Cu iubire tandra, Elisabeta. Corespondenta Vol I, Elisabeta/Carol I

9 Mai – Ziua Independenței

Experimentul meu didactic din acest an de a parcurge istoria înaintea geografiei în clasa a patra a înregistrat un „punct bonus“. La începutul lui martie, calibrând (și recalibrând planificarea), constat cu surprindere că lecția dedicată cuceririi independenței de stat a României era programată să se desfășoare la începutul lui mai.

Zilele libere îmi cam stricau planul, doar că flexibilitatea orarului în clasele primare e gură de oxigen. Cum am stabilit la începutul anului, când avem zile libere, minimizăm „pierderile“. Așa că lecția, poate una dintre cele mai frumoase de istorie modernă, s-a desfășurat fix pe 9 mai, la 147 de ani de la procramarea Independenței în Parlament. Uite că nu știu la ce oră s-a petrecut evenimentul, dar dacă erau mai matinali, sigur ne-am sincronizat și cu ora!

Am început lecția de la prezentul pe care îl trăim.

Ce reprezintă ziua de azi? De ce sunt stegulețe peste tot?

Atât am discutat despre Uniunea Europeană, că nu aveau cum să nu știe de Ziua Europei. Am evocat și finalul Celui De-al Doilea Război Mondial, cu aceeași însemnătate. Și totuși, pentru noi, românii, ziua are o semnificație aparte. După secole de ținut capul plecat, ne-am proclamat în Parlament independența statului.

A fost un pic mai greu de revenit la pa’șopt, adică să înnodăm firul unde îl lăsasem, la abdicarea silită a lui Cuza, la venirea lui Carol I pe tron și la proiectarea unei Românii Moderne. Mi se pare absurd să discuți despre cucerirea independenței doar din punctul de vedere al confictului din 1877-1878. Cu pași mici, în tot secolul al XIX-lea ne-am apropiat de acest moment. Însă am început să facem salturi atunci când Cuza și-a păstrat atitudinea demnă în fața sultanului, când Carol a semnat prima Constituție, când a bătut primul „leu“ ca monedă românească.

Eminescu-Timpul-26 aprilie 1878

Până la război – poate avea dreptate Eminescu în articolul său din 26 aprilie 1878 – ar fi existat o cale diplomatică de a obține independența, fără pierderea atâtor vieți omenești. Însă istoria nu se scrie cu ce-ar fi fost dacă. Să nu fi trecut noi Dunărea? Dacă fi fost înfrântă Rusia? În retragerea lor, să ajungem la conflict pe teritoriul nostru, din nou, ca în atâtea alte dăți?

Când zarurile au fost aruncate, singurul lucru de făcut rămâne scrierea istoriei.

O oră pentru un eveniment pe care copiii trebuie să îl simtă, să faci să vibreze în ei acea coardă a respectului față de trecut și față de sacrificiul pe care înaintașii noștri l-au făcut! Cum să te încadrezi?! Cu foarte mare grijă + o pauză + 15 minute din următoarea oră… Altfel nu s-a putut. Sacrificiul se cere. Și nu pentru că nu m-am încadrat cu informațiile, ci pentru că și ei au vrut mai mult: să citim din scrisorile de atunci. Au prins gustul pentru izvoarele din epocă și, sper eu, pentru analizarea faptelor pornind de la surse și nu de la interpretările unora și altora.

Lăsasem ora trecută România în cumpănă. Cuza, plecat, Marile Puteri făcând planuri pentru noi, din nou, oamenii politici dorindu-și, a câta oară?, un principe străin. Am deschis lecția cu declarația Adunării ce valida plebiscitul desfășurat în aprilie și alegerea lui Carol ca domn al țării.

Am explicat din nou ce înseamnă principe ereditar, de ce era important să fie dintr-o familie domnitoare europeană (un alt statut al României între țările europene și neutralitatea în conflictele politice interne) și cum urma acest fapt să ajute încă puțin pe drumul independenței.

Primul pas spre Independență: venirea lui Carol

Cum să nu povestești, măcar pe scurt, aventura demnă de film a venirii lui Carol în țară, cu pașaport fals, traversând o Austria ostilă? Cum să nu povestești despre primirea acestuia, drumul spre București, jurământul în fața Adunării și voința lui de a învăța limba țării care l-a adoptat? Altfel cum să înțelegi de ce, până în 1947, 10 mai a fost Ziua Națională?

Cum să nu vorbești despre prima Constituție a României, care nu pomenea nimic de statutul nostru în Imperiul Otoman? Apoi, că tot vorbim de predare integrată, dacă la matematică vorbeam despre moneda națională, ca simbol al unui stat suveran (la civică), cum să  nu pomenești că în 1867, la un an de la venirea pe tron, este înființată Banca Națională și este emisă moneda noastră, cu numele unui animal puternic, ce nu poate fi ignorat? Dacă aceștia nu sunt pași spre independență, atunci ce sunt?

Și, mai ales, cum să ignori că noul principe era militar de carieră și prima lui preocupare a fost organizarea armatei, căci îi era clar, de la început, că destinele țării vor fi hotărâte printr-un nou conflict. Și, dacă înainte să accepte tronul, harta politică a Europei de Est îl convinsese că statul are potențial de extindere, atâtea teritorii în jur fiind locuite de români, soarta nu i-a dat însă suficienți ani de domnie ca să vadă România Mare împlinită.

Cucerirea Independenței

Ca idee, în caiet am scris puțin, pe măsură ce discutam despre conflict. Însă fiecare rând notat a fost dezbătut și apoi completat de texte.

  • ocazia este oferită de războiul ruso-turc izbucnit în aprilie 1877;
  • Carol I: „Asta-i muzica ce-mi place!“
  • 9 mai 1877: proclamarea independenței în Parlament (Discursul lui Kogălniceanu, ministrul de externe)
  • trupele române s-au implicat din iulie 1877;
  • luptele de la Plevna, Grivița, Smârdan;
  • victoria de la Plevna, Osman Pașa se predă românilor.

Așadar, am început relatarea pomenind de relația noastră, ca stat, atât de „specială“ cu Rusia țaristă, încă de la 1812, când ne-au sfâșiat Moldova și au luat jumătate. Foarte supărați că la 1858 au pierdut cele trei județe din sud, aflate acum în granițele noastre, și-au ascuns în timpul negocierilor adevăratele intenții și nu ne-au acceptat ca aliați, nu ne-au respectat ca parteneri când au trecut granița în aprilie.

Însă Carol a gestionat situația, a făcut tot posibilul să îi vadă trecuți, mai repede, la sud de Dunăre, menținând armata pe malul nordic. Despre schimbul de salve de tun nu e prima dată când vorbim și mă bucur că au o memorie bună. În clasa a II-a, când am pregătit în colaborare cu Editura Edu „Clubul de lectură“, am avut grijă să compensez lipsa de texte istorice din manualele lor și să includ, ancorate la momentul potrivit, lecturi legate de zilele cu semnificație istorică. Nu am ratat acum să citez, din nou, cuvintele principelui la auzul primelor salve de tun.

A urmat, în mod logic, proclamarea independenței în Parlament. Am căutat și am găsit transcrierea discursului ministrului Kogălniceanu și am citit, normal, doar partea esențială:

În stare de război, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare. (Aplauze). Avem domn de sine stătător. (Aplauze). Însă, domnilor, aci se oprește travaliul nostru? Aci se oprește misiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole, și mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace? Mai întâi de toate, domnilor, să ne facem întrebare: ce am fost înainte de declararea războiului? Fost-am noi dependenți către Turcia? Fost-am noi provincia turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru, însă, era ceva: erau niște legături sui generis; niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legături care erau tari când românii erau slabi. (Aplauze generale).

Momentul a fost, cel puțin pentru mine, mai emoționant decât mă așteptam. Încercând să imit retorica momentului, am fost surprinsă de copiii care, urmărind transcrierea pe proiector, au regizat momentul, completându-l cu aplauze și, la final, cu urale.

Nu am intrat în detaliile cronologice ale conflictului, dar am citit telegrama Marelui Duce Nicolae. De neratat momentul în care Rusia a cerut ajutor:

Turcii înghesuind multe trupe la Plevna ne înfrâng. Vă rog să faceți fuziune, demonstrațiune și dacă se poate să treceți Dunărea, așa cum doriți.

Am subliniat și calmul lui Carol care, deși aștepta momentul, a negociat ajutorul astfel încât să își mențină demnitatea și libertatea de mișcare, obținând propria linie de comandă. Era important, căci aveam pregătită pentru ei o galerie de fotografii în care apărea clădirea Statului Major de la Poradim. Despre luptele crunte care s-au dat am vorbit eu puțin, i-am lăsat ulterior pe combatanți să o facă.

Dar nu puteam să evit asediul Plevnei și punctul culminant, predarea simbolică a sabiei de către Osman Pașa generalului român Cristodulo Cerchez și umorul fin al situației create. Rușii, care și-au ieșit din minți atunci, Osman, care poate și-a zâmbit pe sub mustăți, iar românii, care au avut subiect de film pentru toată istoria lor. M-aș hazarda să spun că recunoașterea pe care ne-a oferit-o Osman Pașa atunci a validat efortul depus de noi pentru independența statului.

