Legenda ghiocelului și povestea unei participări la concurs

De când lumea, concursurile școlare au fost, sunt și vor fi. Când eram eu mică prinsesem așa, un sentiment de respingere, de când ne luau cu arcanul la Cântarea României, urmate tot felul de spectacole mai ciudate ori mai ciudățele. Apoi au început olimpiadele și am văzut chiar de la clasa a IV-a că aici sunt „participanți și… participanți”. Adică cei de umplutură și cei cărora li se spun rezolvările. Au urmat multe altele, la care părinții m-au încurajat să particip pentru mine, pentru experiență, pentru a învăța să-mi controlez emoțiile, căci… premiile sunt, în cele mai multe cazuri, știute. Cea mai josnică lecție a venit în clasa a X-a, când am ieșit iar prima pe județ la socio-umane și, pentru că n-a ieșit cine trebuia, s-a decis în „comisie” redistribuirea locului la clasa a XI-a, unde, cică, ar fi fost egalitate… deși era un loc pentru fiecare nivel. Atunci mi s-a luat de toate…

Însă minunatul nostru sistem de învățământ a inventat „portofoliul elevului”, în care nu mai știu bieții părinți ce să mai pună, „ca să fie”. Un sistem coerent, cu concursuri înregistrate care să fie recunoscute, nu există, dar trebuie să ai „ceva” acolo. Așa că… am decis să-mi chinui câțiva copii, să îi mai duc la concursuri, unde să ne străduim să ne întrecem pe noi. Totuși au fost destul de multe și din seria celor creative care au trecut pe lângă noi, iar ultimul, propus de UHU, mi-a atras atenția… Trebuia să realizăm o machetă 3D după o poveste sau legendă. În martie, când am văzut concursul, tocmai ne zbătusem la ora de română cu „Legenda ghiocelului”, așa că a fost votată ca temă de proiect.

Vă imaginați că, după atâtea concursuri organizate aici, pe blog, la care am insistat mereu să lăsăm copiii să lucreze singuri, nu puteam tocmai eu să mă abat de la regulă. Mi se părea că până la finalul lunii mai e „mult”… așa că am început încet: ne-am cumpărat produse UHU – erau obligatorii în realizarea machetei. Apoi ne-am strâns în vacanța de primăvară și ne-am făcut planul de lucru, am stabilit cine se implică, ce personaje avem de confecționat, ce materiale strângem…

Ba chiar ne-am făcut și o schiță a machetei, unde se fixează fiecare element. Normal că socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, și în final macheta a arătat altfel, florile au fost de toate tipurile și de toate culorile, iar cei implicați au sfârșit prin a fi toți copiii, căci am lucrat-o în orele de arte și abilități. Ce a rămas din planul inițial a fost tehnica dominantă de lucru – quillingul.

Contribuția mea a fost la tăierea și pregătirea polistirenului pentru suport. Apoi le-am arătat cum să confecționeze gărdulețele și le-au „rezolvat” într-o dimineață, înainte de ore. Am rugat-o pe I. să picteze decorul, apoi am început să facem flori… o săptămână au tot făcut acasă, până când am schimbat strategia, am trecut pe quilling la abilități și toată lumea a făcut flori, să umplem grădina. Personajele principale erau cam gata, însă lipsea Prințesa Rază de Soare, o prințesă „aurie”. Aveam emoții cu ea, un plan de rezervă presupunea niște capete de păpuși pentru care să găsim o soluție, însă A. i-a dat de cap. Prințesa era cât se poate de „strălucitoare”, cu trena care a rupt tulpina firavă a ghiocelului…

Când a fost totul gata, parcă nu ne venea să credem. M-am supărat pe câțiva șmecherași care au început să râdă la apariția prințesei, că e „urâtă”. I-am rugat să-mi arate contribuția lor la machetă, să vedem ei ce-au făcut atât de extraordinar de își permit să râdă. Apoi le-am cerut să facă ei alta „mai frumoasă”. Au lăsat capul în jos… oare când o să învățăm să respectăm munca celuilalt, mai ales dacă nu suntem în stare să facem nici măcar atât cât el!? Ne pricepem de minune să arătăm cu degetul și să judecăm, să punem etichete… dar în oglindă nu ne uităm!

Admirându-ne creația, copiii au început să comenteze. Se uitaseră și ei la creațiile înscrise în concurs. Doamna… nu cred că o să strângem noi 6000 de voturi… (Sincer, nici eu nu cred.) Dar știți, doamna… noi chiar am muncit serios! N-am decupat din cărți. Am făcut totul singuri. Chiar singuri! M-am simțit minunat să-i văd mulțumiți de munca lor (cei care au muncit că și-au și dorit, nu doar împinși de la spate), satisfăcuți că au făcut tot ce puteau mai bine. Au luat decizii, s-au implicat. Sunt mulțumită că am reușit să urmăm pașii de realizare a unui proiect: planul, aprovizionarea, împărțirea sarcinilor, colaborarea pentru realizarea acestora, schimb de idei și, în final, evaluarea. Așa că pot spune că deja am câștigat ceva, chiar dacă abia în timp vor realiza și ce.

