Am ales ca în „săptămâna Eminescu”, așa cum o celebrez de ani de zile pe blog, să vă aduc pe ecrane nu creații ale copiilor, cum v-am obișnuit, inspirate de opera genialului nostru poet, ci un articol care nu a văzut lumina tiparului în forma în care veți avea ocazia să-l citiți. Am colaborat acum câțiva ani la tehnoredactarea acestui text, iar impresia puternică pe care mi-a lăsat-o atunci se menține și astăzi. A fost publicat, într-o formă mult revizuită, cu titlul „Putere și opoziție în anul proclamării regatului” în numărul 81/2014 al revistei „Studii și articole de istorie”, și aparține distinsului prof.dr. Bogdan Teodorescu.
M-a impresionat atunci munca de cercetare depusă, multitudinea surselor abordate, corespondență, publicistică, și lucrări de istorie. Dar farmecul acestui articol nu stă în textul cursiv propriu-zis, ci în bogăția notelor de subsol, pe care vă recomand să le parcurgeți acolo unde sunt citate (numărul din text vă duce la nota atașată, iar numărul notei vă aduce „înapoi” de unde ați deschis paranteza). Sunt prezentate cu această ocazie personalitățile care apar în articol, astfel încât tabloul anului 1881 – anul în care România a fost proclamată Regat – să fie unul desăvârșit.
Pe această scenă politică, unde urcă, paragraf cu paragraf, mari nume ale istoriei noastre, se detașează Eminescu, cu o față a personalității sale mai puțin cunoscută publicului larg. Sunt sigură că, după lectura acestui articol, așa cum a ieșit de sub penița autorului, veți colora imaginea pe care o aveți despre poet, descoperind mai mult din latura sa umană. Fiind un articol de mari dimensiuni – acesta a fost unul din motivele pentru care nu a putut fi tipărit în această formă, am decis să îl public în două părți.
Îmi doresc ca omagiul pe care îl aducem în aceste momente poetului să fie reprezentat de răbdarea parcurgerii acestor texte. Întrebările și opiniile pot fi adăugate în secțiunea de comentarii, ele vor ajunge la autorul textului și vor primi răspuns.
Lectură plăcută!
Cronica unor zile istorice: România în anul proclamării regatului
prof.dr. Bogdan Teodorescu
În centrul Capitalei, la București, într-un spațiu saturat de monumente, atenția trecătorului este atrasă succesiv de două statui impresionante: un călăreț în atitudine marțială și o ființă înaripată, coborâtă parcă printre noi din înaltul cerului. Reprezentările în bronz și marmură trimit însă la două personalități binecunoscute, contemporane într-un timp bine delimitat al istoriei, la începuturile modernității românești, ai cărei stâlpi de neclintit au fost și au rămas.
Din perspectiva subiectului nostru, cel dintâi reprezintă puterea, pe care a și deținut-o vreme de 48 de ani, în termeni constituționali, în calitate de domn, Alteță Regală, și ulterior rege. A fost el, prințul străin, dorit de Divanele Ad-hoc încă de la 1857, garanția de stabilitate, peste interminabilele conflicte pentru tron ale preamultelor familii dinastice autohtone, și de posibilă susținere internațională occidentală pentru un stat tânăr și vulnerabil, cu vecini puternici și lacomi. Carol, căci el este călărețul războinic, era un franco-german, dintr-o ramură colaterală a dinastiei Hohenzollern, înrudit și cu casa Bonaparte (deci din două familii, una încă regală, cealaltă imperială), un ofițer cu serioase studi militare, preocupat toată viața să învețe istorie, și care, la 27 de ani împliniți, începea la Dunăre, într-o țară îndepărtată și necunoscută, cea mai mare aventură a vieții sale.[1]
Străin fiind, a fost primit cu destule rezerve, mult agravate și de marea diferență dintre lumea din care venea, stăpânită de reguli și comportamente îndelung exersate într-o civilizație seculară, și cea în care ajunsese, neașezată și abia desprinsă dintr-un spațiu unde legea fusese arbitrariul, și totul „era luat în ușor”. A fost nevoie de timp și de dureroase experiențe pentru ca omul acesta, care se declarase român în clipa în care pusese prima dată piciorul pe țărmul Dunării la Turnu Severin să rămână pe tron și să-și ducă la capăt misiunea asumată, după ce tot el spusese că nu-și înțelege noii conaționali, care „nici nu se lasă guvernați, dar nici nu pot să se guverneze singuri”.
A reușit totuși, într-o societate în care totul era de făcut, să reprezinte un model de precizie și rigoare, de lucru dus la capăt, de respect pentru răceala protocolară și pentru bunul simț, într-un cuvânt, să așeze lumea în schimbare în care poposise, pe temeiul regulilor și convențiilor civilizatoare.[2]
Și-a câștigat popularitatea târziu, după războiul ruso-turc care ne-a adus independența, dar și-a pierdut-o în vâltoarea altui război, când a pus ca niciodată onoarea și cuvântul dat înaintea rațiunii de stat, care îi cerea atunci și numai atunci să le încalce. Cu regele Carol am pășit deci într-un alt timp al istoriei noastre, cu destule lumini, dar și cu multe umbre, și din acest motiv, avem a-l așeza lângă poetul nostru național.
Cel de-al doilea numit mai sus, Mihai Eminescu, a creat în puținii ani care i-au fost hărăziți, o operă literară remarcabilă prin conținut și varietate, foarte apreciată încă din timpul vieții. Două personalități cu contribuții remarcabile la istoria culturii românești s-au exprimat la moartea sa astfel: pentru B.P. Hasdeu, Eminescu a introdus în poezia românească adevărata cugetare în fond și adevărata artă în formă [3], iar pentru T. Maiorescu forma limbii naționale și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi și va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.[4]
Biografia lui Eminescu evidențiază omul de geniu, dublat însă de un nonconformist, dispus mereu să asculte mai degrabă de chemarea sa interioară decât de norme și conveniențe unanim apreciate. A făcut studii liceale și apoi universitare în străinătate, de unde împotriva sfaturilor insistente ale lui Maiorescu, s-a întors fără vreo diplomă, dar cu una dintre cele mai întinse culturi din lumea românească. A fost slujbaș la stat sau în întreprinderi particulare (la mai multe publicații) și peste tot unde s-a aflat cinstea, corectitudinea, viziunea sa superioară s-au înfruntat implacabil cu necinstea, mediocritatea și incultura, și de fiecare dată Eminescu a fost învins. Boema de fiecare zi a vieții sale, în alternanță cu munca susținută, înalt productivă, l-au dus de multe ori la limita de jos a existenței, fie pentru că îi lipseau mijloacele, fie pentru că nu știa să le gestioneze.
