Tag Archives: bully

Bully-bullying-bullied

Urmând propriile-mi sfaturi, dacă nu poți să zici un lucru frumos, mai bine taci. Aseară lucrurile au luat-o razna pe minunatul grup de whatsapp al clasei noastre. Pe lângă faptul că detest la propriu acest canal de comunicare, acum aș fi spus lucruri pe care le-aș fi regretat cu siguranță…

De la începutul clasei a V-a (și am mai povestit, voi pune linkurile la articole recomandate), un băiețel nu pare să-și găsească locul în clasă. Nu, nu are niciun fel de cerință educațională specială. Doar că… deși din familie de intelectuali (căci pe vremuri, la sat, preotul, învățătorul și doctorul așa erau considerați), îngerașul mamei este de nerecunoscut la școală. Nu că vorbește în ore, ci ridiculizează, jignește la grămadă:  colegi, profesori, personal auxiliar. El e spaima tuturor. Profesorii școlii au început să fugă ca dracu de tămâie de clasa noastră, din cauza atmosferei care se creează la oră.

Normal, mi-am pus o sumedenie de întrebări:

  • De ce nu se ia nicio măsură? Avertisment? Mutare disciplinară la clasă paralelă? Scăderea notei la purtare? Slavă Domnului, toate regulamentele oficiale permit astfel de măsuri… Aici nu mai e vinovat copilul, ci adulții care ar trebui să strângă din dinți și să rupă pisica în două.
  • De ce mama lui nu face nimic?! Păi… simplu. Ea știe ce are acasă. Iar cine îi spune altceva, e o persoană rău intenționată, are ceva cu Domnul Goe, nu apreciază latura lui sensibilă.
  • De ce la fiecare ședință nu are niciun părinte prezent? Aaa, zău că aici aș vrea să știu răspunsul. Ok, ai mai mulți copii acasă. Dar când ți se tot spune că la școală sunt probleme, chiar nu îți poți face timp să apari??

Iris a avut mari probleme cu băiatul, care s-a transformat în judecătorul ei zilnic. De la ce adidași de ne-firmă are în picioare, la ce salam „de 2 lei” are în pachet și la te-miri-ce mai găsea. Copila nu-și putea lăsa nimic pe bancă, căci „din greșeală” odrasla noastră le dărâma. Dacă „din greșeală” e în fiecare pauză, atunci ar trebui să te cauți un pic la cap, părerea mea! A ajuns la soluții disperate. E mai mic de înălțime decât ea. Mi-a zis că nu mai rezistă și la un moment dat o să-l aranjeze de nu mai mișcă în fața ei. Nu, nu merge. Îți scade ție nota la purtare. Dacă lui nu i-a scăzut-o până acum, înseamnă că pe el cineva îl „apără”. Așa că am convenit amândouă să facă efortul fantastic de a-l considera invizibil. Normal că agresorul a simțit… Să fie ignorat era foarte dureros. Și a fost și mai dureros când Iris i-a închis ușa în față, cu comentariul că „nu mai e nimeni”, a forțat intrarea și a rămas cu degetele prinse la ușă…

Și ia ghiciți acum, cine s-a dus să plângă la mămica cum că „fata aia nouă și rea i-a prins intenționat degetele la ușă”?

Cam tot atunci, Iris a primit de la bunica un ceas cu lanț. L-a uitat pe bancă… ce s-a întâmplat? Minunatul nostru erou a vrut să „salveze” lanțul din mâna altuia, care intenționa să-l ia și să vezi ghinion, s-a rupt. Nuuu, el n-a făcut nimic, n-a tras. Nu conta că toți ceilalți copii spuneau că el l-a luat și l-a rupt. Așa că a mea a venit bocind acasă pentru o sârmă ieftină, dar era de la bunica… I-am zis că eu n-am ce să fac, eu mâna pe telefon să sun un părinte nu pun. Nu așa se face. Dacă vrea, vorbim cu diriga, să vină la școală, să discutăm acolo… Degeaba! Diriga nu îi face nimic și nici mama lui nu o să vină, că niciodată nu vine! Însă în lumea tehnicii, copilul a făcut rost de numărul de telefon al doamnei și i-a scris. Am lăsat-o să se descurce. Replica imediată a mamei a fost că nici ea nu-l lasă în pace, așa că de ce se plânge. Atât i-a trebuit scorpionului meu, să-l calci pe coadă. Și de nu i le-a înșirat pe toate câte le înghițise un an întreg. Finalul m-a lăsat rece… scuze prezentate, acceptate de copil… Dar urmarea a fost că cel puțin pe ea a lăsat-o în pace.

Morala ar fi că nu trebuie să te lași intimidat. Nu întorci celălalt obraz și iei atitudine.

Buuun… începe clasa a VI-a, ia ghiciți ce se discută la prima ședință, de la care, normal, mama lui lipsește? Orele la clasă sunt un coșmar. Diriga se plânge, dar pe bune că nu înțeleg, din moment ce catalogul îi aparține, și depinde doar de ea să aplice măsurile. Mai trece o lună de școală, și izbucnește scandalul pe grupul de părinți. Din cauza atitudinii lui, au fost arși la notă alți copii. (Nu comentăm aici că nu se pune 4 pentru că vorbești.) Dar aceste măsuri au scos în sfârșit din amorțeală câțiva părinți obsedați de note, care au început să le spună verde în față doamnei pe toate, începând cu negarea realității, cu lipsa de implicare, cu lipsa de respect… Numai în locul ei să nu fii, să înceapă ecranul telefonului tău să-ți distrugă imaginea despre copil, să vezi cum îngerul tău inocent se uită în ore la filme porno pe youtube și le arată și celorlalți… Ok, a primit  șansa de a încerca, o ultimă dată, să mai schimbe ceva.

Dar… dacă copilul era un bully veritabil, nici ceilalți părinți nu s-au lăsat mai prejos. V-am spus cât „ador” bisericuțele, vorbitul pe la spate…? Lucrurile se află… Nucleul clasei, cei vreo 20 care sunt împreună de la clasa I, s-au regrupat, pe lângă grupul „oficial”, în alt grup. Mă trezesc cu Iris  că mă întreabă ce se discută pe grupul „Anti-**”, unde ** e numele copilului, că vorbesc copiii despre ce reacții și comentarii au părinții, și aflu că se discută despre presiuni pentru plecarea copilului. Și atunci îmi pică fisa, de ce toate păreau așa coerente când au fost turnate în capul bietei femei. Știam că sunt grupuri „de făcători de cadouri de sărbători” și altele în care clar nu aveam ce să caut, însă constat că nici eu, nici alte mămici care au venit anul trecut în colectiv, nu suntem incluse în aceste discuții savante.

Ne dorim atât de mult să avem niște copii cu bun simț, sociabili, respectuoși, dar uităm să ne privim în oglindă să vedem ce exemplu le dăm. Ne facem dreptate singuri, dăm noi telefon „vinovatului” și îl punem la respect, nu cumva să urmăm calea normală – sesizat dirigintele, depus plângere dacă e cazul, așteptat răspuns oficial. Vorbim pe la colțuri și bârfim până nu mai putem. De sărbători nu mai știm cum să punem milioane grămadă, ca să îi facem pe oamenii ăia de la catedră să plesnească de jenă (și da, au plesnit, unii, care au returnat cadourile, dar nu toți!). Știm să fim ironici… Ne deranjează când ni se spune că avem cea mai mizerabilă clasă din școală, însă „copilul meu nu e servitor să facă curat.” Nuu, doar e nesimțit de-i pică din gură și prost crescut că nu ridică să pună la gunoi.

* * *

Gata, m-am răcorit. Mă mai gândesc dacă să scriu pe grup, dar e din categoria „csf, n-ai csf, n-ai cu cine”. O să văd partea bună a lucrurilor: nu-mi mai zumzăie telefonul ca apucatul, pe grupul oficial vor fi doar temele, se apropie sezonul sărbătorilor și n-are sens să te enervezi din cauza celor care au primit prea puțin de la ursitoare. Pentru ei s-au scris cărți, de genul „Minunii” lui Palacio sau „Charlie și fabrica de ciocolată”, de Dahl. Dar nu cred că le-au citit.

Dacă vi se par cunoscute evenimentele, sunt mama „copilului ăla ciudat, care citește tot timpul câte-o carte”. Da, am auzit-o și pe-asta… Doar că nu o forțez, citește de plăcere, și-a rupt deja 2 perechi de pantaloni alergând în pauze la joacă, merge la Cercetași și nu te-ar ocoli dacă pici în fața ei, e caldă și săritoare, doar cu câteva defecte: nu tolerează nesimțirea și nedreptatea… Uitam, mai strânge și gunoiul din toată clasa când e de serviciu, iar dacă nu e, își ajută prietenele care sunt. Nu consideră că-și murdărește mânușițele, nici că e servitoare, ci doar că-și îndeplinește sarcinile.

Dacă ați avut răbdare, și ați ajuns până aici, dau un bănuț pentru gândul dumneavoastră! Mai jos puteți comenta.

Intoleranța se învață în familie

Am citit recent acest articol, #laliceu: Elev LGBT în România, o misiune imposibilă?, și mi-am dat seama de percepția total greșită pe care o avem asupra fenomenului, cum ne batem cu pumnul în piept lăudându-ne perfecțiunea, și ne exersăm în același timp privirea de dezgust pe care o avem față de ceilalți. Nu știu dacă este noroc sau ghinion faptul că m-am născut cu „orientare corectă”, și habar n-am ce viață aș fi avut dacă n-ar fi fost așa, dacă părinții ar fi înțeles sau ar fi uitat că m-am născut.

