreme, însă cel mai mult m-am bucurat a doua zi, când am primit o cerere un pic mai neobișnuită:

Doamna, pot să mă joc și eu cu cărămida?

Așadar, avem și jocul cu cărămida. Iei un coleg, îți dă un cuvânt, tu îl cauți în dicționar. Te poate cronometra cu secundarul de pe ceas. Apoi faceți schimb, tu îi dai ceva de lucru, vedeți cine a găsit mai repede. Le-am explicat că în dicționar cuvintele au forma pentru un singur obiect, nu pentru mai multe, dar nu îmi rămâne decât să sper că explicația aceasta, valabilă pentru substantiv, o pot extinde intuitiv pentru toate celelalte categorii gramaticale.

Le-am explicat, normal, și cum să caute pe internet, scriind DEX după cuvântul pe care nu îl cunosc, cum să ignore toate acele litere mici cu puncte care apar, căci vor afla când vor fi mai mari ce înseamnă – o parte de la mine, în clasa a treia, o parte mai târziu, de la cei care preiau ștafeta.

Acum doar mă bucur că într-un an în care joaca a fost mai puțină am reușit să punem în colecție un joc nou.

tableta

Uite tableta, nu e tableta…

Orice moment de criză e de fapt o provocare să te redefinești, reinventezi, readaptezi. Școala online a fost și ea așa-și-așa, și acolo unde cei aflați la butoane au înțeles să-și facă datoria, părțile bune s-au văzut. Am apreciat, pe principiul „mai bine mai târziu decât niciodată“ faptul că elevii au primit în toamnă tablete pentru a participa la cursuri.

Am ridicat prima dată din sprâncene când am auzit la final de an că tabletele trebuie predate. Da, știam, nu le-au primit cu drept de proprietate, ci în custodie, era normal că la un moment dat se vor returna. M-am gândit apoi că, probabil, abonamentele de internet nu se doreau pe perioada vacanței și se făcea economie (deși se puteau suspenda cartelele din sistem, sunt sigură că există liste clare cu numerele alocate).

Mă rog, am încercat să înțeleg, nu am reușit. În același timp îmi părea rău pentru copilul de la mine din clasă care rămânea fără ea, căci am văzut ce progrese extraordinare a făcut în acest an, petrecut tot online, cu tableta. Chiar aș fi vrut să o aibă și pe perioada vacanței, acum… încearcă să se descurce cu telefonul.

Dar asta nu e tot

După începutul vacanței și somațiile de predare a tabletelor, unul dintre mesaje suna a ultimatum: până la data X trebuie aduse, căci vin să le ridice de la primărie! WTF…?? De ce să le ridice?! În sistemul nostru de „ordin venit de sus“ nu se comentează. Habar n-am dacă doar la mine în sector se întâmplă aberația asta sau peste tot primăriile și-au luat jucăriile înapoi…

Primul lucru la care m-am gândit a fost că se grăbesc, pandemia nu s-a terminat. Probabil cineva trebuie să își justifice salariul mutând tabletele de colo-colo și numărându-le toată vara. Sau poate exagerez eu, le ridică pentru mentenanță și update. Da, vreo firmă care face pe vară un ban cinstit deschizând și închizând tablete…

Apoi am încercat să mă gândesc ce ar face primăria acum cu atâtea tablete într-un depozit?! De ce nu puteau rămâne în școli, chiar dacă nu la copii acasă?!

Din categoria „vise“

Pe lista lucrurilor pe care copiii mei le-au apreciat în acest an școlar și pe care au vrut să le păstrăm și în cel viitor a fost tableta conectată live din clasă la lecții. În general am fost un colectiv sănătos, cu câteva răceli sau plecări și o singură carantină, plus un copil permanent online din motive de sănătate în familie. Dar, de când ne-am întors în februarie, zi de zi am avut tableta conectată.

Nu era cea mai fericită alegere tehnică, mi-aș fi dorit mult mai mult să primesc un laptop, așa cum făcusem cerere, să pot rula cum trebuie și proiectorul și întâlnirea online, dar… m-am descurcat și cu tableta. Copiii care au avut ocazia să stea online în acest mod mi-au spus că nici nu se compară cu lecțiile când eram toți online, dar e mai bine decât deloc și că anul viitor musai trebuie să o avem în continuare, dacă sunt bolnavi.

Se așteptau ca tableta pusă pe suport spre tablă să le ofere aceeași experiență de învățare ca lecțiile făcute în perioada online și au fost dezamăgiți. Interacțiunea cu ei era aproape imposibilă, de auzit se auzea așa-și-așa, depinde unde eram eu în clasă, pe colegi nu îi auzeau, iar eu mă chinuiam să repet răspunsurile lor atunci când erau importante. Însă ei au simțit această posibilitate ca un plus de valoare între a lipsi total o zi și a recupera de la colegi și a asista la oră și a prinde cât de mult se poate.

Ca o paranteză, le-am permis să intre online tuturor celor care au solicitat, indiferent de motiv, nu doar celor cu cerere sau situație de carantină. Mi s-a părut că nu am niciun drept de a refuza un copil care dorește să învețe, din moment ce oricum eu eram „conectată“. Cu ce m-ar fi deranjat?!

Ce va aduce toamna?

Nu am nici cea mai mică idee. Sunt noi avertismente de creștere a numărului de cazuri și un al nu-mai-știu-câtelea val. Probabil că vom sta tot cu măști, nu cred că își asumă cineva să le dăm jos. Distanțarea… of, așa mi-aș dori să pot apropia băncile… să lucrăm în grup… Să pot strânge caietele…

Tehnic însă, în clasă nu va fi nicio noutate. Bănuiesc că e inutil să mai fac cerere de laptop, nu mai e o prioritate. Dar de tabletă chiar îmi pare rău. Doar pentru că îi curgea nasul și nu l-a trimis mama la școală (așa cum li s-a și cerut părinților), ori îl durea burtica… nu mi se pare un motiv să rateze complet ziua de școală, că doar nu zăcea inconștient în pat.

Ce mi-aș fi dorit? Dacă tot nu avem tablete în ghiozdan, să poată fi disponibilă la cancelarie o cutie cu tablete pentru toată clasa. Dacă azi voiam să fac evaluare cu Kahoot, să le pot da copiilor înainte de oră și să avem o altfel de experiență de învățare. Sau cine știe ce altă abordare mi s-ar fi părut mai potrivită și aveam nevoie să interacționez cu fiecare, cum sunt lecțiile pe PearDeck. Ajung să îmi doresc să putem sta online de-acasă măcar o zi pe săptămână, când avem științe mai ales!