Mereu perdant în lupta cu viața, într-o lume în care se simțea străin, admirat și hulit deopotrivă, Eminescu era, cum singur recunoștea, predispus prin felul său de a fi, de a vedea mai întotdeauna partea neîmplinită, răul, oriunde s-ar fi manifestat.
Toate acestea îl aduseseră în politică, și în publicistica militantă pe care și-o asumase asemeni unei misiuni, și unde la 1881 devenise cea mai puternică și vehementă voce a opoziției, atât împotriva liberalilor, al căror partid se afla la putere, dar nu de puține ori și împotriva regelui, care îi îngăduia, și ori de câte ori își încălcau principiile și erau tentați să se înțeleagă cu adversarii, și împotriva confraților conservatori.
Cei doi au trăit vieți complet diferite, iar în lumea care le-a fost cunoscută, era imposibil să se apropie. Dar așa cum am spus, activitatea publică a regelui Carol, de regulă împreună cu a politicienilor care au guvernat, a fost atent urmărită de Eminescu și a format ani de-a rândul o temă predilectă a editorialelor sale jurnalistice.
În această succintă cercetare ne-am propus să înfățișăm imaginea politică a României într-un segment semnificativ pentru ambele noastre personaje: primele șase luni ale anului 1881, timp al apogeului pentru fiecare dintre ei. Prin actul proclamării sale de către corpurile legiuitoare, și mai apoi prin încoronare, Carol devenea rege, îndeplinindu-și una din aspirațiile care îl aduseseră în urmă cu 15 ani în România. Nici Eminescu nu era însă mai prejos. La capătul unor strădanii repetate, după mai mulți ani, el publica succesiv în Convorbiri literare, la 1 februarie, 1 aprilie, 1 mai, Scrisorile I, a II-a și a III-a, capodoperele sale incontestabile, care împreună cu Luceafărul reprezintă punctul cel mai înalt al creațiilor sale artistice.
Pentru aceasta am folosit jurnalele și corespondența regelui,[5] și publicistica eminesciană de la ziarul conservator „Timpul”.[6]
În realitate, perioada aleasă, cum se va vedea, și pentru unul și pentru celălalt, a fost plină de încercări. Carol are de rezolvat chiar în zilele faste ale proclamării regatului și încoronării două crize guvernamentale și o sensibilă deteriorare a relațiilor cu Austro-Ungaria în chestiunea Dunării. În ce-l privește pe Eminescu, polemica îndârjită cu liberalii și cu „Românul” îl lasă singur chiar în propriul său partid și îi pregătește apropiata marginalizare.
Renunțând la detalii care ar fi încărcat demersul nostru, însușindu-ne numai în elementele lor esențiale biografia celor doi, încercarea noastră și-a dorit săi surprindă pe protagoniști mai ales acolo unde ei au contat cu adevărat, în spațiul public, locul unde regele și ceilalți deținători ai puterii decid, iar Eminescu „se întreabă și socoate”.
În 1881 Carol încheia al cincisprezecelea an al domniei sale sub o guvernare liberală, iar Eminescu lucra la publicația conservatoare „Timpul” unde ajunsese mâhnit și dezamăgit la sfârșitul anului 1877, după cele ce i se întâmplaseră la Iași. Aici se întorsese la sfârșitul studiilor berlineze, și fusese pe rând director al Bibliotecii centrale din capitala Moldovei, revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui, și redactor la „Curierul de Iași”, funcții din care fusese îndepărtat sau pe care le abandonase din motive cu totul exterioare prestației sale profesionale. [7]
Apărută în ultimul an al guvernării conservatoare (1871-1876) și întreținută din contribuțiile liderilor partidului, gazeta „Timpul” a devenit repede vârful de lance al opoziției în lungii ani ai prezenței la putere a liberalilor. De-a lungul timpului, redacția a trecut prin mai multe schimbări. Pe rând, Gh. Grandea, publicist și scriitor, T. Maiorescu și I. Slavici asumându-și conducerea. În toamna 1877, ultimul dintre cei de mai sus, rămas singur, l-a chemat în ajutor pe Eminescu, care la rândul său l-a adus pe Caragiale. Vreme de trei ani (1878-1880) ei au lucrat împreună, echipa desfăcându-se la un moment dat, mai întâi prin plecarea lui Slavici, tentat de un post de profesor de limba română și geografie la Școala normală de la azilul „Elena Doamna” din București. Din acest moment încolo și pe toată durata anului 1881, răspunderea gazetei și de multe ori scrierea ei zilnică au căzut în seama lui Eminescu, care a fost promovat redactor șef.[8]
O evocare caldă a acelor ani se datorează lui Slavici, care i-a cunoscut bine strădaniile. Departe de a avea atitudinea unui șef, marele poet scria singur aproape întreaga publicație. Autor de editoriale, reportaje parlamentare, comentarii politice de multe ori inspirate de articole din presa străină, traduse cel mai adesea integral, făcând apoi corectura și stabilind paginația. „În redacție, la o masă lungă plină de ziare, lucra absorbit ceasuri întregi, vara numai în cămașă și pantaloni, cu mâinile pline de cerneală violetă și cu fața obosită”. Același autor ne înfățișează programul său zilnic: între 10 dimineața și 4 la amiază era la ziar, și apoi la birt economic unde lua masa zilnic; după ce aceste activități erau încheiate, era greu să știi dacă doarme sau e treaz, scrie, citește, sau stă de vorbă – marea sa slăbiciune. Deși mai putea fi văzut și în cafenele, unde uneori zăbovea până spre miezul nopții, îi plăcea să stea acasă și să primească la o cafea eventualii interlocutori. Articolele de la „Timpul” erau aici scrise, citite cuiva, și abia după ce afla părerea ascultătorilor, le transcria și le trimitea la tipar.[9]
La 1881 România încheia mai mulți ani dominați de succese, cu deosebire în planul relațiilor sale internaționale, și părea a trăi un moment euforic. Războiul ruso-turc și Congresul de la Berlin consacraseră independența și suveranitatea României, chiar dacă atunci se făcuseră dureroase compromisuri, iar noul statut al țării avusese prețul său, mereu amintit de Eminescu.[10] Așa se explică de ce recunoașterea internațională venise treptat, mai întâi din partea Austro-Ungariei, Rusiei și Imperiului Otoman, în același timp cu atribuirea titlului de Alteță regală lui Carol, și cu încorporarea Dobrogei, Deltei Dunării și insulei Șerpilor (septembrie-octombrie 1878), dar și cu pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei. După modificarea articolului 7 din Constituție și răscumpărarea căii ferate Roman-Vârciorova (1879), în februarie 1880, Germania, Franța și Marea Britanie procedaseră asemenea celorlalte mari puteri. Anul nu se încheiase însă înainte de semnarea la Sigmaringen a unui pact de familie prin care în perspectiva apropiată a proclamării regatului, discutată de primul ministru Ion Brătianu la Berlin (2/14 martie 1880), dar nu și la Viena (15/27 martie), știută fiind aprehensiunea Austro-Ungariei față de creșterea prestigiului internațional al României, era reglată succesiunea lui Carol, care nu avea urmași, în favoarea lui Ferdinand, nepotul său, fiul fratelui Leopold. [11]
Abia încheiate aceste formalități, viața publică din România a intrat în dezbaterea altui subiect, legat de rezoluțiile Comisiei Europene a Dunării. În primăvara 1881 sesiunea ordinară a acestei instituții europene, care funcționa din 1856, pusese în dezbatere un anteproiect de regulament al navigației și poliției fluviale pentru sectorul cuprins între Porțile de Fier și Galați, care prevedea în acest scop constituirea unei comisii mixte alcătuite din riverani și Austro-Ungaria, care nu avea această calitate în zona respectivă, dar care pretindea conducerea, asigurându-și astfel preponderența, cu încălcarea suveranității celorlalte state, atât pe fluviu cât și în porturi. [12]
Motive economice și politice făcuseră chestiunea foarte delicată și opiniile pro, dar mai cu seamă contra poziției austro-ungare vor domina dezbaterile în tot cursul anului 1881. În această situație, România se afla în fața unei dileme, care a tulburat constant bucuria casei princiare și pe politicienii aflați în funcții de decizie. Cum puteau asocia punctul de vedere atât de limpede exprimat încă din 1880, refuzul Comisiei Mixte și susținerea de drepturi depline numai riveranilor, în concordanță perfectă cu noul statut politic al României independente și suverane, cu tendințele hegemonice ale monarhiei dualiste, într-o situație de certă apropiere de Rusia țaristă, prefigurând de altfel înființarea alianței celor trei împărați (Rusia, Germania Austro-Ungaria) în iunie 1881.
