Lecția „altfel” de română

Pentru a doua zi din săptămâna altfel am avut un program mai simplu. Am rugat-o pe colega de limba engleză, pentru că tot are trei ore la mine la clasă, să pregătească și ea „ceva”, o oră, pentru copii. Ziua a început pentru ei cu varianta cea mai comodă, i-a lăsat să facă ce vor. Și au făcut. Clasa arăta ca după război când am intrat la 10… tabla vraiște, creta călcată în picioare, hârtii pe jos, de-am uitat că am un invitat cu mine și-am făcut întâi ordinea de cuviință. Scorpie, mi-a șoptit Bianca… Oi fi, nu zic, dar doar nu era să strâng eu! Și nici să lucrăm în dezastrul ăla…

Întâlnirea mea cu Bianca e încă unul din lucrurile frumoase pe care mi le-a adus acest blog. Am cunoscut-o prima dată din rândurile scrise de ea. După ce am împărtășit experiența pe blog, i-am scris și i-am mulțumit că a împărțit cu publicul o bucățică de suflet. Și… ne-am cunoscut. De 8 ani împărțim și bune, și rele, și e unul dintre puținii oameni cu capul pe umeri care poate da un sfat la rece când îi sună telefonul la ore nepotrivite din zi și din noapte.

Așadar, când i-am propus să mă ajute cu una din activități în săptămâna altfel, a fost săritoare ca de obicei. Prinse în micile furtuni pe care fiecare le are în viața lui, m-am bucurat că avem ceva timp și pentru noi. Apoi, dacă mă gândesc bine, a fost prima activitate cu copiii pe care am organizat-o împreună. Separat avem fiecare multe la activ. Am încercat însă, cu greu, să nu mă amestec, să fiu cel care face poze și zâmbește pe margine. Copiilor le-a plăcut, chiar dacă am urmat cumva stilul de lucru cu textul cu care erau obișnuiți. Mi-am dat seama, urmărind-o, ce fain ar fi să avem mult mai mult timp la dispoziție să ne jucăm cu un text. Să ajungem, la final, mereu la textul elevului…

Bianca a ales una din poveștile din volumul „Povești amuzante despre lucruri serioase”. Pe lângă faptul că m-am oprit după la o cofetărie, să potolesc disputa dintre Amandina și Savarina rămasă în acea parte a creierului responsabilă cu memoria gusturilor, povestea ei s-a potrivit foarte bine cu ceea ce se întâmplă de regulă și între copii – invidie, răutate, lipsă de modestie. Și, după un capitol întreg de discuții la educație civică pe această temă, înțelegerea textului nu a ridicat probleme.

Cum a doua zi, după atelierul Biancăi, am avut „Matematică distractivă”, copiii mei au ținut să-mi atragă atenția că am trișat cu programul pregătit, că am făcut în așa fel încât să avem și română, și matematică săptămâna aceasta. Nuuu se poaaaate, nu mi-am dat seama! 😀 Dar, pentru că mereu există un „dar”, n-am putea să le facem așa și pe celelalte?!

Cred că, dacă stau să răsfoiesc blogul, undeva mult în urmă, am spus același lucru ca ei: de ce nu facem oare toată școala să fie altfel!? Încă n-am un răspuns… Dar am o încheiere:

Mulțumesc, Bianca!

Apariții ale Biancăi Timșa Stoicescu:

Parcul Natural Văcărești – destinație pentru Școala Altfel

Există variante diferite în care poți aborda, în București, Parcul Natural Văcărești. De când Iris a participat la numeroase activități desfășurate aici împreună cu Asociația Cercetașilor Tradiționali, am aflat despre parc o mulțime de detalii despre care nu aveam habar. Știu câtă muncă a fost pentru amenajarea acestuia și știu că nu ar fi fost posibilă fără implicarea voluntarilor Asociației Parcului. Cercetașii și-au adus și ei contribuția, ba chiar au un site dedicat acestui proiect.

Un lucru pe care Iris a insistat de la început a fost că trebuie să mă duc cu copiii, dar nu așa, la plimbare, cum o poate face oricine. Să mă programez, să urc la observator (doar grupurile au acces acum), și, dacă am noroc, ghid ne va fi Vlad Cioflec. Omul gospodar face iarna car, așa că mi-am făcut programarea pentru aprilie când încă nu se stinseseră luminițele de Crăciun. Am întrebat și colegele atunci dacă vor… s-au mai gândit, atât de mult că atunci când s-au trezit în prima zi din săptămâna altfel, programările erau epuizate. Ele doar au trecut digul și s-au plimbat. Noi l-am avut pe Vlad. Și pe Iris, care a urmat aici cursurile de herpetologie și ornitologie, iar acum este asistent de ghid în Văcărești. Învață mult, i-am luat și binoclu adevărat (de dă gaură în buzunar). Am învățat cu ea mai multe despre șerpi decât în toată viața mea…

Sus, la sediul asociației, aflat la etajul 17 al unuia dintre blocurile Asmita Gardens, am avut parte de o prezentare unică. Am aflat, împreună cu copiii, istoricul parcului, modul în care o gândire ilogică a distrus o parte din istoria Bucureștiului, apoi ce rezultat uimitor a avut nepăsarea și lăsarea în paragină a locului.