A aparține în România mileniului III unei minorități sexuale este păcatul capital. Vrem democrație, dar nu înțelegem conceptul ei de bază: libertatea personală se întinde până acolo unde întâlnește libertatea altei persoane. Nu ai dreptul să i-o încalci, nu ai dreptul să-i spui cine, ce, sau cum trebuie să fie. Însă toți, la un loc, trebuie să acceptăm norme de conviețuire pe bază de toleranță.

Curtea Constituțională a României a dat aviz favorabil propunerii de revizuire a constituției, în urma solicitării a 3.5 milioane români de a se specifica în actul fundamental că numai un bărbat și o femeie se pot căsători. În momentul în care această petiție a început să circule, am crezut sincer că e o glumă. Apoi am văzut agresivitatea cu care biserica a invadat spațiul privat și spațiul școlii, pentru a strânge semnăturile. Am văzut manipulare, intoleranță, am văzut acea prostie de ev mediu pornită în vânătoarea de vrăjitoare. Am văzut acel măcel din SUA, generat de „scandalizarea” unui cetățean care a văzut doi bărbați sărutându-se. Nu știu dacă am prieteni din comunitatea LGBT, pentru că niciodată nu am considerat orientarea sexuală a cuiva ca fiind problema mea, sau un criteriu de a-mi alege prietenii. Dar știu că nimeni nu are dreptul să intervină în această zonă, a vieții private.

Urmăresc cu interes procesul intentat statului român de cuplul de homosexuali căsătoriți în Belgia, și îi admir pentru curajul de a-și recunoaște orientarea într-o țară în care încă ne e frică să spunem ce gândim, să pășim în afara rândului, să fim „altfel”, și în același timp să-și ceară drepturile.

De ce spun că intoleranța se învață în familie? Pentru că atitudinile față de ceva sau cineva se învață. Noi suntem cei care, din dorința de a atinge perfecțiunea, creștem monștri. Când încă se strângeau semnături pentru petiția de mai sus, am fost abordată ca să duc la grădinița unde colaborez listă de semnături și fluturași. Am refuzat instant, dar persoana a considerat că trebuie să mă „lumineze”, pentru că „greșesc”. Nu, nu greșesc. Dacă peste 15 ani copilul meu ar veni și mi-ar spune că orientarea lui nu este cea a majorității, asta nu înseamnă că din acel moment este orfan. Nu înseamnă că îl voi iubi mai puțin, că decade în ochii mei. Va rămâne copilul meu. Nu i-am dat naștere perfect și nu am pretenția să devină perfect, iar dragostea necondiționată înseamnă în primul rând acceptarea imperfecțiunilor.

Dacă inițiativa a 3.5 milioane de români care au impresia că lumea se învârte în jurul lor va duce la cheltuirea a 20 mil. euro pe un referendum (dacă se poate, câte 7eur la impozit în plus, pe CNP, că există lista), sper să nu mai dăm dovadă de lașitate civică și să ne ridicăm să spunem „ajunge”. Poate că nu ați avut curaj să nu semnați când popa v-a pus lista sub nas, însă mă rog să aveți curajul și prezența de spirit să luați atitudine la adăpostul secretului oferit de dreptul de vot în România. Toleranța este cuvântul cheie al viitorului, și nu ne permitem să ne jucăm cu el în actul fundamental al unui stat de drept, nu teocratic.

Ca să revin la articolul de la care am pornit, nu am nici cea mai mică idee cum e să aparții comunității LGBT și să nu ieși în niciun alt fel în evidență, la prima privire să fii un om ca toți ceilalți. Însă știu prea bine cum e să fii educat intolerant, să te transformi într-un bully pe această temă.

Dăm în paranoia în momentul în care vedem copiii că nu mai socializează offline, dar nu avem nici cea mai mică idee ce glume se fac pe seama celor care reușesc să își petreacă timpul în public cu un prieten. Unii au reale probleme – firi flegmatice, introvertite – în a se apropia de cineva. Iar când reușesc, devin carne de tun pentru „românii veritabili”, fii mândri ai semnatarilor de petiții, care, fără nicio problemă, îi încadrează la categoria gay/lesbiene și îi hărțuiesc constant. Ne-am pus niște ochelari de cal atât de mari, încât orice relație de prietenie între persoane de același sex este automat încadrată ca homosexualitate.

Așa că… nu-mi vorbiți de modele, perfecțiune, căutați în realitatea de zi cu zi, și vedeți ce monștri ascundem în spatele acestor scuturi! Este perfect să fii imperfect!