Despre bullying… iar și iar

S-a schimbat oarecum perspectiva din care privesc anul acesta campania desfășurată de Cartoon Network România și Asociația Telefonul Copilului… nu pentru că mi-am schimbat cumva părerea față de ceea ce gândeam în anii precedenți. Susțin în continuare campania, cu aceeași convingere că ține de fiecare dintre noi să facem ceva. Însă devine aproape misiune imposibilă să te lupți singur cu morile de vânt, e descurajant, în momentul în care încerci să schimbi ceva, să nu o poți face.

Am ratat conferința de presă în care sportiva Cristina Neagu, desemnată de trei ori cea mai bună handbalistă a lumii, s-a alăturat în calitate de ambasador campaniei anti-bullying „Clubul Prieteniei”. Campania, ajunsă la a patra ediție, abordează anul acesta empatia, toleranța, acceptarea proprie, precum și a diferențelor între copii. Jumătate dintre apelurile primite la linia telefonică gratuită reclamă agresiuni care au ca motivație aspectul fizic și statutul social.

Dintre toate situațiile de bullying, anul acesta am avut parte din plin de tot ce puteam să-mi imaginez din partea adulților. Mi-au ajuns la urechi fie direct, fie prin intermediul prietenilor. Mi se pare încă ireală situația unei prietene dintr-un mare oraș ardelean, al cărei copil este hărțuit verbal, zilnic, de profesorul de la clasă, doar pentru că provine dintr-o familie monoparentală (împreună cu alți câțiva). Și mi-e greu să scriu ce aude acest copil… Încă nu realizez nici cum îți poți permite tu, ca profesor, să îi spui unui copil că „e gras, mai bagă mult în el?”. Oare nu-ți trece măcar o clipă prin cap că acel copil s-ar putea să aibă deja complexele lui, sau să-l necăjească și alții pe aceeași temă și tu să torni gaz pe foc? Tocmai tu, adultul care ar trebui să dea exemplu despre cum vorbim politicos unii cu ceilalți…

Nu toți copiii sunt genii… însă toți se străduiesc. Pentru unii și faptul că vin la școală e un succes, chiar dacă vin doar ca să aibă unde pleca de-acasă. Și tocmai din acest motiv ar trebui să vadă aici un model de comportament. Asta, bineînțeles, dacă nu vrei să ajungă să depindă de mititeii de la partid și să voteze după cum dictează stomacul. Dacă nu a învățat, ori nu știe, tu, ca adult, de asta ești acolo. Să faci tot ce poți pentru el, în limită de timp și spațiu, să-l ajuți. Nu îi poți salva pe toți, dar măcar încerci!

Și dacă tu, acest adult care ai ales să intri în școală ca să schimbi ceva, îi spui că-i prost, că nu știe nimic, că vine degeaba acolo… îl umilești, îl dai afară din clasă (trecem peste faptul că în regulament scrie că nu ai voie!), ce să simtă acel copil? Pedepsești toată clasa, dai vina pe unul singur și „din cauza lui X dați test” (sigur va fi cel mai iubit personaj în acea zi). Apoi, de parcă o trecere peste regulament nu ajungea, spui rezultatele la „test” cu voce tare, ca cei care nu au reușit să fie încă o dată umiliți. Îi lași să râdă unii de alții. Și iei apoi caietul „prostului” și scrii pe tablă rezolvările lui, în lipsa lui, că doar păzea ușa prin exterior… aruncându-l apoi ca pe un miel în mijlocul lupilor care râd. Iar tu stai și îți admiri superba regie de spectacol, ești „mândru” că de la cei 65+ ai mai dat o lecție de viață unor copii de 9 ani. Iar în încheiere, ieși „sfătuindu-i” să nu se mai ducă acasă să „inventeze” ce se întâmplă la școală 🙁 .

E o povestire reală și tristă. Pentru că rolul meu ar fi trebuit să se oprească o treaptă mai sus, când mi-am anunțat superiorul. A ridicat din umeri… mai e o lună de școală, nu avem pe altcineva. Să discut direct cu persoana… am mai încercat. Am avut șocul vieții mele, așa limbaj în cancelarie n-am auzit niciodată. Apoi, de pe la colțuri, am aflat că „am cam mult tupeu pentru o debutantă” să-i spun să-și controleze limbajul la clasă. De un an (școlar) aproape mă străduiesc oră de oră să nu le mai permit copiilor să râdă unii de ceilalți. Să-și accepte greșelile… nu reușesc. Încep să cred că e și vina mea. Dacă scădeam calificativele la purtare de la prima abatere serioasă, poate că ar fi fost mai bine!

Dar problema are și alte origini, pe care nu le pot controla. Dacă acasă li se spune că „așa-s copiii”, sau că e normal să se șicaneze între ei… bătălia e deja pierdută. Faptul că nu respectă nici măcar efortul omului aflat la catedră m-a făcut să mă gândesc la un fragment pe care l-am citit în comunicatul de presă:

Modul tendențios în care se discută în casă, aparent nevinovat, despre vecini, prieteni, colegi, episoadele de confruntări verbale, umilințe din trafic, din autobuz și alte interacțiuni, violența domestică între parteneri stau toate, împreună și separat, la baza agresiunii de tip bullying. Copiii noștri nu pot fi altfel decât suntem noi. Avem o responsabilitate imensă să le oferim ancore sănătoase și să îi învățăm, prin exemplul propriu, empatia, respectul, toleranța și îmbrățișarea diferențelor”, a declarat Cătălina Surcel, Director Executiv, Asociația Telefonul Copilului.

Anul acesta sunt mai optimistă. Nu are legătură cu procentele din raport, care continuă să crească – sunt sigură că sunt departe de a reflecta amploarea fenomenului la noi, ci pentru că din ce în ce mai mulți copii/oameni aleg să vorbească, să ceară sprijin de la cei în măsură să ofere un astfel de sfat.

În perioada 2015-2017, Asociația Telefonul Copilului a înregistrat un număr de 4.328 de cazuri de bullying.

  • 54% dintre copii nu au vorbit cu nimeni altcineva despre abuzul la care au fost supuși
  • 24% au împărtășit cu prietenii sau colegii
  • doar 22% au vorbit cu părinții.

Mai mult de jumătate dintre copiii care au apelat linia gratuită au fost fete (51.18%), 42.08% băieți și doar 6,74% au fost adulți, în special părinții celor agresați. În 62% dintre situații, copiii au semnalat că sunt expuși mai multor forme de bullying în același timp: fizic (îmbrâncire, deposedare de obiecte, lovire; verbal – insulte, umiliri, intimidări), relațional (zvonuri, situații stânjenitoare, bârfe, excluderi) și online (mesaje, filme, imagini cu conținut defăimător, jignitor, umilitor).

Principalele motive pentru care copiii au fost hărțuiți sunt:

  • aspectul fizic – 33,10%
  • statutul social -27,12%
  • interesele și pasiunile – 12,18%
  • situația școlară foarte bună – 8,21%
  • situația școlară mediocră – 7,55%
  • nevoile speciale sau dizabilitățile – 4,42%
  • etnia – 3,17%
  • religia – 2,14% 
  • orientarea sexuală – 2,11%

În încheiere, nu aș vrea să văd iar comentarii răutăcioase, din seria „tocmai Cartoon vorbește despre asta”. Până acum e cam singura campanie pe care am văzut-o să ajungă, ca mesaj, la copii. Am folosit într-o lecție despre bullying scenariul reclamelor care au rulat pe post, cu niște ani în urmă. Le-au recunoscut. E cale lungă de la recepționarea mesajului până la aplicarea lui, dar măcar încercăm să facem ceva!