Am aflat că SunPlazza a distrus în întregime colonia de gușteri a parcului, căci au săpat exact în perioada de hibernare, și au murit toți sub buldozere. Mi-a plăcut că copiii au fost atenți și au putut enumera apoi multe din lucrurile utile spuse de Vlad.

Gușteri – în vestul României

A urmat apoi vizita în parc, unde afișele repetitive „Vă rugăm, nu luați acasă căpușele din parc” au stârnit și râsul, și panica. Am admirat căpușele, sunt chiar niște lighioane interesante, cum stau ele cu piciorușele răsfirate, poate-poate găsesc un mijloc de transport. Ne-am verificat bine la plecare, să nu avem pe pantaloni nimic. Normal că a fost greu de urmat sfatul meu – fără pantofi roz, fustițe și pantaloni scurți. Data viitoare trebuie să trec pe listă și șosete peste gleznă, căci aveau picioarele goale în adidași… Însă am scăpat, din fericire, fără incidente.

Dacă coborâți în parc pe lângă Observator, sunt amenajate trepte și material antiderapant. Dacă intri pe unde te taie capul, s-ar putea să ai surpriza să aterizezi în cine știe ce…

Normal că urmezi potecile amenajate, citești panourile, privești… înveți, așa cum au învățat și copiii mei că nu e bine să hrănești păsările cu pâine, căci se umflă, se simt sătule, dar pâinea este total nehrănitoare pentru ele, și mor de foame bine îndopate cu ea! Dacă tot vrei să faci o faptă bună, cumpără-le semințe. La fel, păsările primesc supliment de hrană doar iarna. Primăvara au nevoie de hrană vie, mai ales pentru pui care, ca orice copii mofturoși, dacă nu se „mișcă”, nu dau atenție. Au curățat împreună cu Vlad una dintre hrănitoare, unde oameni binevoitori au pus pâine, fără să știe că, de fapt, greșesc.

Am admirat apoi căsuțele construite pentru insectele solitare, extrem de ingenioase, un fel de „hoteluri gratuite” pentru cele care caută un adăpost. Dacă am fi reușit să ne deplasăm în perfectă liniște, să avem timp și răbdare să așteptăm, ne-a arătat vizuina construită pentru un chițcan. Orătania este foarte pretențioasă, are dietă specială, trebuie să mănânce un gândac pe oră. Nu am făcut cunoștință cu el, dar eu și Iris ne-am făcut planuri să mergem și să avem muuuultă răbdare. Inutil să spun că de la alergatul copiilor au plecat și șopârlele.

Hotel pentru insecte. #parculnaturalvacaresti

A post shared by Talente de Năzdrăvani (@talente_de_nazdravani) on Apr 23, 2018 at 9:33pm PDT

Am poposit și pe un ponton, de pe care puteau fi observate broaștele, ocazie cu care cei în pantofiori delicați sau adidași roz au înțeles de ce nu era echipament recomandat. Chiar și cei care erau echipați corespunzător, cum au trecut prima baltă, repede, au scos șervețele umede să-și șteargă pantofii de noroi… fără să facă un efort mic să gândească că de pe ponton plecăm prin același noroi, înapoi, la potecă. M-am gândit doar cât se vorbește despre competențele transversale, legătura cu viața, și cât de puțin le formăm!

Am mers până în capătul aleii principale, la foișorul construit pentru observarea păsărilor. Au urcat câte 5, în timp ce ceilalți luau repede masa. Se pare că oriunde încerc să plec cu ei, trebuie să am în minte faptul că burta trebuie să fie plină. Nu putem pleca două ore fără să mâncăm, de preferat imediat cum ieșim din curtea școlii. Mă abțin cu greu să nu comentez, cum ajungem undeva, și prima întrebare e „când mâncăm”. Însă când o facem, încep alte probleme… îți pică salamul dintre feliile de pâine, te faci că nu-l vezi, îl lași pe jos. Ambalaje, șervețele, niciodată nu sunt ale celui care se află lângă ele. Responsabilitatea socială, tot una din competențele de mai sus, nu am idee când ar trebui să fie formată, dacă după (teoretic) 7 ani de-acasă, din care 3 de grădiniță, și alți 4 de școală, tot nu te apleci să strângi gunoiul după tine.

Am încheiat activitatea în clasă, deși ei aveau impresia că se termină la poartă, unde așteptau deja părinții. Am inventariat repede ce am văzut, ce am reținut, apoi s-a iscat revolta, căci… ei n-au auzit de „teme” în Școala Altfel. Pentru a doua zi aveau de scris trei lucruri pe care nu le știau și le-au aflat cu ocazia vizitei, trei lucruri despre păsări, despre reptile, și trei sfaturi pe care le-ar da prietenilor care vor să viziteze Parcul. Spre dezamăgirea mea, un exercițiu care ar trebui să-i ajute să-și exprime gândurile în scris, a fost tratat cu superficialitate, doar 10 și-au făcut tema (încerc să nu mă mai gândesc la cei care toată excursia făceau orice altceva decât spuneam eu, se retrăgeau și comentau jocuri de pe telefon, sau chiar le scoteau să se joace…). Și asta pentru că greșim când nu îi ajutăm să conștientizeze că nu faci tema de frică, nici pentru recompensă. O faci pentru tine. Însă m-am bucurat să văd câte au scris cei care și-au îndeplinit sarcina!