Pe scena vieții politice românești ultimii ani încheiaseră procesul de constituire a celor mai importante partide, succes important al tinerei noastre democrații. Mai întâi liberalii în mai/iunie 1875, prin „coaliția de la Mazar-Pașa” care gravita în jurul grupului radical condus de Ion Brătianu[13] și ulterior conservatorii (februarie 1880)[14], inițial împreună cu junimiștii (Titu Maiorescu și P.P. Carp), care însă relativ repede și în legătură cu alegerea drept președinte a lui Lascăr Catargiu se vor îndepărta de restul partidului și se vor apropia de liberali. Aprecieri unanime consideră că liberalii reprezentau burghezia, nu în ultimul rând cea deținătoare de funcții, iar conservatorii, pe mari proprietari funciari.
Progamele celor două grupări politice s-au definit în timp în anii anteriori lui 1881, și abundă în generalități. Cert este însă că cei dintâi preconizau o largă reformare a societății după model occidental, în vreme ce ceilalți erau tradiționaliști și evoluționiști. În legătură cu forma de stat liberalii au fost inițial republicani, pentru ca după proclamarea independenței să-și schimbe convingerile, devenind cel puțin în vorbe monarhiști, câștigând astfel încrederea domnului. În timp au rezultat de aici mari frustrări, conservatorii, monarhiști convinși dintotdeauna, au încetat să se mai bucure de susținerea lui Carol, și au pierdut alegerile din 1879 și implicit guvernarea pe termen lung. Dar nici în tabăra liberală lucrurile nu stăteau mai bine. Uniți în anii 1876-1879, câștigaseră războiul, independența, și implicit alegerile. Dar varii motive fărâmițaseră partidul, alimentând câteva dizidențe în conflict cu I. Brătianu și gata să pericliteze stabilitatea țării. [15]
Parlamentul, ales în urmă cu doi ani, era un spațiu de dezbatere, dominat de câțiva mari oratori (M. Kogălniceanu, T. Maiorescu, P.P. Carp), tributar însă intereselor de partid, de cele mai multe ori drapate într-o frazeologie demagogică. Lupta din corpul legislativ se prelungea în presă, în zeci de ziare, cele mai multe efemere, controversele politice fiind la ordinea zilei, în principalele publicații ale partidelor: „Românul” lui C.A. Rosetti[16], tovarășul lui Ion Brătianu, președinte al Adunării, ministru de interne și deși republican, printre favoriții lui Carol I în acei ani și desigur publicația conservatoare „Timpul”, al cărei redactor șef era Eminescu. În 1881 între cei doi promotori s-a dezvoltat o polemică fără menajamente, virulența extremă de sorginte pamfletară fiind, s-o spunem, de partea marelui poet care pare a avea tot timpul o antipatie nestăpânită împotriva oponentului său a cărui origine străină, studii incomplete și incompetență, asociate cu noua lui credință monarhică, sunt demascate în fiecare articol.[17]
Spre cinstea sa, C.A. Rosetti nu a răspuns întotdeauna cu aceeași monedă, mărturii de epocă sugerează că își începea ziua citind articolele lui Eminescu,[18] iar mai târziu, după ce boala poetului a devenit publică, se pare că l-a compătimit sincer.[19]
Nu trebuie însă să ne facem iluzii. Dezbaterile despre România modernă și atacurile reciproce din presă între cele două partide interesau o masă relativ restrânsă de cititori (dintre care, o parte, lumea „Nopții furtunoase” a lui Caragiale, la 1879 silabisea cuvintele tipărite și le dădea înțelesuri bizare), câtă vreme votul era încă cenzitar, iar majoritatea populației analfabete. Și totuși, reluând astăzi, după mai bine de 100 de ani textele eminesciene, nu putem să nu remarcăm coerența, limpezimea desăvârșită a expresiei, puterea argumentației chiar în susțineri nevalidate de mersul ulterior al istoriei, chiar și atunci când floreta abil mânuită într-o dispută elegantă era pe neașteptate înlocuită cu bâta, cu care după ce s-au spart oalele se mărunțesc la grămadă și cioburile.
Aspectul oarecum paradoxal al acestei dispute este că atacurile anti-liberale din „Timpul” survin într-un moment în care cele două tabere par a se fi înțeles, iar unii conservatori sunt dispuși în preajma proclamării regatului chiar să se alăture oponenților lor. Este de altfel și motivul pentru care, rămas singur și din ce în ce mai înverșunat în această campanie, Eminescu va pierde în primele zile ale anului 1882 poziția de redactor șef și deși va continua să scrie și să publice în același spirit, este clar că poziția sa intransigentă a fost dezavuată de liderii conservatori.
Limite firești ale spațiului publicistic ne-au obligat să ne oprim doar la câteva din marile evenimente politice ale anului 1881, pe care le vom urmări în mărturiile directe ale suveranului, în pozițiile exprimate de liberali (la guvernare) și în comentariile politice ale lui Eminescu.
Vom începe totuși cu un articol antedatat (februarie 1880) cu care gazetarul de la „Timpul” își prezenta opiniile în succesiunea primului program conservator al lui Mihalache Costache Epureanu, „Studii asupra situației”[20], chintesența poziției sale în câteva din cele mai sensibile chestiuni ale momentului.
Mai întâi, într-o introducere Eminescu definește programul politic drept o profesiune de credință corespunzătoare unor aspirații generale adaptate însă instituțiilor existente, iar progresul este considerat a fi o legătură naturală între trecut și viitor, inspirată din tradițiile trecutului care înlătură inovațiile improvizate și aventurile hazardate. Poetul e convins că raționalismul occidental a pătruns în societatea noastră fără o reacțiune adevărată, care a favorizat incultura și spiritul bizantin, care au pătruns în formele noi ale civilizației apusene, locul libertății și muncii luându-l vorbele goale.
Întorcându-se la evenimentele recente, precum independența, Eminescu dezvoltă concepția sa potrivit căreia actul recunoscut la Berlin n-a fost „un copil găsit”, ci un „prinț care dormea cu coroana și sceptrul alături”. De fapt toate atributele ei fuseseră câștigate încă de Cuza, iar „tot ce s-a făcut după 1866 a îngreunat situația, adăugând unor mari cheltuieli și jertfe de sânge, condiții mai mult decât costisitoare”. Îngăduința regală arătată partidelor care au confiscat puterea țării legale este cauza principală a scăderii noastre economice și politice. Dacă marele poet susține domnia ereditară ca o garanție a statului, el face imediat observația că cei consultați pentru a da stabilitate regimului parlamentar, sunt armata de funcționari care se așează între coroană și popor, o categorie neproductivă, coruptă și incultă. Într-o formulă sintetică Eminescu afirmă că gruparea politică pe care o reprezintă (conservatorii) pretinde ca formele nou introduse în stat să aibă un conținut real. Totodată, tovarășii lui ideologici doresc să păstreze libertăți și instituții, dezvoltându-le față de un curent care le discreditează prin abuz și împingere în absurd. Înarmat astfel, Eminescu era pregătit pentru marea bătălie a anului 1881. Spre a concluziona anul care urma, ar fi trebuit să fie, cum a și fost, anul proclamării Regatului, dar contextul politic intern și internațional nu era nici pe departe favorabil. Liberalii aveau o majoritate confortabilă în Parlament, dar era de bănuit că grupările dizidente și posibilii republicani din convingere (și ce ne face să nu credem că și premierul se afla printre ei) ar fi putut complica actul schimbării formei de stat. Nici în afară nu era mai bine. Chestiunea Dunării adâncea conflictul cu Austro-Ungaria, care înțelegând că independența și Regatul ar fi consolidat pozițiile României, avea motive suficiente pentru a se arăta reticentă. În relații proaste cu Rusia, și în ceartă cu monarhia dualistă, țara noastră se găsea din nou singură și izolată, ieșirea din această criză solicitând, cum bănuia și Eminescu, alte compromisuri și un alt preț.
În același spațiu, Carol știa că proclamarea regatului este iminentă și stabilea și data la 10/22 mai, aniversarea a 15 ani de la actul istoric al instalării sale pe tronul Principatelor.[21]
Conservatorii, și în special Titu Maiorescu, considerau că în acest moment apropierea de Austro-Ungaria este oportună, punct de vedere limpede exprimat și într-un articol apărut la începutul anului în publicația „Deutsche Revue”, bine apreciat și de Carol, și de tatăl său Karl-Anton.[22]
După ce a apărut în traducere în „Timpul” Eminescu a publicat mai multe articole (20, 23, 27 ianuarie), în care și-a nuanțat poziția, susținând doar dreptul lui Maiorescu la opinie, „pe care și-o poate pune în acord cu ceilalți”, și nicidecum că punctul de vedere al liderului junimist ar coincide cu cel al partidului. Încă odată marele poet se arăta astfel adeptul unei politici de echilibru, de prevedere, și de patriotism.[23]
Din păcate, tendințele hegemonice ale imperiului bicefal în chestiunea Dunării, afirmate de mai multă vreme, au produs nemulțumiri și o stare de neliniște și în România. Încă la 4 ianuarie Eminescu reproducea o corespondență politică în care prezenta pe larg atitudinea țării noastre în acest subiect[24], a cărei consecință ar fi putut fi un conflict cu Austro-Ungaria, de care chiar se temeau autoritățile acestei țări, după cum notifica ambasadorul nostru la Viena, I. Bălăceanu.[25] De la politica externă, „Timpul” trece repede la afacerile noastre interne. După decesul neașteptat al lui M.C. Epureanu (septembrie 1880), șefia partidului conservator fusese preluată de Lascăr Catargiu, ocazie folosită de ziarul lui Rosetti pentru a evidenția lipsa de capacitate și de inteligență a noului lider. Era ocazia potrivită pentru Eminescu să deschidă campania antiliberală a anului. Elogiindu-l pe liderul conservator pentru înțelegerea sa superioară în ce privește interesul public, marele poet afirma că el „n-a răscumpărat drumuri de fier, n-a avut Basarabii de cedat, nici străini de împământenit”. „Mintea lui clară și inima dreaptă” sunt opusul „oratoriei goale a Flevilor”, „încercărilor stilistice ale Caradalilor”, sau inculturii lui Costinescu, care, deși a a avut posibilitatea să facă studii, „s-a ocupat numai cu vânarea funcțiilor bănoase”[26]. Nici bătrânul Brătianu (premierul avea pe atunci 60 de ani) nu scapă din această enumerare, Eminescu reproșându-i nu lipsa diplomelor, ci pretenția de a le ști pe toate. Este începutul atacurilor directe la adresa câtorva liberali, care se vor repeta în zeci de articole de-a lungul anului. Trecem peste magistrala execuție a unui plagiator, I. Crăciunescu, doctor în litere și profesor la Universitate (14 ianuarie 1881) și ne oprim la lecțiile de istorie națională pe care Eminescu le dă colegilor de la „Românul” îndreptându-și întreaga simpatie asupra lui Matei Basarab, a cărui domnie o considera exemplară.[27]
La jumătatea lui ianuarie 1881, Carol se arăta neliniștit de lipsa de rezultate a Camerei „n-a votat nimic” (17/29 ianuarie), dar mulțumit de bugetul „echilibrat” (19/31 ianuarie)[28] și se exprima la adresa a două legi, a învățământului, [29] în proiectul lui Vasile Conta, „prea lungă”, „n-are șanse în actuala sesiune”, și a minelor, „nepractică și prost redactată” (20 ianuarie/1 februarie)[30]. Totuși în pline pregătiri pentru proclamarea regatului, cu o zi mai devreme, Carol nota, după Brătianu, că „guvernul ar mai putea funcționa o vreme”[31]. Ulterior se vor aduce clarificări și se vor devoala și gândurile primului-ministru.
