Manual de istorie, clasa a V-a, Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu – editura ALL

Manual de istorie, clasa a V-a, Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu – Editura ALL

Manual de istorie, clasa a V-a, Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu – editura ALLAnul acesta am avut blogul pe avarie… n-am putut, de foarte multe ori, să răspund la multele întrebări sosite în privat „De ce nu mai scrii?”, „Ești ok?”, decât că da, sunt bine, dar fără detalii. Azi pot spune și de ce… am luat decizia, împreună cu colegul meu, Bogdan Teodorescu, să acceptăm provocarea lansată de Ministerul Educației prin noua programă de istorie la clasa a V-a și să lucrăm împreună la un manual pentru prima generație de copii care a intrat, acum cinci ani, în clasa pregătitoare.

Mi-este foarte greu acum, privindu-mi numele pe copertă, să exprim ce simt. Odisee sau golgotă, cam așa se poate descrie perioada din acest an în care am lucrat la manual. Ca absolvent al Departamentului de Formare a Profesorilor la Facultatea de Științele Educației, mi-a revenit în acest proiect partea de amenajare didactică, în totalitate, și rolul consultativ în problemele de istorie. Eram la curent cu caracteristicile reformei, așa că elementele ce presupuneau dezvoltarea competențelor nu m-au surprins deloc. Erau și foarte aproape de modul în care, la rândul meu, am predat la clasele gimnaziale istoria. Conținuturile cred însă că au uimit pe toată lumea.

Aud de foarte mult timp că istoria înseamnă „date și evenimente”, că nu așa ar trebui învățată. Cred că ar trebui să parcurgeți noul manual, indiferent dacă sunteți profesori, elevi, pasionați sau nu. Aș fi foarte curioasă dacă perspectiva pe care o aveați despre studiul istoriei se schimbă. Știu că este altfel, pentru că am lucrat având-o alături pe Iris, acum în clasa a VI-a. La școală învăța după vechile manuale și ofta tristă că al ei „nu e așa”. Citea lecțiile, alături de mine, și o consultam în privința sarcinilor didactice. Pe unele dintre ele chiar a ales să le facă și ar fi greu să descriu ce reacție a avut când și-a văzut proiectul, ca exemplu, în pagina 7. A fost primul meu critic și am încercat să țin cont de cât mai multe sugestii: teme creative, informația prezentată în așa fel încât să nu se plictisească, imagini mari și explicite.

Am spus odisee și golgotă, pentru că drumul de la momentul în care am deschis programa până la 16 iunie nu a fost unul ușor. Pentru a putea lua o decizie, am studiat programa și am început detalierea conținuturilor. Săream cu mult peste 200 de pagini, fără „paginile impuse”. Ne-am dat seama că e enorm, nimeni nu va accepta, văzând manualele de la ciclul primar, un manual atât de stufos. Am început să tăiem, am ajuns pe la 160. Ni se părea decent… și nu vedeam ce am mai putea condensa. Apoi a venit, așteptat prea mult (ca la noi!), caietul de sarcini, cu specificații, al Ministerului… și „sentința”: 108-120 de pagini, limita în care trebuia să ne încadrăm. Am plâns, la propriu, am zis că e imposibil, nu intră. Vreo 20 de pagini sunt fixe – introduceri de capitole, evaluări, organizatorice, nici gând să poți „scăpa”, ceea ce însemna circa 80 de pagini pentru conținut. Am trecut, așa cum îmi spune prietena mea, în zona „pesimistului de serviciu”, că manualul nu va fi coerent, că nu o să-mi placă ce iese, că… că… Colegul meu, Bogdan Teodorescu, cu foarte multă experiență la activ în alcătuirea manualelor, deși îmi împărtășea părerea, m-a lăsat să mă liniștesc, și mi-a vorbit spartan și rece. Iese! Și… a ieșit.

Recitind manualul, la final, îmi dau seama că, în condițiile noii programe și ale criteriilor impuse de evaluatori, am început o călătorie pe autostradă acum câteva mii de ani și am realizat-o cu viteza maximă, privind doar pe partea dreaptă, numai la anumite aspecte, în marea majoritate plăcute. Este totuși o istorie a oamenilor, și reprezintă un punct de plecare. Manualul, așa cum a fost alcătuit, reprezintă noul rol pe care profesorul trebuie să îl aibă în cadrul procesului de educație: acela de a mijloci contactul dintre elev și conținuturi, de a-l ajuta să înțeleagă, de a-l învăța să caute și să selecteze informațiile.

Poate că mai mult decât competențele generale enunțate în programă mergem spre competența-cheie de a învăța să înveți, utilă pe tot parcursul vieții. Nu am vrut să scriem un manual din care să memorezi. Am vrut să scriem un manual care să te provoace să gândești. E drept că ai nevoie de ancore și informații pentru a judeca corect. Dacă ar fi fost posibil, manualul ar fi fost o carte cu ferestre. Știți, pe care le deschizi și afli informații noi… Rămâne însă o carte de școală, cu rigorile ei, dar care sper să fie mult mai aproape de sufletul copiilor.

Un manual pentru profesori

Ultimii ani de specializare mi-au arătat că școala, așa cum mi-o imaginam eu când am pășit prima dată la catedră, este posibilă. În primii ani am colecționat nebunește fotografii și ilustrații, pentru a face orele „altfel”. Am desenat contururi de hărți și am tras la xerox (și acesta rar), pentru exerciții și fișe, ce acum par banale. Am fost însă uimită să găsesc, în deceniul 2 al secolului XIX, profesori de istorie care încă intră la clasă, dictează… și ies. Nu mi-a venit să cred că poți, în 2015, să predai, de exemplu, Arta în Orientul Antic, fără ilustrație; fără să citești câteva versuri din Epopeea lui Ghilgameș; fără să te duci cu un text despre piramide, fără să citești pasaje din Herodot. Manualul pe care l-am semnat este o provocare pentru profesori. Eu știu că ei sunt oameni care pot. Trebuie și să vrei să fii tu, altfel, la catedră. Sunt idealistă, dar schimbarea nu începe de la Minister și în mod sigur manualul singur nu o va produce. Schimbarea va începe atunci când fiecare dintre noi va accepta această provocare, de a crede în șansele schimbării, de a face lucrurile altfel.

N-am să spun că va fi ușor. Aproape nimic din ceea ce am făcut în Facultatea de Istorie nu m-a pregătit pentru această nouă abordare a istoriei. Însă atunci am învățat să învăț. Nu poți învăța pe altul până nu ești capabil să te înveți pe tine. Va fi greu, pentru mulți profesori, să renunțe la abordarea cu care eram obișuiți, dar cred că vor descoperi, împreună cu copiii, o nouă pasiune pentru istorie.

Manualul digital

Manualul digital a fost pentru mine gura de oxigen, supapa de siguranță. Pentru foarte multele manuale „digitale” acum pe piață la ciclul primar, conținutul este puțin diferit de manualul tipărit. Cercetări efectuate în rândul profesorilor, privind folosirea acestui manual, se situează sub 10%. Ele conțin ceva ilustrații, o animație…

În ceea ce ne privește, am profitat aici de caracteristica informației digitale: nu ocupă „pagini la tipar”. Am explicat pe larg temele condensate din lipsa spațiului, am adăugat imagini suplimentare, texte, am explicat cuvintele mai dificile, am adăugat schițe de hărți… Am realizat complementar cele două manuale, și le-am legat strâns între ele, cumva propunându-ne să-i obligăm să le folosească împreună.

Are totuși limitele lui, sau cel puțin eu le văd, căci proiectele digitale pe care le-am schițat eu sunt încă de domeniul fantasticului la capitolul „buget”. Însă sunt optimistă. Știu că viitorul merge în această direcție și poate la un moment dat va exista un proiect central al Ministerului, care să strângă resursele recomandate, pe teme, și să le pună la dispoziția profesorilor. Am văzut acest lucru pe site-uri din străinătate și am fost de-a dreptul impresionată de interesul pe care îl au pentru educație. Noi încă pășim timid în lumea digitală. Încă ne este frică să facem un manual online, cu linkuri active…

Istorie, clasa a V-a. Bogdan Teodorescu și Cristina Hornoiu, împreună cu Editura ALLFA

Reiau titlul, iar dacă dați click pe el, veți fi direcționați pe pagina de prezentare a editurii. Aveți două linkuri, unul către manual, în format PDF, și către prima parte a manualului digital, așa cum a fost prezentat în oferta câștigătoare. Cred că este prima dată în care voi aștepta comentariile și impresiile voastre, exprimate public sau privat, cum veți considera de cuviință.

Și este tot prima dată în care lansez rugămintea de a da share sau de a recomanda articolul mai ales prietenilor profesori de istorie. Îmi doresc ca alegerea lor, luna viitoare, să se facă în cunoștință de cauză. Indiferent care va fi manualul ales, feedback-ul lor (ce și-au dorit, dar manualul nu le-a oferit) este deosebit de important.

Învățământul românesc s-a schimbat. Vorbim de centrare pe elev, de introducere a evaluării în structura procesului de învățământ, pe care o cuprinde în relație cu predarea și învățarea. Evaluarea formativă însă înseamnă feedback, și este ceea ce îmi doresc să primesc din partea voastră.

În încheiere, mulțumesc tuturor celor care m-au susținut pe acest drum: domnului profesor Bogdan Teodorescu, familiei mele, care mi-a răbdat toate momentele de scufundare în proiect, prietenilor, care m-au încurajat în momentele în care mă cuprindea disperarea, profesorilor mei care mi-au răspuns atunci când am avut nevoie de un sfat, și echipei de la Editura ALL, care mi-a demonstrat că într-o lună se pot face minuni.

Constituția din 1923. Semnăturile membrilor guvernului. Sus, în stânga - Ion I.C. Brătianu. Document aflat în colecția MNIR.

Ion I. C. Brătianu – o viață dedicată României

prof. B. Teodorescu

Într-o dimineață de vară am ajuns cu un grup de colegi la reședința de la Ștefănești-Florica a Brătienilor, astăzi un complex muzeal, ale cărui piese de rezistență sunt clădirea în care au locuit de-a lungul timpului membri familiei și mausoleul alăturat, străjuit de sarcofagele impunătoare ale celor mai importanți dintre ei: Ion, 1821-1891 și Ion I.C. – Ionel, 1864-1927, tată și fiu.

Pentru câteva ceasuri am pătruns în intimitatea unor oameni din alte timpuri, îndreptățiți pentru meritele lor să trăiască o viață îndestulată și confortabilă, lipsită însă de excesele parveniților din toate timpurile. Pilduitoare mi s-a părut deasemeni prezența pretutindeni a cărților, din păcate altele decât cele din biblioteca originală, distrusă în zilele ultimei ocupații sovietice, ambianță preferată a tânărului Brătianu, cum rezultă din multele fotografii aflate chiar la fața locului.

Ion I C Bratianu - Foto01

Ion I. C. Brătianu (1864 – 1927) Sursă

Acesta se născuse chiar aici, la Ștefănești, în urmă cu mai bine de 150 de ani (la 20 august 1864), în chiar zilele complicate care urmaseră loviturii de stat a lui Cuza – 2 mai 1864, în urma căreia tatăl său intrase într-o opoziție deschisă cu domnitorul. La 43 de ani pe atunci, el lăsase în urmă un trecut revoluționar, în care afirmase puternice convingeri democratice și republicane, pe care nu ezitase să le suțină, pe banii săi și ai familiei sale, într-un lung exil francez, inclusiv împotriva monarhiei imperiale a lui Napoleon al III-lea. Se întorsese în țară și se încadrase imediat în lupta pro-unionistă. Deși antrenat într-o agitată și nu de puține ori primejdioasă carieră politică, reușise să-și întemeieze o familie, căsătorindu-se târziu cu mult mai tânăra Caliopi (Pia) Pleșoianu, căreia i-a apreciat mai cu seamă calitățile morale de echilibru, devotament și spirit de sacrificiu, dovedite cu prisosință într-o lungă căsnicie.