Mulțumesc în încheiere Asociației Cercetașilor Tradiționali, care m-a ajutat cu sfaturi pentru organizarea vizitei, care a încurajat-o și pe Iris să se implice în activitatea mea, și mai ales, mulțumiri lui Vlad Cioflec, care i-a cucerit cu entuziasmul său pe copii.

„Minunea” lui Palacio continuă cu Cartea despre Pluto

După lansarea în iarnă a filmului „Minunea”, realizat după cartea lui R.J. Palacio, nu cred că mai sunt mulți care să nu fi aflat despre existența acesteia. Totuși, sunt încă destui cei care nu au citit-o și încă alții care nu au ajuns să citească continuările: Cartea lui Julian și, acum, proaspăt apăruta Cartea despre Pluto. Cu ocazia acesteia din urmă am aflat că a apărut și Minunea în 365 de zile – Preceptele domnului Browne, adică tocmai acea idee faină pe care am apreciat-o în primul volum, cu câte un precept pentru fiecare zi a anului.

Dacă în precedenta am aflat ce gândea unul dintre personajele „negative” ale poveștii, ca apoi să ne mai gândim dacă este sau nu așa, acum privim întâmplările prin ochii celui mai bun prieten din copilărie al lui Auggie Pullman, Christopher Blake. Din acest unghi, normalul este cel cu care trăiești. Te obișnuiești cu el și e greu să îi înțelegi pe ceilalți când sunt atât de puțini toleranți. Însă, mai mult decât celelalte povești, aceasta din urmă accentuează ideea că „Prietenul adevărat la nevoie se cunoaște.” Depărtarea nu este cea care afectează o prietenie, ci efortul pe care fiecare îl face pentru a o menține.

Prieteniile bune merită puțin efort suplimentar. (p.71)

Uneori, prieteniile sunt dificile. (p. 91)

Pe lângă acestea, mi-a plăcut un alt pasaj:

„Promisese că o să ne luăm un câine după ce ne instalăm. Dar nu ne-am luat niciodată un câine. Ne-am luat un hamster. Care nu seamăna deloc cu un câine. Nu face nici măcar un sfert de câine. Un hamster nu-i decât un cartof cald cu blană. Adică se mișcă, e drăgălaș și așa mai departe, dar nu lăsați pe nimeni să vă ducă de nas că ar fi același lucru cu un câine.” (p. 20)

Am râs… când copiii au vrut câine, le-am luat hamster… QED. Aștept să o citească și ei. Suntem (iar!) în negocieri crunte privitoare la un patruped în casă și sunt curioasă dacă folosesc pasajul să contraatace… Acum nu mai e hamsterul, sunt veverițele. 🙂

Însă cu adevărat util pentru un copil este să studieze, cumva privind din afară, ce înseamnă să-ți delegi responsabilitățile de școlar. Nu în sens pozitiv, desigur. Mama nu mi-a pus în ghiozdan, mama nu a făcut, mama nu a luat, nu e vina mea, e vina mamei… Replici pe care mulți copii le folosesc și azi și pentru care sunt vinovați tot părinții. În ziua povestită Chris își uită acasă trombonul, proiectul la științe și șortul pentru sport. Mama, care rezolva mereu situația întorcându-se din drum să le ia, alege acum să îl lase la școală și să se ducă singură să le ia, apoi să i le aducă. Doar că pe drum are un accident. Aici povestea mi s-a părut că începe să semene cu „Iedul cu trei capre”. Deși alerga în fiecare pauză la secretariat să vadă dacă mama i-a adus obiectele, Chris era nevoit de fiecare dată să se explice. Însă nu a realizat că de fapt trebuia să își ceară scuze, să își modifice comportamentul și nu să dea de fiecare dată vina pe mama care nu a ajuns cu ele la școală.

După accident, seara, cu conștiința încărcată și realizând că mama gonea pe ploaie spre casă ca să ajungă la timp la școală cu referatul la științe, a realizat că era vina lui. Schimbarea de comportament vine apoi singură, dar a fost nevoie ca el să își dea seama că depinde de el să schimbe lucrurile.

„Când m-am întors în cameră […] Toate erau așa cum le lăsasem. Patul era încă nefăcut. Pijamaua aruncată grămadă pe jos. Ușa de la dulap larg deschisă. De obicei, mama îmi făcea curat în cameră după ce mă ducea la școală, […] Am închis ușa dulapului și am observat trombonul rezemat de perete. […] Am pus trombonul chiar lângă ușă, ca să nu-l mai uit a doua zi când urma să plec la școală, și am băgat în rucsac referatul la științe și șortul la sport.” (p. 91)

Se întâmplă uneori, chiar și nouă, să ne uităm ceva. A greși e omenește. Dar când vezi că copilul, sistematic, se complace într-o astfel de situație, nu accepta să transfere vina asupra ta. Lasă-l să se descurce. După câteva astfel de experiențe, s-ar putea să fii uimit să vezi cum lucrurile se pot schimba…

Sper că am dat destule argumente pentru a vă convinge că e o carte care merită citită. Nu neapărat după cea a lui Julian, se poate și înainte, dar lectura „Minunii” este obligatoriu prima.

Volumul este disponibil la editura Arthur sau în librării, la Cărturești, Elefant, Libris, eMag, Books-Express, Okian, Cartepedia, Humanitas.

Despre un proiect fără adeverință de participare

Ne place sau nu, muncim într-un sistem în care dacă nu ai „hârtie”, înseamnă că nu ai făcut nimic. Nu o să schimb eu mersul lucrurilor, așa că, cumva, nu mai comentez când „mă învață” colegele cum să nu ratez nicio hârtie posibilă. Aud și merg mai departe… Concursurile gratuite mai treacă-meargă, însă la cele cu bani nici nu m-am complicat. Căci, oricât ai vrea apoi să le explici că „e de bună voie” și nu le-ai cerut nimic, tot degeaba. Că așa e vorba la noi… sigur îți iese și ție ceva, nu?

Iarna trecută, când mi-a venit ideea să vindem felicitări cusute ca să ne luăm tempera la clasă, am acceptat de la început că va trebui să scriu și pe blog. Acea idee a avut un final, s-au strâns niște bani, vom avea tempera și anul viitor. A rămas și de lac pentru tehnica șervețelului, pentru o activitate în Școala altfel. Și pentru 1kg de aracet. Și m-am simțit fantastic când am văzut bucuria și uimirea de pe fețele celor care au cusut felicitări să vadă că munca lor s-a concretizat în ceva.

Însă nu aceasta este povestea de azi. Atunci am fost contactată pe blog de un coleg din alt colț al țării. Avea în clasă același număr de copii și mi-a propus să facem „schimb” de mărțișoare și felicitări de Paști. La început, ne doream să fie cusute, să facem ceva deosebit cu copiii. Însă experiența mea cu ai mei de la clasă m-a făcut să schimb planurile. Am folosit ață, am bobinat suport, am lipit ceva, pentru că unii așa neinteresați sunt, că e imposibil să-i mai atragi cu ceva.

Runda 1. Prezentări individuale

Fiecare copil a scris, pe o foaie de hârtie, așa cum s-a priceput, o prezentare a sa. Știu că e greu să vorbești despre tine, însă tema a fost mai dificilă decât am preconizat eu. Am constatat că nu știu să scrie corect nici numele școlii pe care o frecventează zilnic. Sau că pe firma școlii sunt ghilimele englezești (da, când le tot corectam și deja nu mai rezistam, mi-a spus unul dintre ei că „așa scrie afară!”). Dacă unii se mulțumeau să spună numele, clasa, școala, vârsta, poate că au acasă un animal, am fost uimită să văd că nici cei care chiar au activități extrașcolare nu se laudă cu ele. Am tras de ei într-un mod înfiorător ca să scoatem jumătate de pagină. Cum-necum, corectate și re-corectate, le-am trimis. Colegii din clasa prietenă urmau să le citească pe toate, să își aleagă câte un amic și să-i trimită un mărțișor.

În același timp cu noi au scris și ei. Au sosit exact când madam primar a dat liber o săptămână, așadar planul meu de a le pune pe tablă, să le citească, să alegem, s-a dus pe apa sâmbetei. La fel ca și acela de a lucra mărțișoarele la școală. Așadar, am fotografiat scrisorile, le-am pus pe grupul părinților, i-am rugat să le citească împreună cu copiii și să aleagă. Teoretic a funcționat, aproape 2/3 au ales, aveau cui să scrie și să trimită mărțișor… Însă la școală doar 1/3 erau cu ele gata. Pe 5 martie nu aveam nici scrisorile, nici toate mărțișoarele!

Runda 1 a fost „câștigată” de colegii din Timiș. În prima săptămână de martie au ajuns la noi mărțișoarele lor. Superbe! Cusute în puncte, pe carton. S-a muncit și 4 ore la ele, ore suplimentare, căci altfel nu se putea…

Le-am dat copiilor și i-am rugat să se gândească, când le fac pe ale lor, cât au muncit acești copii pentru a le face un mărțișor deosebit. Dar… nu i-a emoționat. Nu pe toți, căci nu toată lumea este interesată de proiectele extrașcolare, că doar… ce să înveți din ele?! Alții însă s-au ambiționat și chiar am avut unele mărțișoare deosebite. Dar am avut și lipsă, așa că am apelat la cei mai harnici, să acoperim „golurile”.

Runda 2. Mărțișoarele noastre

Cum spuneam, începutul de martie ne-a prins într-un vârtej amețitor. Corectam scrisori, pregăteam plicuri, returnam ciorne… limba română e complicată. La cursuri, ne spunea unul dintre profesori să fim foarte atente, copiii răspund foarte frumos în propoziții, preluând jumătate din întrebare… dar până nu sunt puși să scrie/spună ei ce gândesc, nu ne dăm seama cât de greu se exprimă. Iar scrisorile acestea au fost cumplite… Dar am trecut, încet, și de ele. Le-am pus în plicuri, am scris frumos destinatarul, expeditorul, am văzut din ce e compusă o adresă. Am vrut chiar să cumpăr timbre de la RomFilatelia, dar nu mai au pliculețele acelea cu multe timbre la 7 lei, acum erau de la 35 lei în sus și am zis să nu exagerez totuși. Le-am făcut eu timbre, le-am printat color în oraș, căci din păcate la școală imprimanta e doar alb-negru. Valoare era „23 de inimi”. Le-am tăiat cu ondulatorul, să pară timbre… Mulți nici nu știau la ce folosesc. Așa că am mai învățat ceva util. Într-un final, cu chinuri cumplite, a plecat coletul cu toate către copiii din Timiș.

Dar… cine a uitat să le fotografieze înainte de expediție…? Eu…

Runda 3. Scrisorile lor

În vacanță am primit răspuns la scrisorile noastre de la mărțișoare. Nu mi-am luat concediu, am mers la școală, câțiva dintre copii au mai venit să lucrăm la română, așa că unii și-au primit mai repede scrisorile. Ceilalți le-au găsit în prima zi de școală. Am folosit pentru prima dată cu adevărat cutia de scrisori instalată în clasă la Crăciun, pentru „diverse”. Am avut un poștaș care a împărțit scrisorile. Unii au venit și mi-au spus, încântați, despre câte lucruri au în comun cu interlocutorul lor. Alții au fost indiferenți, nu păreau să aibă nicio reacție. Poate nu se exteriorizează… dar să nu vezi tu o scânteie de curiozitate când îi dai ceva sigilat… parcă… ce să mai zic.

Runda 4. Felicitările noastre de Paști

Pentru că musca pe căciulă se agita rău – trimisesem mărțișoare dincolo de jumătatea lui martie, am zis să recuperăm măcar de Paști și să fim gata cu felicitările la timp. Însă la școală atâtea libere îmi dăduseră toate planificările peste cap, lucrul extra ieșea din calcul. Le-am pregătit toate materialele, le-am explicat ce au de făcut, le-am dat acasă. Cei mai mulți au înțeles și au lucrat. Sunt sigură că și părinții i-au susținut. Tehnica țesutului pe hârtie o exersasem în iarnă, acum doar foloseau ce știau.

Însă era ultima săptămână de școală… ultima oră la dispoziție… și aveam doar 14/23. Pregătisem ca proiect de lucru un tablou de Paște, cu puișor, un model pe care l-am pregătit și mai demult, pentru alți copii. Era accesibil. Așadar, cei care aveau felicitările gata, s-au ales cu un tablou, ceilalți – au folosit modelul pentru o felicitare. Chiar și așa, tot am avut 4 pentru care să decupezi la 9 ani după contur e prea greu. Ce să facem, așa e când acasă ți se spune că orele de arte nu contează, că nu e o materie la care să-ți dai silința, că nu merită. (Uimitor e însă că unii mai au și pretenția ca, nefăcând nimic, să aibă calificativ maxim…)

Când am numărat felicitările și am constatat că nu le am pe toate, era deja prea târziu. Începuse vacanța, era ora 12:00. Așa că am rugat-o pe Iris să execute repede acasă câteva felicitări simple, căci urma să le trimit, iar la capătul celălalt al țării patru copii ar fi fost triști, neînțelegând de ce ei n-au primit nimic. Dacă am zis că facem schimb, apoi am mers până la capăt, să fim corecți.

Ultimul colet a ajuns la poștă cu ajutorul unuia dintre părinți, ocazie cu care le mulțumesc tuturor celor care au înțeles că poți învăța și altfel, nu doar devorând culegeri.

Nu știu cum va continua proiectul… așteptăm de la copiii din Timiș răspunsul la ultimele noastre mesaje. Apoi vrem (eu și colegul meu) să îi lăsăm să aleagă – cine vrea să corespondeze, cu cine vrea, și în niciun caz să nu mai tragem de toți. Asta e, de la unii oricât ai vrea, nu ai ce să ceri. Și iar ajung să o citez pe una din profesoarele mele căreia îi povesteam, recent, că nu reușesc, pe trei dintre copii, să îi fac să simtă, să se implice… De câte ori ți-am spus că trebuie să înveți să accepți limita de la care tu nu mai poți face nimic?

Trag linie și ies pe plus. Unii au primit pentru prima dată în viața lor o scrisoare, sau au trimis una. Mi-aș dori să mergem împreună, să cumpărăm timbre, să le punem la cutie. Cred că satisfacția aceasta le va rămâne părinților. Dar dacă din toată povestea rămân măcar doi care vor coresponda, tot consider că am avut succes.

Mulțumesc, O.S., pentru ideea pe care ai avut-o și pentru răbdarea de a lucra atât de frumos cu copii!

