Prețul punctualității

Acum cinci ani, la master, am ales o temă pentru lucrarea finală care a surprins persoanele cu care am interacționat, căci, deși titlul ducea în domeniul istoriei, în realitate era integrată cu educația civică: problema formării valorilor la elevii din ciclul primar prin intermediul lecțiilor de istorie. S-a strâns atunci o lungă listă de „calități“ pe care un viitor cetățean, nu m-aș hazarda să spun model, ci doar responsabil, ar trebui să le aibă. Printre ele: punctualitatea.

Însă despre punctualitate am vorbit de multe ori pe blog, chiar înainte să ajung la catedră. Și tot despre aceasta le vorbesc și elevilor mei care vin deseori de acasă cu acest  nărav, de care foarte greu îi dezveți. Mai nou, avem o nouă lege a educației, care consacră aproape trei coloane de scris mărunt pe primele pagini valorilor și principiilor ce s-ar vrea să guverneze școala românească. Pe listă însă nu apare punctualitatea. Pesemne e prea măruntă. Dar respectul, profesionalismul și mai ales responsabilitatea nu cred că ar fi posibile fără punctualitate.

E importantă această punctualitate? Vara aceasta au vuit știrile despre profesorii care nu au ajuns la examenul de titularizare din pricina trenurilor întârziate. Însă atunci nu știrea în sine m-a șocat, ci valurile de reacții stârnite de aceasta, în direcții total diferite.

Dar să o iau de la ‘pașopt, cum se zice. E important să fii punctual?

Dacă faci acum un sondaj pe stradă, toată lumea îți va spune că da, dar nu intră în detalii, că se grăbește, tocmai a întârziat undeva. Ironic. În general, se închid ușor ochii la întârzieri de câteva minute. Ce mare scofală, nu? Însă, uneori, acel minut contează. E un minut care poate însemna schimbarea unui drum în viață sau chiar limita dintre viață și moarte.

Știu că m-am amuzat teribil prima dată când am aflat sensul „sfertului academic“, care nu înseamnă, de fapt, că ți se tolerează 15 minute de întârziere, ci că trebuie să ajungi cu 15 minute înainte de momentul stabilit. Majoritatea instituțiilor medicale ce chiar funcționează pe bază de programare și-au făcut un obicei din a suna cu o zi înainte și a confirma întâlnirile, insistând cu rugămintea de a veni cu 15 minute mai devreme pentru îndeplinirea formalităților.

Așadar au decis că punctualitatea merită investiția unui apel telefonic, dacă vrei ca lucrurile să meargă. Time is money. Și bănuiesc că nu e simplu ca, pentru fiecare doctor, să faci un număr de apeluri în care să vorbești politicos cu un necunoscut să îi reamintești ceva ce ar trebui să țină, până la urmă, de natura umană.

Unde și cum se învață punctualitatea?

În primul și în primul rând, copilul o învață acasă, de la părinți. Când la școală întârzie copilul, nu e acesta vinovat, chiar dacă auzi povești cu „se trezește greu, mănâncă încet, abia se mișcă, nu stă să se îmbrace“. În realitate, adulții sunt iresponsabili și incapabili să se organizeze pentru a ieși pe ușă la ora stabilită și a nu întârzia. Iar dacă copilul face crize, face pentru că i se permite și i se lasă loc de negociere. Responsabilitățile și punctualitatea nu se negociază.

Dar cu respectarea orei de sosire sunt responsabili nu doar cei de la „plecări“, ci și cei de la „sosiri“. În virtutea respectării dreptului la educație, îl primim în clasă pe măria sa elevul la ce oră dorește suflețelul lui. Însă nu pricep și pace de ce trebuie să i se motiveze și absența în acest caz! Nu te-am privat de drepturi, dar ai uitat că ai și îndatoriri, așa că – asumă-ți consecințele!

Nu poți institui o regulă fără sancțiuni. Și dacă tolerezi absențe, întârzieri, nu iei nicio măsură, ai parte de haos. Și de oameni care comentează că nu era un capăt de țară încălcarea unei reguli și caută vinovați acolo unde sunt doar cei care aplică legea.

Mai luptă școala românească pentru formarea de valori?

Personal mă îndoiesc. Dar acum avem o lege (mă abțin de la alte aprecieri) care, aproape epuizând alfabetul la articolul 228, susține sus și tare lupta pentru valorile democrației. Astfel, personalul didactic are următoarele obligații:

f) respectarea și promovarea normelor privind integritatea, astfel încât să ofere elevilor un set de repere valorice, axiologice, pe tot parcursul educațional;
i) promovarea respectului prin educație, pentru însușirea de către elevi a valorilor și a principiilor dintr-o societate democratică;
n) să transmită cunoștințe și valori, în egală măsură.

(Ca să fiu cârcotașă, valorile se cultivă, ce se transmite până la urmă nu e controlabil.)

Totuși, e bine că am realizat ce ne lipsește. Să vedem cum ajungem acolo unde ar trebui. Și să încetăm să mai dăm apă la moară știrilor în care punctualitatea este considerată o exagerare. E o dovadă de respect.

Prețul punctualității

Dacă ești sau nu punctual ajunge să fie ceva ce te reprezintă. Copiii mei au avut imensul noroc (în București chiar este) de a locui aproape de liceu, cât să mergi cinci minute pas întins. Am fost și sunt maniacă cu punctualitatea, pentru că o consider o dovadă de respect reciproc, indiferent de situație.

Și totuși, erau zile în care aș fi putut auzi clopoțelul sunând și copilul abia dacă se grăbea să iasă pe ușă. Crizele mele erau parate instant: ce contează, până ajunge profesorul X din cancelarie la clasă, ajung eu de-acasă înaintea lui!

Copiii învață după modele. Și doare când vezi ce modele mai au copiii azi. Doare și când tu încerci să fii model pentru copiii altora și pentru ai tăi nu se străduiesc prea mulți.

Îmi displace profund atitudinea celor întârziați la clasă, dimineața, căci deranjează o activitate pe care am pornit-o cu greu. Dar mă bucur, de la an la an, să văd că sunt din ce în ce mai puține cazurile în care ușa se deschide timid după ce am început lecția. Am renunțat la politețuri în favoarea scopului suprem, desfășurarea lecției. Ai întârziat, te strecori în cea mai apropiată bancă liberă. Dacă poți, te dezbraci de pe hol, ca să deranjezi cât mai puțin clasa și scoți în liniște rechizitele din ghiozdan.

Salutul și scuzele se pot prezenta la pauză, după încheierea activității. Cu siguranță toată lumea te-a observat, dar nu e nevoie să disturbi în plus lecția.

Ca o concluzie, m-am simțit extraordinar de fiecare dată când elevii mei au observat, apreciat și subliniat faptul că „vin la fix“, indiferent de nivelul primar, gimnazial sau liceal la care am predat. Nu mi-au plăcut niciodată profesorii întârziați și am făcut tot posibilul să nu le semăn.