Și mai spunem că ne dorim reformă, învățământ de calitate, dar nu vrem nici să modernizăm baza materială, nici să schimbăm ceva. Păcat, mare păcat! Chiar și atunci când ne iese ceva bine, avem grijă să stricăm imediat…

tableta

view ape thinking primate

Homo sapiens a decis: semestrul întâi se încheie înainte de Crăciun

O seară liniștită. Vrei să te uiți cu mama ta la un film pe Netflix după o zi de școală online, care a scos din tine tot ce se putea numi suflet, când afli că în România niciodată nu trebuie să spui că nu se poate mai rău. Nu mai ies cu prietenii, nu mai ies în general, nici la școală nu mai merg fizic, avem parte de o experiență de liceean în fața unui ecran, dar nimic din toate acesta nu se compară cu reducerea mentală de care dau dovadă anumite persoane pe care nu le voi numi. Credeam că nu se poate mai rău decât să nu mai socializez așa cum o făceam înainte, ei bine, se poate, ministerul mi-a dovedit-o!

view ape thinking primate

Photo by Pixabay on Pexels.com


Idei semnate de homo sapiens

Fără a-mi mai plânge mult de milă, am aflat ce idei mai are minunatul minister al educației, în afară de, știți voi, a începe școala (și ca să fie combo 1+1) fără a vaccina profesorii. Ministerul s-a gândit, să facă aceeași… greșeală, ca să nu o numesc altfel, pe care a făcut-o acum doi ani când eu eram clasa a VIII-a.

Iată, pe scurt, cum a arătat primul semestru din acel an: test la franceză, iar dacă nu dădeam la franceză, dădeam la fizică, și să nu uităm și geografia și apoi la rând, toate celelalte, cu româna și matematica, cireșele de pe tort. A, și să ne amintim și de examenul de evaluare națională care îmi sufla în ceafă! O să recunosc că pe semestrul întâi mi-a ieșit cea mai mică medie semestrială din viața mea (de până acum). Școala însemna doar teste, somn, meditații și iar de la capăt. Cam la asta s-a rezumat semestrul întâi. Ca să fie treaba-treabă, normal că nu am mai avut parte nici de acea săptămână minunată de vacanță în care timp de șapte zile deveneam Frumoasa din pădurea adormită.

Pe scurt: au decis din nou ca primul semestrul să se încheie înainte de vacanța de Crăciun… niște genii, sunt niște adevărate genii cu sinapse disfuncționale!

Viața la liceu

Nu știu dacă mă stresez doar eu prea mult, dacă este de la școala online sau doar de la liceul la care sunt (îl ador oricum). Am dat semestrul trecut cel puțin patru teste pe săptămână, începând din a treia săptămână de școală până în cea de dinainte de vacanță, în care am avut doar un test. Apoi a venit Crăciunul, totul frumos, apoi iar trei săptămânii de școală în care am dat două teste la matematică, unul la engleză, unul parcă și la biologie, ne ascultase și la logică, la alte materii am avut șansa să ne mărim mediile, dar nu am mai suportat. Îmi amintesc că au mai fost și alte teste, dar cine putea să le țină socoteala?

Ne întoarcem la oile noastre. Slavă domnului că nu am dat teze, măcar atât să facă și covidelul, să ne salveze de la un stres în plus (ignorăm faptul că ne aduce alte o mie). Nu știu când am fi dat și tezele cu atâtea teste, dar de un lucru sunt sigură, dacă ne scurtează semestrul întâi, tezele le vom da într-o zi a săptămânii, mai exact, într-o zi de sâmbătă, altfel nu ai când (această deducție îi aparține parțial colegei mele dragi, M.)

Și concluzia…

Un lucru mai menționez: sunt conștientă de faptul că acest articol s-ar putea să fie inutil, dar poate în al treisprezecelea ceas cineva aude și opinia elevilor. Sau, dacă cunoașteți pe cineva (îmi forțez norocul, dar niciodată nu spune niciodată) care eventual este prin minister și mai poate schimba ceva, deși nu mai cred…

Un semestru atât de scurt nu are nicio logică, nici nu încep bine să bârfesc despre evenimentele din vacanța de vară cu colegii că și dăm teste zilnic, să nu mai pomenim de teze, care după o lună de predat sunt simple teste… totul e pe repede-înainte, bine că vine Moș Crăciun la final!
Apoi aterizăm în semestrul al doilea. Începem materia în ianuarie, iar apoi dăm tezele la Paștele Cailor, prin luna mai. Cine își mai amintește după 4 luni materia de început? Și am și teze ușoare: chimie, fizică sau biologie, matematică, română și engleză… o nimica toată!

P.S: O prietenă veche, din clasele primare, a declarat că ea nu mai înțelege nimic din ce face ministerul… Dar oare mai înțelege cineva?!

teme litere

Am lipsit. Cum recuperez temele?

Ni se întâmplă, inevitabil, tuturor, pe parcursul vieții de școlar, dar mai ales mai târziu, ca părinte de elev, să ne confruntăm cu problema recuperării conținuturilor după o zi de absență. Amintirile mele din primii ani de școală sunt unele în care cred că am învățat cele mai multe noțiuni de „responsabilitate“. Cu cheia la gât din clasa întâi, dar cu mult antrenament de „Singur acasă“, până în clasa a cincea inclusiv mă trezeau părinții înainte să plece la tren, mâncam ce găseam lăsat pe masă, mă îmbrăcam cu ce era deja călcat pe scaun, îl trimiteam și pe fratele meu la grădiniță și plecam la școală. Tata m-a dus o singură dată când mi-a arătat și unde e școala. Apoi mai mergeau doar la ședințele cu părinții.

Temele și absolut orice era legat de școală erau responsabilitatea mea, de la ce trebuia să „ne luăm“ pentru lucru manual și arte, la temele de efectuat. Dădeam raportul că „mi-am făcut temele“, deși acum sunt sigură că, măcar la început, se mai uitau pe furiș în caiete să vadă dacă chiar așa e, dar cel puțin eu m-am simțit întotdeauna ca oaia care trebuie să-și ducă singură blana.

Ultimul deceniu a adus mari schimbări la nivelul comunicării între părinți și școală. Avantajele ar fi  colosale, dacă toți cei implicați ar privi lucrurile cu responsabilitate (ca o paranteză, când un mesaj cu o vechime de o lună și jumătate nu a fost văzut în timp util,  adică abia la o săptămână după ce deja expirase, nu mai ai cuvinte), însă multe dintre aceste alternative nu sunt neapărat în favoarea copiilor, care sunt degrevați de responsabilități care le aparțin.

Pentru că legat de teme se pot spune multe, încerc să rămân pe un singur subiect:

Ce faci, ca părinte, când, din diverse motive, copilul a lipsit de la școală?

Cea mai simplă variantă și extrem de folosită în ultimul timp e să dai un mesaj pe grupul de părinți, tuturor, „Ce teme avem azi?“ Nu mai comentăm că acele grupuri, care irosesc timpul tuturor, ar trebui folosite pentru informații relevante despre școală, dar de cele mai multe ori aceste mesaje nici nu sunt însoțite de o minimă introducere cu „scuze“ și o justificare, măcar de ochii lumii, a situației. Până la urmă, nu e nimeni dator să răspundă…

La seria trecută de elevi îmi amintesc că îmi spuneau copiii cum unul dintre colegi (părintele lui) cerea mereu tema pe grupul de whatsapp, dar de la un moment dat nu i-a mai dat-o nimeni. De ce? Pentru că atunci când eu dădeam și explicam tema în clasă, el se juca sau nu era atent. Și colegii s-au săturat.