Uite-nu e inspecția…

Mi-am început primăvara „bine” anul acesta. Aveam programată inspecție fix în vinerea în care madam zice-se primar al Capitalei a dat liber școlilor din București. Cât mi-am dorit și eu să ciocnesc liniștită ouă de Paști! N-a fost să fie, căci am reprogramat într-o zi fără superstiții, vineri, 13. Mi-am tot zis că 13 e în familie un număr frecvent: mama stă la numărul 13, bunicul a murit într-o zi de 13, eu am fost 13 la catalog și pot să mai găsesc exemple. Așa că ce atâta agitație că urma ziua de vineri, 13? Dimineața a debutat bine, cu un întors din drum acasă. Mai lipsea o pisică neagră în drum spre stație! Apoi mi-a fost imposibil să stau în pantofi de la cancelarie până în clasă, am schimbat instant cu balerinii de rezervă din dulap. Calculatorul făcea figuri, dar și-a revenit când am pornit laptopul de rezervă. Mă întrebam ce mai putea merge prost…

Colega mea se convinsese că n-am toate planetele aliniate când m-a întrebat, cu o zi înainte, cum mi-am pregătit copiii. „Nu le-am zis nimic!” S-au bulbucat ochi. Dimineață, la prima oră, când mă aștepta și directorul cu încurajări că „o să fie bine, să n-am emoții”, avea ea și pentru mine. „Domnu’ director, nu le-a zis nimic nici copiilor!” Omul – calm, că până la urmă e mai bine, nu-i stresăm inutil…

Adevărul este că am încercat să le spun oarecum. Cu două săptămâni în urmă am avut ședință cu părinții, i-am rugat să-și cumpere șabloane cu cercuri, să verifice penarele, să aibă lipici, creioane colorate, pixuri și creion. Le-am reamintit și în vacanță, pe grup. Miercuri copiii s-au întors din vacanță atât de relaxați, că și-au luat orarul de luni, iar joi după Paști – orarul de marți, că era „a doua zi de școală”. Ce atâta agitație la mine că urma vineri?? Sondajul pe grupul de părinți arăta că vreo 8 și-au cumpărat șabloane, deci minunata mea lecție era pe minus cu 15 instrumente de lucru, obligatorii pentru reușită. Pentru lecția de științe aveau o listă de produse de adus, lucruri „imposibile” precum un burete (nou) de vase, un obiect greu, un arc de pix, o bucată de plastilină, o monedă… hai, poate mingea de ping-pong a fost mai dificil de găsit. Măcar la română și la arte nu ar mai fi avut nevoie de altceva… Mi-am călcat pe inimă și am dat mesaj seara, că totuși, e cald afară, să se țină cont că avem totuși niște culori stabilite pentru vestimentație, și că aș aprecia să nu întârzie nimeni…

La 8 fără 10 mă agitam în clasă ca picătura pe plită, moment în care gașca mea de vrăbiuțe realizează că făceam cam multe drumuri să așez diverse dosare pe masa apărută în plus în clasă și trag concluzia cu o unică voce în cor, cuprinsă de disperare. Doamnaaaaa, avem inspecție???? No, bine, așteptam momentul, am tras aer în piept, am răspuns calm. Și au început… că de ce nu am spus, că uite cum s-au îmbrăcat, că-și făceau temele… Haaa??? Și aici mi-am dat seama că am făcut bine. Oare când o să învățăm că trebuie să ne comportăm corect și atunci când nimeni nu se uită la noi? De ce trebuie să facem lucrurile așa cum trebuie doar când ne văd alții? E prin metrou un poster, nu știu cu cine și de la cine, dar mesajul e „treci pe roșu când nu te vede nimeni?”…

Așa că și-au scos bluzele colorate, au rămas în tricou, un tricou alb cu paiete sclipitoare a venit să mă întrebe dacă e ok… întreb și eu… tu ce crezi? Nu prea… Atunci de ce ai luat-o de dimineață??

Adun copiii în clasă, îi anunț oficial programul special de azi, constat că am 3 absenți. Verific telefonul, niciun sms cum că vreunul lipsește. Așadar, am toate șansele ca ora mea să fie întreruptă de trei ori! Trag iar aer în piept, e doar „vineri, 13”. Sun clopoțelul, pun absențele în catalog și apar și musafirii… Încep relaxat. În vreo 5 minute ajung la momentul critic. V-ați adus șabloanele…? Cine nu are? Luasem 16, să fiu sigură, ar fi ajuns vreo 10, atâția nu aveau. La 23 de copii, înseamnă aproape jumătate din părinți pentru care am vorbit degeaba. Aveau o scuză poate, că nu au fost la ședință (însă știu că, așa cum un elev absent își ia temele, și părintele absent întreabă ce s-a discutat… apoi, anunțasem și copiii de miercuri). Și de parcă nu era destul, se mai și comentează din clasă: ce bine că aveți atâtea, doamna, că nu aveam cum să ne descurcăm! Nuuu maaaai spune… am înghițit în sec, directorul râdea, inspectorul asemenea… se informaseră că au parte de o zi „obișnuită”.

A trecut, a venit prima pauză, am respirat. Am inventariat trusele de științe… Stăteam bine, toate grupurile aveau. Și a fost momentul în care mi-am zis că n-am avut ce face cu mingiile de ping-pong… când au început să cadă de pe bănci! Și în pauză, și când am început ora. Și dacă nu cădea singură, avea grijă cineva să cadă. Știu că vorbeam și îl văd pe unul din copii că o ia încet din pungă… o apropie de margine… măsoară înălțimea… și îmi spuneam în gând… „te rog, te rog, nu-i da drumul!” Telepatia nu merge, așa că în următoarea secundă am văzut mingiuța țopăind veselă pe parchet, cu sunetele aferente. Completa probabil faptul că nu avusese creion, apoi că i-a rupt vârful celui primit…

La ora 10, ne dă voie domnul inspector să alegem ce facem a treia oră, căci nu stă și la a patra. Numai că îmi „dă voie” de față cu copiii, iar eu i-am învățat că decidem democratic. So, prin vot, ce aveți chef, dragi copii, vinerea a treia oră, (când orarul normal nu avea română)… arte sau română? S-a votat pentru arte. Am votat inclusiv dacă punem peștii în acvarii individuale sau facem un acvariu mare cu toți. Pfai, aici mai e mult de lucru, să înveți să te supui și să accepți decizia majorității… Dar dacă mă uit cum acceptă românii asta la alegeri, pare aproape misiune imposibilă!

Și ne-am spart în figuri la ora de arte până la ora 11. A fost de-a dreptul impresionant momentul în care domnul inspector le-a vorbit copiilor, lăudându-i cum n-am făcut-o eu niciodată pentru modul în care s-au comportat. Iar eu deja era terminată când am auzit mesajul. Exact lucrurile pentru care am muncit cel mai mult anul acesta, de când am luat clasa, tocmai acelea au fost lăudate: faptul că nu doar stau în grupuri în clasă, chiar știu să lucreze în grup, și că sunt autonomi. La ultima încă e mult de muncă, însă se vede.

Mi-am demonstrat în primul rând mie că se poate oricând să ai o asemenea zi, că nu e nevoie să stresezi copiii înainte. N-aș ști să spun când am auzit prima dată cuvântul „inspecție” în familie, însă având părinții profesori, am știut mereu ce înseamnă: un moment în care tu arăți ceea ce faci de obicei la clasă, nu acela în care te dai peste cap cu regii, scenarii fantastice, costumații consumatoare de bani. Și cu siguranță nu acel moment pentru care faci repetiție, nu scrii lecția în caiete, ci pe foi, și a doua zi o faci din nou, „să iasă bine”…

Model inspirat din „Figurine din cerculețe de hârtie” – Idei creative, Editura Casa

La finalul orei, nu erau chiar toți peștii gata. Dar cum ei plecau acasă la 12, au avut timp extra să finalizeze colajele. Rămâne să aflu luni de ce n-am găsit pe tablă, așa cum i-am rugat, 21 de peștișori, câți copii erau la școală, ci doar 19…

Mami, eu nu mai pot…

Avantajul sărbătorilor e că iei la rând agenda telefonului și începi să vorbești cu rudele și prietenii. Și când ai în familie doi pitici la clasa pregătitoare, parcă e mereu ceva de discutat… Înainte de toate, îmi aduc aminte acum 3 ani când trecea pragul școlii alt membru al familiei cu niște lacrimi enorme de crocodil rostogolindu-se pe obraji… „Îți dai seama, mami… încep școala!! Și nu se mai termină, 13 ani de-acum înainte!” Așa că am avut timp să-i pregătesc și pe cei care urmează, să-i încurajez, să le spun că în clasa pregătitoare va fi distractiv, doar o joacă.

Primul meu mini-succes a fost să spună că sunt la „pregătitoare”, și nu clasa zero. Că ei nu sunt „zero”, ei se „pregătesc”. Apoi n-am făcut decât să le povestesc ceea ce la rândul meu am aflat la „școala de oameni mari”, cum un alt pici mi-a spus când i-am explicat unde mă duc.

Așadar, am avut ocazia să discut în anii aceștia cu profesori care au susținut, la momentul reformei, necesitatea acestei clase și trecerea ei la școală, dar și ei, când văd la ce dezastru s-a ajuns, se iau cu mâinile de cap și nu știu cum s-o dreagă. Ne-au repetat, și Doamne!, de câte ori ne-au spus unele lucruri… Degeaba. Deși convinse de adevărurile acelea, ajunse la catedră, colegele mele s-au lăsat răpuse de insistențe și sistem și au început să calce pe lângă drum.

Nu se dau teme la clasa pregătitoare

Ți-ai găsit! Încep părinții: că „se plictisește copilul acasă”, sau că plătesc degeaba after-ul și n-are copilul ocupație acolo, sau că „au fost așa încântați când le-am dat temă”.

Unul dintre profesori ne-a explicat, pentru cine a avut urechi să priceapă, că noi distrugem entuziasmul copiilor față de școală. Îi obosim înainte de vreme și atunci când chiar au nevoie de mobilizare, spre sfârșitul ciclului primar și început de gimnaziu, ei sunt deja terminați, copleșiți de teme, de programul epuizant de cursuri și activități, de responsabilități. Asta la vârsta la care joaca ar trebui să fie îndeletnicirea principală.

Dacă dau semnale? Daaa, dau mititeii, ca declarația la aproape 7 ani a unuia din cei doi „cobai” ai mei de anul acesta:

Mamă, eu nu mai pot. Mă duc la școală – lecții, vin acasă – lecții!