Dacă vă place, ne puteți vota pe pagina concursului, dedicată claselor a III-a. Din păcate nu există pagină pentru fiecare proiect, va trebui să ne căutați nițel printre ceilalți concurenți. Macheta apare cu numele meu, Cristina H o r n o i u. Copiii sigur se vor bucura de fiecare apreciere primită!


Legenda ghiocelului

după o poveste populară

A fost odată o frumoasă rază de soare. Era chiar fata cea mică a mândrului astru luminos, o prințesă aurie. Și tocmai pentru că era cea mai mică și cea mai răsfățată, tatăl ei o lăsa să zburde pe unde îi poftea inima.
Într-o bună zi, pe când umbla prin văzduh, se opri într-o grădină plină de flori minunate.
Și, repezită cum era, s-a năpustit în grădină, a cules o floare și s-a înălțat din nou în zare.
Toate florile din grădină au privit mirate către cerul albastru și au început să murmure între ele:
— Ați văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prințesa?
— Cu siguranță, prințesa a ales un frate al meu, a spus un trandafir cu petale mari, catifelate și roșii, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare.
— Ba eu cred că a fost una dintre noi, a grăit mândră o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din cap încântate.
— Nici vorbă de așa ceva! a rostit îngâmfat un crin înalt. Nu putea fi decât unul dintre frații mei. Nu vedeți ce frumoși și parfumați suntem?
Chiar și o violetă, mică și splendidă, a susținut că raza de soare culesese o soră a ei, vestită pentru delicatețe, și nu altceva.
Numai într-un colț, stingher, cineva plângea. Era un ghiocel mic și firav, a cărui codiță fusese frântă de trena rochiei de aur a prințesei. Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit și i-a părut tare rău.
Apoi a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă rotundă ca o perlă. Lacrima a căzut pe trupul frânt al ghiocelului, vindecându-l îndată.
Îndurerată de răul pe care i-l făcuse gingașului ghiocel, frumoasa rază de soare s-a apropiat de acesta și i-a spus cu un glas blând:
— Biet ghiocel mititel, tare rău îmi pare că te-am făcut să suferi! Ce dorință vrei să-ți îndeplinesc ca să-ți alin suferința?
— Nu vreau nimic în schimb, a răspuns ghiocelul, lăsându-și în jos, rușinat, frumosul căpșor.
— Vrei frumusețea trandafirului? Sau parfumul crinului? Ori poate strălucirea lalelei? Dar delicatețea violetei? a insistat raza de soare.
— Nu vreau nimic din toate acestea. Dar, dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simțit să-i facă pe oameni să se bucure și să știe că a venit primăvara cu alaiul ei.
Raza de soare l-a mângâiat ușor pe micuțul ghiocel și vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise.
De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbește dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară și toată lumea știe că vremea cea urâtă este pe sfârșite. El este vestitorul primăverii.

 

Posted in Ce pot face doua maini dibace, Școlarii mei.

10 Comments

    • Mulțumim!
      Și pentru apreciere, încercăm să fim modești, dar ne simțim tare bine!

  1. În primul rând: felicitări clasei tale pentru proiectul realizat!
    În al doilea rând: la ce folosește acest portofoliu?
    E un mister pe care care n-am reușit să-l elucidez în 7 ani de școală: întreb de pe vremea clasei I acelui mare: de ce participăm la atât de multe concursuri? Pentru portofoliu. Ce face cu portofoliul? ……

    • Într-o lume perfectă, corectă, portofoliul ar trebui să „vorbească” despre elev, despre pasiunile lui, punctele lui forte… Un copil pasionat de pictură, care dorește să intre la un liceu de arte, de exemplu, ar putea avea un portofoliu care să-l ajute la un interviu de admitere: concursuri câștigate, creații deosebite…
      La noi însă nu s-a înțeles încă nici la clasă ce e cu evaluarea prin portofoliu, dar minte cum construim un portofoliu al elevului! Cu siguranță în el ar trebui să se afle și rapoartele acestor evaluări naționale, II-IV-VI, dar iarăși… vorbim vorbe…
      Până una alta, îți spun că m-am lovit personal de portofoliu când am vrut s-o transfer pe Iris. Am depus dosarul… și… mă lovește secretara în moalele capului: „Aveți și portofoliul elevului?” Ceeee să am??? Și m-am dus acasă, am întors biblioteca cu fundul în sus, pentru că undeva, printre cărți, erau multele diplome pe care Iris le-a strâns cu drag 4 ani de zile pe la toate concursurile. Singura „adevărată” de-acolo era cea la Cambridge, luată cu muncă și pe bune. În rest, maculatură. Nu mai zic că am găsit doar clasa I și IV, dar a fost ok, că erau „destule”.
      Concluzia o tragi singură…

      Mulțumim pentru felicitări! Copiii, ocupați cu „votatul” de pe toate telefoanele care le pică în mână, sunt oricum foarte mândri de creație. Mai greu îmi e mie să le explic că deja suntem câștigătorii unei experiențe de lucru împreună… dar nu-i prea încălzește deloc varianta cu „am făcut tot ce-am putut mai bine”, „am colaborat”, „am reușit împreună”… 😀

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente