boy in brown hoodie carrying red backpack while walking on dirt road near tall trees

Ce zic copiii despre noua școală

După ce m-am perpelit toată vara cu gândul la toamna aceasta minunată și la modul în care va începe școala, mi-am dat seama la un moment dat că toate regulile și toată această distanțare îmi vor face aproape imposibilă dorința de a ne apropia. Prima zi nu va mai fi aceea în care ne bucurăm de revedere, căci de fapt ne vom revedea cu jumătate de față. În loc să facem o mare grămadă cu o îmbrățișare de grup, va trebui să ne dovedim mai maturi si mai ințelepți decât ar trebui la media noastră de vârstă.

Pentru că nu am nici cea mai vagă idee cum va decurge prima zi de școală, apoi, oricât m-aș chinui eu să dau fiecăruia cuvântul, nu ar reuși să spună ce îi trece prin minte, am ales să fac un maraton de întâlniri cu fiecare dintre ei înainte de începutul școlii, online, pe Google Meet. Am făcut-o și pentru mine, și pentru ei, am stat de vorbă, am încercat să aflu care este părerea lor despre ceea ce urmează. Până la urmă, când se va închide ușa clasei, în sală vom doar noi, fără părinți, fără bunici, fără miniștri și alte inteligențe întunecate ce ne guvernează și știu ei mai bine cum se vor desfășura lucrurile.

Copiii văd la tv, aud regulile și – nu știm cât realizăm – suntem responsabili cu formarea acestei valori, de respect față de legile statului. Nu le discutăm dacă ne plac sau nu, dacă s-a dat legea, ea este pentru toată lumea. Aud cu tristețe pe mulți spunând că în clasă sunt eu și ei, nu îmi ține nimeni socoteala ce și cum respect. Mie mi se pare că am acolo 20 de perechi de ochișori care mă vor evalua și cântări mai ceva ca cel mai sever inspector, pentru că eu le sunt model. Și nu o să-i învăț ceea ce urăsc din tot sufletul la societatea noastră actuală, că se poate și-așa, încălcând regulile doar pentru că nu ne plac.

Au fost nouă ore care mi-au redat un pic încrederea. Când de la înălțimea celor șapte anișori te privește prin cameră și îți spune „O să fie bine, doamna!“ parcă-parcă începi și tu să speri, nu?

Am urmărit mai multe puncte în discuție. Întâi le-am dat șansa să povestească ce au făcut în vacanță. Am aflat multe despre spiritul lor de observație, nivelul de interes și gradul în care s-au implicat în activități și de modul în care sunt capabili să povestească o întâmplare trăită. Apoi, cum știam că mai mult ca sigur au scăpat pe tablete și calculatoare, am fost curioasă să aflu cu ce s-au ocupat. Printre numeroasele jocuri pe care le știu tot de la ei, am regăsit și ceva aplicații de matematică. E de notat și faptul că „am învățat să trimit mailuri“, dar de departe cea mai tare a fost alta.  Eu intrasem, ca de obicei, pe linkul de Google Meet când mă trezesc apelată pe telefon cu apel video. Am vorbit un pic, constat că nu e un adult să dea o mână de ajutor. Telefonul meu dă rateuri, bateria se descarcă de parcă merge cu viteza luminii, așa că se închide apelul și apuc să îi trimit doar linkul pentru Meet până mi se închide telefonul. În nici 10 secunde a intrat pe cealaltă întâlnire. Copiii învață intuitiv și repede dacă li se dă ocazia și sunt aproape sigură că, susținuți puțin la început, pot avea parte de o altfel de școală pe care noi nu ne-o putem zugrăvi în minte din cauza blocajelor tradiționale.

Un alt capitol de discuție a fost despre ce urmează să se întâmple în clasa întâi anul acesta. Dacă vă imaginați cumva că îi preocupau temele, sunteți departe. Doar câteva întrebări au fost legate de conținut. Doamna, eu abia aștept să aflu cât face 1000 x 1000. Am fost nevoită să dezamăgesc copilul, pentru această înmulțire trebuie să aștepte clasa a patra… Atunci 100 x 100? Strike two… În clasa a treia… 10 x 10 măcar? Și… eroare, în clasa a doua! A fost complet dezamăgit copilul că avem parte doar de adunări și scăderi până la 100. Hei, dar învățăm să scriem de mână, nu? Calificativele sunt ceva extrem de abstract pentru ei, doar un pitic își făcea griji că nu știe ce „va primi“. Am lămurit doar că nu se dau din burtă, se muncește cu seriozitate pentru ele.

În rest, cea mai arzătoare problemă a lor este și va rămâne pauza. Am avut ocazia de multe ori să văd rezultate ale analizelor mai mult sau mai puțin profesioniste despre interacțiunea copiilor cu școala. Pauza este acel moment neprețuit pentru care ei merg zi de zi. Să se vadă cu colegii, să se joace – totul se învârte în jurul pauzei. Nu știu dacă geniile care au făcut scenariile acestea ce permit prea mulți copii în clasă au privit în ochi un copil când i-au spus această regulă. Se schimbă la față, toată acea lumină din ochi se stinge când realizează că pauza devine acel moment în care stai în bancă „cuminte“ și cel mult vorbești cu colegii învecinați. Și pe cuvânt că e nedrept ca eu să am voie să mă plimb, dacă nu prin clasă, măcar prin fața tablei! Pentru unii e ok, pentru alții greu și pentru destui imposibil de realizat. Le-am simțit revolta și știu că nu îmi va fi ușor să îi conving. Plăcerea pe care o obține în pauză e mult mai intensă decât dorința lui de a respecta regulile.

Acel spirit al dreptății la copiii mici s-a văzut și acum. Sunt dispuși să respecte toate regulile, indiferent cât de imposibile par, dacă o fac toți. Și aici cred că intervine și rolul nostru, de a nu tolera abaterile, nimeni nu este special, toți ne supunem acelorași prevederi. 

Au vrut să știe ce se schimbă în clasă, cum arată. Desființarea colțului de joacă nu a fost bine primită nici ea. Erau curioși dacă rămân profesorii pe care i-au avut și cu tristețe i-am cam anunțat că nu prea. 

Masca, surprinzător, nu ridică prea multe probleme, cel mult de organizare. Mama îmi spală masca cu un detergent care miroase frumos și o port. Am folosit argumentul atunci când alții mi-au spus că nu le place cum miroase. Dincolo de tot ce se spune, dacă măștile nu ne vor apăra de virus, cred că ne vor apăra măcar de altele – să nu mai stăm cu degețelele în gură și în nas toată ziua. Și sunt sigură că, dacă de acasă li se spune că nu există alternativă, o vor purta. Bineînțeles că au întrebat dacă există „un model cu fermoar să putem bea apă“ și le-am explicat la fiecare că o pot desprinde de pe o ureche să bea apă și o pun la loc. Dilemele sunt cu pauza de masă și aici sincer nu știu cum vom reuși să scăpăm teferi. Nu doar unde pui masca atunci când mănânci e o problemă, ci cum te speli pe mâini la două lavoare apropiate simultan cu alți 50 de copii. Ca să se spele fiecare câte 20 de secunde ai nevoie de 8 minute. Când se mai întoarce ultimul în clasă, în pauza de 10 minute, să își igienizeze banca și să mănânce pachețelul? Simplă problemă de matematică…

Le-am recomandat și părinților să opteze pentru piureurile acelea de fructe care se beau. Ar fi o soluție rapidă. Și, normal, un mic dejun obligatoriu și sățios, fără de care nu e ok să venim la școală. Le-am explicat și lor problemele, am insistat să mănânce dimineața, acolo unde îmi spuneau că nu o fac, dar am și copii foarte bucuroși că au scăpat de stresul pachețelului „de mâncat“.

Revenind la mască, mici-mici, dar plini de idei! Doamna, eu când mă duc la toaletă o să-mi scot masca! Inițial m-am blocat, prima reacție era să spun nu. Așa, și? Cine îl putea controla? Am preferat să lovesc mingea în terenul lui și am câștigat setul. Și unde o pui? / O țin în mână! / Și cum te dezbraci cu o mână să rezolvi problema de la baie? S-a lăsat un moment de tăcere până a apărut deasupra capului acel beculeț imaginar: Cred că o s-o las la locul ei… nu am cum s-o țin!

Morala purtării măștii a formulat-o un alt pitic: Eu nu prea pot respira cu masca, dar o s-o port. Am văzut și eu la televizor regula asta.  Și dacă alții văd că o purtăm o vor purta și ei. No comment.