Războiul a continuat, pe timp de iarnă, în munți, dar nu pe aceeași direcție cu rușii, care, pe românește, și-au văzut paiele în căruță și ne-au trimis să veghem spatele frontului, ei îndreptându-se acum spre capitala oromană. Ca să continuăm cu proverbe, nu a durat mult și și-au dat arama pe față, în negocieri directe încălcând grav identitatea statului român și rupând sudul Basarabiei din granițele noastre.

Dar de ce nu îi împiedica nimeni?

Pentru că, de-a lungul secolelor, a fost politica lor, să cucerească. Prea puternici ca să aibă oponent… Nu am intrat în detalii, le-am spus că nu e nici prima, nici ultima dată când vor proceda așa, indiferent că vorbim despre țari sau despre dictatori comuniști. Și, cum am avut pentru o perioadă în clasă o fetiță din Ucraina, le-am spus să își amintească ce am vorbit despre declanșarea conflictului și respectarea granițelor, acum, la peste 100 de ani de ceea ce am pățit noi la 1878.

Ca să fiu sigură că închei lecția – ceasul ticăia implacabil, am notat repede două idei despre încheierea păcii:

Conferința de pace:

  • Rusia oferă României Dobrogea în schimbul celor trei județe din sudul Basarabiei;
  • se recunoaște independența României de sub dominația otomană.

Le-am povestit însă că a fost nevoie de intervenția Marilor Puteri, căci primele înțelegeri directe între ruși și turci au deranjat interesele tuturor. Nu am ratat să spun că nu am fost considerați stat independent și beligerant, nu am participat la negocieri, deși lucrările Congresului se desfășurau în Germania, la Berlin, iar Carol, german la origine, a fost ignorat. Ministrul nostru, I.C. Brătianu, a fost primit la lucrări, auzit, dar nu și ascultat. Nici n-a fost nevoie să le cer, mi-au explicat ei: deci n-au ținut cont de noi!

Dacă am discutat de pașii premergători declarării independenței, de conflict, nu puteam să încheiem fără un deznodământ. Ce a definitivat independența României?

România, stat independent

  • 1881: este proclamat Regatul României, Carol I devine rege;
  • urmaș la tron: Ferdinand, nepotul lui Carol I;
  • 1883: aderă în secret la Tripla Alianță;
  • 1914: Regele Carol I moare după izbucnirea Primului Război Mondial, după ce România nu a onorat tratatul și și-a declarat neutralitatea.

Pe scurt, a urmat schimbarea statutului, trecerea la monarhie, forma de conducere a mai tuturor statelor europene la acel moment, stabilirea de alianțe matrimoniale (viitoarea regină, Maria, era nepoata reginei Marii Britanii și a țarului rus), dar și implicarea în alianțele militare de pe continent. Pentru justificarea ultimei alegeri am folosit un text aparținând regelui, dintr-o discuție purtată la București cu ministrul Germaniei, în 1888:

„Relațiile cu Rusia … sunt o problemă anevoioasă a politicii noastre externe. Nu urmărim să provocăm Rusia. Voim chiar să facem tot ce stă în putința noastră pentru a evita un război cu ea. Dar față de primejdia ce ne amenință din partea puternicii Rusii, avem nevoie de sprijinul Puterilor Centrale, deoarece primejdiile ce amenință România din partea Rusiei sunt mai serioase decât necazul și durerea pentru răul tratament al românilor din țările ungurești, România caută ocrotire și siguranță în Tripla Alianță”.

Nu puteam să nu colorăm și o hartă, așa că au primit varianta pe hârtie, iar ca model – hărți de pe internet, mai simple, căci cele din manual lasă de dorit. Am vrut să vadă diferența de teritoriu și, spre marea mea bucurie, au observat că „Dobrogea e ca acum.“, adică nu degeaba am terminat geografia înainte. Cum însă despre România Mare am discutat la 1 Decembrie, am promis să lămurim în lecția următoare povestea Cadrilaterului.

File:Tarile romanesti in 1856.jpgFile:Romania la 1878.png

Despre război am lăsat în primul rând imaginile să vorbească. Arta fotografică era încă la începuturile ei, dar avem un album (l-am văzut în original la Muzeul Național de Istorie, într-o expoziție temporară dedicată Războiului de Independență), realizat de Carol Popp de Szathmari. Apoi, pentru că fotografia nu era încă atât de ușor accesibilă, avem reporterii de război, pictorii care au imortalizat pe pânză eforturile și sacrificiile făcute, și aici trebuie menționat Nicolae Grigorescu. Momentele au fost transformate în scurte vizite la muzeu, dar tablourile pot fi admirate în original la Muzeul Național de Artă din București sau la Muzeul Militar Național „Ferdinand I“.

Nu au fost însă singurii, am adăugat pe Sava Henția, Lagărul (Muzeul de Artă din Iași), Călărașul (Muzeul Militar Național București), la care am avut și schița, și tabloul, pentru a le arăta etapele realizării unor astfel de tablouri de front, să nu își imagineze că pictorul stătea cu pânza și vopselele în bătaia tunurilor.

Cu iubire tandra, Elisabeta. Corespondenta Vol I, Elisabeta/Carol I

Cu iubire tandra, Elisabeta. Corespondenta Vol I, Elisabeta/Carol I. Libris, eMag, Lib.Humanitas, Cărturești, Librăria DelfinCartepedia.

Dar nu doar imaginile dau contur unui eveniment. Am selectat, din corespondența lui Carol cu Elisabeta,  un fragment din scrisoarea principelui din 16 decembrie 1877, după căderea Plevnei, când a mers să inspecteze frontul: 

„M-am îndreptat imediat către trupele mele învingătoare, care m-au întâmpinat cu un entuziasm indescriptibil. În același timp, 8.000 de prizonieri, cu ofițerii lor și cu șase tunuri trase frumos, defilau prin fața mea. Le-am spus ofițerilor turci că s-au luptat cu curaj și că pot să fie încredințați că vor fi tratați corect, i-am ordonat ofițerului care îi însoțea să se intereseze de doleanțele lor“.

„Abia dacă se poate descrie tabloul care mi se oferi acolo privirii. Un teribil și impunător tablou de război! Mii de căruțe cu locuitorii care fugeau, femeile urlând și copiii plângând la marginea străzii, nenumărați prizonieri și transporturi cu răniți, morți și muribunzi de-a lungul drumului, răniții care gemeau și nu se mai puteau ține pe picioare, care răsturnate sub care se aflau oameni în viață, cai morți sau trăgând să moară, boi, bivoli etc., peste tot jale și nenorocire, iar alături de toate acestea, explozia de bucurie a soldaților ruși și români, batalioanele înaintând în marș, însoțite de muzica militară, cazaci și călărași care încercau în zadar să facă ordine, tunuri distruse, mii de arme aruncate în jur, muniție împrăștiată ș.a.m.d.“

Apoi, redă întâlnirea cu Osman Pașa:

„Stătea într-o căruță, escortat de colonelul Polizu și de călărași. M-am apropiat călare de el, i-am dat mâna și i-am spus că i-am admirat viteaza apărare și că numele-i va străluci în paginile de istorie dedicate acestui război. În ciuda rănii de la picior, se ridică în car și îmi mulțumi. Acest om mi-a cucerit inima, are o expresie a feței nobilă și blândă și e foarte simpatic. Între timp ajunse și marele duce N[icolae], ne îmbrățișarăm în fața lui Osman, cu care marele duce dădu de asemenea mâna.“

Am dus volumul în format fizic și le-am reamintit ce înseamnă scrisorile, ca izvoare istorice, cum corespondența ne poate da informații pe care nicio listă de inventar nu o poate face despre oamenii care au fost, sentimentele, pasiunile și sacrificiile lor. Acea istorie a celor mulți, pe care altfel nu o poți afla.

Și pentru că vorbisem despre Congresul de la Berlin, am ales un fragment din scrisoarea Elisabetei, rămasă acasă și șocată de veștile pe care le primea, sentimente exprimate direct, cu care ei au rezonat întru totul:

Sinaia, 15 iulie 1878
Dragul meu drag! Iau parte înzecit la toate grijile și necazurile tale, pentru că nu pot vorbi cu tine. […] Acești scârboși din Congres sunt foarte mândri de drăgălașa și curata lor ispravă, care ne costă mai mulți peri albi decât întregul război. Eu i-aș sugruma cu plăcere. Nu există nicio modalitate, în afara istoriei, pentru a le demonstra ce lucru detestabil au făcut? Numai de-ar avea ai noștri curajul să rămână liniștiți și fermi și să nu-și piardă capul vorbind prostii. Cu siguranță este foarte greu de evitat, dar de asta depinde viitorul nostru. Roagă-i pe toți  să fie calmi, să nu-și verse fierea, pentru că va veni o zi când vom uita durerile de astăzi și când vom fi fericiți. Sunt cu atât mai sigură de asta, cu cât devine totul mai întunecat acum. Bineînțeles că este mult mai greu să nu lovești în jur nebunește când ți se întâmplă o nedreptate strigătoare la cer; dar trebuie să fii răbdător ca un elefant și poate că atunci devii la fel de puternic![…]

Însă nu am lăsat relatările de război să aparțină doar regelui. Dintr-un volum mai vechi, Societatea românească la 1877. Memorii ale unor luptători (Editura Militară, 1977), am selectat câteva fragmente. Cumva am vrut să aduc în lecție și impresiile celor care s-au luptat cu frigul și noroiul, doar că nu am reușit să găsesc, în timp util, ceea ce îmi doream. Dar când ai prieteni cu aceleași pasiuni, ceri ajutor.

Planul inițial era ca, în lecție, să citim o scrisoare de pe front și poezia lui George Coșbuc, O scrisoare de la Muselim-Selo, însă nu mi-a mai ieșit, din lipsă de timp. N-am abandonat planul, poate reușesc la lecția de recapitulare. Așadar, doar am inventariat câteva, deși a fost extrem de greu de ales din volum. În final, am ales două personaje de care au mai auzit sau vor auzi, Al. Candiano-Popescu, republicanul ploieștean iertat de rege în 1870, acum, general în armată, și Carol Davila, al cărui nume este și azi pe frontispiciul Facultății de Medicină din București.

Primul ține un discurs, la 27 aug. 1877, înainte de asaltul redutei Grivița:

Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați,
Într-o zi mare, dar zi de mare primejdie, am fost numit comandantul vostru. Sunt mândru de această încredere a șefilor mei, încrederea lor însă în mine este întemeiată pe încrederea mea în voi. 
Sunt veacuri de când românii n-au văzut o zi mai frumoasă decât cea de azi; în fața noastră e dușmanul păgân, altături de noi aliații ce cred în Cruce ca și noi, avem pe ruși. 
Să ne batem vitejește pentru ca lumea să vază că suntem vrednici de strămoșii noștri, suntem adevărați oșteni ai unei țări ce luptă pentru apărarea căminelor patriei și neatârnarea sa.
De moarte nu vă sfiiți, soldați! Pentru mine e o fericire d-a muri astăzi, căci mă bat pentru țară, pentru Lege și pentru iubitul nostru Domnitor, de este înalta și eroica noastră căpetenie. […] Voi, soldați ai batalionului II vânători, ați fost cei dintâi în timp de pace, să fiți cei dintâi în timp de război.
Nu uitați că mulți dintre voi, pe lângă aceea că sunt români, sunt și ploeșteni; atârnă dar de voi a da încă un titlu de mândrie acestui mândru oraș.
Cu încredere în Dumnezeu și în soarta noastră, cu o voință de fier și cu inima bărbătească să ne facem datoria pe acest vitejesc câmp de luptă. 

Nu am ales întâmplător textul, căci un popor nu este numai prezent, este trecut și este viitor. Dacă istoria, studiată la clasa a patra, are menirea de a forma, ca valoare, respectul față de trecut, atunci copiii trebuie ajutați să înțeleagă sacrificiul pe care înaintașii noștri l-au făcut pentru ca noi să putem exista astăzi. Textul, probabil rescris de Candiano-Popescu după război, este influențat de cariera sa gazetărească și educația primită. Dar a trimite oameni la moarte ține de acel eroism al decidenților pe care urma să îl discutăm în lecția despre Primul Război Mondial. Grivița 1, apoi Grivița 2, au fost poate cele mai sângeroase atacuri date de armata română. În acest context, sacrificiul propriei vieți capătă altă dimensiune.

Al doilea ales al meu a fost doctorul Carol Davila, cel care a organizat sistemul de ambulanță românesc pe front. Era și medicul oficial al familiei regale. În decembrie 1877, el se afla la datorie și surprinde greutățile cu care armata română, aflată în munții Bulgariei, se confruntă, fiind nepregătită. Îi scria, în decembrie, fiicei sale Elena:

„Dragă Eleno, 
Nu trebuie să vă îngrijorați, chiar dacă nu primiți scrisori, căci poșta este de o iregularitate de ne închipuit. Aci ni se spune că scrisorile sunt la Poradin, iar de acolo, sunt trimise la Verbița. Sunt instalat între amândouă, la Grivița, la satul care este ocupat de ruși, dar nu în sat, ci în mijlocul câmpului, sub cort, și am răbdat trei zile un viscol îngrozitor, adevărate suferințe de Polul Nord. E o problemă de a trăi, alta de a nu muri de frig. Am cerut îmbrăcămintea mea de iarndă, blănile, mănuși și ciorapi groși de lână tricotați și mintene. N-am curajul să vă descriu suferințele soldaților, cât despre mine, nu rezist decât mulțumită căruței mele, care e atât de bună, încât șoarecii și șobolanii de câmp și-au ales domiciliu într-însa și mă supără în timpul nopții. Sper să mâncăm în fiecare zi supă cu orez din biata vacă ucisă zilnic; aș vrea să-mi trimiteți legume uscate.
Iată două pagini de tânguiri de la bătrânul tată înfometat, înghețat, chinuit de soarta sărmanilor soldați bolnavi și răniți, pe care îi căutam prin ceața dează. Trebuie să ne trimeată facle, căci chiar cu felinarele nu vedem la zece pași. 
Caii mei încă trăiesc, dar alții mulți mor de foame și de ger.
Haine, pachete, trebuiesc expediate la prefectura din Turnu-Măgurele, scrisorile la Verbița. În fiecare săptămână trimit o căruță să le ia.“

Sau, într-o alta:

„Dragă Eleno, 
Numai câteva cuvinte, dragii mei copii, ca să vă spun că sunt sănătos. N-am primit ultimele voastre scrisori decât într-un singur mare pachet la Poradin, căci acolo le dusese poșta și acolo zăceau.
Sunt încă lângă fortul de la Grivița, sub cort, cu viscol și ploaie grozavă. Bieții soldați suferă de frig și de viscol, dar rabdă totul cu eroism. Trebuie să-mi trimiteți blana, ciorapi și izmene de iarnă tricotate… căci se pare că vom mai sta aici încă câteva săptămâni. Adăpostul meu cel mai bun este căruța și încă domnul vânt al Balcanilor mă scutură grozav. Am avut friguri, disenterie, dar de trei zile sunt mai bine și sper să nu mă mai îmbolnăvesc. Ambulanțele mele sunt la Riben, Verbița, Grivița, Regulski, Mecika, Musselim-Selo. […] Profit de o ocazie ca să trimit această scrisoare la poșta din Turnu Măgurele.“

Nu știu dacă am reușit să conturez vreun pic adevărata față a războiului, pentru cei mulți, în contextul în care trăim războiul la televizor. Nu știu dacă ei înțeleg ce înseamnă, cu adevărat. Trăim vremuri complicate și nu putem ști, cu certitudine, ce ne va aduce ziua de mâine, dar trecutul ne servește tocmai această lecție. Însă atunci, românii de pretutindeni s-au implicat în conflict, fie ajutând financiar, donând produse sau înrolându-se, așa cum au făcut-o mulți voluntari transilvăneni care au înțeles miza aflată atunci „pe masă“.

Schimb registrul și ne reîntoarcem la momente istorice: 1881.

M-am pregătit, pentru proclamarea Regatului României, cu un alt document de arhivă, pe care îl aveam fotografiat la o rezoluție foarte mare, astfel încât am putut mări poza să citim din conținut (sunt impresionați de scrisul caligrafic al documentelor), dar, mai ales, pentru a urmări lecția de istorie pe care acest act ne-o oferă prin decorațiunile sale.

1881. Actul proclamării Regatului României

Am selectat din document detalii ale superbului ancadrament al textului și am încercat, cu ei, să recunoaștem personajele. A fost, din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă recapitulare a istoriei studiate cu ei până la acel moment, chiar dacă unii dintre domnitori le sunt, nemeritat, necunoscuți. Portretele lipite în caiete, imaginile discutate în timpul lecțiilor, și-au arătat acum roadele (din categoria „mă bucur și când în pahar e o picătură“, să nu vă închipuiți că toată clasa mea e cu mâna pe sus).

În cazul în care nu îi recunoașteți, Decebal și Traian, Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab și Dimitrie Cantemir (măcar pe el l-am menționat, când am vorbit despre satul medieval, cu un text din Descrierea Moldovei), apoi tablourile în miniatură – Unirea Principatelor, Adunarea de la București, adoptarea Constituției la 1866, Atacul de noapte al lui Vlad Țepeș, Bătălia de la Călugăreni, ambele tablouri ale lui Aman (pe primul l-am văzut în original cu ei, la casa memorială), Bătălia de la Rahova și ultima, serbarea de la 10 mai 1881. Jos, de-o parte și de alta, 1o mai 1878-10 mai 1881.

Am încheiat cu recomandări de lectură pe platforma clasei, lectură de poezii – Alecsandri a scris volumul Ostașii noștri (Peneș Curcanul, Sergentul) în 1878, mai târziu și George Coșbuc (Dorobanțul, Coloana de atac, O scrisoare de la Muselim-Selo), dar am adăugat și link către primul film istoric realizat la noi, Independența, susținut financiar și de Carol. Am urmărit doar secvența cu capitularea lui Osman Pașa, cu speranța că vor fi curioși, acasă, de a urmări mai mult.

Printre recomandări, am strecurat „Povestea unei coroane de oțel“, coroana regilor României, expusă în sala de Tezaur a Muzeului Național de Istorie din București, dar și un fragment din portretul realizat lui Carol de I.Gh. Duca, în Amintiri, toate cu speranța că efortul meu este un mod de a cinsti memoria înaintașilor noștri.

cuiburi pasari SOR

Săptămâna verde, pentru păsărele

Devine din ce în ce mai greu să organizezi, scoțând zer din piatră seacă, o săptămână verde senzațională. Improvizații ieftine, în care ne facem că muncim, bifăm activitățile și apoi ne batem cu pumnul în piept. Directivele curg de sus, să nu cerem bani părinților… Atunci de ce nu faci un sistem de decontare a cheltuielilor?! Aștept să văd cum funcționează fabulosul program anunțat pentru anul viitor cu 17 lei/elev finanțare de la stat. Îmi ajunge de zoo și Grădina botanică, sau de un bilet la teatru. Și în rest?!

Până și banalele „plantări de flori“ costă. De ce nu primim panseluțe de la primărie să le punem noi în parc? Tot pe bani vin și astea de la părinți. Sau cât timp vin produse, nu bancnote, este în regulă?

Anul acesta am avut în toamnă săptămâna altfel și acum, în aprilie (ca tot poporul), săptămâna verde. Inutil să spun că din octombrie nu mai erau locuri pentru vizită pe nicăieri, la teatre lista de rezervări full, chiar trebuie să dai pe-afară de creativitate ca să faci ceva.

În mod normal, orice ONG trebuie să răspundă solicitărilor venite din partea școlilor pentru activități altfel. Însă și aici sunt „riscuri“. De cele mai multe ori au un discurs standard, puține au oameni cu talent în interacțiunea cu copiii, sau capabile să improvizeze și să se adapteze imediat vârstei mici a interlocutorilor.

Astă-toamnă îmi scăpărase mie ideea montării de cuiburi pentru păsărele în copacii din curtea școlii.

Însă, din lipsă de scară înaltă, proiectul a picat. Societatea Ornitologică Română, filiala București, prin voluntarii ei, au fost alături de noi și ne-au dat altă idee: să instalăm în schimb o hrănitoare, căci și acesta e un mod de a le ajuta.

Zis și făcut, am instalat-o. Toată iarna am pus semințe de floarea soarelui, am înghețat cu camera în mână să vedem pițigoii, am îndurat dezamăgirea numărului mic de specii observate și am proiectat pentru primăvară instalarea de cuiburi. Între timp, au mai intrat bani în asociația de părinți din formularele 230 sau finanțarea de la stat, am reușit să ne luăm scară și, tot cu susținerea părinților, să construim cuiburi după desenele disponibile pe site-ul SOR.

Bineînțeles că nu poți obliga pe nimeni să se agite în proiecte educaționale, așa că nu mi-am imaginat nicio clipă că vom avea cuiburi fără număr și nu avem loc în curtea școlii să le instalăm. Oricum voluntarii de la SOR se ocupă de hrănitoarele din Parcul Tineretului, dincolo de gardul nostru, dacă ar fi fost cazul, treceam scara peste gard și montam în parc. Dar nu a fost.

Am avut opt cuiburi, dintre care unul respins pe motiv de entuziasm și trimis la revopsit înaintea instalării. Asta în condițiile în care unii au făcut câte două, dacă tot s-au apucat de treabă.

cuiburi pasari SOR

„Eu am uitat că trebuie!“

Ce să zic?! Dacă erai interesat, sigur când am anunțat făceai un plan, nu așteptai al doisprezecelea ceas. Poate că săptămâna aceasta altfel este un moment de duș rece pentru școală, în general, să realizăm că fără sprijin nu avem nicio șansă de a educa copiii pentru un anume comportament. Reciclare, protecția mediului, se învață greu și presupun o renunțare la confort.

Și pentru că tot eram prin curtea școlii, în săptămâna verde, iar gunoaiele se lăfăiau prin iarba proaspăt crescută, am împrumutat mănuși de la colegii mai mici, care au plantat flori, și am cerut patru voluntari. Oooo, cu ce entuziasm s-au oferit, fără să știe pentru ce! Când le-am spus, au strâmbat din nas. Doi s-au fofilat, fără să-mi spună, și-au aruncat mănușa și s-au dus la joacă.

Două fetițe însă au dus munca până la capăt, împreună cu încă un băiețel. Mai ales fetele erau foarte mândre de implicarea lor. Toți erau însă nedumeriți de ce serviciul de curățenie de la primărie, care are în administrare curtea, nu vine să și golească coșurile de gunoi… mai ales cel de la intrare, unde se strâng repede resturile.

În continuare, le urmărim să vedem când vor fi ocupate. Sunt șanse să se întâmple și acum, dar mult mai mari în iarnă.

piramida_clasa_IV

Lecția despre piramidă

Am ajuns la capitolul meu preferat din manualul de matematică: elemente de geometrie. Aici mă simt ca peștele în apă și afirmații din categoria „dar dumneavoastră chiar vă place“ nu mă fac decât să mă simt foarte bine. Se adaugă și satisfacția muncii de cinci ani, ale cărei roade încep să fie bune de cules.

Înainte de a începe să desenăm, am readus în prim plan imaginea piramidelor egiptene. Ne-am raportat întâi la pătrat, care ne iese ușor desenat pe pătrățele. Cu mici artificii și alunecări de echer, iese și pe foaie velină. Dar cum oare au marcat acum mii de ani pătrate perfecte în deșert, cu laturile de sute de metri? Clar, extratereștri, omul nu e capabil de așa ceva! Însă până elucidăm misterul piramidelor, am încercat să ne dumirim ce e cu aceste corpuri speciale.

Am stabilit că baza trebuie să fie un poligon și că pot construi o piramidă pornind de la orice formă. Dacă o vor „frumoasă“, ca a egiptenilor, atunci trebuie să aibă un pătrat la bază și să aibă vârful fix deasupra intersecției diagonalelor. Dar nu doar acestea sunt piramide. Nu aș vrea să rămână cu această idee.

Așadar, era nevoie de soluții.

Câteva zile m-am tot gândit că cele două modele din setul meu cu corpuri, una patrulateră, una triunghiulară, ambele regulate, nu îmi dau acea variație care există în lumea din jurul nostru. M-am gândit apoi să confecționez eu unele și eram convinsă că am acasă bețișoare de lemn să rezolv problema. Așa m-am trezit cu o zi înainte, prea târziu, că n-am piramidele pe care le voiam, din lipsă de material didactic în bucătărie.

Însă un obstacol nu e decât o nouă provocare de a găsi altă soluție. Am inventariat în minte dulapul de la școală. Ață suficient de groasă cât să se vadă și din spatele clasei… nu aveam. Dar aveam câțiva metri buni de elastic!

Și atunci s-a aprins beculețul: am copiii care pot fixa vârfurile, iar baza o pot improviza. În plus, faptul că puteam avea  un vârf mobil nu urma decât să ușureze generarea unor situații diferite care să se încadreze în familia piramidelor.

O bancă a fost perfectă pentru ridicat o piramidă patrulateră, ca apoi s-o bată „vântul dorinței“ în toate părțile. Și ca să avem și una triunghiulară, am folosit același procedeu, dar cu un echer pentru tablă. Pentru fiecare piramidă, am schimbat copiii, ca să o vadă cum „se ridică“ din mâinile lor. Muchiile elastice s-au comportat extraordinar.

piramida_clasa_IV

Pozele de mai sus sunt realizate, cu ajutorul lor, în pauză. Dar de ce le puneți pe instagramPentru că e păcat ca o idee bună să se piardă, poate vor să o folosească și alții!

Spre final…

Bineînțeles că și lor le vin idei. În timp ce desenau – au vrut să încerce cu pentagon și hexagon la bază – aud un Ahhhh, sigur o să avem temă să construim!.

Credit foto: Matei M.

Credit foto: Matei M.

Credit foto: Eric M.

Credit foto: Eric M.

Și da. Au avut, căci manualul este extrem de „subțire“ la capitolul „sarcini de lucru“. Însă au deprins repede utilizarea compasului și nu le-a dat mari bătăi de cap.

Medii de viață: râul, pădurea, marea, deșertul

Machete: medii de viață

Luna ianuarie a fost palpitantă când ai o singură oră de arte vizuale și abilități practice, pusă strategic, vinerea, în zilele în care se susțineau și probele de la COMPER. Și cum dilatarea timpului nu s-a inventat încă, ghici în timpul căror activități au susținut copiii cele două încercări…

Din punctul acesta de vedere, chiar suntem invidiați. Într-o discuție din cancelarie, un profesor de gimnaziu ne spunea cuprins de tristețe că noi, la ciclul primar, terminăm materia la română și matematică pentru că, atunci când rămânem în urmă, mai luăm din muzică, din desen… el din ce să ia?! Dacă e bine sau nu, să răspundă cei care au impresia că poți să faci la clasă trei activități simultane, și să termini și tot ce ai de parcurs.

Revenind, pentru „recuperarea activităților“, copiii au primit temă asincron, pe platformă, să lucreze la o machetă ce să ilustreze un mediu de viață, la alegere, dintre cele analizate în orele de științe ale naturii: pădure, râu, mare, deșert.

Undeva, într-o buclă încurcată a neuronilor, zăcea un gând că, având trei săptămâni la dispoziție, copiii s-ar fi documentat și ar fi transformat machetele în materiale didactice veritabile, utilizabile peste timp, în care nu mai știau cum să așeze plantele și viețuitoarele descoperite în materialele auxiliare. Era astfel o provocare de învățare prin descoperire.

Ți-ai găsit… Vrabia mălai visează!

Ce-i drept, unii s-au străduit, cam din a doua săptămână, să se organizeze, să strângă materiale. Alții – nici măcar în ziua de dinainte nu știau clar ce vor face în seara aceea, ca să prezinte a doua zi la școală.

Nu s-au așteptat însă ca eu să îmbin cele două ore, de avap și științe, și să le cer să-și prezinte macheta în cadrul celei de-a doua activități. Întrebările erau simple: ce mediu de viață reprezinți, ce „vedem“ acolo, pe principiul că, dacă îmi spui că e albă, nu e neagră, eu nu te contrazic.

Dezamăgire mare. Vedem „copaci“, „păsări“, „pești֧“. La animale am stat mai bine, până am ajuns pe la șarpele cu zurgălăi (așa arăta versiunea din plastic), dar cu mențiunea că e „alt șarpe“. Bun. Ce șarpe? Dacă l-ai pus lângă apă, zi-mi o specie! Nu s-a putut. Cu greu am scos câteva specii de arbori.

Medii de viață: râul, pădurea, marea, deșertul

Au recunoscut că nu s-au documentat, că s-au grăbit să facă ceva, să fie, nu s-au gândit o clipă mai departe de montaj. Excepție au făcut câteva machete, o dioramă cu un castor, cu copacul dărâmat peste râu, având și o secțiune pentru adâncul râului, un deșert (Mojave), cu joshua-tree, realizat din plante aromatice lipite, și o pădure de amestec, foioase și conifere.

Medii de viață: râul, pădurea, marea, deșertul

Concluzii

Am constatat că noțiunile transcend cu greu granițele disciplinelor, mai ales că proiectul îmbina noțiuni de geografie – stratificarea vegetației pe altitudine, dar și de științe ale naturii, chiar dacă era, în esență, un proiect la avap.

Nu știu, la modul cel mai sincer, unde va ajunge școala românească dacă vom tolera abordări atât de superficiale ale unor proiecte. Elevii par mulțumiți să bifeze ceva, să urmeze revoluționarul „fă-te că muncești“ și apoi să strige, ca din gură de șarpe, că ce nu e bine, ce n-a făcut de nu a primit nivelul maxim la evaluare.

Tot se susține că nu se dorește competiție între copii. Dar atunci când trebuie să fii în competiție cu tine, eu știu că trebuie să te dai peste cap să prezinți cea mai bună versiune a ta, să știi că mai mult de atât chiar nu puteai face.

I-am văzut că își admirau rezultatele sau se amuzau la unele combinații. Însă nu am văzut vreodată un strop de ambiție, măcar să-și încerce puterile să vadă dacă pot reuși ceva asemănător. Pur și simplu trec mai departe, iar atitudinea aceasta nu încetează să mă uimească în fiecare zi.

pictura_sabloane

Puțină primăvară în toiul iernii: pictură cu șabloane

Dup-atâta frig și ger simțeam nevoia de puțină veselie și căldură, așa că n-am mai ținut cont de ordinea firească a lucrurilor și am decis să aduc puțină primăvară în toiul iernii. A contribuit la asta și pachetul sosit de la chinezi ceva mai repede decât am estimat eu, cu șabloanele pentru pictură, așa că n-am mai amânat și am introdus tema acum.

Am încetat să mă mai întreb la ce se gândesc unii copii când își fac ghiozdanul pentru a doua zi, chiar dacă sunt la vârsta de 11 ani, când, teoretic, această responsabilitate le aparține întru totul. E fix ca în „Bunicul“ lui Delavrancea. Nu se gândesc la nimic. Numără doar clipele care trec, nici măcar frunzele care cad. Așadar, când o treime dintre cei prezenți nu și-au adus cele trebuincioase și trebuie să improvizezi cu ce ai la dispoziție, vreo trei seturi de acuarele învechite, nu ai prea mari speranțe cu reușita.

Prima parte: pregătirea fundalului

Aproape că ne iese să acoperim complet o coală de hârtie cu un ghemotoc de vată și multă culoare. Am mai exersat și mă bucur că începe să le placă. Însă… încă nu înțeleg ei cum e treaba cu apa, că prea multă înseamnă o uscare lentă, dacă nu chiar o hârtie ce trebuie stoarsă, iar prea puțină – o coală de hârtie ruptă. Plus că, dacă nu ți-ai adus o coală serioasă, dintr-un bloc de desen, una normală, de 80g/mp ajunge imediat șervețel.

Uscarea era partea cea mai importantă a proiectului, altfel riscul să „nu iasă“ era evident. Inutile sfaturile din seria: nu e gata, mai așteaptă, nu s-a uscat. Dacă el a hotărât că e uscată, apăi nimeni nu-i stă în cale. Șabloanele întinse pe două bănci, la alegere, cu autoservire, erau prea tentante ca să mai aștepți să se usuce o hârtie. Așa că, în ciuda vulturului de pază, se mișcau repede și treceau la execuție.

La fel de inutil a fost și sfatul cu o mână ții șablonul și nu o ridici până nu ai terminat de tamponat modelul. Scărpinătura oltenească a fost la mare modă, zici că jucau mațele-ncurcate. Rar se organizau înainte, dacă erau dreptaci, să așeze pe dreapta materialele. Așa că, de multe ori, lucrau peste mână și, chiar dacă le atragi atenția să facă ordine la bancă, să le pună la îndemână, abia când te duci tu și le schimbi constată că li se ușurează viața, fără să dea semne că au înțeles de ce.

Oare are legătură cu totul aflat pe ecran la un click distanță, exact acolo unde trebuie să fie, încât confortul vine de la sine? Și nu conștientizează că e nevoie și de o decizie proprie pentru a pune în aplicare proverbul „Cum îți așterni așa dormi.“?

Execuția

În general, nu a mers rău, acolo unde sfaturile au fost acceptate cât de cât. Adică ghemotocul de vată nu era nici prea mare, nici prea mic, nici prea uscat, dar nici prea înmuiat. Și mai ales acolo unde fundalul a fost uscat și șablonul a stat nemișcat. Și-au dat seama repede că o clipă de neatenție, un milimetru mișcat, aruncă pe apa sâmbetei atâta muncă și entuziasm.

pictura_sabloane

Altfel proiectul nu se întinde pe mai mult de 20 de minute, dacă urmezi sfaturile. Cu tot cu pregătirea materialelor, după care poate rămâne lejer la uscat.

Pentru că tot aveam la mine șabloanele, am repetat proiectul cu copiii la afterschool, ca recompensă pentru acceptarea sarcinilor suplimentare. Acolo însă am exersat pe pânză de pictură, acelea deja fixate pe un suport (ca aici) de 10x10cm. În funcție de graba artistului și atenția la detalii, cum ar fi faptul că între margine și șablon ai 5mm, deci nu dai la nimereală cu buretele, tablourile au ieșit mai bine sau mai puțin atrăgătoare.

La ce ne folosește acest exercițiu?

Culmea, eu nu la școală l-am învățat, ci cu mătușa și bunica mea, într-o vară. Zugrăvise bunica și pereții albi de pământ nu puteau rămâne așa, orice casă țărănească respectabilă trebuia decorată. Atunci a scos mătușa niște șabloane mari, A3 (sau poate în mintea mea de copil păreau mari) cu desen pentru colțul peretelui, frunze și flori. Unele linii se trăgeau cu argintiu sau auriu, celebrul aurolac, pentru altele se pregăteau vopsele speciale.

Atunci am văzut că se potriveau după găurelele de la colț și că nu era chiar simplu să faci pe perete un model perfect. Îl miști și se strică, „te râde lumea“! Era nevoie și de un încurcă-printre-picioare ca mine, căci cineva trebuia să înmoaie trafaletul în culoare și să îl dea celui cocoțat pe scară. Deși desenele acelea sunt adânc îngropate în amintirile vârstei, prima dată când am văzut cum se fac am fost dezamăgită.

Inițial părea o muncă titanică, să pictezi atâtea flori! Apoi, am aflat secretul: migală și atenție.

Nimeni nu-și mai decorează pereții azi, nu mai e la modă. Poate un tapet. Sau o vopsea colorată. La noi acasă, mama folosea trafaletul cu model, lat de vreo 20cm, cu care trăgea, de sus în jos, cât putea de drept, un model vegetal sau abstract, geometric (pe principiul acesta). Sau prefera varianta mai simplă, culoare și atât.

N-am idee dacă viitorul ne va mai aduce astfel de provocări sau roboții vor face totul în locul nostru.


Idei scoase de la naftalină:

 

 

hranitoare pasari

Ce fac iarna păsările în București?

Anul acesta a fost prima dată când am avut parte de săptămâna „altfel“ în luna noiembrie și, cum parcă vremea schimbătoare nu era suficientă, a venit și hotărârea că nu se mai pleacă în excursii, nu se mai fac activități contra-cost. (Altfel fie vorba, uitându-mă în stânga și în dreapta, observ că sunt școli unde regulile se respectă și altele unde situația e mai relaxată.)

Însă în aceste condiții austere e destul de greu să încropești activități cât de cât interesante pentru copii, pentru că și un bilet la teatru, și un bilet la muzeu costă. A fost amuzantă sugestia unui părinte din clasă, cum că nu e treaba mea cum intră ei la muzeu, eu să le dau întâlnire înăuntru. Ha! Asta era foarte bună, numai că orice activitate trebuie justificată cu o sută de hârtii și semnături, printre care a trebuit și să scriu mare că ne deplasăm cu STB-ul, gratuit, nu avem cheltuieli suplimentare.

Când te roade curiozitatea…

Pentru că în apropierea școlii este Parcul Natural Văcărești și din aventurile lui Iris la Cercetașii Tradiționali am rămas cu o sensibilitate pentru păsări, în ultima lună de toamnă m-am gândit că nu ar strica să vorbim într-o zi despre ce fac păsările iarna în București. Știm că multe rămân, le vedem, le compătimim, dar nu realizăm ce înseamnă exact pentru ele supraviețuirea.

Cumva voiam să dărâm mitul care există că, dacă pui firimituri pe pervaz, le faci un bine, am dat asaltul la vârsta la care lucrurile pot fi schimbate: copilăria. Dacă ei înțeleg cum trebuie să ai grijă de natura din jurul tău, atunci poți schimba măcar un pic viitorul. E bine când știi ce vrei să faci și, după ce întrebi în stânga, în dreapta, găsești și ajutor. Eu l-am primit de la Societatea Ornitologică Română – filiala București și lucrurile au mers repede pentru că nu sunt genul care vrea o hârtie de câte ori încearcă ceva nou.

La primul contact, s-au gândit că îmi doresc să observăm păsările, ceea ce era dificil și pentru momentul ales, dar și pentru un număr mare de copii care, e evident, nu vor sta pitiți la vânătoare de imagini să savureze satisfacția vederii unui exemplar deosebit. Am risipit repede temerile, le-am spus că îmi doresc să le vorbească despre ce pot face ei, cei mici, pentru a ajuta păsările să treacă iarna și, dacă e posibil, să ne dea indicații să construim „ceva“ în curtea școlii, un parc chiar frumos.

Planuri și planuri

În visele mele, făceam căsuțe pentru păsărele, fiecare cu părintele lui, cioca-boca, meștereau și le aninam prin copaci, fericiți apoi să vedem ce păsărele s-au aciuat acolo. Însă căsuțele nu trebuie făcute oricum, trebuie asigurată „mentenanța“ și, dacă confecționarea lor s-ar fi realizat, miraculos, conform indicațiilor, ei bine, pentru cățăratul în copași și curățarea lor periodică e nevoie de o scară de vreo 4 metri pe care la școală nu o (mai) avem.

Așadar, am renunțat la căsuțe și am zis să construim o hrănitoare. Părea mai simplu, și de făcut, și de întreținut, am cerut indicații și am avut noroc, căci am impresionat cu entuziasmul nostru și am primit-o cadou. După activitatea din clasă, în care am aflat mai multe despre speciile pe care avem șanse să le vedem la hrănitoare, despre cine ne poate face probleme (urmează să vedeți) și cum să o întreținem, ne-am deplasat cu toată suflarea în curte.

Am aflat că nu pui hrănitoarea oriunde, ci adăpostită, printre copaci (au unde să stea să mănânce). Prădătorii sunt sus, răpitori, atrași de zumzăiala păsărelelor mai mici, dar și jos, felinele semi-sălbatice din capitală, mereu dornice de un mic desert (și de când am găsit una în clasă, călare pe cușca hamsterilor, mă aștept la orice). Părea simplu de montat hrănitoarea – bagi un stâlp în pământ și gata. Însă nu, acesta a fost fixat în suport metalic (vezi aici), să nu putrezească sau să cadă.

Copiii au fost încântați, au pus toți semințe în hrănitoare, s-au jurat cu cerul și pământul că vor avea grijă, că vor supraveghea, că restaurantul nostru gratuit pentru păsărele va fi cel-mai-cel. Dar, așa cum orice adult știe (sau ar trebui), când îi iei copilului un animal, să te pregătești să ai tu grijă de el.

Cine verifică? Ghici…

Nu pot să spun că nu își amintesc, dar, de regulă, lunea dimineață, nu vinerea la prânz, că trebuie să pună semințe și pentru weekend. Primele 5kg de floarea soarelui (neagră, crudă) s-au terminat la începutul noului an, am făcut reaprovizionarea (7 lei/kg în piață, la tarabe, dacă stai să cauți un pic), iar acum, după ce în sfârșit a nins în București, e mare animație la noi la restaurant. Sunt doi-trei copii care se duc și pun semințe sau mă întreabă dacă a mai apărut „ceva nou“.

La început, observarea păsărilor de pe băncuța din apropierea hrănitorii părea interesantă, însă s-au lăsat repede păgubași când au văzut că nu pot face poze bune cu telefonul, că sunt foarte rapide sau bine camuflate între rămurele. Apoi, zile la rând doar pițigoii mari ne-au ținut de urât, alte specii nu catadicseau să apară. Și cum pițigoii iau repede sămânța și se duc în copaci să o savureze, nu prea aveai mare lucru de văzut.

hranitoare pasari

Sus și jos la hrănitoare. Nimic nu se pierde.

Noroc că a nins.

Aproape că nu mai puteam număra pițigoii, veneau continuu, nu mai conta că erau și copiii gălăgioși prin curte. M-am înarmat cu camera, deși nu sunt eu cine știe ce fotograf, și am stat la pândă. Degetele înghețate pe obiectiv au fost recompensate de prezența unei cinteze, am aflat ulterior și că era mascul, cu un comportament de care nu aveam habar.

Întâi de toate, nu mănâncă din hrănitoare, ci de pe jos. Și cum pe zăpadă erau doar gunoaiele de la floarea soarelui, am aruncat apoi o mână de semințe. Dar și de pe jos e greu, așa că aștepta să se ducă pițigoii să ia sămânța, apoi le-o fura pur și simplu dintre gheruțele ce-o țineau strâns. Nu s-au încăierat, se pare că se poate și asta.

Cel mai mult m-am ofticat că nu am avut obiectivul potrivit pentru a surprinde cum ar fi trebuit cadrul de mai jos. Să le ai pe amândouă pe o rămurică e ceva rar, dar nu e o poză chiar atât de rea încât să nu o pot arăta.

Restaurantul nostru pentru păsărele va fi deschis până în primăvară, când apar larvele și insectele și nu mai au nevoie de ajutorul nostru. Apoi, din toamnă, cu altă serie de copii, vom avea în continuare grijă să nu îi lăsăm singuri. Și, cine știe, poate până la primăvară reușesc să mai adaug măcar încă o specie în album. Sigur mai sunt!

Util de reținut:

Se pot pune fructe tăiate, slănină crudă (neafumată, necondimentată). Porumbul e pentru rațe, dacă mergeți în parcurile cu lacuri. De evitat grâul, atrage alte specii, mai puțin sălbatice.

Și în niciun caz pâine!!

Mai multe sfaturi găsiți și pe pagina SOR, dacă alegeți să îi urmăriți, sau intrați pe site să și auziți aici păsările care vin la hrănitori.


Edit: Un pițigoi albastru

campionat_tabla_inmultirii

Matematică distractivă: campionat de tabla înmulțirii

Toamna aceasta m-am distrat nemaipomenit, căci parcă s-au potrivit toate în categoria „oamenii își fac planuri și Dumnezeu râde în hohote“. Așadar le-am luat și eu pe toate cum au venit, m-am descurcat cu ele cât de bine am putut, am schimbat listele de priorități și până acum sunt pe linia de plutire. N-am prea avut timp de scris, deși se strâng destule de povestit, dar pentru cele ce urmează am rupt o bucățică de timp. Aici pe blog e „picătura“ mea de liniște și relaxare, nu puteam să ratez.

După vacanța de noiembrie școala noastră (ca de altfel foarte multe altele) a ales să fixeze școala altfel. Atât de în scurt au fost toate, că pe la niciun muzeu mare n-am mai găsit locuri cu programare (însă tot răul spre bine, nu aș fi ajuns la un altul care m-a surprins foarte plăcut!). Să găsești însă activități gratuite, dar și interesante, nu e însă o provocare simplă. De bine, de rău, programul s-a schițat până la urmă și vineri, după activitățile sportive, am rezervat două ore de „matematică distractivă“.

Copiii au oftat!

Anul trecut am avut concurs, probleme ascunse sub coduri QR, cu puncte ce puteau fi câștigate. Cum suntem deja în al cincilea an împreună și ne cunoaștem reciproc, pe la începutul săptămânii m-au întrebat pentru cine va fi distractivă matematica? Pentru ei sau pentru mine, pe seama lor? N-am zis nimic, mai ales că nu mă hotăram încă ce anume să fac. Jocuri, enigme, parcă toate păreau, cum ziceau și ei, distractive pentru mine.

Și ideea câștigătoare a venit tot de la copii. La after, cum era școala altfel și nimeni nu avea teme, am zis să utilizăm constructiv timpul disponibil și să exersăm tabla înmulțirii, pentru că noul capitol bate la ușă și nu va fi ușor. Le-am cerut să își instaleze o aplicație în acest sens, dar, cum sunt multe disponibile, printre cele pe care le-au încercat exista și varianta „duel“. M-am simțit ca Arhimede, dar n-am strigat și „evrika“. Joi i-am anunțat să ia tabletele a doua zi, iar dacă au timp, să exerseze tabla înmulțirii.

Buuun, după ce am instalat toți aceeași versiune de aplicație (mie mi-a plăcut că exersai nu numai tabla înmulțirii, ci și aflarea factorului necunoscut), am desenat pe tablă schema ca la campionate. Zâmbeam și-mi aduceam aminte cum completam cu tata, pe schema decupată din ziare, țările la campionatele mondiale de fotbal. Cam așa și acum, urma să stabilim un câștigător. Băieții au recunoscut imediat organizatorul grafic, iar pe măsură ce se desfășurau meciurile, auzeam: Eu am pierdut în sferturi . sau Cine joacă finala mică?.

Doamna, și ce primim??

Cred că a fost prima întrebare. Un premiu surpriză, normal, pe care nu l-am divulgat ca să nu se emoționeze prea tare. Însă au avut grijă să negocieze ca și cel de-al doilea jucător al „finalei“ să aibă parte de un premiu de consolare, chiar înainte să afle despre ce este vorba…

În centru se desfășura jocul principal, dar pe margine fiecare făcea pereche cu un coleg și se „antrenau“. Sau se jucau pur și simplu să vadă cine e mai rapid, cine știe mai bine, cine se descurcă la înălțime. Cert e că am avut aproape două ore de exersat intens, dar și de emoții și strategii. Să vedeți palpitații la tragerea la sorți, când, pe măsură ce se completau locurile pe tabel, își dădeau seama dacă au un parcurs mai ușor sau mai greu spre finală, dacă riscă să întâlnească un adversar redutabil sau nu.

Sau când au realizat că, având un absent, una din partide se câștiga automat, la masa verde. Și pentru a ști cine este „norocosul“, trebuia să ai răbdare până se scria pe tablă ultimul nume, pentru că nimeni nu știa ce număr este scris pe biletul rămas pe masă.

La a doua tură de joc, eliminarea primului câștigător a fost salutată fără fair-play, iar când i-am atenționat, au protestat, că ei nu se bucurau de eliminare, ci că au și ei o șansă mai mare la câștig. Au avut parte și de surprize, colegi cărora nu le dădeau șanse, dar care i-au băgat repede în corzi. Oricum, m-am distrat și eu, dar și ei.

campionat_tabla_inmultirii

campionat_tabla_inmultirii

Acordarea premiului a fost ca-n vulpea și strugurii.

Când timpul se apropia de final și am aflat și al doilea învingător, i-am anunțat că premiul este un Fb la matematică. Și premiul de consolare? Ei bine, la următorul test, locul al doilea are un nivel bonus la calificativ. Dar… am avut și voci care au spus că premiul nu e mare scofală, că, până la urmă, oricând te poți strădui să iei un Fb la matematică, deci ce atâta bucurie pentru nimic!

Ba puteam și eu să vin cu un premiu mai interesant, nu așa… ceva mărunt pentru care nici nu merita să participi, darămite să te chinui să și câștigi. Câștigătorii n-au fost de acord, chiar dacă nu de Fb-uri duceau lipsă, s-au bucurat de victorie din tot sufletul.

Eu… m-am bucurat de bucuria lor și pentru că am reușit, măcar pentru o perioadă, să îi fac să uite că, de fapt, exersează la matematică.

Planuri pentru clasa a patra: lectura suplimentară

Programul de încurajare a lecturii în școala de azi mi se pare unul dintre cele greu de implementat. M-am apucat zilele trecute de citit noua lege a educației, n-aș vrea să mă ia toamna prin surprindere și, printre multe prevederi care se încadrează la „Mare e grădina Ta, Doamne!“, am găsit că se înființează programul „O carte pentru fiecare“. Bine, la câte comitete și comiții, programe și reînvieri de institute sunt, acesta cred că are toate șansele să treacă neobservat.

Nu-mi vine să cred că au trecut patru ani de când am început seria acesta de elevi și m-am străduit ca lectura să fie printre preocupările principale. E drept că n-am putut face dragoste cu de-a sila, unde părinții chiar nu m-au susținut, n-am avut de ales și am renunțaț. Anul trecut am avut un program de lectură maraton, întins pe durata întregului an școlar.

Copiii au avut de citit 8 cărți (pentru Fb, 6-7 pentru B, 4-5 pentru S), pe care le prezentau în fața clasei până la 1 iunie. În general a mers bine, în stilul greierele și furnica, adică toamna și iarna nu prea am avut prezentări, chiar dacă eu îi tot avertizam că nu vor mai avea timp în primăvară să prezinte toți. Apoi au început, dar cum în fiecare oră de limba română era posibilă o singură prezentare, în luna mai s-a lăsat cu lacrimi, că nu mai erau locuri.

Ce rea am fost!

Recunosc, chiar am fost, și mi-a trebuit foarte multă putere și să rămân pe poziții, să nu cedez. Nu ar fi învățat nimic din acest proiect dacă eu încălcam regulile stabilite la început. Și sper că acest ou fierbinte pe care l-au servit să le folosească în anul ce vine, dar și mai târziu. Avem și o mulțime de proverbe potrivite situației: Porcul nu se îngrașă în Ajun., Omul înțelept își face iarna car și vara sanie.

Am trecut și peste reproșuri, că din vina mea nu va reuși copilul să citească patru cărți, că i-am deturnat lectura când am hotărât ca în Școala Altfel să facem toți atelier pe „Charlie și Fabrica de ciocolată“, și așa am obosit că, atunci când văd că omul nu înțelege ce-i explic, scriu Fb în catalog. Nu mai am energia de a duce lupte inutile. Îi înțeleg perfect pe salvamari, cât de frustrați sunt când oamenii intră în apă peste sfaturile lor.

Când am tras linie, programul de lectură nu a stat chiar atât de rău. Au participat la program doar elevii clasei care nu aveau cerințe educaționale speciale. Au citit. Însă așa cum sunt eu obișnuită, văd mai repede partea goală a paharului, adică doi copii care n-au citit deloc, și nu pentru că nu știu să citească, sau cu greu, una-două cărți tot anul.

Nouă luni de zile… nu e normal. Nu e normal nici măcar o carte la două luni, în condițiile în care aveau libertate să aleagă (cu acordul meu, ca să nu văd cărți de clasa întâi), la vârsta la care cititul îți este necesar pentru dezvoltarea ta ca individ.

În clasa a patra, sunt și mai rea!

Sunt absolut sigură că aceasta va fi reacția copiilor când, la 1 septembrie, le va apărea în platforma G-Classroom tema de la lectură. De data aceasta, cărțile sunt repartizate lunar, trebuie să ai o prezentare în fiecare lună calendaristică de școală. Ceea ce urmăresc de fapt e capacitatea lor organizatorică. Vreau să își facă un plan de lucru, să se țină de el, să își respecte un termen de predare. M-am uitat, toate lunile au cel puțin 15 zile de școală, suficiente pentru ca toți cei care vor participa la program să se manifeste creativ.

Au și o listă de recomandări, sunt destule și la biblioteca clasei, iar în septembrie pot prezenta ce au citit în vacanță. Clasa a patra are menirea, după părerea mea, să te pregătească cu seriozitate pentru stilul de lucru din gimnaziu, când temele sunt multe, diferite, și ai nevoie de un plan organizatoric. Nu mai merge să pleci la joacă și undeva, seara, doar să arunci cărțile în ghiozdan, că „n-ai nimic de scris“. De-acum temele presupun însușire de noțiuni noi, lecții de citit, materiale de parcurs.

Ce va urma, vom vedea vara viitoare.

Cupe pentru măsurat fracții. Demonstrarea echivalenței fracțiilor.

Fracțiile și lupta cu timpul

După ce am terminat cu entuziasm Săptămâna Altfel (despre care o să povestesc cu altă ocazie), într-un moment de relaxare, am luat planificarea să încep să număr temele rămase, orele disponibile, zilele libere, punțile, concursurile viitoare devoratoare de timp la clasă, evaluările naționale, la care mai mult ca sigur ajung pe la asistență în timpul programului. Și mi-a pierit zâmbetul.

Ajunsesem, cu mari sacrificii, la zi cu planificarea la română. Dar ca să fii „la zi“ ciupești din alte ore. Rămâi suplimentar după ore. Chiar nu ai cum să faci și tot, să respecți și ritmul copiilor. Luni, de exemplu, după săptămâna de relaxare, efectiv la prima oră au dormit cu ochii deschiși. Am tras de ei și nimic, lucruri care altădată mergeau strună acum erau parcă probă olimpică.

La matematică însă… sunt cu două săptămâni în urmă. Mi-ar trebui o infuzie de vreo șase ore cel puțin să-mi mai revin. Și cum urmează capitolul cu probleme și metoda figurativă… optimismul meu nu există. Acolo nu poți fura timp.

Soluția? Negocierea!

Întotdeauna, dacă discuți, ajungi la o soluție. Însă generația aceasta are un simț al echitabilității mult mai dezvoltat, la ei orice se negociază doar dacă e ochi pentru ochi. Vreau o oră pentru matematică? Trebuie să dau o oră la schimb…

Opțiuni: joia și vinerea clasa de după-amiază începe cu o oră mai târziu. E ocazia mea să rămânem și să „recuperăm“ orele de arte și joc și mișcare pe care le cerșesc din timpul programului ca să țin planificarea pe linia de plutire. Mai ține cineva socoteala că, de fapt, muncesc două ore în plus?! Nu mai contează, am parte de colaborarea lor totală, pentru că iluzia e că facem schimb. Cred că, dacă ei ar realiza că, de fapt, muncesc în plus, protestele ar fi mai puternice.

Cel puțin mă bucur că nu prea încurc programul nimănui și nu am primit încă reproșuri în acest sens, că munca mea în plus deranjează și copiii sunt preluați peste program.

A doua opțiune, la care nu am de ales și trebuie să fac apel: promisiunea unei ultime săptămâni de școală în care le recuperăm pe toate. Eee… aici mă aștept să scoată catastiful, câte ore din fiecare am de compensat.

Una peste alta, ținând cont că mai am și o săptămână verde de bifat, dar și două capitole mari la matematică, am început trocul încă de pe-acum. E mai ușor să previi înainte de criză decât atunci când ești disperat. Materia trebuie terminată cu orice preț – aceasta e concluzia din anii de școală de odinioară când nu terminam manualul…

Patru ore pentru fracții

Lecțiile despre aceste „numere nenaturale“ au urmat imediat după capitolul de geometrie. Perfect așa, căci ne-am obișnuit cu segmentele de dreaptă, cu măsurarea lor, așadar a fost o plăcere să dau sarcini precum desenăm un segment de 8 centimetri și îl împărțim în patru părți egale. Iar rezolvarea să nu ridice nicio problemă! La fel și împărțirea diverselor figuri geometrice în părți egale.

Am îndoit panglici de hârtie, încercăm să ținem minte cuvinte noi, precum doime, pătrime, optime, că ne vom lovi de ele și la muzică, să desenăm frumos și să înțelegem că nu comparăm decât părți ale aceluiași întreg sau provenite din întregi egali.

Tot pentru fracții am achiziționat anul trecut un joc. Erau cam mici la clasa a doua să-l înțeleagă, însă acum era numai bun pentru compararea fracțiilor. Dacă e ușor să compari fracțiile care au același numitor, să intuiești fracțiile echivalente e ceva mai greu. Bine că nu trebuie să învețe și cuvântul, e suficient „egale“ la clasele mici.

Am pornit cu pași mici, îndoind discuri de hârtie. Trăiască perforatoarele pentru cercuri mari, îmi salvează o mulțime de activități. Așadar, după ce am îndoit și marcat optimile (exercițiul „taie pizza“), am păstrat jumătatea, egală cu patru optimi sau două pătrimi. Bun, totul clar.

Verificare…

Când stabilești o regulă, e normal să o și verifici în situații diferite. Așa că am scos jocul din cutie să verificăm dacă, într-adevăr, cele stabilite de noi se potrivesc. Cupele pentru măsurat sunt mai potrivite pentru lichid, însă cum unele sunt destul de mici și șansa să nu dai pe dinafară e aproape inexistentă, am preferat să folosesc o pungă de sare măruntă.

Le-am luat pe rând. Dacă împărțim o jumătate în două părți egale, obținem un sfert. Am luat sfertul și au încăput, perfect, două cupe în cea marcată cu jumătate. Am continuat așa până la ultimele (chiar și șaisprezecimea). Și, deși nu am discutat la clasă decât despre acesta, ochișorii lor de vulturi au văzut că erau marcate și altele – treimea, șesimea, doisprezecimea, așa că le-am testat și pe ele, să vedem dacă au fost construite corect. Un întreg l-am umplut cu trei treimi, o treime cu două șesimi, o șesime cu două doisprezecimi.

Întrebări?

E momentul acela final al lecției, când verifici că toată lumea a primit mesajul. De procesat… mai procesează unii și după, căci acel ideal că toată lumea, dar absolut toată lumea pleacă cu lucrurile clare în căpșor, este și va rămâne un ideal cât timp lecția trebuie să se termine la o anumită oră și nu poți rămâne să explici de câte ori are un copil nevoie.

În fond, orice copil dezvoltat normal poate reuși să învețe o noțiune, dacă i se lasă suficient timp. Cele 45 de minute, stabilite prin tradiție, nu sunt suficiente pentru destul de mulți dintre ei.

Așadar, momentul așteptat. Normal că există o întrebare, că nu se poate altfel:

Doamna, de unde ați cumpărat jocul și cât a costat?

Răspunsul e simplu: să mă întrebe mama ta. Însă întrebarea m-a întristat. La nici 10 ani, elev în sistemul nostru de învățământ, nici măcar nu și-a pus problema că ceea ce a văzut manevrat pe catedră este un material didactic existent în școală. Este ceva ce doamna a cumpărat ca să își poată face treaba mai bine cu copiii altor părinți.

Nu e doar trist. E anormalul pe care îl trăim și îl considerăm normal, cadrul didactic să aloce din fondurile personale pentru a susține un sistem deja intrat în colaps.

Notarea temelor în caiet

Bate și tu cocoșul tău să facă ouă

Cine nu știe celebra replică din Punguța cu doi bani? Ești invidios, vrei ce am eu? Ia măsuri în așa fel încât să obții ceea ce urmărești. Doar că… uneori nu se știe ce iese din povestea aceasta.

Pentru că tot am început cu un citat al clasicului, o să continui invocându-l pe Creangă cu „nu știu alții cum sunt“, dar eu când dau temele la școală mă străduiesc să audă toată lumea. Și să vadă. În clasa întâi, când materialele erau ale noastre – și manuale, și caiete – notam direct pe pagină un „T“ mare, să se vadă.

În clasa a doua, pentru că manualele disponibile erau sub orice critică, ne-am cumpărat unele ale noastre. Am continuat să notăm în același mod. În clasa a treia (în prezent) notăm tema pe ultima pagină a caietului (penultima, antepenultima) până când se termină caietul. Ca-n problemele cu bicicliști, pleacă unul spre celălalt, când se întâlnesc, schimbăm…

Elevul notează pe caiet, eu pe tablă

Normal că, în entuziasmul de final al lecției, e cam greu să ai parte de aceeași atenție de pe parcurs. Așa că notez tema pe tablă, să vadă tot poporul, după care îmi dau toată silința să și explic ce au de făcut. (Aici revin cu o *.)

Și, normal, mă asigur. Întreb și de două-trei ori: a auzit toată lumea? – Daaaa… A notat toată lumea? Daaaa… Dacă pe mine nu m-ai auzit, e imposibil să nu auzi corul și să îți atragă un pic atenția că se întâmplă ceva important.

Dacă îți pasă.

Notarea temelor în caiet

Credit foto: Ilinca V.

* Am găsit deseori – și, culmea, cam la aceleași persoane – total altceva decât ceea ce am cerut (pentru că mama așa a înțeles – dar era mama în clasă?!).
Mai ales când am completat cerința cu vreo indicație diferită. De ce? Pentru că, pentru unii, nu e important. Ei aud selectiv.

De exemplu, ieri. Scriem la tablă o propoziție în care verbul era la numărul singular. Acum să trecem verbul la plural și să scriem din nou aceeași propoziție, să vedem ce se întâmplă cu celelalte cuvinte. Iese copilul entuziasmat la tablă. Scrie o superbă propoziție, cu verbul la plural, dar total diferită decât prima. Ce ai făcut acolo? – Am pus verbul la plural! – Dar ce aveai de făcut?

A te uita ca vițelul la poarta nouă. Altă expresie plină de înțelepciune. Efectiv nu știa ce l-a lovit. De ce sunt nemulțumită. Se cheamă „sindromul primului“: să ies eu primul la tablă, să termin eu primul, dar nu contează ce și cum. Sunt primul, strig bingo.

Revenind la teme…

I-am încurajat să își ajute colegii, atunci când aceștia sunt bolnavi și au lipsit, să le explice lecțiile și să le dea temele. Când îi explici altuia tu ești cel care câștigă cel mai mult. Îți consolidezi noțiunile și „înveți să înveți“. Însă i-am descurajat să dea temele atunci când copilul este în clasă, prezent.

Adică tu poți să fii două minute atent, să știi ce ai de făcut, dar celălalt nu poate? Nu e și el copil, ca și tine? Aaa, el are timp să se amuze, să se joace. Și să nu fie atent.

Aflu azi că unul dintre copii e sursă de încredere și că, la plecare, la poartă, e foarte solicitat, mai ales de unii părinți și bunici, să detalieze sarcinile de lucru de peste zi. Foarte frumos din partea lui, însă când zilnic se întâmplă, parcă nu îți convine. Însă cum să fii tu, copil mic, nepoliticos cu adulții?!

Fă-ți o afacere!

Așadar l-am încurajat să-și deschidă o afacere. 5 lei solicitarea de informații. Ca numărul de la ENEL cu suprataxă pentru deranjamente. (Chiar, mai e? Că am renunțat la contractul cu ei.) Și, dacă afacerea îi merge bine și nu știe ce să facă cu fondurile, poate lua un abonament la Kahoot. Dacă acceptă cereri de sponsorizare 😀 .

Iar dacă cineva comentează, să spună cine l-a învățat. Să vină la mine să se plângă, ca să le explic eu ce fac împricinații când eu anunț temele în clasă (și nu numai). Și dacă nu le convine prețul… soluția e simplă și clasică: bate și tu cocoșul tău să-și noteze tema!