Până la sfârșitul lunii, Eminescu se ocupă de un caz de delapidare la Ministerul de Finanțe, și se arată neîncrezător că vinovații vor fi pedepsiți, „influențele oamenilor zilei sunt prea puternice ca să fie făcută o cercetare serioasă în justiție” (28 ianuarie)[32]. În fine, cercetat și de Eminescu, bugetul apare într-o altă înfățișare decât cea descrisă de liberali. Contestând teoria „grelei moșteniri” conservatoare în seama căreia guvernanții momentului puneau toate relele (deficit, împrumuturi, impozite). Eminescu demonta cu ajutorul unor surse oficiale de la Ministerul Finanțelor și Curtea de Conturi, minciuna unui buget în care veniturile sunt minuțios egale cu cheltuielile, dovedind că doar pentru anul în curs (1881) deficitul se ridică la 27 milioane de lei.[33] În context, într-un alt articol, el dezvoltă teoria de multe ori reluată potrivit căreia sporul populației românești este din ce în ce mai mic, consecința politicii de impozite care diminuează puterea și constituția fizică a neamului. Studii demografice ulterioare au probat însă creșterea demografică explozivă din acei ani, cu deosebire în lumea rurală de la sud de Carpați.[34]
Luna februarie s-a dovedit agitată pentru I. Brătianu și guvernul liberal. Apropiindu-se proclamarea regatului și adâncindu-se neînțelegerile din partid, inclusiv în chestiunea statutului Dunării, primul ministru s-a gândit mai întâi la un nou cabinet de coaliție cu conservatorii, dealtfel dorit și de Carol I. Încă din ianuarie Brătianu s-a întâlnit cu P.P. Carp, propunând trei ministere (din cele șapte), imediata dizolvare a Camerei după adoptarea bugetului și constituirea unui nou executiv. Informat, Titu Maiorescu a condiționat reușita înțelegerii de acceptul șefului conservator, Lascăr Catargiu. Ulterior însă la club s-a cerut și un aviz al întregului partid, (24 ianuarie/5 februarie) reprezentat de comitet, ceea ce echivala cu un refuz[35]. Reluată și în martie, chestiunea guvernului de coaliție la data proclamării regatului a căzut definitiv.[36]
Grijile lui Brătianu sporesc și datorită unei amenințări cu demisia a lui Vasile Boerescu, în contextul chestiunii Dunării, subiect pe larg comentat de Eminescu.[37] În fine, „administrația nu merge”, și în două rânduri Carol își exprimă nemulțumirea față de ministrul Teriachiu[38]. Mai stârnesc atenția suveranului în februarie proiectul de lege a învățământului elaborat de V. Conta, pe care îl primește în audiență[39] și procesul de la Leipzig, care anula răscumpărarea căilor ferate.[40] Peste obositoare agitații protocolare (vânători, baluri, primiri de ambasadori și decorații), Carol este profund intrigat de „o poznă copilărească” a lui Wilhelm, fratele lui Ferdinand, ambii nepoții săi, comunicată presei și în consecință notorie, iar scrisorile către rudele cele mai apropiate (tatăl și sora, Maria de Flandra) arată cât era de preocupat de acest incident, care arunca o umbră asupra casei de Hohenzollern, tocmai în preajma serbărilor regatului[41].
Ce găsim în „Timpul” despre cele de mai sus. În două articole succesive (11 și 12 februarie) Eminescu combate concepția lui Conta, potrivit căreia clasicismul școlii românești ar trebui înlocuit cu utilitarismul și liberalizarea accesului femeii la universitate. Argumentele contrarii ale poetului au în vedere comunitatea noastră de cultură cu Europa civilizată și efectele, considerate dezastruoase în plan social, ale emancipării universitare a femeilor. Proiectul revoluționar al lui Conta nu a trecut de Parlament, dar a lansat[42] o dezbatere concretizată zece ani mai târziu, prin legile Poni-Haret; dar poziția lui Eminescu raportată la timpul în care a fost rostită, mi se pare corectă. Societatea românească avea alte probleme, înaintea celor atât de timpuriu rezolvate de Vasile Conta.
Procesul de la Leipzig îi îngrijorează deopotrivă și pe rege și pe poet. După ce la 7/19 februarie Carol constată că răscumpărarea Căilor Ferate creează probleme României, doar două zile mai târziu aprecia decizia tribunalului drept ceva platonic, iar pe 11/23 februarie afirma că „chestiunea nu ne mai atinge”.[43]
Dacă regele s-a liniștit repede, Eminescu se dezlănțuie și incriminează drept „oneros” aranjamentul în care ar fi implicați Emil Costinescu (despre care spunea mereu că are doar patru clase primare și un curs de violoncel), director la BNR, Carol însuși și prietenul său I. Brătianu (14, 15, 18, 22 februarie). „Manipulațiunile Majestății sale regele drumurilor de fier, D. Stroussberg”, sunt amintite și într-un articol în care se comentează ironic demisia anunțată și apoi retrasă a lui Vasile Boerescu, despre care amănunte se vor afla ulterior.[44] Fără a intra în detalii care depășesc cadrul discuției de față, trebuie spus că răscumpărarea căilor ferate (1879) în consecința căreia s-a așezat procesul de la Leipzig (1881), a fost contestată foarte dur de opoziția conservatoare, desigur din motive care țineau nu numai de preț, considerat prea mare, dar și de riscurile preluării în sectorul public al unei întreprinderi particulare (aproape o naționalizare). În perspectiva timpului însă avantajele răscumpărării, nu doar în plan economic dar și politic, s-au dovedit excepționale, ceea ce au subliniat la acea vreme personalități de talia lui Ion Ghica și Spiru Haret.[45]
Luna februarie se încheie pentru Carol cu o ședință de guvern la care se discută chestiuni financiare (26 februarie/10 martie)[46] și se propun proiecte de lege cărora a doua zi primul ministru de dă citire în Parlament, adăugând-o și pe aceea a acoperirii cheltuielilor liniei Ploiești – Predeal, care funcționa de la 1 decembrie 1879 și care era administrată de o direcție autonomă a Ministerului Agriculturii, Comerțului și Lucrărilor Publice.[47]
Note:
[1] Cronologia alegerii și mai apoi a legitimării și proclamării noului domn este îndeobște cunoscută. La 14/26 martie 1866, I. Brătianu și I. Bălăceanu propuneau o candidatură a sa guvernului de la București. Istoria românilor, vol VII, tom I, București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 555. La 19/31 martie, Brătianu era primit la Dusseldőrf de prințul Carol, care n-a dat un răspuns categoric în favoarea ofertei, dar locotenența domnească și guvernul au anunțat noua candidatură și desfășurarea unui plebiscit (2-8/14-20 aprilie, Ibidem). Bismarck îl îndemnase pe Carol să accepte coroana, împotriva rezervelor tatălui său, în vreme ce, dacă împăratul francez Napoleon al III-lea nu s-a arătat încurajator, doamna Cornu, prietena sa din copilărie, i-a scris o scrisoare în care îl îndemna să meargă în Principate. Epistola sa primită de destinatar pe 19 aprilie/ 1 mai, în ziua în care Brătianu și Carol Davila soseau și ei la reședința prințului, cel din urmă arătându-i lui Carol o hartă cu Principatele Române, dar și a teritoriilor vecine: Transilvania, Banatul, Bucovina și Basarabia, locuite de români. A doua zi se comunica drept „afacere hotătâtă” aceptarea tronului, Ibidem. La 1/13 mai Carol era proclamat „principe ereditar al României”, iar la 10/22 mai, sosit în țară, depunea jurământul în fața națiunii. Ibidem, p. 558.