Am fost curioasă și cum cred ei că putem respecta regulile și care ar fi problemele. Invariabil, acolo unde am eu bănuieli că va fi greu, opinia a fost că „vor respecta colegii așa-și-așa“. Le-am cerut și sfaturi, la cine să fiu atentă și câteva nume s-au repetat îngrijorător de des, dovadă că nu doar eu conștientizez problemele care există în clasă, văd și ei foarte bine abaterile. Mi-a rămas așa în urechi o afirmație a unei fetițe: Aș vrea ca părinții să-i învețe pe copiii să se poarte frumos.

Rămâne veșnica dilemă ce putem face în pauză stând în bancă. Proiectorul trebuie pus în funcțiune – o poveste, un desen amuzant, un documentar, dar și joculețe. Le-am cerut propuneri, până acum am de la ei pe „cel cu litere“ sau „văd cu ochișorul meu“, dar au temă să se gândească. Alte activități: putem colora, rezolva o fișă amuzantă, putem citi, să ai o jucărie mică de acasă cu care să te joci pe bancă. Am inclusiv o propunere ca fiecare să vină cu câte o glumă pe care să o citească celorlalți.

În încheiere, spun doar că sunt copii clasa întâi, deși multe dintre concluziile lor sunt departe de această vârstă, uneori peste adulți cu care ne întâlnim zi de zi. România educată va crește cu multă muncă, dacă nu intră nimeni cu picioarele prin grădina noastră cu flori. Nu mi-a fost ușor să le simt durerea când realizau că mai nimic din ce a fost nu mai e permis. Adică nu mai avem voie să ne ținem de mână?

O să fie bine, așa îmi repet.

Învățare prin joacă la clasa pregătitoare

Cinci ani de facultate mi-am auzit profesorii repetând la infinit să avem grijă la clasa pregătitoare, să nu uităm să ne jucăm cu ei! După experiențele mele cu clasele pregătitoare la care am intrat, iar anul acesta – și cu a mea, mi-am dat seama că în primul rând trebuie să îi învățăm să se joace, căci ei nu prea mai știu… Jocurile lor sunt violente, imită ceea ce văd pe net, nu percep pericolul și  nu înțeleg că nu ai „trei vieți” dacă la prima te dai cu capul de pereți și vine salvarea. Dacă la școală mai era cum mai era, online a fost ceva … fantastic.

Partea cu joaca în învățare a trebuit să o externalizez părinților, cu descrieri, acolo unde era nevoie, filme, ce să facă cu obiectele. Crunt. Până la urmă voi vedea la toamnă dacă a mers, deși îmi cam dau seama din interacțiunea online cine a făcut și cine nu.

La unul dintre webinariile la care am participat în această perioadă s-a pomenit de Jamboard, ca aplicație a unei table interactive pentru lecțiile online. Dacă copiii mei ar avea toți calculator și deprinderi de a lucra cu mouse-ul, ar fi o variantă de joacă, la cei mici. Plus că ai mei erau înnebuniți să scrie la tablă, pauza în care nu aveam eu nimic de așezat acolo era momentul lor de libertate!
Așa cum la școală ies la tablă să mai scrie un cuvânt, așa ar putea și acum. Dar… destui intră de pe telefon și nici de la calculator nu sunt capabili să jongleze cu ferestre… adică într-una să aibă conferința, în alta – deschisă tabla pe care lucrăm. Ai mei sunt mici, însă aplicația e de exploatat.

Ce poți face:

  • scrii cu mouse-ul în câteva culori, de parcă ai avea markerele colorate de la școală, varianta Ikea;
  • pui fundal cu linii, puncte, pătrățele, sau chiar colorat „clasic“, albastru sau negru;
  • lipești post-it-uri pe tablă – le folosesc mai mult pentru indicații, uneori chiar mi-e greu să scriu cu mâna;
  • încarci poze pe care să scrii ulterior;
  • ai laser, dacă vrei să le arăți ceva, chiar amuzant, că lasă așa, o coadă ca de cometă;
  • ai un burete care șterge toată tabla cu un clik, nu stai cu „guma“;
  • salvezi tabla lucrată ca poză sau pdf;
  • poți avea mai multe table în același fișier, cam cum sunt cele de prin amfiteatre, care se deschid/ridică, să nu fie nevoie să ștergi des și să și păstrezi ce ai lucrat.

Ce n-am putut face și aș fi vrut (sau nu am descoperit încă cum):

  • să renunț la o tablă, dacă am adăugat-o, să am mai puține cadre;
  • să pun decorul cu pătrate mai mari sau linii mai depărtate;
  • să mut conținutul de pe o tablă pe alta.

Era însă prea tentantă aplicația ca să nu îmi fac de cap cu ea, așa că le-am dat linkul părinților și… cine a intrat a avut parte de „altceva“. Aici am pregătit și puteți vedea o tablă specială pe care am inserat poze din cele lucrate. O puteți vedea, dar dacă tot deschideți (cred că aveți nevoie de cont google totuși) puteți să vă creați propria tablă, să invitați un prieten și să încercați ce poate face. (Primul lucru pe care l-am făcut eu a fost să joc „X și 0“ cu fratele meu.)

Pe prima tablă copiii și-au scris numele, eu m-am chinuit să desenez și să fac literele mai amuzante. Apoi am creat tot felul de joculețe, la care dau sarcinile pe rând. Cine intră și găsește ceva de făcut, poate rezolva. Ca o „vânătoare de comori“. După ce le verific, le mai adaug altele. Am mers pe exerciții cu axele de coordonate, am lucrat mult cu ei așa. Nu sunt doar matematică, sunt și română, căci trebuie să cunoască literele, corespondența literă mare-literă mică, să scrie mesaje/bilețele, să se orienteze în pagină, numărând pătrățele (sus, jos, stânga, dreapta, diagonală), m-am apucat și de scriere cu simboluri pentru a comunica un mesaj. Am exagerat un pic cu rebusul, pe care l-am multiplicat pentru fiecare copil pe câte o tablă. Le-am zis că, dacă le e greu să deseneze pe calculator atâtea litere (și mici!), le pot da varianta pentru print, dar nu au vrut, le-a plăcut așa. Am mai dat litere amestecate, să descopere cuvântul și să îl scrie, să caute rime și mă mai gândesc, poate îmi mai vin idei. Săptămâna aceasta am intrat mai puțin, nebunia aceasta cu hârtiile și raportările și tot ce mai aveam de făcut m-a terminat, n-am mai avut timp de joacă, opțional, pe lângă activitățile normale.

Ce mi-aș fi dorit? Să o pot folosi pe post de prezentare a lecției. Slide-urile pe care eu le fac în power-point să le aduc ca poze pe tablă și acolo unde, de obicei, scriu eu, să scrie ei, pentru a face lecția interactivă. Dar… „aiasta nu se poate“, mi-am dat cu apă rece pe față, n-am încă cu cine.

Ce-i drept, nu au intrat toți, au intrat copiii care deja au dobândit autonomie în fața ecranului și care se descurcă fără ajutorul părinților în rezolvarea provocărilor. Vor mai mult, le place, e cumva datoria mea să mă străduiesc măcar să fie altfel această experiență. Cum era expresia aceea, este „începutul unei frumoase prietenii“, aș spune eu al unei alte relații între mine și copii, mai personală, așa cum nu am timp la școală să o transform.

Elev la noua școală

Deunăzi vorbeam cu un prieten mult mai înțelept decât mine despre tsunamiul care a lovit școala românească. Printre altele, îmi spunea că acum, mai mult ca niciodată, ne aflăm în punctul în care schimbările vor fi adânci, căci au lovit direct în rutinele pe care le aveam. Este destul de clar că nimic nu va mai fi ca înainte, lucrurile se vor schimba ori foarte mult în bine, ori fisurile se vor adânci și apar rupturi. Era optimist când mi-a spus că, indiferent ce se va întâmpla cu școala noastră, în privința mea e liniștit. Cumva mă pregătesc tacit de mulți ani în această direcție și mă voi adapta fără probleme. Știu că în felul lui mă încuraja să rezist.

Am închis telefonul și m-am gândit cum ar fi să rămân profesor la o școală online, la distanță, o școală umbrelă pentru cei care vor fi dispuși în viitor să încerce un sistem alternativ. Nu mi-a displăcut ce mi-am imaginat, căci au rămas în fața ochilor doar acele imagini calde ale profesiei de dascăl, fără mizeriile care îți amărăsc viața zi de zi. Am căutat să înțeleg de ce am avut această senzație. Ce e totuși atât de diferit față de școala din offline? Răspunsul este simplu: elevul.

Elevul online este diferit

Să luăm elevul care face acum lecții pe net. A descoperit, poate fără să își dea seama, că nu învață nici pentru profesor, nici pentru părinți, învață pentru el. S-a trezit de pe o zi pe alta că este implicat direct în învățare, că trebuie să-și organizeze timpul, trebuie să rezolve singur sarcini pe care înainte le putea ignora cu stil, îndeplinind doar una singură: aceea de a se așeza în bancă. Nu te obligă nimeni să intri în conferință la ora anunțată, nu te ridică nimeni în picioare să te întrebe de ce nu ai tema. Acum totul poate fi oprit de la un buton și lumea aceasta, a școlii, dispare din camera ta.

Elevul online este disperat în lupta cu sine însuși, căutând acea motivație intrinsecă să meargă mai departe. Și poate că după această luptă vom avea surpriza ca copiii noștri să înțeleagă că dreptul la educație e un privilegiu la care nu trebuie să renunțe. Poate vor înțelege și ei, în sfârșit, de ce se duc la școală: nu ca să își etaleze ultimele haine de firmă, ci pentru că sunt responsabili în învățare.

Dacă până acum se vorbea mai mult teoretic de transformarea profesorului în partener în învățare, anul acesta va fi decisiv pentru cei care vor fi de acord să își schimbe rolul. Acum ceva ani mi s-au aprins niște beculețe când am auzit de flipped-classroom. Profesorul punea la dispoziția elevilor un material pentru studiu, pe care aceștia îl parcurgeau independent anterior întâlnirii. Fiecare înțelegea ce și cum putea, dar apoi întâlnirea față în față urma să fie de fapt o dezbatere, o analiză de idei, o lămurire a aspectelor neînțelese. Avantajele mi s-au părut fabuloase. Imaginați-vă doar acele cursuri la care profesorul dictează o oră sau două și te ard articulațiile de la atâta scris. Cum ar fi dacă elevul ar primi acel material înainte, l-ar parcurge, iar ce nu înțelege ar avea ocazia să descopere prin întrebări? Părerea mea e că ar funcționa minunat cel puțin de la clasele a patra-a cincea în sus. Iar noile clase online, făcute acum, ar putea avea un cuvânt de spus în această privință.

Poate că nu ar funcționa chiar cu toate disciplinele și în niciun caz cu toate vârstele, deși pot găsi exemple punctuale și pentru clasa pregătitoare. Însă ar fi o schimbare majoră de care avem toți nevoie – să devenim actori în actul de învățare, nu spectatori.

Școala de la mine de acasă

Mă uit la copiii mei. Andrei – total autonom. Am prins pe grupul de părinți al clasei ceva vibrații din organizare, m-am implicat în a stabili cine și ce aparat folosește în casă când se suprapun lecțiile, cine ce colț primește (toată lumea e cu capsa pusă, e război). Știe când are ore și își îndeplinește sarcinile. De remarcat însă că entuziasmul e la cote „maxime”, fix de școală nu îi arde, dar nu e ceva nou. La 17 ani însă consider că ești capabil să iei decizii și să suporți consecințe, așa că păstrez distanța, e mult mai sănătos decât să ne duelăm în decibeli pe fond de stress.

Iris e an terminal. Coșmarul acesta se va încheia pentru ea cu un altul, o loterie a șanselor, demoralizantă și stresantă. Orele de română și matematică sunt zilnice, program intensiv. O văd terminată când se ridică de la birou. S-a apucat să facă ordine în cameră, brusc o deranjează tot ce nu e la locul lui. Apoi a mutat mobilă. A venit și la mine în dormitor să găsească niște chestii de modificat (și a ieșit cum a vrut ea, cât că eu nu aveam chef). Stă și se gândește la proiecte de arte pentru blog. Comandă cărți pe net. Citește și vorbește la telefon. Are grupul ei de suport, gașca de zuze din primar s-a reactivat. Se trezeste dimineața, ia o gură de teleșcoală, comentează ironic, dar o iert. Apoi muncește. Seara nici de seriale nu mai avem timp. A spălat balconul, vrea să iasă la aer, să alerge. I-am dat voie la alergare pe loc în balcon.

Sunt conștientă că e o probă de rezistență a nervilor. De-asta râdem împreună la toate glumele primite. Pe grupurile de elevi circulă unele foarte bune, nu ezitați să încurajați copiii să vă dea share. (Un exemplu doar)

PS: mi se reproșează că sunt mai ocupată ca înainte, nu am timp de joacă…

Ce fac băieții la baie…

Nu, nu e o glumă. Dar necesită o completare: ce fac la baie, la școală, băieții mici, de se aude pe hol de parcă trec prin chinurile iadului acolo? Nu știu cum e prin alte școli cu copiii în pauză, dar la mine parcă îi atrage un magnet puternic să intre și să stea în toaletă. Nu mai am idei … ce să mai fac să-i dezvăț și asta probabil pentru că nu reușesc să înțeleg de ce se duc!

Am ajuns prima dată după ei la începutul anului, când au cerut voie și au uitat să se mai întoarcă. Totuși, cât poate sta un copil de șase ani să își facă nevoile?? E drept că se lupta cu pantalonii… Alții se luptau cu pișoarele, prea înalte pentru ei. Apoi la pauza de masă, când trebuie să se spele, e o chirăială înfiorătoare acolo. Am aflat și de ce… de la 18 băieți care se spală pe mâini la două chiuvete, grămadă, clăbucul iese… ghici, prin sifonul din pardoseală. Unii aveau rolul să facă clăbucul să „crească”, la chiuvetă, ceilalți să șuteze, ca la fotbal, mingea ieșită deasupra gresiei.

Apoi, se bălăcesc. Normal. Ce să facă altceva? Se stropesc… bine, ok, vara e fain. Însă în prag de noiembrie să îți torni apă în cap și să vii cu tricoul leoarcă? Când îi trimit la spălat repet mereu cu ei: „nu alergăm, nu ne împingem, nu ne stropim și nu țipăm”. Ți-ai găsit. Vise, nenică… când au trecut de pragul clasei o zbughesc pe hol și începe dezastrul. Mă străduiesc să îi scot prima la spălat, să nu se intersecteze cu celelalte clase. Nici nu e greu, cum se sună de ieșire, după urletul de scăpat de la  fericire că e pauză fac imediat rândul. Când vin și de la celelalte clase, e jale.

Erau doar ai mei în toaletă și auzeam de la două săli distanță niște urlete care necesitau intervenție. Doi erau în cabină, alți doi țineau de ușă, unul de-o parte, unul de cealaltă, restul admirau spectacolul. Trânteau ușile și țipau… Culmea, cel mai tare și mai zgomotos era un băiețel care altfel era în clasă pâinea lui Dumnezeu! Acolo refula și el, probabil…

Când sunt de serviciu pe culoar sunt chiaună. Nu știu unde să stau căci parcă intuiesc unde nu sunt. Dacă sunt pe culoar, e dezastru în clasă, dacă stau spre toalete, se bat în capătul celălalt. În ziua de luni nivelul de stress ajunge la o cotă la care cu greu pot funcționa. Cinci clase care se tăvălesc pe jos – nu contează când s-a spălat ultima dată pardoseala,  care se îmbrâncesc, aleargă, sar unul în spatele altuia, se izbesc de pereți… Ba mai ies cu câte un chupa-chups în gură, cu bățul atârnând, de numai un miracol face ca din atâtea jocuri stupide și violente să nu se fi ales vreunul până acum cu bomboana împinsă în gât sau bățul înfipt în cerul gurii.

Degeaba răgușesc, „nu alerga”, nu contează că sunt copii mici, fete, profesori… Nu sunt o persoană religioasă, însă lunea am din ce în ce mai mult convingerea că numai niște rugăciuni sincere mă ajută să scriu la ora 12 în procesul verbal că nu s-au înregistrat incidente.

Cum să ucizi o școală

Se întâmplă uneori să te apuce toate cele… nu că nu te-ai revolta în sinea ta, sau că nu ai ști care e „starea de lucruri”. Dar când adevărul te lovește după ceafă parcă îți vine să zgâlțâi cerul și să întrebi, dacă mai e nevoie, dacă din toții „uoamenii capabili” care ne conduc e vreunul care chiar vrea să schimbe ceva.

Am spus deseori că lucrez la o școală mică. Din păcate pentru noi, are enormul dezavantaj să nu aibă „copii”. Așa că cele nouă clase de învățământ primar și gimnazial nu pot avea personalitate juridică și din toamnă nu vom mai face parte din colegiul tehnic la care am fost arondați, ci vom fi al doilea local al unei alte mari școli din București.

S-a încheiat prima etapă de înscrieri la clasa pregătitoare. Nu că m-aș supăra sau m-aș plânge, dar am 17 copii înscriși. Probabil să mai vină în etapele următoare câțiva. Însă de ceva ani la noi cu greu, dar foarte greu, reușim să facem o clasă… pentru că suntem pe aliniamentul școlilor de fițe din sector și… nu vine lumea la noi… că noi suntem „școală de țigani”. Și păcat că nu vă pot arăta poze cu clasele noastre, să vedeți că nu e așa deloc.

Dar azi a fost momentul în care am aflat că în realitate noi nu avem nicio problemă cu circumscripția… pentru că pe zona noastră sunt 88 de copii de vârstă școlară. 88, da? Înseamnă 3 clase, ba chiar 4 dacă respecți legea ad literam. Și uite-așa îngropi o școală, înghesui în altele în trei schimburi… și sunt sigură că istoria noastră nu e singulară în București. Însă așa e când „ți se duce vestea” că ești școală mică… și legendele din parc sfidează raționalul.

Pentru orașele mari, pentru școlile în trei schimburi, pentru clasele supra-aglomerate, cu mult peste limita legală a numărului de copii… supapa de supraviețuire ar putea fi respectarea circumscripției școlare, fără flotant și alte povești asemănătoare.

Dar, serios, are cineva curaj să rupă pisica în două și să impună măsura asta în București??

O întrebare simplă. V-ați înscris copilul la școala de circumscripție? Oricare ar fi răspunsul, vă rog să argumentați.

View this post on Instagram

Așteptând la semafor, admiram școala. Nu știu de ce, simțeam așa, că-mi crește inima… „acasă”.

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on

Moment de sinceritate

Așa s-a numit momentul în care le-am dat copiilor în ultima zi de școală „test fulger”. Au înțepenit. De obicei, când pun o foiță albă cu fața în jos pe bancă e test fulger. Doar că atunci, în ultima zi, nimeni nu știa ce oră avem în acel moment… Regula conform căreia nimeni nu întoarce foaia decât la semnalul meu au respectat-o. I-am lăsat să le întoarcă… le-am spus că e momentul să îmi spună și ei cum a fost anul, că doar eu m-am plâns în fiecare zi de boacănele lor. Am împărțit foile albe…

Doamna, ce titlu punem? Extemporal la dirigenție nu mergea, sunt prea mici, plus că nu știu ce e ăla extemporal. Le-am zis să scrie „Moment de sinceritate”, pentru că exact asta vreau să fie.

Ca o paranteză, am dat și părinților, online, aceleași întrebări. Copiii au fost minunați, mi-au scris de toate. Sper să aibă și adulții același curaj.

Aveau de identificat:

  1. Cinci lucruri care le-au plăcut în clasa a III-a.
  2. Cinci lucruri care nu le-au plăcut.
  3. Ce sfaturi utile au pentru mine.
  4. Ce schimbăm în clasă anul viitor.
  5. Ce părere au despre cum s-au descurcat în anul care tocmai s-a încheiat.
  6. Ce aș fi putut face eu mai mult pentru fiecare.

Răspunsurile… pe măsură. După ce le-am citit, le-am și discutat, atât cât a fost posibil. I-am sfătuit să ia în serios tema de vacanță, căci la exprimare în scris nu stăm deloc bine. Când au exerciții impuse – de răspuns la întrebări, povestit un text – se descurcă. Dar acum, când scriau ceea ce simțeau ei, poticnelile erau dese.

Ce le-a plăcut:

  • doamna a fost de acord cu hamsterii; ne-am jucat la ora de sport; ne-am aranjat unul lângă altul (în bănci); am făcut lucruri frumoase.
  • vizita la fabrica VelPitar și în Delta Văcărești.
  • doamna glumește uneori; facem ce vrem uneori; îmi place matematica.
  • la sport ne jucăm; am mulți prieteni; miercuri în ultima săptămână am făcut ce-am vrut; am vizitat o fabrică și de Moș Crăciun am primit cadouri.
  • am făcut buchete cu funde; am mers la fabrica Linco; avem hamsteri; am făcut pești din hârtie; am desenat cu creta pe hârtie.
  • la picnic; când am făcut morișca; în Parcul Văcărești; când ne-am jucat în spatele școlii.
  • în Parcul Natural Văcărești, când am văzut o broască, un hotel de albine; când am făcut prima noastră poveste și am primit un abțibild pentru ea.
  • în Parcul Văcărești; la fabrica de pâine; la teatru; când am învățat despre păsări; ne-am putut juca pe telefoane.
  • am făcut multe activități distractive; am ieșit în curte în pauze; mi-am făcut un prieten bun; facem ce vrem la sport; când a introdus „ortograma zilei”.
  • am râs; am avut colegi noi; doamna făcea glume.
  • picnicul; ora de lectura cu Bianca Timsa Stoicescu; ora de matematica distractivă; teatrul; ora de matematica cu euro și lei.
  • nimic.
  • când s-a introdus „gluma zilei”; când ne-am uitat prima dată la proiector; când am făcut picnic; când am mers în Văcărești.
  • am avut două materii noi, științe ale naturii și civică; am învățat părțile de vorbire; puteam ieși afară în pauze; am avut colegi noi; am făcut lucruri noi.
  • am învățat la încă două materii; am avut profesor nou la sport; am avut două zile cu două ore în ultima săptămână de școală; am avut video-proiector.
  • testele fulger la matematică; ortogramele; când ne-am dat multe cadouri de Mărțișor; când am primit cadouri de Crăciun; fracțiile.
  • am învățat să coasem; am fost în Văcărești; m-a scos la tablă; am învățat împărțirea; am lucrat cu lut.
  • ora de mișcare, muzica, arte și atât.
  • când am primit Fb; de 1 Martie; de 8 Martie.

Ce nu le-a plăcut:

  • doamna iubește AVAP-ul; trebuie să învățăm; avem multe teme.
  • mi-au pierdut colegii cartea din Portal; am stat în soare la sport; fetele s-au certat; băieții ne furau mâncarea; nu aveam apă.
  • dăm multe teste; luăm calificative proaste.
  • când o colegă mi-a zis „grasă”; când m-am certat cu fetele; când un băiat mi-a dat cu mingea în cap; când nu a venit domnul de sport; când mi-a dat o colegă plastilina inteligentă pe jos.
  • testul la muzică; picnicul în spatele școlii; să citim o poveste.
  • că nu am mers în excursie; am luat „i” la mate, la română, științe și civică.
  • când mi-au spart ochelarii; când m-a împins, am căzut și m-am julit.
  • când eram jignit; când domnul de sport mi-a pus o poreclă.
  • testele grele; unele glume ale doamnei.
  • nu am mers în excursie; nu am mers la concursuri; a trebuit să recuperăm o lună; ora de medicină orală; nu am avut serbare.
  • nimic.
  • când am dat test la muzică; când a țipat doamna de engleză la mine.
  • am avut rezultate proaste.
  • când am luat o notă proastă; când m-a întrebat ceva și nu știam.
  • am luat notă mică; am dat dictare; colegele m-au ignorat.
  • doamna de engleză a zis că o să rămân repetentă; un copil mi-a aruncat un măr.
  • m-am certat cu o colegă; am făcut un cucui.

Sfaturi:

  • să ne mutăm unul lângă altul, să facem mai multe lucruri.
  • să fie pedepsiți cei care fac ceva urât.
  • să avem teme mai puține. (x 2)
  • să plecăm în excursie, să împrumutăm cărți doar celor serioși.
  • să facă orele mai interesante și mai distractive.
  • în săptămâna altfel să colorăm în parc cu creta.
  • să mergem la DinoParc, la KFC.
  • să mergem în excursie.
  • să primim mai multe teme; să fie certați toți cei care fac rele.
  • să facem Joc și mișcare mai des.
  • să vizitam locuri și din afara Bucureștiului și să facem și o serbare.
  • niciunul.
  • să țină clopoțelul.
  • să noteze cine a adus ceva și cine nu la fondul clasei.
  • cine vorbește la oră să i se scadă nota la purtare.
  • să avem ore mai distractive. x 2
  • să mergem în mai multe excursii.
  • să fie orele mai frumoase.