Ar fi o întrebare bună de pus. Când doamna a dat tema – pe care presupui că ceilalți copii o știu, dacă îi întrebi – ce făcea copilul tău? Poate că, de fapt, ai altă problemă de rezolvat, dacă el „nu știe“ ce are de făcut. Poate că e timpul unei discuții serioase despre atribuțiile lui la școală, dacă nu ați avut-o până la acel moment.

Cel mai politicos este, dacă nu ai altă soluție, să deranjezi, în privat, un părinte cu care te înțelegi mai bine și să îl rogi să te ajute. Nu doar copiii trebuie să aibă relații amicale cu colegii, și părinții trebuie să ajungă la un numitor comun. Dacă nu poate sau nu vrea – treaba lui de ce – poți încerca cu un altul. Și dacă cumva ajungi să îi iei la rând pe toți și nimeni nu te bagă în seamă, ar trebui să îți pui niște mari semne de întrebare.

A doua variantă pe care nu o agreez nicicum e „o sun pe doamna“. Una-două, indiferent de oră, suni o persoană care deja și-a făcut datoria la școală, poate obosită sau poate fură un pui de somn, să ceri tu raportul zilei. Asta e, n-am fost și n-o să fiu niciodată, cum îmi spune fiica mea, delicată. Prea de multe ori am dat un deget și mi s-a luat toată mâna, acum, dacă am făcut o regulă, merg cu ea.

A treia variantă necesită muncă, dar are și cele mai mari beneficii. Presupune însă organizare, anticipare, relații sociale, comunicare… adică acele abilități de viață de care multora li se cam rupe, pe românește.

Dacă știi că va lipsi copilul de la școală – când e programat la doctor, de exemplu – poate pregăti terenul cu o zi înainte. Gigele, eu mâine nu vin la școală… Dacă dă doamna o fișă, ceva, îmi iei și mie una, te rog? Vin eu pe la tine să o iau după-amiază și îmi zici, dacă poți, și ce alte teme avem? Relația de prietenie/colegialitate trebuie să fie suficientă și, mai ales, reciprocă, pentru a face un astfel de efort.

Dacă nu vi s-a mai întâmplat, discutați cu copilul: Cu cine te înțelegi tu cel mai bine din clasă?
Și, dacă copiii încă nu au telefoane sau nu știu cum să ia legătura unul cu celălalt, trimiți un mesaj părintelui copilului numit ca „cel mai bun coleg“ și ceri permisiunea să îl deranjezi, dacă este de acord, la o anumită oră, ca cei doi prieteni să stea de vorbă și să lămurească ce anume s-a întâmplat la școală. Ca să funcționeze, e nevoie de pregătire de ambele părți. Copiii trebuie să aibă lângă ei manualele și caietele și să fie capabili să explice noțiunile parcurse și temele de efectuat și cel puțin la început trebuie să îi învețe cineva să urmeze aceste etape. Mai nou, puteți face și o întâlnire video sau schimb de poze, deși nu e indicat cu rezolvările – la momentul când e cerută tema, mulți au și completat pe caietele tipărite.

teme litere

Beneficiile sunt enorme. Pe lângă faptul că sunt încurajați să comunice (să nu uităm că în primele clase primare, când ar trebui puse bazele unei astfel de relații, studiem disciplina „Comunicare în limba română“), au de câștigat ambii copii implicați în dialog. Ca să nu mai spun de întărirea relației între cei doi, pe linia „Prietenul la nevoie se cunoaște.“

E inutil să spun că, dacă nu rupi pisica-n două din clasa întâi, e (mult) mai greu mai târziu. Am trecut prin gimnaziu și prin liceu și am stat în grupuri de părinți care nu se comportau ca și cum ar avea acasă un adolescent, ci un copil de grădiniță. Întrebări stupide și griji exagerate la care deja exista răspunsul pe grupurile copiilor, dar și solicitare de teme la vârste la care autonomia copilului ar trebui să fie deplină. Nu arătau decât că acolo comunicarea este într-un singur sens și asta e trist.

Să risc să întreb cum se procedează la voi?

boy in brown hoodie carrying red backpack while walking on dirt road near tall trees

Ce zic copiii despre noua școală

După ce m-am perpelit toată vara cu gândul la toamna aceasta minunată și la modul în care va începe școala, mi-am dat seama la un moment dat că toate regulile și toată această distanțare îmi vor face aproape imposibilă dorința de a ne apropia. Prima zi nu va mai fi aceea în care ne bucurăm de revedere, căci de fapt ne vom revedea cu jumătate de față. În loc să facem o mare grămadă cu o îmbrățișare de grup, va trebui să ne dovedim mai maturi si mai ințelepți decât ar trebui la media noastră de vârstă.

Pentru că nu am nici cea mai vagă idee cum va decurge prima zi de școală, apoi, oricât m-aș chinui eu să dau fiecăruia cuvântul, nu ar reuși să spună ce îi trece prin minte, am ales să fac un maraton de întâlniri cu fiecare dintre ei înainte de începutul școlii, online, pe Google Meet. Am făcut-o și pentru mine, și pentru ei, am stat de vorbă, am încercat să aflu care este părerea lor despre ceea ce urmează. Până la urmă, când se va închide ușa clasei, în sală vom doar noi, fără părinți, fără bunici, fără miniștri și alte inteligențe întunecate ce ne guvernează și știu ei mai bine cum se vor desfășura lucrurile.

Copiii văd la tv, aud regulile și – nu știm cât realizăm – suntem responsabili cu formarea acestei valori, de respect față de legile statului. Nu le discutăm dacă ne plac sau nu, dacă s-a dat legea, ea este pentru toată lumea. Aud cu tristețe pe mulți spunând că în clasă sunt eu și ei, nu îmi ține nimeni socoteala ce și cum respect. Mie mi se pare că am acolo 20 de perechi de ochișori care mă vor evalua și cântări mai ceva ca cel mai sever inspector, pentru că eu le sunt model. Și nu o să-i învăț ceea ce urăsc din tot sufletul la societatea noastră actuală, că se poate și-așa, încălcând regulile doar pentru că nu ne plac.

Au fost nouă ore care mi-au redat un pic încrederea. Când de la înălțimea celor șapte anișori te privește prin cameră și îți spune „O să fie bine, doamna!“ parcă-parcă începi și tu să speri, nu?

Am urmărit mai multe puncte în discuție. Întâi le-am dat șansa să povestească ce au făcut în vacanță. Am aflat multe despre spiritul lor de observație, nivelul de interes și gradul în care s-au implicat în activități și de modul în care sunt capabili să povestească o întâmplare trăită. Apoi, cum știam că mai mult ca sigur au scăpat pe tablete și calculatoare, am fost curioasă să aflu cu ce s-au ocupat. Printre numeroasele jocuri pe care le știu tot de la ei, am regăsit și ceva aplicații de matematică. E de notat și faptul că „am învățat să trimit mailuri“, dar de departe cea mai tare a fost alta.  Eu intrasem, ca de obicei, pe linkul de Google Meet când mă trezesc apelată pe telefon cu apel video. Am vorbit un pic, constat că nu e un adult să dea o mână de ajutor. Telefonul meu dă rateuri, bateria se descarcă de parcă merge cu viteza luminii, așa că se închide apelul și apuc să îi trimit doar linkul pentru Meet până mi se închide telefonul. În nici 10 secunde a intrat pe cealaltă întâlnire. Copiii învață intuitiv și repede dacă li se dă ocazia și sunt aproape sigură că, susținuți puțin la început, pot avea parte de o altfel de școală pe care noi nu ne-o putem zugrăvi în minte din cauza blocajelor tradiționale.