Doar clasa pregătitoare! Am scris mare, pentru toată lumea, pentru că un strigăt mai puternic de ajutor că facem ceva greșit nu cred că am auzit. Ce sfat să-i dau? Să lase copilul în pace? „Rămâne în urmă!” În urmă la ce…? Că programa… e alta…

Scrierea literelor versus desenarea și pictarea lor

Bun, aici e și mai și. Normal că fiecare dintre părinții implicați în acest mini-studiu al meu îmi povestește „performanțele”. Adică suntem în toiul primăverii, mai avem două luni de școală, copiii scriu după dictare cu litere de tipar. Vai, dar scrie încet și tremurat… Normal, că scrierea se învață în clasa I, pe liniatură specială. Ca să nu mai zic… de ce înveți să scrii cu litere de tipar? Formezi o deprindere ca să ai apoi ce să demontezi la clasa I? Și mă mai mir că eu mă lupt la clasa a III-a luată anul acesta cu majusculele, că nu le știu corect pe cele de mână și le scriu pe cele de tipar, sau fac un fel de struțo-cămilă între ele.

Dați „play” și fiți atenți la ceea ce întreabă doamna și ce răspund Andrei și Ioana… (Puteți viziona tot filmul, e „delicios”!)

Unde a ajuns teoria cu „recunoașterea literelor”? Habar n-am, dar e clar că îi facem direct academicieni la CP!

O altă problemă e că „nu citește cursiv” și e mare tragedie că „silabisește”. Întreb și eu, să mă aflu în treabă, dacă cuvintele de două silabe le citește bine. Aaa, daa, cu cele lungi e problema! OMG, păi în clasa I facem concurs de dicție? Nu e normal ca la 6 ani câmpul vizual la citire să fie mai îngust, și durează, e multă muncă până ajungi să „vezi” tot cuvântul… Și fiecare copil o face în ritmul lui… dacă al lui X citește cursiv, nu înseamnă că trebuie să o facă și al tău exact în același moment!

Aveți idee ce muncă grea e să convingi omul că are un copil „normal”, când el vede că nu face față „cerințelor” de la școală??

Îmi aduc aminte ce tragedie a fost pentru Iris când a mers de la grupa pregătitoare la clasa I, pentru că nu știa să citească. Cunoștea toate literele, le desena, le găsea în diferite forme, dar nu putea să le lege. A plâns în prima zi de școală când doamna a întrebat copiii ce scrie pe tablă, niște mânuțe s-au ridicat repede, iar mândra mea cu două codițe m-a săgetat cu niște priviri ucigătoare: vezi, ți-am spus eu că trebuie să știu să citesc! N-a mai auzit nimic din ce-a urmat, că cine nu știe va învăța… era târziu pentru ea, deja făcea scenariul crucificării mele. Și totuși, m-am ținut tare. N-am forțat copilul. Fiecare literă învățată, fiecare cuvânt citit în Abecedar, era pentru ea un succes și o maximă încântare. Sorbea zilele de școală, nu se plictisea și își marca fiecare mică victorie. La sfârșitul clasei I citea cursiv. Adică exact atunci când ar fi trebuit să o facă.

Timpul mi-a arătat că nu am greșit. Dorința ei de a citi, de a intra în lumea aceea care i-a ținut ușa închisă în nas, continuă să uimească. Pe la ședința cu părinții, fără să se știe a cui mamă sunt, se vorbea de „Iris, fetița aia forțată să citească, că e în fiecare pauză mereu cu o carte în brațe”. Am râs… le-am explicat că n-o forțează nimeni, doar că uneori subiectul e atât de captivant că nu doarme noaptea sau citește în pauze, de curiozitate, să vadă cum se termină. Îmi spunea cu mândrie că, în tentativele dirigintei de a potoli copiii prea agitați în pauze, le-a zis că nu le-ar strica să ia și ei o carte, „așa, ca Iris”.

Contradicții

Știți deja că la capitolul „logică” ăștia mici ne pot desființa imediat. Așa că următorul exemplu sper să vă dea un pic de gândit…

Mami, doamna e ca a doua noastră mamă?

Și atunci de ce nu se joacă cu noi? Mergem la școală și facem 4 ore lecții!

Dacă se lipesc de noi ca ventuzele la școală… da… poate mai ceva decât la grădiniță! Am colecție de inimioare și declarații de dragoste, și dimineața trebuie să mă țin bine pe picioare când îmi sar în brațe. Dar când ajung să gândească… poate… ar trebui să ne punem noi niște întrebări!

Mi-am amintit de vineri, ultima zi de școală. Era soare afară. Aveam diverse de pus în ordine pentru ora următoare. Era 10:50. Doamna, mergeți cu noi afară să ne jucăm? Nu au voie singuri în curtea școlii, iar „joaca” lor din pauză e pe culoar. Am lăsat totul baltă, i-am aliniat, am încuiat clasa și am ieșit. Alergau în toate direcțiile, ca iezii scăpați din cușcă. Am improvizat repede un joc învățat împreună, apoi i-am lăsat cu a lor „sticluță cu otravă” încă 5 minute și am intrat în clasă. Pentru ei… acele 10 minute au făcut cât toată ziua la școală. Dar la clasa pregătitoare… sunt atâtea ocazii de joacă! De ce să ajungă un copil să spună că are 4 ore de lecții?

Îmi tot spun că mai urmează să candideze doi pitici din familie la CP… și chiar aș vrea ca unele lucruri să arate un pic mai bine!