Clasa:

  • să rămână așa cum e.
  • să nu țipăm, să schimbăm mai des cărțile.
  • să stăm cum vrem în bănci.
  • să schimbăm panourile de pe pereți. ( x 2)
  • să stăm câte doi în bancă.
  • locul băncilor.
  • să nu mai fie tabla înmulțirii pe perete.
  • să fie pedepsit doar vinovatul, nu toată clasa.
  • să aducă fiecare cărți la biblioteca clasei.
  • să schimbăm câteva reguli și băncile.
  • nimic.
  • să avem mai mulți hamsteri.
  • să fie cineva care să șteargă tabla.
  • să se schimbe purtarea colegilor și să fie mai mult respect.
  • să avem fiecare un hamster pe bancă, cadou de Crăciun.
  • să schimbăm băncile; să stăm câte doi.
  • pereții.
  • culoarea pereților.

Performanțele proprii:

  • m-am descurcat foarte bine.
  • m-am descurcat foarte prost, anul viitor aș vrea să am calificative mai bune.
  • nu este bine, dar măcar trec clasa.
  • nu prea m-am descurcat la română și la științe.
  • m-am descurcat destul de bine.
  • eu cred că m-am descurcat bine.
  • eu cred că m-am descurcat foarte bine.
  • eu nu cred că m-am descurcat foarte bine.
  • anul acesta m-am descurcat destul de bine, deoarece eu la clasa a II-a nu am făcut științe și civică.
  • am o părere bună despre cum m-am descurcat în acest an.
  • eu cred că m-am descurcat destul de bine.
  • proastă, foarte foarte proastă.
  • nu a mers prea bine.
  • m-am descurcat urât și am avut rezultate proaste.
  • m-am descurcat destul de bine.
  • m-am descurcat binișor, se putea mai bine.
  • foarte prost, îmi pare chiar rău, dar în clasa a IV-a o să iau Fb pe linie.
  • Fb.

Activitate personalizată:

  • nimic.
  • doamna a făcut multe pentru mine și îi mulțumesc din suflet.
  • să-mi dea mie mai puține teme.
  • să îmi explice mai mult lecția.
  • nimic, totul era deja bine.
  • nimic, a făcut foarte multe pentru mine.
  • să mă pedepsească atunci când nu îmi fac tema.
  • a făcut ce era mai bine pentru mine și nici nu trebuia mai mult.
  • cred că doamna nu ar fi putut să facă ceva mai mult pentru mine.
  • eu cred ca profesorul nu are ce sa facă mai mult pentru mine.
  • nimic, chiar nu puteți face nimic, așa sunt eu, leneșă.
  • nu are nimic de făcut că e bună deja.
  • n-ar fi putut face nimic, a fost corectă.
  • să mă lase să citesc la română un pic mai mult.
  • doamna ar trebui să fie în felul ei.
  • să ne pună la toți temele la panou.
  • aș dori să ne ia un șarpe.
  • să avem broaște micuțe țestoase.

Am avut emoții când le-am citit… foarte multe. Unele sunt realizabile, altele sunt din categoria „să împaci și capra, și varza”. M-am bucurat să văd că unele lucruri au mers bine, m-am bucurat și mai mult când mi-au spus care au mers prost. Sunt mândră de ei că au făcut observații corecte. Poate dacă nu era atmosfera de vacanță reușeau chiar să scrie câte cinci, sau să detalieze mai mult. Oricum pe alocuri am reformulat, am scos numele colegilor acolo unde le-au dat, am pus ideea pe scurt.

Încă am de aprofundat partea cu glumele, aici chiar e nevoie de o discuție serioasă cu ei, să înțeleg ce vor să spună. Nici problema cu așezarea în bănci nu e ușoară… dar vom vedea în toamnă. Cu pereții colorați – eu aș fi fericită să avem parte măcar de-o zugrăveală albă, nu visez mai mult! Cu temele nu știu dacă există o soluție, anul viitor vor avea și istorie, și geografie. Le-a fost greu cu științe și civică, să învețe constant…

Însă am un subiect de gândire pentru această vacanță. Perfectă nu sunt, le am și eu pe ale mele. Însă e mai ușor când primești feedback sincer, când știi care sunt așteptările. Mie mi-a plăcut că s-au implicat, chiar și atunci când am venit cu idei ciudate. Mi-ar fi plăcut să aibă mai mult curaj să spună ce gândesc, ce le place și ce nu, în timpul anului. Să vină să ceară ajutor mai des, căci nu mereu îmi dădeam seama cine are nevoie. Aș zugrăvi clasa în galben și verde (dar nu am voie), aș schimba băncile căci sunt oribile, aș vrea să avem la școală imprimantă color pe care să n-o încărcăm noi… aș vrea o bibliotecă mare în clasă. Aș vrea să am mai mult timp pentru fiecare. Și ce mi-aș mai dori… să nu-mi mai consum pixul verde, să scrie corect și să fie conștiincioși.

E un exercițiu pe care nu regret că l-am făcut și pe care clar trebuie să-l repet.

PS. Numai pentru elevii mei – dragilor, nu, nu ne vom lua șarpe, din păcate. Nici broscuțe nu cred… Însă problema cu hamsterii e pe cale să se rezolve.

 

 

felicitari ou tesut

Despre un proiect fără adeverință de participare

Ne place sau nu, muncim într-un sistem în care dacă nu ai „hârtie”, înseamnă că nu ai făcut nimic. Nu o să schimb eu mersul lucrurilor, așa că, cumva, nu mai comentez când „mă învață” colegele cum să nu ratez nicio hârtie posibilă. Aud și merg mai departe… Concursurile gratuite mai treacă-meargă, însă la cele cu bani nici nu m-am complicat. Căci, oricât ai vrea apoi să le explici că „e de bună voie” și nu le-ai cerut nimic, tot degeaba. Că așa e vorba la noi… sigur îți iese și ție ceva, nu?

Iarna trecută, când mi-a venit ideea să vindem felicitări cusute ca să ne luăm tempera la clasă, am acceptat de la început că va trebui să scriu și pe blog. Acea idee a avut un final, s-au strâns niște bani, vom avea tempera și anul viitor. A rămas și de lac pentru tehnica șervețelului, pentru o activitate în Școala altfel. Și pentru 1kg de aracet. Și m-am simțit fantastic când am văzut bucuria și uimirea de pe fețele celor care au cusut felicitări să vadă că munca lor s-a concretizat în ceva.

Însă nu aceasta este povestea de azi. Atunci am fost contactată pe blog de un coleg din alt colț al țării. Avea în clasă același număr de copii și mi-a propus să facem „schimb” de mărțișoare și felicitări de Paști. La început, ne doream să fie cusute, să facem ceva deosebit cu copiii. Însă experiența mea cu ai mei de la clasă m-a făcut să schimb planurile. Am folosit ață, am bobinat suport, am lipit ceva, pentru că unii așa neinteresați sunt, că e imposibil să-i mai atragi cu ceva.

Runda 1. Prezentări individuale

Fiecare copil a scris, pe o foaie de hârtie, așa cum s-a priceput, o prezentare a sa. Știu că e greu să vorbești despre tine, însă tema a fost mai dificilă decât am preconizat eu. Am constatat că nu știu să scrie corect nici numele școlii pe care o frecventează zilnic. Sau că pe firma școlii sunt ghilimele englezești (da, când le tot corectam și deja nu mai rezistam, mi-a spus unul dintre ei că „așa scrie afară!”). Dacă unii se mulțumeau să spună numele, clasa, școala, vârsta, poate că au acasă un animal, am fost uimită să văd că nici cei care chiar au activități extrașcolare nu se laudă cu ele. Am tras de ei într-un mod înfiorător ca să scoatem jumătate de pagină. Cum-necum, corectate și re-corectate, le-am trimis. Colegii din clasa prietenă urmau să le citească pe toate, să își aleagă câte un amic și să-i trimită un mărțișor.