Un alt capitol de discuție a fost despre ce urmează să se întâmple în clasa întâi anul acesta. Dacă vă imaginați cumva că îi preocupau temele, sunteți departe. Doar câteva întrebări au fost legate de conținut. Doamna, eu abia aștept să aflu cât face 1000 x 1000. Am fost nevoită să dezamăgesc copilul, pentru această înmulțire trebuie să aștepte clasa a patra… Atunci 100 x 100? Strike two… În clasa a treia… 10 x 10 măcar? Și… eroare, în clasa a doua! A fost complet dezamăgit copilul că avem parte doar de adunări și scăderi până la 100. Hei, dar învățăm să scriem de mână, nu? Calificativele sunt ceva extrem de abstract pentru ei, doar un pitic își făcea griji că nu știe ce „va primi“. Am lămurit doar că nu se dau din burtă, se muncește cu seriozitate pentru ele.

În rest, cea mai arzătoare problemă a lor este și va rămâne pauza. Am avut ocazia de multe ori să văd rezultate ale analizelor mai mult sau mai puțin profesioniste despre interacțiunea copiilor cu școala. Pauza este acel moment neprețuit pentru care ei merg zi de zi. Să se vadă cu colegii, să se joace – totul se învârte în jurul pauzei. Nu știu dacă geniile care au făcut scenariile acestea ce permit prea mulți copii în clasă au privit în ochi un copil când i-au spus această regulă. Se schimbă la față, toată acea lumină din ochi se stinge când realizează că pauza devine acel moment în care stai în bancă „cuminte“ și cel mult vorbești cu colegii învecinați. Și pe cuvânt că e nedrept ca eu să am voie să mă plimb, dacă nu prin clasă, măcar prin fața tablei! Pentru unii e ok, pentru alții greu și pentru destui imposibil de realizat. Le-am simțit revolta și știu că nu îmi va fi ușor să îi conving. Plăcerea pe care o obține în pauză e mult mai intensă decât dorința lui de a respecta regulile.

Acel spirit al dreptății la copiii mici s-a văzut și acum. Sunt dispuși să respecte toate regulile, indiferent cât de imposibile par, dacă o fac toți. Și aici cred că intervine și rolul nostru, de a nu tolera abaterile, nimeni nu este special, toți ne supunem acelorași prevederi. 

Au vrut să știe ce se schimbă în clasă, cum arată. Desființarea colțului de joacă nu a fost bine primită nici ea. Erau curioși dacă rămân profesorii pe care i-au avut și cu tristețe i-am cam anunțat că nu prea. 

Masca, surprinzător, nu ridică prea multe probleme, cel mult de organizare. Mama îmi spală masca cu un detergent care miroase frumos și o port. Am folosit argumentul atunci când alții mi-au spus că nu le place cum miroase. Dincolo de tot ce se spune, dacă măștile nu ne vor apăra de virus, cred că ne vor apăra măcar de altele – să nu mai stăm cu degețelele în gură și în nas toată ziua. Și sunt sigură că, dacă de acasă li se spune că nu există alternativă, o vor purta. Bineînțeles că au întrebat dacă există „un model cu fermoar să putem bea apă“ și le-am explicat la fiecare că o pot desprinde de pe o ureche să bea apă și o pun la loc. Dilemele sunt cu pauza de masă și aici sincer nu știu cum vom reuși să scăpăm teferi. Nu doar unde pui masca atunci când mănânci e o problemă, ci cum te speli pe mâini la două lavoare apropiate simultan cu alți 50 de copii. Ca să se spele fiecare câte 20 de secunde ai nevoie de 8 minute. Când se mai întoarce ultimul în clasă, în pauza de 10 minute, să își igienizeze banca și să mănânce pachețelul? Simplă problemă de matematică…

Le-am recomandat și părinților să opteze pentru piureurile acelea de fructe care se beau. Ar fi o soluție rapidă. Și, normal, un mic dejun obligatoriu și sățios, fără de care nu e ok să venim la școală. Le-am explicat și lor problemele, am insistat să mănânce dimineața, acolo unde îmi spuneau că nu o fac, dar am și copii foarte bucuroși că au scăpat de stresul pachețelului „de mâncat“.

Revenind la mască, mici-mici, dar plini de idei! Doamna, eu când mă duc la toaletă o să-mi scot masca! Inițial m-am blocat, prima reacție era să spun nu. Așa, și? Cine îl putea controla? Am preferat să lovesc mingea în terenul lui și am câștigat setul. Și unde o pui? / O țin în mână! / Și cum te dezbraci cu o mână să rezolvi problema de la baie? S-a lăsat un moment de tăcere până a apărut deasupra capului acel beculeț imaginar: Cred că o s-o las la locul ei… nu am cum s-o țin!

Morala purtării măștii a formulat-o un alt pitic: Eu nu prea pot respira cu masca, dar o s-o port. Am văzut și eu la televizor regula asta.  Și dacă alții văd că o purtăm o vor purta și ei. No comment.

Am fost curioasă și cum cred ei că putem respecta regulile și care ar fi problemele. Invariabil, acolo unde am eu bănuieli că va fi greu, opinia a fost că „vor respecta colegii așa-și-așa“. Le-am cerut și sfaturi, la cine să fiu atentă și câteva nume s-au repetat îngrijorător de des, dovadă că nu doar eu conștientizez problemele care există în clasă, văd și ei foarte bine abaterile. Mi-a rămas așa în urechi o afirmație a unei fetițe: Aș vrea ca părinții să-i învețe pe copiii să se poarte frumos.

Rămâne veșnica dilemă ce putem face în pauză stând în bancă. Proiectorul trebuie pus în funcțiune – o poveste, un desen amuzant, un documentar, dar și joculețe. Le-am cerut propuneri, până acum am de la ei pe „cel cu litere“ sau „văd cu ochișorul meu“, dar au temă să se gândească. Alte activități: putem colora, rezolva o fișă amuzantă, putem citi, să ai o jucărie mică de acasă cu care să te joci pe bancă. Am inclusiv o propunere ca fiecare să vină cu câte o glumă pe care să o citească celorlalți.

În încheiere, spun doar că sunt copii clasa întâi, deși multe dintre concluziile lor sunt departe de această vârstă, uneori peste adulți cu care ne întâlnim zi de zi. România educată va crește cu multă muncă, dacă nu intră nimeni cu picioarele prin grădina noastră cu flori. Nu mi-a fost ușor să le simt durerea când realizau că mai nimic din ce a fost nu mai e permis. Adică nu mai avem voie să ne ținem de mână?

O să fie bine, așa îmi repet.