În timp veniseră pe lume pe rând Florica, decedată la 3 ani, și în amintirea căreia reședința de la Ștefănești i-a preluat numele, Ion (Ionel), Sabina, biografa de mai târziu a familiei, Constantin (Dinu), Vintilă, și încă trei fete. În anii în care viitorul lider liberal făcea primii pași și învăța să deslușească tainele lumii, tatăl său intra decisiv în viața publică. Este astfel notoriu rolul pe care l-a jucat în alegerea și apoi proclamarea lui Carol de Hohenzollern, căruia i-a devenit, peste unele neînțelegeri, determinate de radicalismul convingerilor sale, sfetnicul cel mai apropiat, lider al unei fracțiuni liberale, ministru, și neoficial, prim-ministru în anii de început ai noului domn. S-a despărțit mai apoi de principe, atunci când a crezut că mâna în care acesta ținea cârma țării este prea slabă. A participat astfel la lovitura de stat republicană din 1870, după care, la capătul mai multor ani de recluziune, a revenit în 1875 printre ctitorii partidului liberal al „coaliției de la Mazar-Pașa”, al cărui președinte a fost ales. În această calitate avea să preia pentru cel mai lung mandat, 1876-1888, conducerea guvernului României.

La capătul acestor ani, România își câștigase independența și suveranitatea, care îi fuseseră recunoscute de marile puteri, se proclamase Regatul, fusese semnată alianța cu Austro-Ungaria și Germania, și fusese împlinită o largă politică de reformă. Când tatăl său era obligat să demisioneze, în primăvara 1888, Ionel Brătianu avea de-acum 24 de ani și un palmares școlar important.

După ce, copil fiind, începuse cursuri elementare la Ștefănești, cu o institutoare din Elveția și un profesor român, ajunsese la București la colegiul Sf. Sava, unde absolvise cu note foarte bune. La 18 ani, se înrolase voluntar într-un regiment de artilerie, și urmase Școala de poduri și șosele. Nu era însă ce-și dorea tatăl său, și, desigur, și tânărul său fiu, care ar fi vrut să studieze în străinătate. A mers deci la Paris, unde și-a perfecționat cunoștințele de matematică și științe exacte, la cursurile pregătitoare la colegiul Saint Barbe, după care a fost admis la Școala Politehnică, unde a absolvit în 1886, și după trei ani (1889), și Școala de Poduri și Șosele de la Paris. Între timp încercase și o licență în matematică la Sorbona, din păcate fără succes.

Lipsit de îndârjirea spre performanță, atât de autodistructivă a unei Iulia Hașdeu, aflată și ea la Paris chiar în acei ani, Ionel Brătianu se arată de la această vârstă călăuzit de proiecte profesionale, în care investea competență și dorința de perfecționare. Pe de altă parte, fusese crescut într-o familie pentru care patriotismul, spiritul combativ, dar și dârzenia și capacitatea de a găsi soluții celor mai complicate probleme erau la ordinea zilei. Era deci firesc să urmeze o carieră politică, dar la sfatul tatălui său, el și-a însușit mai întâi o profesie, și numai după aceea a intrat în viața publică.

Reîntors în țară, el s-a angajat pentru o perioadă de 10 ani la Căile ferate române, în subordinea lui Anghel Saligny, timp în care a participat în toată țara la construcția de linii ferate, gări și poduri.

Debutul său politic nu a întârziat prea mult. În 1895 a candidat pe listele Partidului Liberal, și a fost ales deputat de Gorj, ocazie în care a rostit primul său discurs, remarcat prin claritate și viziune. Respectul pentru memoria tatălui său, care decedase în 1891, dar și nevoia unui larg program de reforme, legea așezată mai presus de orice, atenția deosebită atribuită situației economice, sau ameliorarea situației țărănimii sunt ideile mari ale acestui text, urmărite apoi în anii în care avea să se afle la conducerea acestui partid. Repede remarcat între cei mai promițători tineri ai liberalilor, Ionel Brătianu intra pentru prima oară într-un guvern în martie 1897, sub președenția lui D.A. Sturdza, când a preluat portofoliul Lucrărilor publice, pentru care era calificat. În anii care au urmat, situația se va repeta de trei ori, din nou la Lucrări publice (1901-1902), apoi la Externe (1902-1904), și, în fine, la Interne, în vremea răscoalelor din 1907 (1907-1908).

Experiența dobândită atunci, dar și acțiunea sa rațională, măsurată și eficace, și, desigur, dar nu în ultimul rând, faima numelui pe care îl purta, au fost tot atâtea argumente pentru a prelua mai întâi șefia guvernului, în decembrie 1908, și, ulterior, pe cea a Partidului Liberal, în ianuarie 1909, odată cu ieșirea din scenă a lui D.A. Sturdza, atins de o maladie fatală.

Deși promovarea sa nu a fost lipsită de contestații, atât înăuntrul, cât și în afara partidului, în discursul inaugural, el a făcut apel la solidaritate, și a dat asigurări că programul politic al organizației sale nu se va schimba. Tensiunile interne au continuat însă, și la 8 decembrie 1909, un atentator, lăcătuș la atelierele C.F.R. a tras de la mică distanță în primul-ministru. Deși cele două răni nu au fost grave, și victima s-a refăcut după câteva operații, evenimentul a prilejuit alte agitații și manifestări de stradă. Și un amănunt de viață personală: în timpul convalescenței, Ionel Brătianu a ținut să-și cunoască fiul, pe Gheorghe Brătianu, viitorul mare istoric, care avea pe atunci 11 ani. Părinții lui se reuniseră într-o căsătorie, doar pentru recunoașterea paternității acestui copil, după care el fusese crescut și educat la Iași, în familia mamei sale.

Când, un an mai târziu, guvernarea liberală lua sfârșit, și Ionel Brătianu făcea bilanțul ultimilor doi ani, accentul principal cădea pe legislația agrară, cea mai importantă consecință a răscoalelor din 1907, și pe opera de pacificare și solidaritate socială, din păcate neîncheiată. Intrat în opoziție pentru câțiva ani, liderul celui mai important partid politic al țării, a folosit prilejul pentru a pregăti programul viitoarei sale guvernări, interesat să facă și pașii decisivi în schimbarea orientării politice externe a țării sale. Era și cazul, căci în recent încheiatul conflict balcanic (1912-1913), Austro-Ungaria susținuse Bulgaria, iar Rusia – Serbia, o alianță cu cea din urmă împotriva celei dintâi punând pe tapet, în situația unui conflict european, chestiunea reunirii cu Transilvania. În concepția lui Ionel Brătianu, însă, unitatea națională nu își putea găsi împlinirea decât odată cu o largă expropriere a moșierimii, și o extindere a dreptului de vot prin intermediul colegiului unic. Adus la cârma țării, după demisia guvernului conservator condus de Titu Maiorescu, și apoi validat de o majoritate parlamentară, noul prim-ministru nu a ezitat să-și prezinte programul, stârnind dezbateri contradictorii. Schimbările solicitate cereau revizuirea constituției, și acum întreaga luptă politică era subordonată alegerii unei adunări care să consacre reformele preconizate, ceea ce s-a și întâmplat în mai 1914. Totul părea favorabil dorințelor lui Ionel Brătianu. În același timp, vizita țarului Nicolae al II-lea la Constanța, și convorbirile Brătianu-Sazonov, erau o bună oportunitate de tatonare pentru desprinderea țării de Puterile Centrale și de alăturare la Antanta (Franța, Anglia și Rusia).

Din viata familiei Ion C. Bratianu 1914–1919Atentatul de la Sarajevo – 28 iunie 1914 – și declanșarea primului război mondial a obligat România să abandoneze temporar proiectele de reformă și să decidă asupra viitorului ei în marea conflagrație care începuse. Eșecul negocierilor purtate de reprezentanții românilor din Transilvania cu guvernul maghiar și atitudinea adoptată în această chestiune de autoritățile dualiste au creat în România un puternic curent de opinie împotriva Austro-Ungariei și au făcut extrem de dificile eforturile regelui Carol I de a răspunde Puterilor Centrale printr-o atitudine fermă față de Serbia.

În situația în care negocierile cu Rusia erau abia la început, iar țara nu era pregătită de război, Ionel Brătianu a considerat că singura soluție responsabilă era denunțarea alianței cu Puterile Centrale și proclamarea neutralității armate. Era și poziția adoptată de Consiliul de Coroană din 3 august 1914, primul-ministru susținând că „războiul va fi lung și vom mai avea prilejul să ne spunem cuvântul”. În final, toți participanții, cu excepția lui Carol I și a bătrânului lider conservator P.P. Carp, au adoptat soluția propusă.

Moartea regelui (septembrie 1914) încheia o epocă și aducea în fruntea statului o personalitate aflată într-o altă relație cu Ionel Brătianu. Dacă raporturile cu fostul suveran fuseseră sinuoase, și abia în ultimii ani mai apropiate, șeful liberal avea un puternic ascendent asupra lui Ferdinand, poziție considerabil întărită de aliați de preț precum regina Maria și cumnatul său, Barbu Știrbey.

Fără a evoca pe larg anii neutralității, 1914-1916, ne vom referi doar la eforturile sale pentru a spori capacitatea de luptă a țării în efective și tehnică de luptă, motiv pentru care țara s-a îndatorat cu sume importante. Pe de altă parte, deși negocierile cu Antanta evoluau satisfăcător, primului-ministru îi era clar că tratativele vor fi de lungă durată, dacă dorește garanții pentru teritoriile locuite majoritar de români din monarhia dualistă și că trebuie găsit momentul cel mai potrivit pentru a intra în război.

Din păcate, ofensiva germană de pe frontul de vest (la Verdun) în vara 1916 a precipitat evenimentele, a grăbit finalizarea negocierilor cu Antanta și a condus la Consiliul de Coroană din august 1916.

Decizia atunci adoptată avea în vedere declararea imediată a războiului cu Austro-Ungaria. Tergiversările lui Brătianu încetaseră, odată cu semnarea convențiilor militară și politică cu Antanta, prin care reîntregirea fusese garantată în frontierele noastre apusene și nordice. Primul ministru realiza însă că împotriva eforturilor din anii neutralității, armata țării nu era pregătită pentru un conflict de asemenea anvergură, și, în consecință, solicitase imperativ Rusiei trupe și armament. Departe de a intra în război, într-un moment care să ne ofere șanse de izbândă, România era obligată, prin jocul alianțelor dintre combatanți, să lupte de la început pe două fronturi: unul puternic solicitat de opinia publică, peste Carpați, în Transilvania, împotriva Austro-Ungariei, și altul la Dunăre, pentru a rezista atacurilor trupelor aliate germano-bulgare. În acele împrejurări, campania din vara-iarna 1916 s-a încheiat cu un dezastru, abandonarea Olteniei, Munteniei și Dobrogei, și retragerea în Moldova, singura parte neocupată a teritoriului României. În situația deloc imposibilă ca întreg teritoriul țării să fie ocupat, guvernul Brătianu a semnat la 24 decembrie 1916 un protocol cu guvernul țarist, prin care tezaurul național urma să fie expediat dincolo de Prut, în Rusia, în două tranșe. Prezent acolo în aprilie-mai 1917, premierul s-a întors acasă foarte deprimat, valorile atunci înstrăinate rămânând pierdute până azi.

În vara 1917, trupele române, stimulate și de promisiunile regale pentru vot universal și o largă reformă agrară, ambele imediat luate în dezbatere de Parlamentul de la Iași, au stabilizat frontul din Moldova. Încă odată însă, timpurile s-au dovedit potrivnice. Lovitura de stat bolșevică din Rusia și angajamentul noii puteri pentru pace și pământ, ca și anarhia generală care a urmat, a obligat România să semneze unilateral armistițiul cu Puterile Centrale și să înceapă negocierile de pace.

Noul context acum favorabil Austro-Ungariei și Germaniei, care au reușit să încheie la Buftea-București un tratat net dezavantajos țării noastre, au condus la demisia lui Brătianu, și, ca și cum n-ar fi fost de ajuns, după alegerile din mai 1918, ultimele desfășurate pe baza votului cenzitar și câștigate de conservatori, fostul prim-ministru a fost inculpat pentru intrarea României în război și expulzat, acuzatul refuzând însă a se supune.

O nouă răsturnare a situației – victoria aliaților pe Somme, august 1918, și ruperea frontului la Salonic, a adus reintrarea României în război. La 29 noiembrie 1918 prelua din nou șefia guvernului, fiind martorul marilor adunări plebiscitare de la Cernăuți și Alba Iulia, care desăvârșeau statul național. Din ianuarie și până în iunie 1919, Brătianu s-a reîntors în Parisul anilor săi tineri, de data aceasta pentru o luptă politică și diplomatică îndârjită pentru drepturile României, nu numai cu noii stăpâni ai lumii, dar și cu conaționali înverșunați, care prelungeau în capitala Franței luptele pentru putere de-acasă.

Asemeni șefilor delegațiilor altor țări, născute în vâltoarea anului 1918, Brătianu a contestat drepturile exclusive de a trasa noile frontiere ale lumii, după bunul plac și uneori chiar incompetența învigătorilor din marele război. El a cerut permanent ca negocierea tratatelor cu învinșii să fie opera colectivă a tuturor cobeligeranților. Astfel, Brătianu a acceptat să semneze tratatul cu Germania, al cărui text i-a fost înmânat cu cinci minute înainte de ceremonie, dar a avertizat că este pentru prima și ultima dată când o face.

Situația s-a complicat atunci când s-a pus problema noilor frontiere româno-maghiare, și, când în mod foarte curios, marile puteri învingătoare s-au arătat foarte încrezătoare în promisiunile lui Béla Kun, șeful unui guvern comunist, care preluase puterea la Budapesta, și care din primul ceas își trimisese trupele în Transilvania. Cum riposta României fusese promptă, se cerea acum retragerea forțelor noastre pe Tisa, ignorându-se meritul României, care reușise să oprească această amenințare, mai întâi la Nistru, și apoi la frontierele Ungariei. Nici chestiunea Basarabiei, care se reunise cu România cu un an în urmă nu era clară la Paris, iar în ce privește Banatul, părerile erau împărțite, cât anume din acest teritoriu ar fi urmat să revină României. În fine, protecția minoritarilor din Transilvania, inclusă în tratatul cu Austria, a umplut paharul, și Brătianu, revoltat, a părăsit Conferința de Pace.

Revenit acasă, el a refuzat să retragă trupele noastre care intraseră în Budapesta la 4 august 1919, asigurând acolo, până în decembrie 1919, atât aprovizionarea populației, cât și stabilitatea țării. Concomitent, el începuse să pună în aplicare legiuirile agrare votate în 1917, mai întâi în Basarabia, apoi în Bucovina și Transilvania. În fine, continuau puternicele presiuni exercitate de la Paris pentru semnarea tratatului cu Austria în forma deja refuzată în iunie 1919, pentru protecția acordată minorităților printr-o lege specială, ca și cum țării noastre i s-ar fi recunoscut o independență limitată, și prin acceptarea unor clauze economice care ne nedreptățea. Toate acestea l-au determinat pe Brătianu să-și prezinte demisia, la 12 septembrie 1919, pe motiv că aliații nu respectaseră tratatul semnat cu țara noastră în 1916.

Alegerile din iarna 1919, primele pe baza votului universal, și primele după Marea Unire, au reprezentat un mare eșec pentru liberali. În zadar au subliniat în campanie meritele lor în înfăptuirea statului național și al marilor reforme. Electoratul, acum în majoritate rural, a votat cu Partidul Țărănesc și cu formațiunea politică a generalului Averescu, a cărui popularitate crescuse foarte mult pe fronturile războiului. Noul guvern, condus pe politicianul ardelean Al. Vaida-Voevod, a semnat la 9 decembrie 1919 tratatul cu Austria și tratatul minorităților, după ce marile puteri au acceptat câteva amendamente în favoarea României.

Anii acestei noi retrageri s-au încheiat la 19 ianuarie 1922, când Brătianu s-a reîntors la putere, în fruntea unui executiv considerat de la început de lungă durată. La numai câteva luni după ce devenise prim-ministru, el a participat la Alba-Iulia la încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria (15 octombrie 1922). Venise în fine și timpul marilor reforme.

Opera sa politică a fost inaugurată cu dezbaterea în Cameră și în Senat a unei noi Constituții. Adoptată în contextul unor mari tensiuni cu opoziția (Partidul Național Român din Transilvania și Partidul Țărănesc, care s-au retras în ședința de vot), era una dintre cele mai democratice, dovedindu-și, după spusele lui Brătianu, „valabilitatea pe cel puțin o jumătate de secol”.

Constituția din 1923. Semnăturile membrilor guvernului. Sus, în stânga - Ion I.C. Brătianu. Document aflat în colecția MNIR.

Constituția din 1923. Semnăturile membrilor guvernului. Sus, în stânga – Ion I.C. Brătianu. Document aflat în colecția MNIR. (click pentru mărire. Preluarea imaginii este interzisă.)

Perioada imediat următoare a marcat o efervescență legislativă fără precedent, pentru un număr important de instituții ale statului fiind elaborate și adoptate noi reglementări în concordanță cu noua constituție: legea organizării armatei (23 iunie 1924), legea minelor (4 iunie 1924), legea învățământului primar și a învățământului normal-primar, legea pentru unificare administrativă (14 iunie 1925), legea pentru reglementarea repaosului duminical (18 iunie 1925), legea electorală, prin care se aproba prima majoritară, potrivit căruia 40% din voturi echivalau cu 50% parlamentari. La 25 februarie 1925, Biserica Ortodoxă Română era ridicată la rangul de Patriarhie, iar la 1 noiembrie 1925, Miron Cristea devenea primul Patriarh. În vremea acestei guvernări, România a participat la conferința de la Lausanne (noiembrie 1922-iulie 1923), la care s-a reglementat regimul strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Din păcate, conferința de la Viena (1924) a eșuat, reluarea relațiilor diplomatice româno-sovietice dovedindu-se momentan imposibilă, datorită refuzului U.R.S.S. de a recunoaște Basarabia ca parte integrantă a României (martie-aprilie 1924). În context, Partidul Comunist din România a fost ilegalizat în decembrie 1924, pentru susținerea auto-determinării Basarabiei până la despărțirea de stat. De asemenea, rolul lui Brătianu a fost, se pare, decisiv, în „chestia Carol”, (renunțarea prințului moștenitor la succesiune și proclamarea fiului său Mihai ca urmaș al regelui Ferdinand) și noile acte de succesiune: 31 decembrie 1925 și 4 ianuarie 1926.

La împlinirea a patru ani de guvernare, primul ministru s-a retras, lăsând locul lui Alexandru Averescu (30 martie 1926), dar rezervându-și dreptul de a monitoriza viața publică din România, în perspectiva revenirii asupra actelor de succesiune votate de Parlament, cu atât mai mult cu cât în octombrie 1926 s-a aflat că regele Ferdinand suferă de cancer și este iremediabil pierdut. În această nouă situație, Ionel Brătianu s-a reîntors la putere, și a obținut în iunie 1927 o majoritate parlamentară confortabilă.

Noul Parlament a fost convocat pe 19 iulie 1927, cu o zi înainte de anunțarea oficială a morții suveranului, oferindu-i lui Brătianu posibilitatea de a institui Regența (Mihai era minor) și de a-și consolida astfel, pentru multă vreme, un rol preponderent în viața publică. Timpul însă nu a mai avut răbdare cu el. La sfârșitul lui noiembrie 1927 s-a aflat că primul ministru suferea de amigdalită. Starea lui s-a înrăutățit și, împotriva unor intervenții chirurgicale și a unui tratament considerat ameliator, în dimineața zilei de 27 noiembrie 1927 el a murit.

Surpriza dispariției celui mai puternic om din România, la numai câteva luni după moartea regelui Ferdinand, care îl susținuse pe toată durata domniei sale, a făcut din acest sfârșit un prilej de nenumărate comentarii. Astăzi însă este larg împărtășită opinia că primul-ministru nu a fost tratat adecvat și că de fapt de aici i s-a trat moartea.

Admirat și hulit deopotrivă pe durata lungă a mandatului său politic, Ionel Brătianu apare astăzi la judecata posterității în lumina puternică a calităților, dar și a limitelor sale. Este incontestabil că în anii domniei regelui Ferdinand el a jucat un rol de prim-ordin, și că direcția în care a acționat a fost una fundamental benefică. Formația sa inginerească l-a determinat să facă politică fără mari efuziuni pasionale, supunând însă totul unui calcul rațional îndelung gândit și verificat. Astfel a întârziat intrarea României în război și a acceptat-o numai sub garanția reîntregirii naționale. A pierdut în luptă pentru că România nu era pregătită, dar a câștigat pacea pentru care s-a bătut cu o intransigență neobosită. S-a văzut izgonit de la putere de votul universal, dar a revenit în timpul marii guvernări liberale din anii 20, ducând la capăt cea mai mare parte din proiectele consolidării statului național. România Mare, independentă, suverană și democratică, are a-i datora și lui Ionel Brătianu și din acest motiv el aparține în egală măsură timpului său și de fapt tuturor timpurilor.

Textul – preluat cu acordul autorului – reprezintă versiunea
în manuscris a articolului publicat de prof. B. Teodorescu
în revista pentru elevi „Big Explorer”.
Petru Rareș - tabloul votiv de la mănăstirea Moldovița

Petru Rareș, „Moldoveanul cel Mare”, principele valahilor

prof. B. Teodorescu

Petru Rareș ocupă un loc aparte între domnii moldoveni ai celui de-al XVI-lea secol. Ajuns oarecum surprinzător pe tronul de la Suceava, într-un moment crucial pentru țara de la răsărit de Carpați, el a fost stăpânit de la început de gândul de a-i consolida autonomia și de a-i spori întinderea și puterea. Într-un joc complicat de alianțe și interese contradictorii, a urmărit consecvent desprinderea de Imperiul Otoman și extinderea autorității sale în Transilvania, anticipând opera politică a lui Mihai Viteazul, fără însă a reuși, în confruntarea cu forțe incomparabil superioare, în niciuna dintre aceste întreprinderi. Aceleași obiective le urmărise și programul frescelor exterioare care împodobesc ctitoriile sale, ale unor dregători din preajma sa, sau ale unor antecesori voievodali, punctul cel mai înalt al efervescenței culturale și spirituale din timpul în care a fost domn (1527-1538, 1541-1546).

Impusă puțină vreme înainte de moartea sa de către Ștefan cel Mare, succesiunea atribuită primului dintre copiii deținătorului tronului aflat atunci în viață a fost, în următorii 20 de ani, respectată, Bogdan (1504-1517), și apoi fiul său, Ștefan (Ștefăniță), urmându-se ca domni ai Moldovei. Regula nu s-a mai putut păstra la moartea în plină tinerețe, 19 sau 21 de ani a celui din urmă, care, neavând urmași, l-a desemnat să-i succeadă pe unchiul său Petru (Măjariul, adică negustor de pește).

Această alegere se va dovedi în timp întru totul justificată. „Os domnesc”, căci era fiul lui Ștefan cel Mare, rod al unei legături nelegitime cu Maria, probabil o fiică de boier, viitorul domn crescuse în casa soțului acesteia, un orășean din Hârlău, Rareș (numit astfel pentru că avea părul rar), poreclă preluată mai târziu și de Petru. Deși tinerețea sa este puțin cunoscută, experiența de viață, multele sale cunoștințe și abilitatea de a mânui oamenii și evenimentele, indicau o persoană cultivată, care a călătorit mult, îndeosebi în Transilvania și Polonia, cu atitudine și prestigiu personal.

În iarna 1527, când era înscăunat, Petru Rareș primea de la predecesorul său o țară sfâșiată de un conflict complicat între domnie și marea boierime, și relații puternic deteriorate cu Polonia, care vreme de mai bine de un secol fusese suzeranul Moldovei. Raporturile cu Imperiul otoman consacraseră însă o autonomie care o așeza într-o poziție superioară Țării Românești, plătitoare a unui tribut mai mic, și fără ingerințele Porții în numirea domnului sau prezența acestuia la Istanbul pentru a-și primi investitura.

Petru Rareș - tabloul votiv de la mănăstirea Moldovița

Petru Rareș – tabloul votiv de la mănăstirea Moldovița. Domnitorul este reprezentat împreună cu soția sa Elena și fiii lor Iliaș și Ștefan.

Menținerea acestui statut se dovedea însă dificilă în noile condiții, caracterizate prin puternica ofensivă a sultanului Soliman Magnificul (1520-1566), spre inima Europei centrale, în cursul căreia, după victoria de la Mohacs – 1526 – acesta desființase practic regatul maghiar, unul din pilonii rezistenței creștine în regiune.

În vidul de putere care a urmat, și în situația în care Poarta a întârziat să organizeze teritoriile cucerite, au apărut doi competitori, care își disputau coroana țării învinse, voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya, și arhiducele habsburgic Ferdinand (împărat romano-german, 1556-1564) s-au proclamat pe rând regi ai Ungariei, numai cel dintâi bucurându-se de susținere otomană. Titlurile astfel afirmate trebuiau însă consacrate pe câmpul de luptă, și, în acest context, dobândirea Transilvaniei a devenit foarte preocupantă pentru ambele tabere. Abia așezat pe tronul tatălui său, Petru Rareș trebuia să se hotărască repede. Opțiunea sa era îngreunată de presiunile Porții, care ezita să-i accepte domnia, pe care i-o oferiseră boierii, fără a fi consultată în prealabil la Constantinopol, și de atitudinea rezervată a Poloniei.

În consecință, în tot cursul anului 1527, curtea de la Suceava a desfășurat o susținută campanie diplomatică pentru a obține recunoașterea lui Rareș la Istanbul și la Cracovia, de către sultan și regele Poloniei, și pentru a stabili o strategie de urmat față de evenimentele din Transilvania, unde ambii concurenți i-au solicitat alianța, recunoscându-i vechile posesiuni: Ciceiul și Cetatea de Baltă, împreună cu Bistrița. Victoriile lui Ferdinand au coalizat în jurul lui Zapolya pe toți dușmanii Habsburgilor, iar sultanul i-a ordonat lui Rareș să ocupe Ardealul și să-l încredințeze favoritului său. În această situație este posibil ca domnul Moldovei să fi decis să folosească toate oportunitățile momentului pentru a-și urma propriile interese: extinderea autorității sale în țara de peste munți.

Petru Rareș - tabloul votiv de la mănăstirea Probota. Iliaş, moştenitorul tronului are fața înnegrită, căci s-a convertit la islamism.

Petru Rareș – tabloul votiv de la mănăstirea Probota. Iliaş, moştenitorul tronului are fața înnegrită, căci s-a convertit la islamism.

Aparent la cererea turcilor, în iarna anului 1529, Petru Rareș începea prima sa campanie în Transilvania, îndeobște interpretată ca o demonstrație de forță, pentru susținerea lui Ioan Zapolya. Bine primit în secuime și în Țara Bârsei, el își dovedea astfel calitatea de arbitru în lupta dintre cei doi rivali, și se afirma ca un factor important în balanța puterii. Abia prezența sultanului Suleiman în regiune, dornic să tranșeze cât mai repede chestiunea maghiară, dar mai ales promisiunile lui Zapolya (Bistrița, Ungurașul și Valea Rodnei cu resursele ei aurifere), l-au adus pe domn în tabăra acestuia.

În consecință, începea în iulie 1529 a doua campanie în Transilvania, în cursul căreia trupele moldovene conduse de vornicul Grozav au obținut victoria de la Feldioara asupra susținătorilor lui Ferdinand, succesul lui Rareș fiind considerat de sași drept „o mare nenorocire”. După a treia expediție, suntem de-acum în toamna 1529, Brașovul și Țara Bârsei intrau sub autoritatea sa, iar anterior, Ciceiul, Cetatea de Baltă și Ungurașul, ulterior în 1530 și Bistrița, i se supuseseră.

În acest punct al destinului său, Rareș se afla la apogeu. Deținea controlul asupra unei bune părți a Transilvaniei și domina și situația de la sud de Carpați, unde întreținuse relații de bună cooperare mai întâi cu Moise Vodă (1529-1530), prezent și el peste munți, în sprijinul lui Zapolya, dar și cu urmașul său Vlad (1530-1532), care îi era ginere. Între timp se căsătorise a doua oară cu Elena Ecaterina Brancovici, dintr-o casă dinastică înrudită în Balcani, Polonia și în Rusia. Toate laolaltă îi asigurau o poziție de autoritate în întreg spațiul românesc, care nu putea să rămână fără consecințe.

Petru Rareș - tabloul votiv de la mănăstirea Humor. Domnitorul este reprezentat împreună cu soția sa Elena și fiul lor Iliaș.

Petru Rareș – tabloul votiv de la mănăstirea Humor. Domnitorul este reprezentat împreună cu soția sa Elena și fiul lor Iliaș.

Din păcate, succesele obținute în acești ani l-au împins pe Rareș să-și supraevalueze resursele și să redeschidă, în mod neinspirat, „chestiunea Pocuției”, care va alimenta, până la sfârșitul primei sale domnii un conflict permanent cu Polonia, țară care din putere suzerană și aliat a devenit treptat dușmanul consecvent al Moldovei, grăbind astfel și căderea țării sub dominație otomană. Evenimentele care au urmat și care îl responsabilizează pe Rareș își aveau originea într-un litigiu istoric vechi de aproape 150 de ani, din 1388, când voievodul Petru Mușat, un străbun al său, îl împrumutase pe regele Poloniei Vladislav Iagello, cu 3000 de ruble de argint, o sumă considerabilă pe atunci, pentru care a garantat cu orașul Halici și ținutul înconjurător, Pocuția.

Cum banii nu au fost niciodată restituiți, a fost un bun pretext pentru Ștefan cel Mare să ocupe acest teritoriu, Bogdan, urmașul său, făcând un joc de cedări și reocupări, încheiate în 1509 cu reintrarea Pocuției sub autoritatea Poloniei. În vremea lui Rareș regiunea avea 13 orașe și câteva sute de sate, și spre deosebire de restul țării, preponderent catolice, era locuită în majoritate de ortodocși (ruteni).

Motivele pentru care trupele moldovene intrau în Colomeea, în decembrie 1530, și ocupau mai apoi întreaga zonă învecinată erau complicate. Dar este cert că acțiunea domnului moldovean putea fi interpretată ca o dovadă de forță, ca un mijloc de a-și consolida stăpânirea asupra posesiunilor transilvănene, sau ca o posibilitate de a desface înțelegerea otomano-polonă, din ce în ce mai activă după victoria sultanului la Mohacs.

Partea „vătămată” nu a întârziat să răspundă. În dialogul diplomatic dintre cele două țări, Rareș a refuzat să predea ținutul, considerându-l „adevărata și legiuita moșie a sa”, în vreme ce Polonia a grăbit ostilitățile, mai cu seamă după ce s-a aflat că Poarta nu încuviințase actul de ocupație al domnului moldovean.

Preliminariile politice și militare ale unui conflict fiind astfel încheiate, ostilitățile au început în august 1531, când garnizoanele moldovene au fost izgonite din Pocuția. Mobilizată rapid, armata lui Rareș riposta, asediind între 15-19 august 1531 fortăreața Gwozdiec, fără a avea succesul scontat. Peste trei zile, la Obertyn, domnul însuși nu putea evita o adevărată catastrofă: 5000 de morți pe câmpul de luptă, pierderea celor 50 de tunuri, capturate la Feldioara, mândria armatei Moldovei, și comandantul însuși, salvat de la moarte în ultima clipă. Această înfrângere nu a rămas fără urmări. Toate încercările lui Rareș în anii care au urmat de a normaliza relațiile cu Polonia au eșuat. Mai mult, în 1533, sultanul și regele Sigismund încheiau o pace perpetuă.

Petru Rareș - statuia de la Suceava

Petru Rareș – statuia de la Suceava

Situația care a continuat să rămână fluidă în Transilvania și absența din Europa a lui Soliman, reținut pe frontul cu Persia, a creat o altă oportunitate lui Rareș, care a început să spere din nou. După ce l-a abandonat pe Zapolya, în numele căruia începuse campania sa peste munți în 1529, el s-a apropiat de Ferdinand de Habsburg și de voievozii țărilor române, într-o încercare de a stăvili presiunea otomană în regiune. Primul succes al noilor aliați a venit în vara 1534, când Poarta a trimis la nord de Dunăre pe aventurierul venețian Aloisio Gritti, un favorit al sultanului, cu titlul de „guvernator al Ungariei”. Emisarul turcilor nu reprezenta doar această mare putere, el acționa și în virtutea propriilor lui interese, visând să unească Transilvania și Țările Române extracarpatice, într-o „Dacie otomană”, sub conducerea sa. Deciziile sale, care la un moment dat a fost acuzat că ar fi ordonat execuția episcopului de Oradea, au stârnit însă mânia ardelenilor. Asediat la Mediaș și de trupe moldovene, el a fost prins și decapitat, scoaterea lui Gritti din scenă urmând să dea semnalul unei revolte generale împotriva Porții. Deși a încheiat în 1535 un tratat cu Ferdinand și a fost în bune relații cu domnii Țării Românești, mai întâi cu Vlad Vintilă – 1532-1535 – și mai apoi cu Radu Paisie – 1535-1545 – , momentul favorabil a fost ratat, Soliman încheind pacea cu perșii și reîntorcându-se în Europa și pentru a-și încheia conturile cu Rareș.

În fața unei amenințări majore, domnul a constatat că era aproape singur. Ungaria nu mai exista, Polonia continua să-i fie ostilă, Zapolya îi luase Ungurașul în 1536. În vreme ce Probota, Humorul și Moldovița se acopereau de fresce cu un puternic conținut antiotoman, boierimea, nemulțumită de „autoritarismul” domnului, aștepta ocazia potrivită să-l îndepărteze. Zadarnic s-a dovedit efortul de a stinge conflictul cu Polonia când trupele otomane își creau drum spre Moldova. Rareș renunța la Pocuția, dar regele refuza să-l ajute, într-un cauză care nu mai era și a sa. După ce a încercat să oprească înaintarea tătarilor la Ștefănești – Prut, nu i-a rămas domnului decât să aștepte confruntarea decisivă, și apoi, după ce s-a convins că a fost trădat de adepții înțelegerii cu Soliman, să-și scape viața, fugind pe drumuri ocolite, până la cetatea Ciceiului. La 15 septembrie 1538, porțile Sucevei se deschideau în fața sultanului, un berat – act de investitură pentru noul domn – cuprindea în termeni expliciți controlul politic al Moldovei. În sudul teritoriului dintre Prut și Nistru se constituia raiaua Bender, iar tezaurul țării era confiscat.

Rareș se va reîntoarce pe tron trei ani mai târziu, 1541, fără ca noua domnie să egaleze reușitele celei dintâi. Opera sa politică și militară, care i-a adus o faimă unanimă în Europa, dar și eșecurile sale, ne arată în egală măsură potențialul unei personalități excepționale, dar implacabil, și limitele sale, legate de propriile erori, dar și de un context general dominat de forțe pe care Moldova secolului al XVI-lea nu le putea stăpâni.

Petru Rareș - piatra de mormânt de la mănăstirea Probota

Petru Rareș – piatra de mormânt de la mănăstirea Probota

(Textul reprezintă versiunea în manuscris a articolului cu același titlu publicat în revista școlară „Big Explorer”. Preluarea imaginilor este interzisă.)

15 august 1714 - martiriul sfinților Brâncoveni - frescă în biserica nouă de la Sâmbăta de Sus

15 august – Istanbul, 1714

De cele mai multe ori am învățat la istorie făcând asocieri de date. Ceea ce știam deja, ca eveniment ori semnificație, cu ceea ce urma să învăț. Am uitat foarte multe dintre cele citite odinioară, însă sunt date pe care asocierea puternică le-a fixat în memorie atât de bine, încât nu sunt afectate. Acesta este și momentul decapitării lui Constantin Brâncoveanu, împreună cu familia sa, la 15 august, mare sărbătoare a creștinătății. 

Bunica mea, Maria, le sărbătorea pe amândouă, și în Muntenia urările se fac la mijlocul lui august, nu pe 8 septembrie, când sărbătoarea este considerată de mai mică importanță. Însă evenimentul atât de tragic de acum mai bine de 300 de ani nu a zguduit doar contemporanii, ci a fost un moment de cotitură în istoria României. Astăzi, când Brâncoveanu a fost canonizat, și este considerat sfânt al bisericii ortodoxe, vă propun să deschidem o fereastră peste timp, și să aflăm, cu ajutorul dnului prof. B. Teodorescu, mai multe despre cine a fost acest domnitor care și-a scris adânc numele în istoria noastră.

Sabia lui Constantin Vodă Brâncoveanu (1688-1714), având încrustată pe lamă stema orașului București și următoarea inscripție în limba greacă: „Tu, împărate neînvins, cuvânt al lui Dumnezeu, stăpâne atotștiitorule, dă cununa izbânzii asupra potrivnicilor, Voievodului și credinciosului Domn Constantin, precum ai dat-o altădată împăratului Constantin cel Mare”

Sabia lui Constantin Vodă Brâncoveanu (1688-1714), având încrustată pe lamă stema orașului București și următoarea inscripție în limba greacă: „Tu, împărate neînvins, cuvânt al lui Dumnezeu, stăpâne atotștiitorule, dă cununa izbânzii asupra potrivnicilor, Voievodului și credinciosului Domn Constantin, precum ai dat-o altădată împăratului Constantin cel Mare” – Muzeul Bucureștilor – Palatul Șuțu

Brâncoveanu, ctitorul unei mari opere culturale

În zilele premergătoare Paștelui anului 1714, sub privirile înspăimântate ale locuitorilor Bucureștilor, se desfășura primul act al unei zguduitoare tragedii. Începută cu mazilirea domnului muntean Constantin Brâncoveanu, avea să se încheie cu decapitarea sa și a celor patru fii a săi, precum și a credinciosului boier Ianachi Văcărescu, la 15 august același an, la Istanbul, în prezența sultanului Ahmed al III-lea, și a corpului diplomatic acreditat în capitala otomană.

Drumul lung și uneori întortocheat, luminos dar și adumbrit al unei domnii de aproape 26 de ani, își găsea sfârșitul sub securea gâdelui, și confirma astfel încă odată soarta schimbătoare, fortuna labilis, a principilor vasali Porții, neputința lor de a ieși dintr-un lanț de fatale predestinări, oricât de mare le-ar fi fost inteligența politică, oricât de remarcabile împlinirile, și oricât de puternică autoritatea asupra supușilor. Forța implacabilă care le adusese tronul putea la fel de bine să-i arunce afară sau să le ia viața, neînțelegerile cu facțiunile boierești, urmate de inevitabila „pâră” la Istanbul, gesturile de bunăvoință arătate puterilor străine, sau pur și simplu o prea mare și ostentativă avuție, acumulată aparent în disprețul intereselor stăpânirii străine, fiind suficiente motive pentru a justifica oricând o răsturnare a situației.

Vorbind în mai multe rânduri despre Constantin Brâncoveanu, Nicolae Iorga sublinia marea sa moștenire culturală, care îmbina „spiritul curat românesc” al vremurilor patriarhale ale lui Matei Basarab, cu „larga ctitorie a lui Vasile Lupu”, alăturând marilor monumente religioase propriile sale palate. Urmașii marelui istoric au distins în personalitatea domnului calități care au condus în timp la elaborarea unui model cultural fără precedent în trecutul nostru. Trăsăturile sale definitorii evidențiază o sinteză a tradiției cu inovația, în care putem deosebi atât o viziune asupra condiției umane care ținea de prestigiul acumulat în epocile anterioare, cât și voința de a reînnoi societatea, de a-i construi o nouă individualitate și o nouă imagine a începuturilor istoriei românești și nu în ultimul rând a principelui ctitor.

În acest spirit, Constantin Brâncoveanu a exercitat pe toată durata domniei un veritabil patronaj cultural, dirijat în mai multe direcții. Pe urmele antecesorilor săi, Matei Basarab și Șerban Cantacuzino, a adunat la curtea sa un grup numeros de cărturari români și străini, mai cu seamă balcanici, în rândurile cărora s-au aflat personalități eminente, bine-cunoscute cercurilor savante din Europa. Prezența laolaltă a atâtor învățați a fost un bun prilej pentru a stimula școala, mai cu seamă cea superioară, dar și pentru sporirea numărului publicațiilor, cinci tipografii funcționând în Țara Românească a acelor ani, cu semnificative extensii în lumea creștină din Orient. Cartea astfel imprimată își găsea cititorii nu numai printre învățăcei sau clerici, ci și în rândul laicilor, fiind în mai mică măsură o sursă de cunoștințe, cât mai cu seamă un prilej de reflecție și edificare morală. Bun administrator al resurselor țării, Constantin Brâncoveanu a fost și inițiatorul unui vast program de construcții religioase și laice, dar și de reclădiri și renovări de edificii, aparținând mai cu seamă înaintașilor săi, ocazie în care asemenea strămoșului său Neagoe Basarab la Argeș, și el de data aceasta, la Horezu, a rescris în imagini și portrete o veritabilă istorie a familiei sale, dar și a rudelor sale brâncovene și cantacuzine.

Astfel, școala și cartea, zidirile sale de tot felul, cele religioase în centrul unor veritabile complexe monastice, dădeau consistență unui program dominat de nevoia de ordine, dar și de un umanism civic care promova imaginea domnului, sursa principală a unei solidarități absolut necesară unei țări mici, cu vecini hrăpăreți și puternici.

Poate că domnia lui Brâncoveanu n-ar fi marcat o epocă în istoria noastră culturală dacă în jurul tronului său câteva personalități din familie nu i-ar fi stat cel puțin în primii 15 ani ai domniei, între ei și Constantin Brâncoveanu operând un destin la fel de tragic.

15 august 1714 - martiriul sfinților Brâncoveni - frescă în biserica nouă de la Sâmbăta de Sus

15 august 1714 – martiriul sfinților Brâncoveni – frescă în biserica nouă de la Sâmbăta de Sus

Fiu al lui Papa Brâncoveanu și al Stancăi, domnul înscăunat în 1688 era după tată nepotul lui Matei Basarab, predecesorul său între anii 1632-1654, iar după mamă, al postelnicului Constantin Cantacuzino, din marea familie imperială bizantină, cu descendenți naturalizați în Țara Românească, unul dintre cei mai influenți dregători în domnia celui de mai sus. Mama sa era de asemenea soră cu Șerban Cantacuzino (domn între 1678-1688), cu Constantin, mare stolnic (1675-1678), și cu Mihai, mare spătar (1679-1681), ultimii doi cu un rol crucial în domnia nepotului său.

Stolnicul a fost, după opinia lui Iorga, principalul factor în istoria politică a Țării Românești în vremea lui Brâncoveanu, mare cărturar cu studii la Constantinopol și la Padova, colaborator la editarea Bibliei lui Șerban (1688), autor al unei Istorii a Țării Românești și a unei hărți geografice a ținuturilor de la sud de Carpați pentru uzul cărturarilor, dar și al negustorilor interesați de afaceri în această parte a Europei.

Fără a avea înzestrările intelectuale ale fratelui său, spătarul a fost nu numai un „om de arme”, așa cum îi cerea funcția, dar și un „antreprenor” prețuit . A ctitorit la Sinaia (1695), la Râmnicu-Sărat, unde i s-a alăturat lui Brâncoveanu (1695-1697), la București, la Fundenii Doamnei (1696), și la Colțea (1702). Deși foarte apropiați nepotului lor, cel dintâi chiar „mâna dreaptă” a acestuia o vreme, între frații Cantacuzini și domn s-a declanșat un puternic conflict în două reprize (1705-1707, 1711-1712), determinat atât de opțiunile de politică externă ale țării, cei dintâi fiind înclinați spre Rusia, în vreme ce Constantin Brâncoveanu prefera o atitudine echidistantă față de puterile din regiune, cât și în legătură cu succesiunea la tron, care așeza în concurență fiii lui Brâncoveanu cu cei ai stolnicului. Din nefericire, rezultatul acestei înfruntări a fost tragic pentru toți; mai întâi Brâncoveanu, 1714, mai apoi unchii săi, unchii săi Constantin și Mihai, 1716, fiind uciși la ordinul puterii suzerane.

Alături de frații Cantacuzini, dar întru totul egal înruditului stolnic, a fost Antim Ivireanu, foarte probabil un georgian venit în țară undeva între anii 1680-1690, remarcat pentru prima dată ca tipograf în 1691. La București și la Snagov, 1691-1705, și apoi la Râmnic, 1705-1708, ca egumen, și ulterior ca episcop, el a fost asociat la cel mai înalt nivel editării de carte românească, consolidând astfel practicarea serviciilor religioase în limba națională. Ales mitropolit în 1708, avea să dea misiunii sale o valoare deosebită, atât prin statura sa intelectuală, cu totul remarcabilă, cât și prin excepționale calități oratorice. De altfel, cea mai cunoscută lucrare a sa este o culegere de predici sau didahii, 35 la număr, dintre care 28 au fost susținute la Târgoviște și București cu prilejul sărbătorilor religioase și duminica, și alte 7 ocazionale. Păstrate în manuscris, au fost tipărite prima oară la sfârșitul secolului al XIX-lea. Promotor al alianței cu Rusia, a intrat în conflict cu domnul după campania ruso-moldoveană din 1711, dar Brâncoveanu nu i-a retras funcția.

În împrejurările confuze ale începuturile domniei celui dintâi fanariot, Nicolae Mavrocordat (1716), întru totul plecat Porții, Antim Ivireanu a fost îndepărtat și condamnat la detenție pe viață la o mănăstire din peninsula Sinai, pe drum fiind ucis de soldații din escortă, la ordin.

La același nivel se găseau dascălii Academiei domnești, reputați cărturari ai lumii balcanice, aduși din dorința lui Constantin Brâncoveanu de a da o mai mare strălucire curții sale, dar în același timp pentru a avea parteneri de dialog în dezbaterile care frământau pe atunci lumea creștină și viața publică. Între aceștia strălucea Sevatos Kimenites din Trapezunt, (vechea așezare grecească și bizantină din sudul Mării Negre, azi Trabzon în Turcia), cu studii în Italia și la Constantinopol, unde a fost profesor și rector la marea școală a Patriarhiei. Chemat încă de la 1684 de Șerban Cantacuzino, spre a fi dascălul fiului său, se va stabili în Țara Românească după 1689, fiind primul director al Colegiului domnesc, până la moarte (1694-1702).

Figuri importante ale ortodoxiei s-au aflat de asemenea în preajma domnului, fie pentru a primi milostenii, fie pentru a încuraja inițiative culturale sau a participa la dezbaterile teologice de la curtea lui Brâncoveanu. Este și cazul celor doi patriarhi ai Ierusalimului, Dositei (1669-1707) și Hrisant (1707-1731), ambii din familia Notara, unchi și nepot. Cel dintâi a făcut din 1690 și până la moarte 11 vizite în Țara Românească, ocazii în care a luat atitudine împotriva episcopului Atanasie Anghel și a Uniației (desprinderea unei părți a bisericii ortodoxe a românilor transilvăneni și alipirea acestora de catolici în noua confesiune greco-catolică). Hrisant, urmașul său, era un cărturar cu studii la Paris, ceea ce i-a înlesnit preluarea conducerii Academiei domnești după moartea lui Sevastos Kimenitul. Devenit patriarh, el n-a întrerupt relațiile cu înalta școală din București, dorind să-i sporească biblioteca. A profesat aceleași convingeri filoruse, ca și Cantacuzinii și Ivireanu, cu care însă a intrat în conflict în chestiunea revendicării unor bunuri aparținând mănăstirilor închinate patriarhiei sale.