[2] „Personal, prototipul ordinii și exactității, devenit principele unei țări în care totul era în dezordine și fără stavilă, dar genial… el, în care totul era temperat și logic, se punea în fruntea unei națiuni în care și astăzi există cele mai mari contraste”. Răspunzând mai apoi întrebării cum a reușit să se impună, a spus: „Prin aceea că a putut suporta, aștepta și suferi, mai mult decât oricare alt muritor”. Mite Kremnițz, Regele Carol al României, un simbol al vieții, București, Editura Stabilimentului de Arte Grafice Universala, 1903, p. 8-9.
[3] B. P. Hasdeu, în Revista nouă din 6 iulie 1889, după P. Vintilă, Eminescu – roman cronologic, București, Cartea Românească, 1974, p. 794.
[4] Titu Maiorescu, Critice, București, Editura pentru Literatură, 1966, p. 474.
[5] Cunoscute încă din timpul vieții autorului, Memoriile regelui Carol I al României, patru volume, (1866-1881), au fost republicate de Stelian Neagoe la editurile bucureștene Scripta și Machiavelli în anii 1992-1994; volumul I al Jurnalului lui Carol I, referitor la perioada 1881-1887 a apărut la Iași, în editura Polirom, sub îngrijirea lui Vasile Docea în 2007; din corespondența regelui, înregistrată în fondul Casa Regală de la Arhivele Naționale Istorice București, s-au aflat în Germania. Sorin Cristescu a publicat două volume de documente: Carol în corespondența particulară 1878-1912, București, editura Tritonic, 2005, și Scrisorile regelui Carol I în arhiva din Sigmaringen 1878-1905, București, editura Paideea, 2011.
[6] Publicată integral în M. Eminescu, Opere, XII, București, Editura Academiei R.S.R., 1985.
[7] Eminescu a fost subiectul predilect al multor autori, o selecție adunând câteva lucrări repezentative, cuprinde clasica Viața lui Mihai Eminescu de G. Călinescu, apărută în 1932, și reeditată ulterior de mai multe ori, apoi G. Munteanu Hyperion, vol I., Viața lui Eminescu, București, editura Minerva, 1973, și D. Murărașu, Mihai Eminescu, viața și opera, București, editura Eminescu, 1983. Scriitorul Petru Vintilă a tipărit un roman cronologic Eminescu, la editura Cartea Românească, 1974, cu meritul de a fi adunat informațiile esențiale ale biografiei marelui poet. După ce a fost personaj principal în volume de literatură la E. Lovinescu (Bălăuca, roman, 1935 și Mite, roman 1936) și Cezar Petrescu (Luceafărul, 1935, Nirvana, 1936, și Romanul lui Eminescu, I, II, 1938), el reapare în aceeași ipostază la Florina Ilis, Viețile paralele, București, Cartea Românească, 2012.
[8] În vremea lui Eminescu, „Timpul” apărea zilnic, iar încă de când era condusă de Grandea, gazeta dezvolta și un compartiment literar, cu colaborări dintre cele mai prestigioase (Slavici, Caragiale, Al. Odobescu – prozatori, dar și poeți precum Al. Macedonski și V. Alecsandri), precum și numeroase traduceri. Vezi Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, editura Academiei R.S.R., 1979, p. 350-352.
[9] G. Călinescu, op.cit., p. 289, care reia un text din Ion Slavici, Amintiri, unde Eminescu este evocat la serbarea de la Putna , la Viena, în relație cu conservatorii, cu Alecsandri și Caragiale, sau în anii săi bucureșteni.
[10] Într-un ciclu de lecții la Universitatea din București, reunită sub titlul Politica externă a României sub Carol I, Institutul de Arte Grafice S.A., 1923, p. 322-323, N. Iorga observa că, deși desfășurat la Berlin, la congresul de pace, cancelarul Bismarck, „samsarul onest”, făcuse statornicului său aliat, Austro-Ungaria, cele mai mari concesii, „nu în ultimul rând Dunărea îi fusese atribuită, iar România rămăsese ce fusese până atunci: un vasal independent la Dunărea de Jos care nu-i aparținea. Pentru aceasta luptaseră Rusia și România la 1877, și pentru aceasta între unii și alții se crease o dușmănie de moarte.”
[11] Și totuși prezența în România a lui Leopold și a celor doi fii ai săi între care unul era chiar Ferdinand, la încoronarea lui Carol, nu lasă să se întrevadă, atât cât ne îngăduie jurnalul acestuia, că el era deja cel preferat. De altfel într-o scrisoare către Karl-Anton din 2/14 februarie 1881 acesta îi cere să ia copiii de la Düseldorf unde sunt prea mult în centrul atenției. „Aici se aud deja voci care ar vrea să vadă un ofițer român de stat major pentru a-i învăța pe nepoții mei limba și istoria României”. Să-i fi fost greu lui Carol să aleagă între copii fratelui său sau să fi păstrat un gând ascuns că totuși mai devreme sau mai târziu va avea un moștenitor direct? S. Cristescu, Scrisorile regelui Carol I, p. 91-92.
[12] Sesiunea Comisiei Europene a Dunării s-a încheiat la 4 ianuarie 1881 fără a se fi ajuns la un acord asupra statutului Dunării în aval de Porțile de Fier, în centrul acestei probleme aflându-se conflictul dintre Austro-Ungaria și România, în timp ce divergențele între Imperiul Habsburgic și cel Rus se estompau treptat în noua conjunctură în care Petersburgul recunoscuse calitatea de stat riveran Austro-Ungariei în regiunea incriminată și își dăduse acordul pentru președinția Comisiei Mixte. În contra partidă, diplomația vieneză a fost de acord ca malul stâng al brațului Chilia să aibă un tratament special, evident în favoarea Rusiei. C. Rădulescu-Zoner, Dunărea, Marea Neagră și Puterile Centrale, Cluj Napoca, Ed. Dacia, 1984, p. 108-111.