În același timp cu noi au scris și ei. Au sosit exact când madam primar a dat liber o săptămână, așadar planul meu de a le pune pe tablă, să le citească, să alegem, s-a dus pe apa sâmbetei. La fel ca și acela de a lucra mărțișoarele la școală. Așadar, am fotografiat scrisorile, le-am pus pe grupul părinților, i-am rugat să le citească împreună cu copiii și să aleagă. Teoretic a funcționat, aproape 2/3 au ales, aveau cui să scrie și să trimită mărțișor… Însă la școală doar 1/3 erau cu ele gata. Pe 5 martie nu aveam nici scrisorile, nici toate mărțișoarele!

Runda 1 a fost „câștigată” de colegii din Timiș. În prima săptămână de martie au ajuns la noi mărțișoarele lor. Superbe! Cusute în puncte, pe carton. S-a muncit și 4 ore la ele, ore suplimentare, căci altfel nu se putea… martisoare timis

Le-am dat copiilor și i-am rugat să se gândească, când le fac pe ale lor, cât au muncit acești copii pentru a le face un mărțișor deosebit. Dar… nu i-a emoționat. Nu pe toți, căci nu toată lumea este interesată de proiectele extrașcolare, că doar… ce să înveți din ele?! Alții însă s-au ambiționat și chiar am avut unele mărțișoare deosebite. Dar am avut și lipsă, așa că am apelat la cei mai harnici, să acoperim „golurile”.

Runda 2. Mărțișoarele noastre

Cum spuneam, începutul de martie ne-a prins într-un vârtej amețitor. Corectam scrisori, pregăteam plicuri, returnam ciorne… limba română e complicată. La cursuri, ne spunea unul dintre profesori să fim foarte atente, copiii răspund foarte frumos în propoziții, preluând jumătate din întrebare… dar până nu sunt puși să scrie/spună ei ce gândesc, nu ne dăm seama cât de greu se exprimă. Iar scrisorile acestea au fost cumplite… Dar am trecut, încet, și de ele. Le-am pus în plicuri, am scris frumos destinatarul, expeditorul, am văzut din ce e compusă o adresă. Am vrut chiar să cumpăr timbre de la RomFilatelia, dar nu mai au pliculețele acelea cu multe timbre la 7 lei, acum erau de la 35 lei în sus și am zis să nu exagerez totuși. Le-am făcut eu timbre, le-am printat color în oraș, căci din păcate la școală imprimanta e doar alb-negru. Valoare era „23 de inimi”. Le-am tăiat cu ondulatorul, să pară timbre… Mulți nici nu știau la ce folosesc. Așa că am mai învățat ceva util. Într-un final, cu chinuri cumplite, a plecat coletul cu toate către copiii din Timiș.

Dar… cine a uitat să le fotografieze înainte de expediție…? Eu…

Runda 3. Scrisorile lor

În vacanță am primit răspuns la scrisorile noastre de la mărțișoare. Nu mi-am luat concediu, am mers la școală, câțiva dintre copii au mai venit să lucrăm la română, așa că unii și-au primit mai repede scrisorile. Ceilalți le-au găsit în prima zi de școală. Am folosit pentru prima dată cu adevărat cutia de scrisori instalată în clasă la Crăciun, pentru „diverse”. Am avut un poștaș care a împărțit scrisorile. Unii au venit și mi-au spus, încântați, despre câte lucruri au în comun cu interlocutorul lor. Alții au fost indiferenți, nu păreau să aibă nicio reacție. Poate nu se exteriorizează… dar să nu vezi tu o scânteie de curiozitate când îi dai ceva sigilat… parcă… ce să mai zic.

Runda 4. Felicitările noastre de Paști

Pentru că musca pe căciulă se agita rău – trimisesem mărțișoare dincolo de jumătatea lui martie, am zis să recuperăm măcar de Paști și să fim gata cu felicitările la timp. Însă la școală atâtea libere îmi dăduseră toate planificările peste cap, lucrul extra ieșea din calcul. Le-am pregătit toate materialele, le-am explicat ce au de făcut, le-am dat acasă. Cei mai mulți au înțeles și au lucrat. Sunt sigură că și părinții i-au susținut. Tehnica țesutului pe hârtie o exersasem în iarnă, acum doar foloseau ce știau. felicitari ou tesut

Însă era ultima săptămână de școală… ultima oră la dispoziție… și aveam doar 14/23.  Pregătisem ca proiect de lucru un tablou de Paște, cu puișor, un model pe care l-am pregătit și mai demult, pentru alți copii. Era accesibil. Așadar, cei care aveau felicitările gata, s-au ales cu un tablou, ceilalți – au folosit modelul pentru o felicitare. Chiar și așa, tot am avut 4 pentru care să decupezi la 9 ani după contur e prea greu. Ce să facem, așa e când acasă ți se spune că orele de arte nu contează, că nu e o materie la care să-ți dai silința, că nu merită. (Uimitor e însă că unii mai au și pretenția ca, nefăcând nimic, să aibă calificativ maxim…)

felicitari ou pui

Când am numărat felicitările și am constatat că nu le am pe toate, era deja prea târziu. Începuse vacanța, era ora 12:00. Așa că am rugat-o pe Iris să execute repede acasă câteva felicitări simple, căci urma să le trimit, iar la capătul celălalt al țării patru copii ar fi fost triști, neînțelegând de ce ei n-au primit nimic. Dacă am zis că facem schimb, apoi am mers până la capăt, să fim corecți.

Ultimul colet a ajuns la poștă cu ajutorul unuia dintre părinți, ocazie cu care le mulțumesc tuturor celor care au înțeles că poți învăța și altfel, nu doar devorând culegeri.

Nu știu cum va continua proiectul… așteptăm de la copiii din Timiș răspunsul la ultimele noastre mesaje. Apoi vrem (eu și colegul meu) să îi lăsăm să aleagă – cine vrea să corespondeze, cu cine vrea, și în niciun caz să nu mai tragem de toți. Asta e, de la unii oricât ai vrea, nu ai ce să ceri. Și iar ajung să o citez pe una din profesoarele mele căreia îi povesteam, recent, că nu reușesc, pe trei dintre copii, să îi fac să simtă, să se implice… De câte ori ți-am spus că trebuie să înveți să accepți limita de la care tu nu mai poți face nimic?

Trag linie și ies pe plus. Unii au primit pentru prima dată în viața lor o scrisoare, sau au trimis una. Mi-aș dori să mergem împreună, să cumpărăm timbre, să le punem la cutie. Cred că satisfacția aceasta le va rămâne părinților. Dar dacă din toată povestea rămân măcar doi care vor coresponda, tot consider că am avut succes.

Mulțumesc, O.S., pentru ideea pe care ai avut-o și pentru răbdarea de a lucra atât de frumos cu copii!

colaj pesti cercuri

Uite-nu e inspecția…

Mi-am început primăvara „bine” anul acesta. Aveam programată inspecție fix în vinerea în care madam zice-se primar al Capitalei a dat liber școlilor din București. Cât mi-am dorit și eu să ciocnesc liniștită ouă de Paști! N-a fost să fie, căci am reprogramat într-o zi fără superstiții, vineri, 13. Mi-am tot zis că 13 e în familie un număr frecvent: mama stă la numărul 13, bunicul a murit într-o zi de 13, eu am fost 13 la catalog și pot să mai găsesc exemple. Așa că ce atâta agitație că urma ziua de vineri, 13? Dimineața a debutat bine, cu un întors din drum acasă. Mai lipsea o pisică neagră în drum spre stație! Apoi mi-a fost imposibil să stau în pantofi de la cancelarie până în clasă, am schimbat instant cu balerinii de rezervă din dulap. Calculatorul făcea figuri, dar și-a revenit când am pornit laptopul de rezervă. Mă întrebam ce mai putea merge prost…

Colega mea se convinsese că n-am toate planetele aliniate când m-a întrebat, cu o zi înainte, cum mi-am pregătit copiii. „Nu le-am zis nimic!” S-au bulbucat ochi. Dimineață, la prima oră, când mă aștepta și directorul cu încurajări că „o să fie bine, să n-am emoții”, avea ea și pentru mine. „Domnu’ director, nu le-a zis nimic nici copiilor!” Omul – calm, că până la urmă e mai bine, nu-i stresăm inutil…

