Cei care sunt mai tineri ca mine nu cred că aveau în 89 vârsta la care să vadă în direct și să și înțeleagă ceva din „Revoluția în direct”. Împreună cu tata am asistat și comentat live acea scenă memorabilă cu „fă-te că lucrezi”, care ne caracterizează, după părerea mea, ca popor. De-atunci încoace am văzut-o de atâtea ori… că am devenit aproape imună la ea. Aproape!
Una din competențele transversale ce se vrea formată în școala românească este cea privind responsabilitatea socială. Și aici intră, dacă îți folosești puțin capul, campaniile de reciclare. Însă cu ele… e muncă multă. O competență nu este un obiectiv, să se realizeze într-o oră. Sau într-o zi. O competență se formează în timp, iar cea despre care vorbim noi, în foarte mult timp! Întâi trebuie să fii tu model, constant, să dai exemplu. Apoi să îi susții pe ei să te urmeze. Și, în final, dacă ai făcut bine ce-ai făcut, să-ți admiri creația.
De pildă, să nu aruncăm hârtii pe jos. Aveam lecție la civică. Nici n-aveți idee ce frumos vorbeau copiii și se entuziasmau cum salvează ei lumea punând gunoiul la coș. Plec a doua zi din școală la teatru, nici nu ies bine pe poarta școlii, că-și desface unul dintre copii pachetul și aruncă șervețelul pe jos… pe trotuar… între oamenii care așteptau în stație, și vreo doi chiar au privit indignați. Noroc că am fost pe fază, l-am întors din drum să ia hârtia. Dar oare în rest îl întoarce cineva?! Ce zice lumea pe stradă? Nu vă învață nimic la școală!
La începutul anului școlar, tot în acest sens, am intrat în campania de la Ecotic, „Școala Ecoterrienilor”. Foarte faină campania, deși pentru o școală mică ca cea la care sunt eu, e greu să te gândești la vreo recompensă. Ne-am apucat de strâns baterii, electronice, așa, cât să acoperim fundul recipientelor de reciclat! De clasa mea am tras, dar și aici – puțini s-au implicat. La celelalte clase – am vorbit cu diriginții și n-au avut nicio reacție. Ba cumva am înțeles că nu se stresează ei că vreau eu „adeverință”. Au venit cei de la Ecotic cu caravana în școală, să ne povestească cum se reciclează aparatele… Mvai, parcă le-am cerut sacrificiul suprem să scoată 15 min copiii în curte să vadă o prezentare. Și… cu cea mai mare rușine, a trebuit să anunț că școala noastră nu a strâns suficient pentru a fi ridicate la finalul programului, în mai. Dar – ha! – după acel sfert de oră… ce credeți că am fost întrebată? „Adeverință primim?”
M-am străduit ca măcar la nivelul clasei să fac ceva în acest sens. Am reciclat orice. Tuburi de carton mici și mari, dopuri de toate tipurile, cutii și cutiuțe, cutii de lapte, din care am făcut – cu orice ocazie – „ceva”. Nu conta ce, sau cât era de reușit, era important să vadă copiii că nu trebuie neapărat aruncate, pot fi reutilizate. În toamnă am făcut flori din tuburi franjurate, de Crăciun am făcut calendar de Advent, acum am terminat o machetă la care clădirile orașului au fost făcute de ei din cutii de șervețele, lapte, cofraje de ouă, orice au găsit prin clasă în cutiile de reciclat. Am pus tuburile în cușca hamsterilor, să aibă ce să roadă… am pictat lemnele pentru șemineu… Nici nu mai știu! Multe sunt pe blog, anul acesta, altele au trecut neobservate.
În primăvară am primit, în sfârșit, de la părinți, un coș pe care îl pusesem pe listă de multă vreme, să reciclăm hârtia. Mi se rupea mie sufletul la fiecare hârtie aruncată la coșul menajer… când știam cât de simplu ar fi să le punem separat! I-am pus etichetă de reciclat hârtie și pentru orice bucățică fac un drum de la catedră până la el, pe diagonala clasei, să o arunc separat. Regula e că nu le punem aici mototolite. Și de fiecare dată le spun și lor că mai salvăm un copac. Săptămâna trecută, după ce le-am arătat un rând de teste și le-am strâns, m-au întrebat ce fac cu ele. Eu le puneam frumos, peste multe altele, într-un biblioraft. Le-am explicat că sunt obligată să le păstrez un an. Și apoi? Aaaa, știu, le reciclăm!! S-au gândit imediat la portofoliile lor, multele fișe pe care le-au lucrat anul acesta. Puteți păstra ce doriți, dar restul – reciclăm. Și, dacă mai aveam nevoie de ceva ce să-mi confirme că sunt pe un drum bun… la inspecție, au știut ce să facă cu resturile de hârtie de la decupat: le reciclăm. (Nu visez cu ochii deschiși, am și copii care nici nu aud aceste mesaje… noroc că nu sunt mai mulți decât degetele de la o mână!)
Dar acest articol are alt final. Fă-te că reciclezi se referă la campania de la Iris de la școală. Avantajul de a fi o școală mare, cu mii de copii, e că te înscrii în programe de reciclat, cum am vrut și eu, dar nu trebuie să te stresezi un an, să educi copiii în acest sens. Mobilizezi toți părinții, luni cu plastic, marți cu hârtie, miercuri cu baterii, toate anunțate cu o săptămână înainte, și faci cotele, iei diplomă de super-participare. M-am enervat când a venit acasă și mi-a spus. La hârtie a dus ce a strâns la ea în cameră, are o cutie în care aruncă toate hârtiile. La plastic a făcut curat prin toată casa, a adunat toate pet-urile. Nu i-am dat și dopurile, astea le strâng eu la clasă, pentru un proiect de creație. La baterii… i-am zis că n-am, le-am dus la mine la școală.
Reciclatul nu e o activitate de o zi, ca pe vremea comuniștilor, ca acei 100 lei pe care îi dădeam ca să nu ne stresăm să strângem sticle, borcane și plante medicinale! Reciclatul este educație profundă, începută de la sortarea gunoiului, presupune mult bun simț și respect pentru cei din jur, pentru mediu, în cele din urmă – pentru propria persoană!
Dar… cred că vorbesc singură. Îmi repet ce mi-a spus unul dintre părinții din clasă: chiar dacă îmi e greu, să nu renunț. Știu, să văd picătura din pahar și să consider că e plin. Dar cum să speri că se schimbă ceva în țara asta, dacă și noi ne facem că educăm???