[13] Istoria Românilor, VII, Tom II, p. 151.
[14] Constituirea Partidului Conservator se făcuse prin înființarea unui club a cărui conducere după statute avea să fie Comitetul dirigent al partidului. Protejarea proprietății mici, armonia între „proprietary și muncitori agricoli”, „sfințenia obligațiilor” etc. Și în afară „o politică modestă și chiar respectuoasă către toate puterile dar demnă și stăruitoare”. Titu Maiorescu, Istoria politică a României, București, Humanitas. 1994, p. 117. Șeful junimiștilor, Petre P. Carp, nu s-a afiliat acestui program și nu a intrat în comitet. Ulterior, i se vor alătura și ceilalți membri ai acestei grupări, care nu doreau impulsionarea proclamării Regatului, și erau categoric împotriva prezenței lui Lascăr Catargiu la șefia partidului. A. Iordache, Originile conservatorismului politic din România, București, Ed. Politică, 1987, p. 302-303.
[15] A. Stan, Putere politică și democrație în România, 1859-1918, București, Albatros, 1995, p. 146.
[16] „Românul” era o gazetă politică și literară, de orientare liberală, care a apărut din 1857 până în 1905, cu două intermitențe, cea mai lungă, din iulie 1864 până în martie 1865. Până în anul morții (1885), publicația a fost condusă de cel care a înființat-o, C.A. Rosetti. După 1866 discursul politic al redacției a oscilat între atacuri vehement antimonarhice și o poziție moderată, mai cu seamă după preluarea puterii de liberali în 1876. În anul înfruntării cu Eminescu declinul gazetei era evident, atât sub aspectul conținutului articolelor, cât și sub cel al organizării. Dicționarul literaturii române…, p. 746-747.
[17] Incertitudinile asupra originii lui C.A. Rosetti plecau de la tatăl său, Al. Rosetti, cu o genealogie mai degrabă necunoscută. Mama însă provenea dintre Obedeni, una dintre cele mai importante familii boierești din Oltenia, așa că deși a fost considerat un purtător de cuvânt al burgheziei liberale, legăturile sale materne duceau mai degrabă spre clasa marilor proprietari funciari și a vechii aristocrații românești (M.S. Rădulescu, Elita liberală românească. 1866-1900, București, 1997, Editura All, p. 97-98.). Studiile începute acasă se continuaseră la Colegiul Sf. Sava București și apoi la Collège de France, de unde însă C.A: Rosetti venise fără nicio diplomă (Ibidem, p. 118). Demonizarea lui C.A. Rosetti era totuși simbolică, omul politic liberal fiind în același timp demagogul prin excelență, și străinul ce facilitează intruziunea alogenă în comunitatea națională. I. Stanomir, Spiritul conservator. De la Barbu Catargiu la N. Iorga, București, Curtea Veche, 2008, p. 151.
[18] M. Bucur, C.A. Rosetti, București, 1970, Ed. Minerva, p. 414.
[19] „Aflăm cu sinceră părere de rău că D. Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tânăr plin de talent și înzestrat cu geniu poetic, a căzut grav bolnav.
Sperăm că boala sa nu va fi decât trecătoare și că în curând vom anunța deplina sa însănătoșire”. Ibidem, p. 428.
[20] Programul lui Manolache Costache Epureanu a fost publicat în „Timpul” pe 16 februarie 1880, iar articolul în cinci părți scris de Eminescu a apărut în cinci numere consecutive ale aceleiași publicații, în 17, 19, 21, 22 și 24 februarie 1880, în M. Eminescu, Opere, XI, p. 17-30. Pe larg, despre viziunea marelui poet asupra societății românești, la I. Stanomir, op.cit., p. 147-155.
[21] Într-o audiență la rege, în 11/23 ianuarie, primul ministru se arată de acord cu această zi. Carol I, Jurnal, p. 45; Memoriile regelui Carol I, III, p. 376.
[22] În contextul divergențelor din Comisia Dunării T. Maiorescu evocă împrejurările de la începutul anului 1881 când în articolul cu pricina, „presimțind formarea Triplei Alianțe”, indica alipirea României la Puterile Centrale, „ca cea mai sigură politică în condițiile date.” Dacă Rusia își manifesta, după ce reprimise Basarabia, o politică pan-slavistă, țării noastre „nu-i rămânea decât să-și caute sprijinul existenței sale naționale în sfera de acțiune a poliglotei Austrii.” Articolul lui Maiorescu a fost imediat republicat în „Timpul” și pentru „polemică” în „Românul”, care începea seria replicilor cu afirmații de genul „sau muscali, sau austro-unguri, dar români niciodată”. T. Maiorescu, Istoria politică, p. 118-119. La club mai întâi și apoi la comitet autorului i se fac imputări considerându-se, după opiniile exprimate, că articolul nu ar fi trebuit publicat fără avizul conducerii. Totuși Th. Rosetti, G. Păncescu și G. Triandafil îl susțin. Ibidem, p. 121. Vezi și Idem, Însemnări zilnice, II, în ediția Rădulescu-Pogoneanu, București, Ed. Librăriei Socec S.A., fa, p. 4-5. În scrisoarea lui Karl-Anton din 4/16 ianuarie 1881 se evidențiază articolul lui Maiorescu, citit imediat după apariția sa. Făcând observația că membrii partidului junimist sunt pentru o apropiere de Austro-Ungaria, se sugerează ca aceasta ar fi „o mare înlesnire spre a duce vreodată la cârmă Partidul Conservator”. Memoriile regelui Carol, IV, p. 373-374.
[23] „Bizantinii de la Românul”, 20 ianuarie 1881, „Domnul Maiorescu a examinat niște ipoteze viitoare… și la un pericol ce s-ar putea ivi a arătat și modul de scăpare, tot așa de ipotetic ca și pericolul.”, M. Eminescu, Opere, XII, p. 36-38. „Între variile acuzări…” 23 ianuarie 1881, Ibidem, p. 42-43. „Românul continuă a se ocupa…”, 23 ianuarie. „Partidul Conservator lasă fiecărui membru al său să-și aibă cugetarea proprie, fără să se formuleze astfel programul său de politică externă”, Ibidem, p. 46-47.
[24] Articolul reprodus atrage atenția că servindu-se de această problemă, opoziția caută să răstoarne guvernul cu orice preț. Cum România a declarat că va persista în opoziția sa față de toate puterile, a ajuns practic în opoziție cu Europa. Cum politicienii noștrii nu au învățat și nu au iertat nimic, li se atrage atenția că țara nu se mai află sub garanția marilor puteri și că vor suporta consecințele acestei politici. Cestiunea Dunării, 4 ianuarie 1881, Ibidem, p. 19.
[25] La 19/31 ianuarie Ion Bălăceanu anunța din Viena că baronul Haymerle, șeful guvernului austro-ungar se teme de un conflict dacă România nu va ceda. Memoriile regelui Carol, IV, p. 375.