Învățare prin joacă la clasa pregătitoare

Cinci ani de facultate mi-am auzit profesorii repetând la infinit să avem grijă la clasa pregătitoare, să nu uităm să ne jucăm cu ei! După experiențele mele cu clasele pregătitoare la care am intrat, iar anul acesta – și cu a mea, mi-am dat seama că în primul rând trebuie să îi învățăm să se joace, căci ei nu prea mai știu… Jocurile lor sunt violente, imită ceea ce văd pe net, nu percep pericolul și  nu înțeleg că nu ai „trei vieți” dacă la prima te dai cu capul de pereți și vine salvarea. Dacă la școală mai era cum mai era, online a fost ceva … fantastic.

Partea cu joaca în învățare a trebuit să o externalizez părinților, cu descrieri, acolo unde era nevoie, filme, ce să facă cu obiectele. Crunt. Până la urmă voi vedea la toamnă dacă a mers, deși îmi cam dau seama din interacțiunea online cine a făcut și cine nu.

La unul dintre webinariile la care am participat în această perioadă s-a pomenit de Jamboard, ca aplicație a unei table interactive pentru lecțiile online. Dacă copiii mei ar avea toți calculator și deprinderi de a lucra cu mouse-ul, ar fi o variantă de joacă, la cei mici. Plus că ai mei erau înnebuniți să scrie la tablă, pauza în care nu aveam eu nimic de așezat acolo era momentul lor de libertate!
Așa cum la școală ies la tablă să mai scrie un cuvânt, așa ar putea și acum. Dar… destui intră de pe telefon și nici de la calculator nu sunt capabili să jongleze cu ferestre… adică într-una să aibă conferința, în alta – deschisă tabla pe care lucrăm. Ai mei sunt mici, însă aplicația e de exploatat.

Ce poți face:

  • scrii cu mouse-ul în câteva culori, de parcă ai avea markerele colorate de la școală, varianta Ikea;
  • pui fundal cu linii, puncte, pătrățele, sau chiar colorat „clasic“, albastru sau negru;
  • lipești post-it-uri pe tablă – le folosesc mai mult pentru indicații, uneori chiar mi-e greu să scriu cu mâna;
  • încarci poze pe care să scrii ulterior;
  • ai laser, dacă vrei să le arăți ceva, chiar amuzant, că lasă așa, o coadă ca de cometă;
  • ai un burete care șterge toată tabla cu un clik, nu stai cu „guma“;
  • salvezi tabla lucrată ca poză sau pdf;
  • poți avea mai multe table în același fișier, cam cum sunt cele de prin amfiteatre, care se deschid/ridică, să nu fie nevoie să ștergi des și să și păstrezi ce ai lucrat.

Ce n-am putut face și aș fi vrut (sau nu am descoperit încă cum):

  • să renunț la o tablă, dacă am adăugat-o, să am mai puține cadre;
  • să pun decorul cu pătrate mai mari sau linii mai depărtate;
  • să mut conținutul de pe o tablă pe alta.

Era însă prea tentantă aplicația ca să nu îmi fac de cap cu ea, așa că le-am dat linkul părinților și… cine a intrat a avut parte de „altceva“. Aici am pregătit și puteți vedea o tablă specială pe care am inserat poze din cele lucrate. O puteți vedea, dar dacă tot deschideți (cred că aveți nevoie de cont google totuși) puteți să vă creați propria tablă, să invitați un prieten și să încercați ce poate face. (Primul lucru pe care l-am făcut eu a fost să joc „X și 0“ cu fratele meu.)

Pe prima tablă copiii și-au scris numele, eu m-am chinuit să desenez și să fac literele mai amuzante. Apoi am creat tot felul de joculețe, la care dau sarcinile pe rând. Cine intră și găsește ceva de făcut, poate rezolva. Ca o „vânătoare de comori“. După ce le verific, le mai adaug altele. Am mers pe exerciții cu axele de coordonate, am lucrat mult cu ei așa. Nu sunt doar matematică, sunt și română, căci trebuie să cunoască literele, corespondența literă mare-literă mică, să scrie mesaje/bilețele, să se orienteze în pagină, numărând pătrățele (sus, jos, stânga, dreapta, diagonală), m-am apucat și de scriere cu simboluri pentru a comunica un mesaj. Am exagerat un pic cu rebusul, pe care l-am multiplicat pentru fiecare copil pe câte o tablă. Le-am zis că, dacă le e greu să deseneze pe calculator atâtea litere (și mici!), le pot da varianta pentru print, dar nu au vrut, le-a plăcut așa. Am mai dat litere amestecate, să descopere cuvântul și să îl scrie, să caute rime și mă mai gândesc, poate îmi mai vin idei. Săptămâna aceasta am intrat mai puțin, nebunia aceasta cu hârtiile și raportările și tot ce mai aveam de făcut m-a terminat, n-am mai avut timp de joacă, opțional, pe lângă activitățile normale.

Ce mi-aș fi dorit? Să o pot folosi pe post de prezentare a lecției. Slide-urile pe care eu le fac în power-point să le aduc ca poze pe tablă și acolo unde, de obicei, scriu eu, să scrie ei, pentru a face lecția interactivă. Dar… „aiasta nu se poate“, mi-am dat cu apă rece pe față, n-am încă cu cine.

Ce-i drept, nu au intrat toți, au intrat copiii care deja au dobândit autonomie în fața ecranului și care se descurcă fără ajutorul părinților în rezolvarea provocărilor. Vor mai mult, le place, e cumva datoria mea să mă străduiesc măcar să fie altfel această experiență. Cum era expresia aceea, este „începutul unei frumoase prietenii“, aș spune eu al unei alte relații între mine și copii, mai personală, așa cum nu am timp la școală să o transform.

Elev la noua școală

Deunăzi vorbeam cu un prieten mult mai înțelept decât mine despre tsunamiul care a lovit școala românească. Printre altele, îmi spunea că acum, mai mult ca niciodată, ne aflăm în punctul în care schimbările vor fi adânci, căci au lovit direct în rutinele pe care le aveam. Este destul de clar că nimic nu va mai fi ca înainte, lucrurile se vor schimba ori foarte mult în bine, ori fisurile se vor adânci și apar rupturi. Era optimist când mi-a spus că, indiferent ce se va întâmpla cu școala noastră, în privința mea e liniștit. Cumva mă pregătesc tacit de mulți ani în această direcție și mă voi adapta fără probleme. Știu că în felul lui mă încuraja să rezist.

Am închis telefonul și m-am gândit cum ar fi să rămân profesor la o școală online, la distanță, o școală umbrelă pentru cei care vor fi dispuși în viitor să încerce un sistem alternativ. Nu mi-a displăcut ce mi-am imaginat, căci au rămas în fața ochilor doar acele imagini calde ale profesiei de dascăl, fără mizeriile care îți amărăsc viața zi de zi. Am căutat să înțeleg de ce am avut această senzație. Ce e totuși atât de diferit față de școala din offline? Răspunsul este simplu: elevul.

Elevul online este diferit

Să luăm elevul care face acum lecții pe net. A descoperit, poate fără să își dea seama, că nu învață nici pentru profesor, nici pentru părinți, învață pentru el. S-a trezit de pe o zi pe alta că este implicat direct în învățare, că trebuie să-și organizeze timpul, trebuie să rezolve singur sarcini pe care înainte le putea ignora cu stil, îndeplinind doar una singură: aceea de a se așeza în bancă. Nu te obligă nimeni să intri în conferință la ora anunțată, nu te ridică nimeni în picioare să te întrebe de ce nu ai tema. Acum totul poate fi oprit de la un buton și lumea aceasta, a școlii, dispare din camera ta.