Constantin Brancoveanu și fii săi - frescă la Tismana

Constantin Brâncoveanu și fii săi – frescă la Tismana

Tabloul cultural al curții domnești n-ar fi complet fără frații Greceanu, care, spre deosebire ce ceilalți, nu făceau parte nici din marea boierime, nici din clerul înalt. Aveau o moșie în Vlașca, dar nu se știe să fi exercitat vreo mare dregătorie. Aveau însă o solidă cultură clasică, și în antecedente traduseseră din grecește Biblia de la București. Cum Radu avea înclinații spre literatură, iar Ștefan spre traducerea textelor bisericești din limba greacă, i s-a încredințat celui dintâi misiunea de a redacta cronica oficială a domniei lui Brâncoveanu, lucrare începută în 1693 și încheiată în primăvara 1714, cu o lună înaintea mazilirii stăpânului său. Ce s-a întâmplat ulterior cu cronicarul nu se mai știe, dar nu este exclus să se fi pierdut în tumultul acelor zile.

Vastele proiecte de construcții laice și religioase n-ar fi putut fi duse la capăt fără o echipa de „arhitecți” și „ingineri”, și fără meșteri specializați, între care și doi artiști proeminenți, amândoi pictori: Pârvu Mutul (1637-1705), câmpulungean din Muscel, dar format în Bucovina, s-a afirmat la ctitoriile Cantacuzinilor, și Constantinos, șeful școlii de la Horezu, autorul frescelor de la această mănăstire, dar și de la Polovragi (Gorj), după ce pictase biserica Doamnei din București, încă în vremea lui Șerban Cantacuzino.

Spațiul de elevată dezbatere intelectuală de la curtea domnului, dar și nevoile unei administrații diversificate, care solicita știutori de carte și competențe specializate au creat bune premize pentru dezvoltarea școlii și alte instituții de cultură care au beneficiat și de resursele produse în 20 de ani de pace ai acestei domnii. Spiritul unor timpuri noi s-a reflectat și în structura socială a grupului de învățăcei recrutați dintre fii domnului și ai celorlalți boieri, dar și din copiii proveniți din păturile urbane înstărite.

Reține atenția mai întâi diversificarea școlii, cu o certă extensie a celei primare, în slavonă, dar și în română, organizată de regulă în preajma lăcașurilor de cult, și administrată firesc de clerici, dar și în orașe, la București, Craiova, Râmnic și în alte locuri. Urmau școlile episcopale, la Râmnic și la Buzău, și în partea superioară a sistemului, colegiul lui Șerban Cantacuzino, ridicat la rang de Academie de Constantin Brâncoveanu. În consecință, sursele atestă progresele alfabetizării, într-un singur județ, cu 48 de localități, se numără 125 de știutori de carte, iar la capătul celălalt, 200 de studenți (1712), și numeroși bursieri, trimiși să învețe în Europa Occidentală, dar și la Kiev, Moscova sau Constantinopol.

Academia, numită și de la Sf. Sava, pentru că funcționa în chiliile mănăstirii cu același nume, închinată Patriarhiei Ierusalimului, a funcționat inițial după model renascentist, și a avut ca obiect special de studii clasicismul greco-latin. Vechiul colegiu a devenit academie, după renovarea sa în anii 1705-1707, când conținuturile învățării au fost schimbate în înțelegere cu Hrisant Notara și școala a câștigat în anvergură, beneficiind de trei dascăli, dintre care doi continuau studiile clasice, iar cel de-al treilea preda disciplinele filozofice, cu o largă deschidere spre logică, fizică, retorică și teologie. Deschisă mai cu seamă fiilor domnului și marilor boieri, academia a primit și bursieri din Rusia, și se întreținea din dobânzile depozitelor bancare ale lui Brâncoveanu la Veneția sau din veniturile lacului Greaca.

În strânsă legătură cu școala și pentru că a furnizat cărții tipărite autori din rândurile cărturarilor profesori, activitatea tipografică a urmărit un program supravegheat îndeaproape de domn și de învățatul mitropolit Antim Ivireanu. Construcția și eficiența sa au urmat de la început mai multe direcții, răspunzând în mod esențial nu doar nevoii de carte adânc resimțită într-o societate în schimbare, cât și solicitărilor lumii ortodoxe în general, confruntată dincolo de fruntariile noastre cu ofensiva Uniației greco-catolice, sau în orient cu presiunea musulmană.

Cele cinci tipografii au funcționat cu unele întreruperi la București, Snagov, Târgoviște, Buzău și Râmnic, și au produs 79 de titluri, dintre care 37 în zona capitalei, alte 27 fiind editate la Buzău și Târgoviște. Între acestea, 30 erau în limba greacă, 29 în română – spațiu predilect de difuzare fiind în afara Țării Românești, Transilvania și Moldova. Este de remarcat că la cererea patriarhului Antiohiei, Athanasios, s-a înființat o secție în limba arabă, pentru creștinii din Orient, pentru ca ulterior o tiparniță să fie deplasată la Alep, în Siria (foarte activă între 1706-1711), de unde a ajuns într-o localitate lângă Beirut, în Liban, încheindu-și activitatea în 1899, după ce scosese 76 de cărți. La rândul său, A. Ivireanu s-a îngrijit ca o altă instalație să lucreze în Georgia natală, unde a trimis și un meșter, ucenic al său. Numărul însemnat de titluri, calitatea, forma, dar și prețul volumelor, mult mai mic decât în trecut, au mărit numărul celor interesați. Răspândite în întreg spațiul românesc, descoperite cu surpriză și bucurie în biblioteci aflate departe de Dunăre, cărțile brâncovenești edificau la începutul secolului al XVIII-lea un mare centru de spiritualitate ortodoxă, în egală măsură național și european.

Sfinții români - fresca nouă de la mănăstirea Putna. Biserica a fost repictată după 300 de ani de la distrugere, din pictura originală nefiind păstrate decât mici fragmente. În pronaos, pe peretele din dreapta ușii, central - sfinții Brâncoveni, și alături, Ștefan cel Mare.

Sfinții români – fresca nouă de la mănăstirea Putna. Biserica a fost repictată după 300 de ani de la distrugere, din pictura originală nefiind păstrate decât mici fragmente. În pronaos, pe peretele din dreapta ușii, central – sfinții Brâncoveni, și alături, Ștefan cel Mare.

Noua viziune a domnitorului, întemeiată pe relația sa cu trecutul și pe rolul pe care și-l atribuia s-a reflectat și în preocupările sale pentru elaborarea unei cronici oficiale care să-i pună în valoare realizările și să-i nemurească numele. Literatura istorică munteană nu se remarcase până atunci prin lucrări de excepție, comparabile cu cele produse de cronistica moldoveană prin Grigore Ureche și Miron Costin. La urcarea sa pe tron, Brâncoveanu a găsit doar corpusul de cronici, îndeobște numit Istoria de când au descălecat preavoslavnicii creștini (cronica lui Matei Basarab, și cronici anterioare, la care s-au adăugat texte din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, reflectând mai cu seamă din perspectivă cantacuzină conflictul acestora pentru putere, încheiat cu o nuntă domnească în timpul domniei lui Șerban), ale cărei ultime pagini se referă chiar la urcarea lui Brâncoveanu pe tron, și care, pentru partizanatul său politic mai este numit și Letopisețul cantacuzinesc.

Adversarii politici ai celor de mai sus, boierii Băleni, și-au exprimat poziția într-o altă cronică, Istoria domnilor Țării Românești, cu o geneză complicată, alcătuită la capătul multor ani, și încheiată odată cu moartea celor căruia îi este atribuită, marele dregător Radu Popescu (1729). Cunoscând desigur pe cei doi autori, și având cunoștință de modul contradictoriu în care aceștia îi prezentau înaintașii, Brâncoveanu a dorit să inițieze o cronică oficială care să-l reprezinte, și l-a ales pe Radu Greceanu s-o scrie. Începută probabil în 1693, încheiată într-o primă parte la 1699, cu ocazia încheierii primului deceniu brâncovenesc, când autorul a înzestrat-o și cu o Predoslovie (Introducere) absolut elogioasă la adresa domnului, cronica a avut de suferit în urma conflictului lui Constantin Brâncoveanu cu unchii săi, și a fost rescrisă după 1707, cu multe accente anticantacuzine, mai cu seamă pentru anii care au precedat mazilirea comanditarului.

A doua scriere istorică importantă a acestei epoci are un autor încă necunoscut, probabil din mica boierime, care scrie tot la porunca domnului, dar în așa fel încât să lase impresia că o face din proprie inițiativă. Poziția sa favorabilă domnului ne arată o persoană puternic implicată în atmosfera politică tensionată din acei ani. Cronica anonimă povestește întreaga domnie a Brâncoveanului, de la înscăunare și până la mazilire și execuție, și spre deosebire de Radu Greceau, se prelungește încă trei ani, în primele domnii fanariote. Înzestrat cu un mare talent literar, autorul pare a dori să ne demonstreze o teză: răsfățat de toate darurile vieții, stăpânul său le-a pierdut într-o clipă, lovit năpraznic de forța destinului, și, ca într-o tragedie shakesperiană, nedreptatea făcută de oameni semenilor lor, a dezechilibrat lumea în ansamblul ei, vremurile tulburate care au urmat fiind parcă o pedeapsă pentru nelegiuirea săvârșită împotriva lui Brâncoveanu.

La capătul unui sfert de secol de domnie, cea mai durabilă împlinire a voievodului s-au dovedit a fi zidirile sale. Construite în stilul care îi poartă numele, așezate pe o arie de timp care excede până spre 1730, epoca sa încorporează și alte capodopere arhitecturale, precum și risipita ctitorie a Mavrocordaților de la Văcărești. Trăsăturile sale definitorii îl așază în succesiunea unui clasicism descoperit în rigoarea și calitatea contrucțiilor laice și ecleziastice, care încorporează și elemente baroce, mai cu seamă în exuberanța decorativă a sculpturilor în piatră.

Cum s-a considerat că scopul ultim al artei brâncovenești, în dimensiunea ei aristocratică și domnească, a fost organizarea „desfătată” a vieții, expresia sa tipică este palatul (precum cele de la Mogoșoaia, Potlogi, Doicești și Obilești, lângă Dunăre). Toate aceste edificii, așezate cu o excepție pe un traseu care îl conducea pe prinț de la București, unde primise însemnele puterii, la Târgoviște, unde fusese recunoscut de marea boierime, reprezentau atât locuri de popas, cât și spații de recreere.

Reședințele sale se remarcă mai întâi printr-o anumită amenajare a spațiului. Situate în interiorul unei mari curți dreptunghiulare încadrate de ziduri, și în vecinătatea unei grădini și a unor luciuri de apă, clădirile au de regulă două nivele, deasupra unor pivnițe boltite, înălțându-se parterul și etajul, acesta din urmă cu mai multe săli de recepție. Nota de distincție a edificiului este dată de scara monumentală de la intrare și de pridvorul cu logia care duce privirea spre grădină și lac. La Potlogi, în Dâmbovița, palatul ridicat în 1699 are fațada cu două logii, cu coloane suprapuse, iar la Mogoșoaia, unde lucrările s-au încheiat în 1702, scara monumentală are balustradă, iar cele două logii decorează ambele fețe ale clădirii, atât spre curte, cât și spre eleșteul apropiat, parcă inspirându-l pe Eminescu în a patra scrisoare cu imaginea de neuitat a castelului singuratic care se oglindește în lacuri, „iar în fundul apei clare / Doarme umbra lui de veacuri.”

Fațada palatului dinspre lac - Pe terasă, la lac - Mogoșoaia

Fațada palatului dinspre lac – Pe terasă, la lac – Mogoșoaia

De la palate laice ajungem și la construcțiile destinate bisericii, ziduri noi și renovări, un întreg program subordonat atât consolidării pozițiilor ortodoxiei, dar și sublinierii rolului preponderent al lui Brâncoveanu și a familiei sale într-o situație în care puterea reală a domnului era din ce în ce mai diminuată de amestecul Porții și de jocurile politice ale celorlalți vecini.

Desigur, cea mai importantă ctitorie a acestei epoci este complexul monastic de la Horezu (Vâlcea) pe drumul ce leagă și azi Râmnicul de Târgu-Jiu.

Clădirile ce-l alcătuiesc s-au adăugat în timp, și adăpostite într-un larg spațiu dreptunghiular, cuprind mânăstirea, o bolniță (un spital) și două schituri. La rândul ei, mănăstirea include biserica, încheiată în 1693, chiliile călugărilor, trapeza – sala de mese, cu un paraclis deasupra. În vecinătate se află casa domnească, reședința lui Brâncoveanu, și o splendidă galerie cu două etaje, susținută de arcuri și coloane. Biserica, bolnița, paraclisul și schiturile sunt pictate în frescă, tabloul ctitorilor asociindu-se, potrivit tradiției, cu subiecte biblice, și cu cele inspirate de viețile sfinților.