[26] Nicolae Fleva (1840-1920) provenea din mica boierime din fostul județ Râmnicu-Sărat și făcuse studii la Colegiul Sf. Sava și în Italia (la Neapole) de unde se întorsese cu o licență sau doctorat în drept. A fost deputat, ministeriabil și diplomat (ambasador la Roma); a formulat interpelarea care i-a prilejuit lui M. Kogălniceanu „Declarația de Independență”, dar a susținut tacit Tripla Alianță în anii neutralității. M. S. Rădulecu, op. cit., p. 73, 116.
Eugen Carada (1836-1910) provenea, după tată, dintr-o familie de boieri de curte și după mamă din familia Slăviteștilor care prenumăra și un bunic de origine sârbă. A făcut studii liceale la Craiova și franceze la Paris la Collège de France. A fost unul din întemeietorii Băncii Naționale, pe care a condus-o, doar în calitate de director (1883-1910). Republican convins a refuzat orice demnitate în partid și în guvern. Ibidem, p. 107-108, 116.
Emil Costinescu (1844-1921) era fiiul unui profesor de matematică și arhitect și al unei vieneze; nu i se cunosc studiile așa că afirmația repetată a lui Eminescu că urmase patru clase primare și un curs de violoncel poate fi luată în serios. Asta nu l-a împiedicat să fie un colaborator apropiat la „Românul” lui C.A. Rosetti (luat astfel „la pachet” cu cel dintâi în articolele marelui poet), să se numere printre fondatorii Băncii Naționale, să fie deputat și după 1900 de mai multe ori ministru de finanțe și să facă avere. Ibidem, p. 110-111. Pentru toți trei, „Varii în adevăr…” 14 ianuarie, M. Eminescu, Opere, XII p. 27-29.
[27] „Erodot al „Românului” continuă…”, 25 ianuarie 1881, Ibidem, p. 43-46.
[28] Carol I, Jurnal, pg. 46.
[29] Ibidem, p. 47.
[30] Ibidem.
[31] Ibidem, p. 47-48, era probabil luată în considerare o înțelegere cu conservatorii, și un guvern de coaliție pentru apropiatul eveniment.
[32] „Scandalul zilei…”, 28 ianuarie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 47.
[33] De remarcat minuțiozitatea și rigoarea cu care Eminescu identifică bolile eterne ale fiscalității românești: deficitul, datoria flotantă acoperită cu împrumutul domanial, la care se adaugă și anuitățile datoriei pentru răscumpărarea drumului de fier, în „Repede aruncătură de ochi asupra proiectului de buget pe anii 1881-1882”, 30 ianuarie 1881, Ibidem, p. 55-59.
[34] „Laudele pe care foile guvernamentale…”, 5 februarie 1881, Ibidem, p. 51-53.
[35] La club însă succesorul lui Epureanu, Lascăr Catargiu, care rupsese legăturile cu Carol I, încă odată cu îndepărtarea de la putere a conservatorilor, afectează o atitudine neutră „în fond contra”. Pentru detalii vezi T. Maiorescu, Istoria politică, p. 120-121 și Idem, Însemnări zilnice, II, p. 56.
[36] Urmărind jurnalul lui Carol constatăm că totuși Lascăr Catargiu a făcut unele demersuri pentru a se apropia de rege. Pe 4/16 februarie în situația în care Brătianu presa pentru un guvern de fuziune, liderul conservator solicita o audiență. O săptămână mai târziu Carol nu știa cum să-l primească, dovadă că aversiunea dintre cei doi era reciprocă. Mai trec câteva zile și pe 16/28 februarie Lascăr Catargiu revine, acum împreună cu generalul Florescu. Carol I, Jurnal, p. 50-51.
[37] Carol reține informația că V. Boerescu a vrut să demisioneze pentru legea pensiilor cu efect retroactiv, care chiar în acele zile provoca discuții contradictorii în Parlament. Ibidem, p. 51, vezi și Istoria parlamentului și a vieții parlamentare din România până la 1918, București, Ed. Academiei RSR, 1983, p. 266. A doua zi însă, pune din nou pe masă demisia, la care ulterior a renunțat. Carol, Jurnal, p. 51. Criza pare aplanată, dar pe 14/26 februarie, dintr-o discuție în contradictoriu, Carol – I. Brătianu, rezultă că V. Boerescu ar fi luat unele angajamente în chestiunea Dunării, pentru care ar trebui să răspundă. Ibidem, p. 52.
[38] La 16/28 februarie, Ibidem; de altfel ministrul Teriachiu, chemat de mai multe ori la Palat, e gata să demisioneze pe 27 februarie/11 martie, Ibidem, p. 54. Acesta din urmă nu era un novice în politică. Aparținea unei familii boierești de origine greacă din Moldova și avea studii la Paris. Fusese deputat în parlamente alese în 1867, 1870, 1876, și în două rânduri ministru. Se număra de asemeni printre întemeietorii coaliției de la Mazar-Pașa. M.S. Rădulescu, op.cit., p. 104-105, 118-296.
[39] Pe 15/27 februarie, Ibidem, p. 52.
[40] Ibidem, p. 50.
[41] Cele două scrisori pentru Karl Anton din 26 ianuarie/7februarie și din 2/14 februarie la S. Cristescu, Carol I în corespondența particulară, p. 90-92.
[42] Proiectul domnului Conta asupra instrucțiunii, partea I, 8 februarie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 59-69, partea a II-a, 12 februarie 1881, Ibidem, p. 65-68.
[43] Ibidem, p. 50-52, vezi și C. Botez, D. Urmă, I. Saizu, Epopeea feroviară românească, București, Ed. Sport-Turism, 1977, p. 119-120. Într-o scrisoare către Karl Anton la 15/27 februarie, Carol se arată îngrijorat de proces deși 97% din acțiunile de la calea ferată „sunt ale noastre” și a fost amânată mutarea societății acționarilor la București. S. Cristescu, Scrisorile regelui Carol I, p. 69-71.
[44] „Sentința tribunalului …”, 14 februarie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p.70; „Ca pasărea Pheonix…”, 15 februarie 1881, Ibidem, p. 70-72; „Nord Deutsche Algemeine Zeitung emite…”, 18 februarie 1881, Ibidem, p. 72; „Misterioso alla sordina…”, 22 februarie 1881, Ibidem, p. 79-81.
[45] Botez, Urmă, Saizu, op. cit., p. 122-123.
[46] Carol, Jurnal, p. 54.
[47] Botez, Urmă, Saizu, op. cit., p. 117, 126.
- A mai trecut un Întâi Decembrie - 2 decembrie 2024
- Un nai din hârtie pentru litera N - 24 noiembrie 2024
- Jurnal de profesor – clasa pregătitoare - 10 noiembrie 2024