Elevul online este disperat în lupta cu sine însuși, căutând acea motivație intrinsecă să meargă mai departe. Și poate că după această luptă vom avea surpriza ca copiii noștri să înțeleagă că dreptul la educație e un privilegiu la care nu trebuie să renunțe. Poate vor înțelege și ei, în sfârșit, de ce se duc la școală: nu ca să își etaleze ultimele haine de firmă, ci pentru că sunt responsabili în învățare.

Dacă până acum se vorbea mai mult teoretic de transformarea profesorului în partener în învățare, anul acesta va fi decisiv pentru cei care vor fi de acord să își schimbe rolul. Acum ceva ani mi s-au aprins niște beculețe când am auzit de flipped-classroom. Profesorul punea la dispoziția elevilor un material pentru studiu, pe care aceștia îl parcurgeau independent anterior întâlnirii. Fiecare înțelegea ce și cum putea, dar apoi întâlnirea față în față urma să fie de fapt o dezbatere, o analiză de idei, o lămurire a aspectelor neînțelese. Avantajele mi s-au părut fabuloase. Imaginați-vă doar acele cursuri la care profesorul dictează o oră sau două și te ard articulațiile de la atâta scris. Cum ar fi dacă elevul ar primi acel material înainte, l-ar parcurge, iar ce nu înțelege ar avea ocazia să descopere prin întrebări? Părerea mea e că ar funcționa minunat cel puțin de la clasele a patra-a cincea în sus. Iar noile clase online, făcute acum, ar putea avea un cuvânt de spus în această privință.

Poate că nu ar funcționa chiar cu toate disciplinele și în niciun caz cu toate vârstele, deși pot găsi exemple punctuale și pentru clasa pregătitoare. Însă ar fi o schimbare majoră de care avem toți nevoie – să devenim actori în actul de învățare, nu spectatori.

Școala de la mine de acasă

Mă uit la copiii mei. Andrei – total autonom. Am prins pe grupul de părinți al clasei ceva vibrații din organizare, m-am implicat în a stabili cine și ce aparat folosește în casă când se suprapun lecțiile, cine ce colț primește (toată lumea e cu capsa pusă, e război). Știe când are ore și își îndeplinește sarcinile. De remarcat însă că entuziasmul e la cote „maxime”, fix de școală nu îi arde, dar nu e ceva nou. La 17 ani însă consider că ești capabil să iei decizii și să suporți consecințe, așa că păstrez distanța, e mult mai sănătos decât să ne duelăm în decibeli pe fond de stress.

Iris e an terminal. Coșmarul acesta se va încheia pentru ea cu un altul, o loterie a șanselor, demoralizantă și stresantă. Orele de română și matematică sunt zilnice, program intensiv. O văd terminată când se ridică de la birou. S-a apucat să facă ordine în cameră, brusc o deranjează tot ce nu e la locul lui. Apoi a mutat mobilă. A venit și la mine în dormitor să găsească niște chestii de modificat (și a ieșit cum a vrut ea, cât că eu nu aveam chef). Stă și se gândește la proiecte de arte pentru blog. Comandă cărți pe net. Citește și vorbește la telefon. Are grupul ei de suport, gașca de zuze din primar s-a reactivat. Se trezeste dimineața, ia o gură de teleșcoală, comentează ironic, dar o iert. Apoi muncește. Seara nici de seriale nu mai avem timp. A spălat balconul, vrea să iasă la aer, să alerge. I-am dat voie la alergare pe loc în balcon.

Sunt conștientă că e o probă de rezistență a nervilor. De-asta râdem împreună la toate glumele primite. Pe grupurile de elevi circulă unele foarte bune, nu ezitați să încurajați copiii să vă dea share. (Un exemplu doar)

PS: mi se reproșează că sunt mai ocupată ca înainte, nu am timp de joacă…

Ce fac băieții la baie…

Nu, nu e o glumă. Dar necesită o completare: ce fac la baie, la școală, băieții mici, de se aude pe hol de parcă trec prin chinurile iadului acolo? Nu știu cum e prin alte școli cu copiii în pauză, dar la mine parcă îi atrage un magnet puternic să intre și să stea în toaletă. Nu mai am idei … ce să mai fac să-i dezvăț și asta probabil pentru că nu reușesc să înțeleg de ce se duc!

Am ajuns prima dată după ei la începutul anului, când au cerut voie și au uitat să se mai întoarcă. Totuși, cât poate sta un copil de șase ani să își facă nevoile?? E drept că se lupta cu pantalonii… Alții se luptau cu pișoarele, prea înalte pentru ei. Apoi la pauza de masă, când trebuie să se spele, e o chirăială înfiorătoare acolo. Am aflat și de ce… de la 18 băieți care se spală pe mâini la două chiuvete, grămadă, clăbucul iese… ghici, prin sifonul din pardoseală. Unii aveau rolul să facă clăbucul să „crească”, la chiuvetă, ceilalți să șuteze, ca la fotbal, mingea ieșită deasupra gresiei.

Apoi, se bălăcesc. Normal. Ce să facă altceva? Se stropesc… bine, ok, vara e fain. Însă în prag de noiembrie să îți torni apă în cap și să vii cu tricoul leoarcă? Când îi trimit la spălat repet mereu cu ei: „nu alergăm, nu ne împingem, nu ne stropim și nu țipăm”. Ți-ai găsit. Vise, nenică… când au trecut de pragul clasei o zbughesc pe hol și începe dezastrul. Mă străduiesc să îi scot prima la spălat, să nu se intersecteze cu celelalte clase. Nici nu e greu, cum se sună de ieșire, după urletul de scăpat de la  fericire că e pauză fac imediat rândul. Când vin și de la celelalte clase, e jale.

Erau doar ai mei în toaletă și auzeam de la două săli distanță niște urlete care necesitau intervenție. Doi erau în cabină, alți doi țineau de ușă, unul de-o parte, unul de cealaltă, restul admirau spectacolul. Trânteau ușile și țipau… Culmea, cel mai tare și mai zgomotos era un băiețel care altfel era în clasă pâinea lui Dumnezeu! Acolo refula și el, probabil…

Când sunt de serviciu pe culoar sunt chiaună. Nu știu unde să stau căci parcă intuiesc unde nu sunt. Dacă sunt pe culoar, e dezastru în clasă, dacă stau spre toalete, se bat în capătul celălalt. În ziua de luni nivelul de stress ajunge la o cotă la care cu greu pot funcționa. Cinci clase care se tăvălesc pe jos – nu contează când s-a spălat ultima dată pardoseala,  care se îmbrâncesc, aleargă, sar unul în spatele altuia, se izbesc de pereți… Ba mai ies cu câte un chupa-chups în gură, cu bățul atârnând, de numai un miracol face ca din atâtea jocuri stupide și violente să nu se fi ales vreunul până acum cu bomboana împinsă în gât sau bățul înfipt în cerul gurii.