Ajungem astfel și la acel capitol întru totul novator al artei brâncovenești. Atât în ctitoriile sale (și Horezu e din nou exemplul cel mai strălucit), cât și în cele cantacuzinești, precum la Filipeștii de Pădure, unde a pictat Pârvu Mutul, atrag atenția reprezentările ctitorilor, reunind pe Brâncoveni și Cantacuzini într-un moment fericit împreună, cu admirabile portrete puternic individualizate, realizate după model, cu totul diferite de imaginile predecesorilor, redate în mod convențional.

Atunci când este vorba de Brâncoveanu și de familia sa, chipul și atitudinea nu lasă îndoială că avem în față un mare om, solidar cu cei care l-au înălțat, iluzie din care domnul se va trezi câțiva ani mai târziu, în plină tragedie. Frescele din marile ctitorii ale Brâncoveanului atestă și o altă solidaritate, cu cei alături de care a ridicat și împodobit capodoperele sale; meșterii zidari, pietrari și lemnari, care apar la Horezu – ce e drept, într-un loc mai puțin vizibil, sau Pârvu Mutu, care în ctitoriile prahovene ale Cantacuzinilor își face în mai multe rânduri autoportretul.

Sunt semnele – e drept, încă timide – ale unei noi lumi, care rămânând mai departe dependentă de loialitatea față de puternicii zilei, înțelege să împartă veșnicia cu Brâncoveanu și să ne arate încă odată potențialul creator al unui popor, la capătul doar a 20 de ani de pace și liniște la hotare, de stabilitate politică și de prosperitate.

Și „dacă domnia lui nu a fost decât un lung joc periculos, joc în care n-a încetat o clipă a fi singur, o sfidare care trebuia să se răzbune crunt în urmă, epoca lui Brâncoveanu, judecată după operele lăsate, este singura epocă de destindere în care un surâs vioi și optimist a luminat fața trudită a neamului nostru”.

(Textul reprezintă versiunea în manuscris a articolului cu același titlu publicat în revista școlară „Big Explorer”. Preluarea imaginilor este interzisă.)

Discurs Carol I - 10 mai 1881, Proclamarea Regatului

Eminescu: o altă față a nestematei (continuare)

Cronica unor zile istorice: România în anul proclamării regatului

prof.dr. Bogdan Teodorescu

(continuare)

La începutul lunii martie, Carol notifică într-o scrisoare pentru Maria de Flandra, interesul crescând pentru apropiata proclamare a regatului deja hotărâtă pentru 10/22 mai[1], deși zarva festivă pare a fi acoperită de alte neliniști: moartea neașteptată a țarului Alexandru al II-lea[2] și cererile imperative ale guvernului german de a se ajunge la o rezolvare amiabilă cu bancherul Landau după anularea răscumpărării căilor ferate.[3]

Pentru că în opinia publică face valuri cea dintâi dintre chestiuni, în Parlament deputatul Vernescu îl interpelează la subiect pe primul ministru Ion Brătianu. Răspunsul acestuia este diplomatic, „țara va acorda prințului ce titlu va voi: rege sau împărat”. Eminescu comentează, stabilind clar linia de demarcație între epoca voievodală a Basarabilor și Mușatinilor, și timpul lui Brătianu, Stroussberg, și al celorlalți, neînsemnat față de epoca rodnică și gorspodărească a domniilor noastre medievale (3 martie 1881). Rămânând la  tema zilei, Eminescu se întreba care va fi prețul regatului, din moment ce independența a costat 10.000 de morți în condiție de mercenari, România nefiind beligerantă, pierderea Basarabiei, chestiunea evreilor, răscumpărarea silită a drumurilor de fier, primirea Dobrogei fără capul de pod de la Silistra.[4] Peste câteva zile, răspunzând ca de obicei „Românului” care îi acuza pe conservatori că fac politica Rusiei și Austriei, în vreme ce liberalii fac politică națională, poetul afirma că niciun partid la putere nu poate face politică având program absolut în afara evenimentelor și a diplomației europene (6 martie).[5]

Istoria Transilvaniei - Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan

Disponibil: Libris

Tumultul politic în jurul regatului se întețește și regele reține în notele sale că după o zi de mare indispoziție (6/18 martie), Boerescu, încă ministru de externe, ar dori ca proclamarea să mai întârzie cel mult două săptămâni (7/19 martie), pentru ca pe 8 martie, Brătianu însuși, atins de „teoria conspirației” și temător de Austro-Ungaria, să-i sugereze o amânare de o săptămână, cu schimbarea guvernului (motivată și de intrarea țării într-o epocă nouă.)[6] Curios este că deși avertizat în acest mod și de proclamarea grăbită a Regatului și de retragerea executivului, Carol nu reacționează în niciun fel, rămânând „surprins” până la sfârșit. Trec la Palat încă două zile liniștite, în care se notează doar starea vremii. Vineri, 13/25 martie, nu vine în audiență niciun ministru,[7] dar în aceeași zi, Titu Maiorescu dezvoltă în Parlament o interpelare referitoare la încurajarea tacită a socialiștilor ieșeni de către C.A. Rosetti și grupul său din conducerea partidului liberal. Oratorul se arată convins că bunăvoința ce le este arătată amenință statul și intențiile guvernului de a proclama regatul. Este proba supremă că guvernanții sunt republicani și că niciodată nu vor putea susține ordinea într-un stat monarhic.[8]

Iritarea majorității a fost extremă, și în situația dată, după două replici și alte intervenții, a doua zi, 14/26 martie, la propunerea generalului Lecca, este proclamat regatul. Ironia sorții făcea ca aceeași persoană, implicată cu exact 15 ani în urmă, în răsturnarea lui Cuza, să fie acum port-drapelul noii forme de stat, și apoi și a noului suveran.[9]

În fine, membrii Parlamentului și miniștrii vin la Palat „fără fracuri.” Carol I, surprins de graba cu care s-a făcut regatul are o ezitare (nu se încheiase doliul pentru țar), apoi acceptă.[10] Prințul Dimitrie Ghica, președintele Senatului, dă citire legii, noul rege răspunde (fusese poate prevenit în ultima clipă), și apoi promulgă. (15/27 martie)„Orașul iluminat, mișcare enormă pe străzi” – se poate citi în jurnalul său.[11]

Desigur guvernul a premeditat actul din 14 martie, desigur Titu Maiorescu nu a făcut decât să grăbească evenimentele, deși în notele zilnice spune că se simțea bine, când la Cameră a fost salutat drept „făcătorul de rege”.[12] Este însă cert că asupra lui Brătianu au acționat mai mulți factori, că guvernul său se găsea în impas, atât în plan intern, cât și extern, și că, deși primul ministru și C.A. Rosetti se aflau într-o proastă poziție față de trecutul lor republican, proclamarea regatului, prezentată drept consecința dobândirii independenței era o bună diversiune, pentru a asigura o schimbare de guvern, partidul său (a se înțelege gruparea care îl reprezenta) rămânând la putere. Considerând independența „suma vieții noastre istorice”, („Curierul de Iași”, 8 martie 1877),  Eminescu înțelegea că actul de la 9 mai nu a fost doar rodul unei conjuncturi fericite, care să atribuie merite exclusive lui Carol și liberali. [13]

Ce se mai putea citi în „Timpul” pe 12 și 13 martie: un comentariu pe marginea unei broșuri consacrate sentinței în procesul prelungit al răscumpărării căilor ferate de la Leipzig și un extras dintr-o publicație franceză referitor la relațiile politice din Europa după moartea țarului Alexandru al II-lea, cu observația că „în Balcani românii sunt vasalii Hohenzollernilor”.[14] Pe 17 martie, trecuseră câteva zile, Eminescu întreba guvernul care este politica noastră externă, în situația în care prăbușirea completă a Imperiului otoman ar aduce un nou război.[15]

Abia pe 18 martie în coloanele ziarului conservator se remarca absența de la serbările regatului a lui Lascăr Catargiu și a generalului Florescu, și locul special atribuit generalului Lecca. Fără să o afirme tranșant, povestind însă cum a obținut Petru Rareș a doua oară domnia, Eminescu îl incriminează pe Carol că a primit coroana „din mâna celor care scoseseră o piedică din calea sa”, ceea ce explică de ce bătrânii conservatori au evitat să-i fie alături regelui.[16]

N. Georgescu - Moartea antuma a lui Eminescu -

Disponibil: Elefant

Între timp, împotriva supărării poetului, care aproape a ignorat marele eveniment, petrecerile continuă acum nestingherite de doliul pentru țar. Bucuria „enormă” despre care scrie Carol e momentan afectată de tăcerea marilor puteri. Cancelarul austriac Haymerle n-ar fi nefavorabil, dar împăratul are rețineri, iar de la Berlin – „nicio veste” (17/29 martie).[17] Pe 18/30 martie, situația se mai destinde. Miniștrii de externe și justiție aduc vești bune din străinătate, și Brătianu e mulțumit că bugetul e gata și se votează (la mai bine de două luni de la începutul anului)![18]

Printre atâtea ovații, primirile breslelor și etnicilor străini din România, sau a „bărbierilor cu buchete”[19], vin și vești mai puțin bune. I. Kalinderu negociază la Berlin cu bancherul Landau în căutarea celei mai bune soluții, dorite de guvernul german în chestia încă nesoluționată a răscumpărării căilor ferate.[20] Pe 22 martie/2 aprilie, când primirile festive la Palat continuă, și veștile așteptate încep să sosească. Belgia mai întâi, apoi Anglia și Italia, dar și Franța, Rusia, Germania și Austro-Ungaria recunosc regatul, dar Rusia și Germania ar dori și o lege împotriva „nihiliștilor” (socialiști) ce se va face cu grăbire. „Impresie mare în toată Europa” – și Carol afirmă satisfăcut, că s-a făcut dovada că Serbia ar dori să ne imite.[21] În fine, pe 25 martie/5 aprilie se consideră încheiate festivitățile (Bismarck confirmă acceptul celor trei imperii), dar delegatul bulgar trimis pentru felicitări ajungea abia pe 30 martie/11 aprilie.[22]

În tumultul prilejuit de proclamarea regatului, P.P.Carp a prezentat în Parlament noul program conservator, „Era nouă”, și a răspuns demersului lui Maiorescu, despre care s-a vorbit mai sus.[23] Eminescu se arată în dezacord cu influentul politician junimist, cu care dealtfel era bun prieten, și care îi scosese vinovați „în evenimentele de la Iași” pe frații Nădejde, considerați socialiști. Subliniindu-le meritele, poetul le explică atitudinea prin disperarea care i-a cuprins văzând cât de mult este încurajată în România nulitatea. Cât despre noua organizare socială dorită de Carp, e greu că se va împlini, „cu oameni care în locul convingerii, științei și caracterului nu au decât un nesățios stomah”. (20 martie)[24]

Aprilie, care debutează cu vânt rece, și se va sfârși cu ploi torențiale, este pentru rege încă o lună agitată, dominată de pregătirile pentru încoronare și de demisia, oarecum surprinzătoare, a lui Ion Brătianu și a cabinetului său. Două scrisori, una din 11/23 aprilie din București, alta de la Sinaia, din 29 aprilie/11 mai, vor aduce oarecare lămuriri asupra ambelor chestiuni. În cea dintâi Carol își anunță corespondentul, pe Fritz von Hohenzollern, fratele său, că la 10/22 mai va avea loc sărbătorirea oficială a proclamării Regatului și        „o sărbătoare măreață care va face epocă în istoria României” și la care vrea să-i asocieze pe fratele său Leopold și pe nepoții săi, Ferdinand, despre care nu se spune că ar fi moștenitorul său, și Carlo, și, desigur și pe el. A refuzat încoronarea (vom vedea și de ce, la sugestia tatălui), dar îi va fi oferită o coroană de oțel cizelată dintr-un tun capturat la Plevna. Ideea „sugerată de el trebuie să pornească din partea țării”. Brătianu, suferind, s-a retras. Trebuie să se bucure de liniște. Nu vrea nicio schimbare de guvern, (ultimele alegeri fuseseră în 1879) așa că l-a numit pe fratele său Dimitrie – cum vom vedea, era de fapt un alt executiv, dar tot liberal. O confidență pare șocantă. Carol îi considera pe conservatori nu doar incapabili și prea slabi ca să guverneze, dar și „cu idei prea înguste”, și „de când au fost împotriva războiului” au pierdut enorm în ochii lui.[25]