Adevărul este că am încercat să le spun oarecum. Cu două săptămâni în urmă am avut ședință cu părinții, i-am rugat să-și cumpere șabloane cu cercuri, să verifice penarele, să aibă lipici, creioane colorate, pixuri și creion. Le-am reamintit și în vacanță, pe grup. Miercuri copiii s-au întors din vacanță atât de relaxați, că și-au luat orarul de luni, iar joi după Paști – orarul de marți, că era „a doua zi de școală”. Ce atâta agitație la mine că urma vineri?? Sondajul pe grupul de părinți arăta că vreo 8 și-au cumpărat șabloane, deci minunata mea lecție era pe minus cu 15 instrumente de lucru, obligatorii pentru reușită. Pentru lecția de științe aveau o listă de produse de adus, lucruri „imposibile” precum un burete (nou) de vase, un obiect greu, un arc de pix, o bucată de plastilină, o monedă… hai, poate mingea de ping-pong a fost mai dificil de găsit. Măcar la română și la arte nu ar mai fi avut nevoie de altceva… Mi-am călcat pe inimă și am dat mesaj seara, că totuși, e cald afară, să se țină cont că avem totuși niște culori stabilite pentru vestimentație, și că aș aprecia să nu întârzie nimeni…

La 8 fără 10 mă agitam în clasă ca picătura pe plită, moment în care gașca mea de vrăbiuțe realizează că făceam cam multe drumuri să așez diverse dosare pe masa apărută în plus în clasă și trag concluzia cu o unică voce în cor, cuprinsă de disperare. Doamnaaaaa, avem inspecție???? No, bine, așteptam momentul, am tras aer în piept, am răspuns calm. Și au început… că de ce nu am spus, că uite cum s-au îmbrăcat, că-și făceau temele… Haaa??? Și aici mi-am dat seama că am făcut bine. Oare când o să învățăm că trebuie să ne comportăm corect și atunci când nimeni nu se uită la noi? De ce trebuie să facem lucrurile așa cum trebuie doar când ne văd alții? E prin metrou un poster, nu știu cu cine și de la cine, dar mesajul e „treci pe roșu când nu te vede nimeni?”…

Așa că și-au scos bluzele colorate, au rămas în tricou, un tricou alb cu paiete sclipitoare a venit să mă întrebe dacă e ok… întreb și eu… tu ce crezi? Nu prea… Atunci de ce ai luat-o de dimineață??

Adun copiii în clasă, îi anunț oficial programul special de azi, constat că am 3 absenți. Verific telefonul, niciun sms cum că vreunul lipsește. Așadar, am toate șansele ca ora mea să fie întreruptă de trei ori! Trag iar aer în piept, e doar „vineri, 13”. Sun clopoțelul, pun absențele în catalog și apar și musafirii… Încep relaxat. În vreo 5 minute ajung la momentul critic. V-ați adus șabloanele…? Cine nu are? Luasem 16, să fiu sigură, ar fi ajuns vreo 10, atâția nu aveau. La 23 de copii, înseamnă aproape jumătate din părinți pentru care am vorbit degeaba. Aveau o scuză poate, că nu au fost la ședință (însă știu că, așa cum un elev absent își ia temele, și părintele absent întreabă ce s-a discutat… apoi, anunțasem și copiii de miercuri). Și de parcă nu era destul, se mai și comentează din clasă: ce bine că aveți atâtea, doamna, că nu aveam cum să ne descurcăm! Nuuu maaaai spune… am înghițit în sec, directorul râdea, inspectorul asemenea… se informaseră că au parte de o zi „obișnuită”.

A trecut, a venit prima pauză, am respirat. Am inventariat trusele de științe… Stăteam bine, toate grupurile aveau. Și a fost momentul în care mi-am zis că n-am avut ce face cu mingiile de ping-pong… când au început să cadă de pe bănci! Și în pauză, și când am început ora. Și dacă nu cădea singură, avea grijă cineva să cadă. Știu că vorbeam și îl văd pe unul din copii că o ia încet din pungă… o apropie de margine… măsoară înălțimea… și îmi spuneam în gând… „te rog, te rog, nu-i da drumul!” Telepatia nu merge, așa că în următoarea secundă am văzut mingiuța țopăind veselă pe parchet, cu sunetele aferente. Completa probabil faptul că nu avusese creion, apoi că i-a rupt vârful celui primit…

La ora 10, ne dă voie domnul inspector să alegem ce facem a treia oră, căci nu stă și la a patra. Numai că îmi „dă voie” de față cu copiii, iar eu i-am învățat că decidem democratic. So, prin vot, ce aveți chef, dragi copii, vinerea a treia oră, (când orarul normal nu avea română)… arte sau română? S-a votat pentru arte. Am votat inclusiv dacă punem peștii în acvarii individuale sau facem un acvariu mare cu toți. Pfai, aici mai e mult de lucru, să înveți să te supui și să accepți decizia majorității… Dar dacă mă uit cum acceptă românii asta la alegeri, pare aproape misiune imposibilă!

Și ne-am spart în figuri la ora de arte până la ora 11. A fost de-a dreptul impresionant momentul în care domnul inspector le-a vorbit copiilor, lăudându-i cum n-am făcut-o eu niciodată pentru modul în care s-au comportat. Iar eu deja era terminată când am auzit mesajul. Exact lucrurile pentru care am muncit cel mai mult anul acesta, de când am luat clasa, tocmai acelea au fost lăudate: faptul că nu doar stau în grupuri în clasă, chiar știu să lucreze în grup, și că sunt autonomi. La ultima încă e mult de muncă, însă se vede.

Mi-am demonstrat în primul rând mie că se poate oricând să ai o asemenea zi, că nu e nevoie să stresezi copiii înainte. N-aș ști să spun când am auzit prima dată cuvântul „inspecție” în familie, însă având părinții profesori, am știut mereu ce înseamnă: un moment în care tu arăți ceea ce faci de obicei la clasă, nu acela în care te dai peste cap cu regii, scenarii fantastice, costumații consumatoare de bani. Și cu siguranță nu acel moment pentru care faci repetiție, nu scrii lecția în caiete, ci pe foi, și a doua zi o faci din nou, „să iasă bine”…

colaj pesti cercuri

Model inspirat din „Figurine din cerculețe de hârtie” – Idei creative, Editura Casa

La finalul orei, nu erau chiar toți peștii gata. Dar cum ei plecau acasă la 12, au avut timp extra să finalizeze colajele. Rămâne să aflu luni de ce n-am găsit pe tablă, așa cum i-am rugat, 21 de peștișori, câți copii erau la școală, ci doar 19…

telefoane incuiate scoala

Un nebun aruncă piatra-n baltă și 12 înțelepți…

Bănuiesc că nu trebuie să scriem continuarea, nu? Cam așa este modificarea ROFUIP (Regulamentul școlar), din decembrie, privitoare la telefoanele mobile. Gata domnule, s-a hotărât, elevii nu mai au voie cu telefoanele la oră, dacă profesorul nu le folosește în procesul educațional. Simplu. Se strâng când încep orele, se dau înapoi la final, toată lumea e fericită, nimeni nu mai filmează cu telefonul, nimeni nu mai e atras de altceva în ore și să nu învețe.

Însă noi suntem de-a dreptul tâmpiți dacă avem impresia că așa rezolvăm o problemă (dar la ce specimene ne conduc, cred că nu are sens să dezbatem). Da, poate consumul de stupefiante să meargă așa… deși nici acolo nu garantez. Însă problema cu telefoanele are atâtea nuanțe, că nu știu dacă cei 12 înțelepți de mai sus i-ar putea da de cap.

Am avut consiliu, directorul ne-a adus la cunoștință modificarea și ne-a cerut propuneri de punere în aplicare. Ba a cerut și un voluntar care să scrie normele de aplicare (moment în care am privit cu interes în sală să văd dacă e vreun inconștient! – nu a fost). Dacă la ciclul primar teoretic ar fi posibil să le iau de dimineață și să le dau la prânz… la gimnaziu, de multe ori profesorul care intră la prima oră în clasă nu mai e demult în școală când ar trebui „eliberate de sub cheie”. Concret, nici la mine nu e o soluție, doar o singură zi am și prima, și ultima oră cu copiii, altfel ori intru la a doua, ori ies la a treia.

telefoane incuiate scoala

Dar pun pariu că toți cei care credeți că e o super-idee ca profesorul să le strângă la începutul orelor nici nu v-ați gândit la implicații. Însă vă provoc, pe lângă toate cele ce le veți citi mai jos, să adăugați alte probleme/soluții posibile. Colegele mele dragi mi-au spus „pesimistul de serviciu”. Așa că le fac pe „plac” și încep cu…

Soluție 1:

În toate școlile, elevii să aibă dulăpioare metalice, securizate cum trebuie (nu cu chei care se potrivesc la jumătate dintre ele) și să-și încuie acolo telefonul când ajung la școală. Îl iau când pleacă.
Dacă ești prins cu el în clasă fără justificare, se confiscă, cu proces-verbal, înștiințarea părinților, intră în patrimoniul școlii și la final de an sunt vândute la licitație pentru completarea bugetului.