Degeaba răgușesc, „nu alerga”, nu contează că sunt copii mici, fete, profesori… Nu sunt o persoană religioasă, însă lunea am din ce în ce mai mult convingerea că numai niște rugăciuni sincere mă ajută să scriu la ora 12 în procesul verbal că nu s-au înregistrat incidente.

Cum să ucizi o școală

Se întâmplă uneori să te apuce toate cele… nu că nu te-ai revolta în sinea ta, sau că nu ai ști care e „starea de lucruri”. Dar când adevărul te lovește după ceafă parcă îți vine să zgâlțâi cerul și să întrebi, dacă mai e nevoie, dacă din toții „uoamenii capabili” care ne conduc e vreunul care chiar vrea să schimbe ceva.

Am spus deseori că lucrez la o școală mică. Din păcate pentru noi, are enormul dezavantaj să nu aibă „copii”. Așa că cele nouă clase de învățământ primar și gimnazial nu pot avea personalitate juridică și din toamnă nu vom mai face parte din colegiul tehnic la care am fost arondați, ci vom fi al doilea local al unei alte mari școli din București.

S-a încheiat prima etapă de înscrieri la clasa pregătitoare. Nu că m-aș supăra sau m-aș plânge, dar am 17 copii înscriși. Probabil să mai vină în etapele următoare câțiva. Însă de ceva ani la noi cu greu, dar foarte greu, reușim să facem o clasă… pentru că suntem pe aliniamentul școlilor de fițe din sector și… nu vine lumea la noi… că noi suntem „școală de țigani”. Și păcat că nu vă pot arăta poze cu clasele noastre, să vedeți că nu e așa deloc.

Dar azi a fost momentul în care am aflat că în realitate noi nu avem nicio problemă cu circumscripția… pentru că pe zona noastră sunt 88 de copii de vârstă școlară. 88, da? Înseamnă 3 clase, ba chiar 4 dacă respecți legea ad literam. Și uite-așa îngropi o școală, înghesui în altele în trei schimburi… și sunt sigură că istoria noastră nu e singulară în București. Însă așa e când „ți se duce vestea” că ești școală mică… și legendele din parc sfidează raționalul.

Pentru orașele mari, pentru școlile în trei schimburi, pentru clasele supra-aglomerate, cu mult peste limita legală a numărului de copii… supapa de supraviețuire ar putea fi respectarea circumscripției școlare, fără flotant și alte povești asemănătoare.

Dar, serios, are cineva curaj să rupă pisica în două și să impună măsura asta în București??

O întrebare simplă. V-ați înscris copilul la școala de circumscripție? Oricare ar fi răspunsul, vă rog să argumentați.

View this post on Instagram

Așteptând la semafor, admiram școala. Nu știu de ce, simțeam așa, că-mi crește inima… „acasă”.

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

Moment de sinceritate

Așa s-a numit momentul în care le-am dat copiilor în ultima zi de școală „test fulger”. Au înțepenit. De obicei, când pun o foiță albă cu fața în jos pe bancă e test fulger. Doar că atunci, în ultima zi, nimeni nu știa ce oră avem în acel moment… Regula conform căreia nimeni nu întoarce foaia decât la semnalul meu au respectat-o. I-am lăsat să le întoarcă… le-am spus că e momentul să îmi spună și ei cum a fost anul, că doar eu m-am plâns în fiecare zi de boacănele lor. Am împărțit foile albe…

Doamna, ce titlu punem? Extemporal la dirigenție nu mergea, sunt prea mici, plus că nu știu ce e ăla extemporal. Le-am zis să scrie „Moment de sinceritate”, pentru că exact asta vreau să fie.

Ca o paranteză, am dat și părinților, online, aceleași întrebări. Copiii au fost minunați, mi-au scris de toate. Sper să aibă și adulții același curaj.

Aveau de identificat:

  1. Cinci lucruri care le-au plăcut în clasa a III-a.
  2. Cinci lucruri care nu le-au plăcut.
  3. Ce sfaturi utile au pentru mine.
  4. Ce schimbăm în clasă anul viitor.
  5. Ce părere au despre cum s-au descurcat în anul care tocmai s-a încheiat.
  6. Ce aș fi putut face eu mai mult pentru fiecare.

Răspunsurile… pe măsură. După ce le-am citit, le-am și discutat, atât cât a fost posibil. I-am sfătuit să ia în serios tema de vacanță, căci la exprimare în scris nu stăm deloc bine. Când au exerciții impuse – de răspuns la întrebări, povestit un text – se descurcă. Dar acum, când scriau ceea ce simțeau ei, poticnelile erau dese.

Ce le-a plăcut:

  • doamna a fost de acord cu hamsterii; ne-am jucat la ora de sport; ne-am aranjat unul lângă altul (în bănci); am făcut lucruri frumoase.
  • vizita la fabrica VelPitar și în Delta Văcărești.
  • doamna glumește uneori; facem ce vrem uneori; îmi place matematica.
  • la sport ne jucăm; am mulți prieteni; miercuri în ultima săptămână am făcut ce-am vrut; am vizitat o fabrică și de Moș Crăciun am primit cadouri.
  • am făcut buchete cu funde; am mers la fabrica Linco; avem hamsteri; am făcut pești din hârtie; am desenat cu creta pe hârtie.
  • la picnic; când am făcut morișca; în Parcul Văcărești; când ne-am jucat în spatele școlii.
  • în Parcul Natural Văcărești, când am văzut o broască, un hotel de albine; când am făcut prima noastră poveste și am primit un abțibild pentru ea.
  • în Parcul Văcărești; la fabrica de pâine; la teatru; când am învățat despre păsări; ne-am putut juca pe telefoane.
  • am făcut multe activități distractive; am ieșit în curte în pauze; mi-am făcut un prieten bun; facem ce vrem la sport; când a introdus „ortograma zilei”.
  • am râs; am avut colegi noi; doamna făcea glume.
  • picnicul; ora de lectura cu Bianca Timsa Stoicescu; ora de matematica distractivă; teatrul; ora de matematica cu euro și lei.
  • nimic.
  • când s-a introdus „gluma zilei”; când ne-am uitat prima dată la proiector; când am făcut picnic; când am mers în Văcărești.
  • am avut două materii noi, științe ale naturii și civică; am învățat părțile de vorbire; puteam ieși afară în pauze; am avut colegi noi; am făcut lucruri noi.
  • am învățat la încă două materii; am avut profesor nou la sport; am avut două zile cu două ore în ultima săptămână de școală; am avut video-proiector.
  • testele fulger la matematică; ortogramele; când ne-am dat multe cadouri de Mărțișor; când am primit cadouri de Crăciun; fracțiile.
  • am învățat să coasem; am fost în Văcărești; m-a scos la tablă; am învățat împărțirea; am lucrat cu lut.
  • ora de mișcare, muzica, arte și atât.
  • când am primit Fb; de 1 Martie; de 8 Martie.

Ce nu le-a plăcut:

  • doamna iubește AVAP-ul; trebuie să învățăm; avem multe teme.
  • mi-au pierdut colegii cartea din Portal; am stat în soare la sport; fetele s-au certat; băieții ne furau mâncarea; nu aveam apă.
  • dăm multe teste; luăm calificative proaste.
  • când o colegă mi-a zis „grasă”; când m-am certat cu fetele; când un băiat mi-a dat cu mingea în cap; când nu a venit domnul de sport; când mi-a dat o colegă plastilina inteligentă pe jos.
  • testul la muzică; picnicul în spatele școlii; să citim o poveste.
  • că nu am mers în excursie; am luat „i” la mate, la română, științe și civică.
  • când mi-au spart ochelarii; când m-a împins, am căzut și m-am julit.
  • când eram jignit; când domnul de sport mi-a pus o poreclă.
  • testele grele; unele glume ale doamnei.
  • nu am mers în excursie; nu am mers la concursuri; a trebuit să recuperăm o lună; ora de medicină orală; nu am avut serbare.
  • nimic.
  • când am dat test la muzică; când a țipat doamna de engleză la mine.
  • am avut rezultate proaste.
  • când am luat o notă proastă; când m-a întrebat ceva și nu știam.
  • am luat notă mică; am dat dictare; colegele m-au ignorat.
  • doamna de engleză a zis că o să rămân repetentă; un copil mi-a aruncat un măr.
  • m-am certat cu o colegă; am făcut un cucui.

Sfaturi:

  • să ne mutăm unul lângă altul, să facem mai multe lucruri.
  • să fie pedepsiți cei care fac ceva urât.
  • să avem teme mai puține. (x 2)
  • să plecăm în excursie, să împrumutăm cărți doar celor serioși.
  • să facă orele mai interesante și mai distractive.
  • în săptămâna altfel să colorăm în parc cu creta.
  • să mergem la DinoParc, la KFC.
  • să mergem în excursie.
  • să primim mai multe teme; să fie certați toți cei care fac rele.
  • să facem Joc și mișcare mai des.
  • să vizitam locuri și din afara Bucureștiului și să facem și o serbare.
  • niciunul.
  • să țină clopoțelul.
  • să noteze cine a adus ceva și cine nu la fondul clasei.
  • cine vorbește la oră să i se scadă nota la purtare.
  • să avem ore mai distractive. x 2
  • să mergem în mai multe excursii.
  • să fie orele mai frumoase.

Clasa:

  • să rămână așa cum e.
  • să nu țipăm, să schimbăm mai des cărțile.
  • să stăm cum vrem în bănci.
  • să schimbăm panourile de pe pereți. ( x 2)
  • să stăm câte doi în bancă.
  • locul băncilor.
  • să nu mai fie tabla înmulțirii pe perete.
  • să fie pedepsit doar vinovatul, nu toată clasa.
  • să aducă fiecare cărți la biblioteca clasei.
  • să schimbăm câteva reguli și băncile.
  • nimic.
  • să avem mai mulți hamsteri.
  • să fie cineva care să șteargă tabla.
  • să se schimbe purtarea colegilor și să fie mai mult respect.
  • să avem fiecare un hamster pe bancă, cadou de Crăciun.
  • să schimbăm băncile; să stăm câte doi.
  • pereții.
  • culoarea pereților.

Performanțele proprii:

  • m-am descurcat foarte bine.
  • m-am descurcat foarte prost, anul viitor aș vrea să am calificative mai bune.
  • nu este bine, dar măcar trec clasa.
  • nu prea m-am descurcat la română și la științe.
  • m-am descurcat destul de bine.
  • eu cred că m-am descurcat bine.
  • eu cred că m-am descurcat foarte bine.
  • eu nu cred că m-am descurcat foarte bine.
  • anul acesta m-am descurcat destul de bine, deoarece eu la clasa a II-a nu am făcut științe și civică.
  • am o părere bună despre cum m-am descurcat în acest an.
  • eu cred că m-am descurcat destul de bine.
  • proastă, foarte foarte proastă.
  • nu a mers prea bine.
  • m-am descurcat urât și am avut rezultate proaste.
  • m-am descurcat destul de bine.
  • m-am descurcat binișor, se putea mai bine.
  • foarte prost, îmi pare chiar rău, dar în clasa a IV-a o să iau Fb pe linie.
  • Fb.

Activitate personalizată:

  • nimic.
  • doamna a făcut multe pentru mine și îi mulțumesc din suflet.
  • să-mi dea mie mai puține teme.
  • să îmi explice mai mult lecția.
  • nimic, totul era deja bine.
  • nimic, a făcut foarte multe pentru mine.
  • să mă pedepsească atunci când nu îmi fac tema.
  • a făcut ce era mai bine pentru mine și nici nu trebuia mai mult.
  • cred că doamna nu ar fi putut să facă ceva mai mult pentru mine.
  • eu cred ca profesorul nu are ce sa facă mai mult pentru mine.
  • nimic, chiar nu puteți face nimic, așa sunt eu, leneșă.
  • nu are nimic de făcut că e bună deja.
  • n-ar fi putut face nimic, a fost corectă.
  • să mă lase să citesc la română un pic mai mult.
  • doamna ar trebui să fie în felul ei.
  • să ne pună la toți temele la panou.
  • aș dori să ne ia un șarpe.
  • să avem broaște micuțe țestoase.

Am avut emoții când le-am citit… foarte multe. Unele sunt realizabile, altele sunt din categoria „să împaci și capra, și varza”. M-am bucurat să văd că unele lucruri au mers bine, m-am bucurat și mai mult când mi-au spus care au mers prost. Sunt mândră de ei că au făcut observații corecte. Poate dacă nu era atmosfera de vacanță reușeau chiar să scrie câte cinci, sau să detalieze mai mult. Oricum pe alocuri am reformulat, am scos numele colegilor acolo unde le-au dat, am pus ideea pe scurt.

Încă am de aprofundat partea cu glumele, aici chiar e nevoie de o discuție serioasă cu ei, să înțeleg ce vor să spună. Nici problema cu așezarea în bănci nu e ușoară… dar vom vedea în toamnă. Cu pereții colorați – eu aș fi fericită să avem parte măcar de-o zugrăveală albă, nu visez mai mult! Cu temele nu știu dacă există o soluție, anul viitor vor avea și istorie, și geografie. Le-a fost greu cu științe și civică, să învețe constant…

Însă am un subiect de gândire pentru această vacanță. Perfectă nu sunt, le am și eu pe ale mele. Însă e mai ușor când primești feedback sincer, când știi care sunt așteptările. Mie mi-a plăcut că s-au implicat, chiar și atunci când am venit cu idei ciudate. Mi-ar fi plăcut să aibă mai mult curaj să spună ce gândesc, ce le place și ce nu, în timpul anului. Să vină să ceară ajutor mai des, căci nu mereu îmi dădeam seama cine are nevoie. Aș zugrăvi clasa în galben și verde (dar nu am voie), aș schimba băncile căci sunt oribile, aș vrea să avem la școală imprimantă color pe care să n-o încărcăm noi… aș vrea o bibliotecă mare în clasă. Aș vrea să am mai mult timp pentru fiecare. Și ce mi-aș mai dori… să nu-mi mai consum pixul verde, să scrie corect și să fie conștiincioși.

E un exercițiu pe care nu regret că l-am făcut și pe care clar trebuie să-l repet.

PS. Numai pentru elevii mei – dragilor, nu, nu ne vom lua șarpe, din păcate. Nici broscuțe nu cred… Însă problema cu hamsterii e pe cale să se rezolve.