Soluție 2:

Existența unor dulapuri cu casete, ca la garderobă, numerotate. Ai adus telefon, se depune la 1, primești cartonașul 1. Dulapul se închide cu cifru, cunoscut de toți profesorii, ultimul deschide dulapul și supraveghează recuperarea în ordine a dispozitivelor mobile. Normal că nu sunt adeptă, înseamnă timp în plus, nervi aiurea, pentru… ce? Pentru că nu știm să ne educăm copiii, îi facem dependenți de mici. NB. Nu au fost incluse pe lista „telefoanelor” ceasurile smart, pe care mulți profesori nici nu le-au văzut cum merg (cu excepția celor care le-au folosit și ei să copieze pe la diverse examene).

Deja m-am întrecut pe mine cu optimismul, așa că să trecem la probleme.

  • nu avem dulapuri de niciun fel, capabile să găzduiască în siguranță o mică comoară; achiziționarea unora ar fi o nouă „lovitură” la buget, pentru unii, normal, adică ăia care, în tandem cu cine trebuie, le vor produce. Dar pariu că urmează o licitație publică pentru dulăpioare de telefoane, direct de la minister?? Sunt curioasă cu câte compartimente… ca în lege…? 25 de elevi la clasă, respectiv 30 la gimnaziu și liceu??
  • nu sunt definite clar responsabilitățile profesorilor; când o să spui doar „telefoanele la dulap”, toți copiii vin buluc, le pun, iar după 6 ore te sună de la școală să te întrebe dacă X și-a pus telefonul în dulap, ce marcă era, căci tu i l-ai încuiat, și acum nu mai e… cine răspunde?!
  • care sunt sancțiunile dacă nu pui telefonul la dulap? La Iris există o cutie cu telefoane pe catedră, cutie care a decolat de câteva ori de-acolo, că se alergau prin clasă. Așa că i-am zis să îl închidă, să îl pună în ghiozdan, și să aud eu că i-a percheziționat cineva lucrurile fără motiv. (Asta apropo de acel inspector care a căutat auxiliare în ghiozdanele copiilor…)
    De ce are copilul meu telefon? Pentru că merge singură la școală și o urmăresc pe gps când pleacă, când ajunge. Pentru că nu îmi permit luxul de a-mi da jos copilul din mașină în poarta școlii și a fi mereu la dispoziția lui când termină orele. Și știu că sunt mulți părinți în situația mea…

Mă gândesc cu groază că nimeni, dar absolut nimeni nu ne va scoate – pe noi, profesorii – din nebunia asta. Așadar vă rog să strângem mai jos idei practice de punere în aplicare a acestei hotărâri, în variate de preferat low-cost.

Personal îmi pare rău că nu mai am la clasă o lădiță din aceea de alfabetar didactic. Ar fi fost deja cu separeuri, aș fi confecționat cartonașe de dat la schimb, se încuia… și gata. Presimt că se vor trezi să vină să vadă în ce mod e pusă hotărârea în aplicare, o să ajungem la o banală cutie de carton în care să punem telefoanele (btw, când s-a decis la Andrei, mai de mult, strângerea acestora, inclusiv pușlamaua mea punea unul acolo de formă și îl păstra pe al lui pentru joacă… de unde al doilea – din cele care nici moarte nu ar mai fi pornit și stăteau aruncate prin casă).

Totuși, dacă ajungem aici, probabil voi cere ca fiecare telefon să aibă etichetă cu numele, o folie de plastic cu cartonaș cu număr. Pun telefonul la „1”, îi dau cartonașul cu 1… primește înapoi de la colega mea telefonul de la nr. 1. Dar… aș vrea ceva mai simplu, căci, la 10 copii deja vorbim de vreo 3 min… multiplicați cu 2, 3 după nevoi, și să-mi spuneți din ce timp îl luăm… din pauză, din oră?

elevi 112

Dap. Suntem țara drobului de sare!

Că suntem (ceva mai mult) duși cu pluta pe coclauri, că nu știm să dăm un sens sistemului educațional, că vorbim pe la colțuri și habar n-avem care este modalitatea de funcționare normală a unei școli… știm, știm, nu mai repet… dar că ne tâmpim pe zi ce trece, și batem drobul de sare în perete… știm? Nu…

Mi-a picat în mână o poză care circula pe facebook, google nu mă ajută să-i găsesc sursa și să dau credit autorului, dacă dorește (poate e un elev care n-are voie să facă poze în liceu :(…, edit: Dorin Chiotea) Dar o voi prelua așa cum este, pentru că mi se pare culmea prostiei, la nivelul cel mai înalt!

elevi 112

Ne chinuim să facem Școala Altfel, să ne educăm copiii să discearnă, îi ducem în vizită la ambulanță, la Pompieri, avem o mulțime de asociații și fundații care își propun educație în utilizarea numărului de urgență 112. Un copil trebuie să știe când și de ce poate suna la 112! Nu să-i interzici să o facă… Dar tu – director de instituție școlară – pui afiș mare că îi este interzis să o facă!

Înțeleg că școala are un contract (privat?) cu Ambulanța PULS, și că probabil le-au venit niscai facturi puse în cârca elevilor… așa citesc eu din anunț, și ar trebui investigat de ce… pentru că, descifrând antetul, este vorba de Liceul Nichita Stănescu, sector 3, strada Lucrețiu Pătrășcanu, adică fix la doi pași de casa mea! Și ca să vedeți de ce mă șochează anunțul…

  1. În capătul străzii este Facultatea de Pompieri, cu una din cele mai mari stați SMURD din capitală. Timp de intervenție… să zic un minut, maxim, pentru orice.
  2. Școala se află la mijlocul unei linii drepte, pe care toți tâmpiții cu carnet accelerează și nu dau prioritate pietonilor – e trecere chiar în fața școlii. În ciuda multiplelor accidente care au loc aici – în 15 ani am văzut și mortale, cu pietoni – primăria nu a considerat necesar să instaleze un semafor cu buton.
  3. Elevii acestei școli lasă foarte mult de dorit, la nivel de educație… cel puțin așa percepem „noi, locuitorii din sector”. Invadează parcurile din jur, scările blocurilor, fumează, se urcă cu picioarele pe bănci, devastează… nu pot să redau dialoguri la care sunt martor fără voie… Nu știu dacă să pun sau nu în cârca lor seringile apărute uneori pe scara blocului…

Ei bine, în aceste condiții „minunate”, copiilor nu li se poate întâmpla nimic grav, și elevii nu au voie să sune la 112. Stai și alergi după profesor. Sunt absolut „sigură” că în această unitate se efectuează serviciul pe școală al profesorilor ca înainte de 89, când pe fiecare culoar era un cadru didactic, și unul în curtea școlii, și orice ai fi pățit aveai la cine să apelezi. De altfel, cancelaria, în cele câteva corpuri de clădire ale unității – întortocheate, că doar aici merg la vot – este „ușor” accesibilă elevilor, și se teleportează acolo, la nevoie.

Ieri la știri avem decesul unui copil de 14 ani, lovit cu piatra, în curtea școlii, de altul mai mic. Caz neraportat. Telefonul copilului afișează primele statistici privind violența pe 2015. Asociația Salvați Copiii tocmai a publicat raportul de cercetare privind bullying-ul în școlile din România, de ți se face părul măciucă citind.

Vreți să știți de ce sună copiii la 112? O să citez din studiu, pagina 9: „Îngrijorător este că 25% din profesori nu văd nimic în neregulă cu comportamentele de hărţuire, tachinare sau umilire dintre elevi, și în consecinţă intervin doar în 4 % din cazurile de agresiune (…). Mai mult de 60% dintre elevi spun adesea că intervenţia adulţilor este rară și nefolositoare, și se tem că spunând adulţilor vor fi și mai hărţuiţi pe viitor (…)”

Poate că au sunat abuziv. Poate că nu era cazul de 112. Dar dacă au format numărul, copiii au considerat că au nevoie de ajutor. Și se pare că a fost singura direcție în care ei au știut să strige. De ce nu au știu altele… din pricina educației deficitare! Cum rezolvi problema: cu un anunț stupid, dovadă de incompetență.

_________

Pe aceeași temă: RomâniaTV, Adevărul.