Sorin Cristescu - Carol I si politica Romaniei (1878-1912) - A doua scrisoare se adresează tatălui, Karl Anton, și este mai sinceră. Acesta îl sfătuise să renunțe la încoronare și mirungere, sugerându-i că nu este un suveran de drept divin, ci unul prin voința poporului. O dorește și el, dar a întâlnit o vie rezistență din partea liberalilor, care au vrut să arate poporului monarhia în forma ei concretă. Coroanele vor fi un simbol și se vor înmâna în sala tronului. Nu se va precupeți nicio cheltuială, așa că și-a dorit un palat nou, finanțele fiind „strălucitoare” (6 milioane excedent). Retragerea lui Brătianu, scrie mai departe Carol, este o stratagemă menită să-i întărească autoritatea în partid. Dimitrie, fratele, nu are energia sa, dar va fi dublat de Eugen Stătescu, un om format de predecesorul său.[26]

În ordine cronologică mai este de reținut adoptarea în regim de urgență a legii străinilor[27], sub presiunea Rusiei, cu temerea că Austro-Ungaria s-ar putea prevala de acest precedent, pentru a cere același regim pentru cei care fac propagandă pro-unionistă. (Legea a fost adoptată pe 4/16 aprilie.) Pe 5/17 aprilie, la trei săptămâni după proclamarea regatului, I. Brătianu demisionează, dar a doua zi, D. Ghica și C.A. Rosetti, președinții celor două Camere, îl susțin în continuare. Hotărârea premierului pare definitivă, și pe 7/19 aprilie este propus D. Brătianu, chemat de la Constantinopol, unde era ambasador, și de unde se întoarce „proaspăt și pregătit”. Pe 10/22 aprilie, practic în 3 zile, guvernul e gata. Sunt 7 ministere, D. Brătianu având și afacerile străine. E. Stătescu e la Interne, D. Strurdza la Finanțe, V. Boerescu, înlocuit, se retrage supărat la țară.[28]

Cum s-a mai spus, Brătianu ar fi demisionat și pentru că ar fi promis anumite concesii Austro-Ungariei în chestiunea Dunării, spre a grăbi astfel recunoașterea Regatului. Odată dezvăluite aceste detalii, scandalul care ar fi urmat l-ar fi pus într-o situație complicată, și Eminescu n-a ezitat să le bănuiască. Abandonând conducerea guvernului, Brătianu spera ca într-un timp rezonabil, după ce Regatul ar fi fost acceptat de toate puterile, să se reîntoarcă și să dezmintă, ceea ce s-a și întâmplat.[29]

Care sunt subiectele lui Eminescu la „Timpul” în luna aprilie: practic, unul singur – retragerea lui I. Brătianu și formarea noului guvern, abordate desigur din perspectiva eternei polemici cu C.A.Rosetti. Mai întâi, pe 8 aprilie, luând act de demisia primului ministru și de procedura înlocuirii executivului, el indică trei motive presupuse, după afirmațiile premierului retras: suferințele sale (fizice), conveniențele parlamentare și saturația sa față de politica de interese personale a partidului. Autorul se arată sceptic pentru viitor, și afirmă că fără o schimbare de sistem și de oameni nu se poate spera în mai bine.[30] A doua zi, profitând de un articol din publicația lui Rosetti care elogia virtuțile liberale, Eminescu nu ezită să le numească și din perspectiva sa: nepotism, cumul de funcții, favoritism etc.[31], pentru ca în 10 aprilie să se întrebe pentru ce merite deosebite a fost promovat D. Brătianu.[32]

Lucrurile nu se opresc aici. Căutând în continuare motivele plecării lui I. Brătianu, Eminescu crede că după proclamarea regatului ar fi fost necesară organizarea statului monarhic, pentru care liberalii nu erau pregătiți. Referitor la legea străinilor, subiect în mai multe numere ale „Timpului”, Eminescu subliniază dezacordul în chestiune între premierul demisionar și C.A. Rosetti, iar mai târziu, încercând să-și explice cum au ajuns în guvern Eugen Stătescu și V.A. Urechia, găsește repede răspunsul. Unul a fost autorul legii, celălalt a făcut raportul despre „nihiliștii” de la Iași, „combătuseră socialiștii moldoveni, binemeritau de la țară”. (16 aprilie)[33] O zi mai târziu, Ion Brătianu revine în discuție, ca și imoralitatea liberalilor, pe care acesta a tolerat-o foarte bine. Discuția despre meritocrați și onești continuă, citându-se un discurs al lui Ion Brătianu, care se felicita că lupta împotriva privilegiaților s-a încheiat, și că țara are nevoie de oameni capabili și cinstiți, pe care Eminescu îi găsește și în rândurile conservatorilor, cum au arătat întâlnirile prim-ministrului cu P.P. Carp în ultima vreme.[34] Tandemul Brătianu-Rosetti este din nou evaluat, de data aceasta din perspectiva complementarități lor. Cel dintâi ca om al sistemului, celălalt cu mare influență asupra mulțimilor. Roseti, rămas singur, nu l-ar fi putut accepta decât pe fratele lui I. Brătianu, singura garanție că nimic nu se va schimba. (22 aprilie)[35]

Eroismul soldaților români ne-a adus independența și regatul, numai că noua țară este a patrioților de meserie și a claselor consumatoare, față de singurul producător adevărat – țăranul, susține Eminescu la 26 aprilie.[36]

Memoriile Regelui Carol I al Romaniei - Vol. I

Disponibilă la: Libris.ro

Peste toate însă este de remarcat că deși în două scrisori către persoane diferite Eminescu s-a plâns de tracasările proclamării regatului,[37] el nu s-a simțit obligat să scrie în zilele festive niciun articol explicit. Mai mult decât atât, în ziua de 10 mai 1881, „Timpul” republica Scrisoarea a IIIa, care cunoscuse pentru prima oară lumina tiparului câteva zile mai devreme, în numărul din mai al „Convorbirilor literare”. Citită azi, dar așezată în perspectiva evenimentelor care tocmai se consumau, prima parte a poemului este un elogiu adus străvechilor timpuri voievodale, când țara era gospodărită cu plugul, și apărată cu sabia, în fruntea ei aflându-se un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port, numit Mircea cel Bătrân, la data întâlnirii cu Baiazid (1394-1395), totuși, un bărbat în plină putere, undeva între 25-28 de ani, și sub înfățișarea căruia trebuie să-l căutăm mai degrabă pe Matei Basarab. Fără a fi un dușman al monarhiei, marele poet ar fi dorit ca noua instituție să-și tragă seva din istoria Barasabilor și a Mușatinilor, și nu să fie un produs importat, având în frunte un prinț străin de tradiția românească, și căruia râul și ramul nostru n-ar fi avut cum să-i fie prieten.

Critica indirectă a unei forme de stat care se îndepărta de trecutul voievodal se asocia cu virulența atacurilor la adresa clasei politice liberale, în prelungirea aproape firească a publicațiilor sale cotidiene din acel an.

Luna mai s-a consumat în euforia încoronării[38] desfășurată potrivit dorinței lui Carol I în sala tronului, și în manifestările festive care i-au urmat, zădărnicite oarecum de vremea rea, instalată încă de la sfârșitul lui aprilie. Regele se bucură însă ca un copil, și găsim în jurnal aprecieri de genul: „Între discursuri, al meu a fost aplaudat furtunos” sau două zile mai târziu, la o trecere în revistă a trupelor, „enorm de multă lume pe străzi”.[39]

Discurs Carol I - 10 mai 1881, Proclamarea Regatului

Transcrierea în limba română a discursului regelui Carol I, rostit la 10 mai 1881, cu ocazia încoronării. Fotografie realizată la Arhiva Națională a României, Fond Casa Regală, Dosar 4/1881, fila 3. Preluarea imaginii este interzisă.

Două chestiuni devin preocupante: pagubele mari făcute de inundații (Siretul revărsat de mai multe ori, liniile ferate abia construite în Moldova distruse de apele furioase[40]) și spinoasa chestiune a Dunării, în care noul prim-ministru nu vrea să cedeze, iar Camerele fac dificultăți, simțindu-se lipsa lui I. Brătianu.[41] Să fie oare începutul sfârșitului pentru noul guvern abia instalat? Nici zilele următoare nu sunt mai bune, se simte lipsa opoziției odată cu „descompunerea partidului conservator”, presupusă probabil după ce în discursul program din martie și P.P. Carp constatase că nu mai sunt diferențe între liberali și conservatori, iar junimiștii se retrăgeau treptat, constituindu-se într-o grupare aparte, gata să se alăture guvernanților.[42] „Camerele nu lucrează. Totul stă pe loc.” – 22 mai/3 iunie.[43] Totuși regele speră că pentru amânarea datoriei va trece legea căilor ferate – 26 mai/7 iunie.[44] O zi mai târziu, Carol notează că un scandal în Cameră în chestia Dunării îl aduce pe Dumitru Brătianu până în preajma demisiei.[45]

Tunete îndepărtate prevestesc deja furtuna. Încă pe 21 mai fratele Ion, retras definitiv din viața publică pentru refacere și îngrijiri medicale, reapărea proaspăt.[46] Bine-nțeles, „treburile nu merg deloc” (29 mai/10 iunie), iar pe 30 mai/11 iunie, liberalui Gh. Chițu comunică regelui că la Cameră D. Brătianu nu se mai bucură de încredere.[47]

Scrisorile trimise de Carol în aceste zile detailează cum am mai semnalat chestiunile momentului. Astfel, Karl Anton află (29 mai 1881) că Parlamentul a devenit mai îndrăzneț în ultima vreme și după ce a votat înainte de 10 mai tot ce i s-a cerut, (surprinzătoare afirmație pentru un monarh recunoscut pentru respectul atribuit Constituției și statului de drept), face grea viața miniștrilor, compromite relația cu Austria în chestiunea Dunării și refuză să voteze o nouă convenție pentru răscumpărarea căilor ferate.[48] În înțelegere cu liderii liberali și în intenția de a facilita o viitoare alianță cu Puterile Centrale, suveranul ar dori să se cedeze pretențiilor Austro-Ungariei, în chestiunea comisiei mixte Galați-Vârciorova, și să se acopere toate datoriile pentru căile ferate, așa cum solicită creditorii externi. Prețul acestor ambiții este conflictul dintre guvernul regelui și Parlamentul majoritar, care, în evoluție, va conduce la demisia lui D. Brătianu la începutul lunii iunie 1881.

Scrisorile Regelui Carol din arhiva de la Sigmaringen 1878-1905

Disponibil: Libris, Librarie.net.

În paginile ziarului condus de Eminescu, luna mai începe în forță, cu un comentariu sarcastic la adresa discursului program al prim-ministrului D. Brătianu. Reluând un pasaj care se referă la lipsa oamenilor onești (în politică) – un laitmotiv al tuturor articolelor, consacrate acestei scurte guvernări, Eminescu constată cu amărăciune că e primul program al primului guvern regal, caracterizat prin „sărăcie de adevăr și lipsă de sobrietate”, iar noul prezident al cabinetului e trimis să citească introducerea cronicii lui Miron Costin.[49] Pe 6 mai, într-un alt editorial, se vorbește despre poziția aristocrației în viața de stat, și apar și câteva considerații despre rolul monarhului, care ar trebui să îndemne la „înaintarea meritului și a muncii”, din care să se nască o nouă organizare socială. Și un avertisment pentru regele care își așteaptă coroana și care ar fi trebuit să știe, încă de când a venit în țară că „oamenii legați de secole de acest pământ nu sunt dușmanii lui… ci doar cei care au uzurpat dreptul de a fi doar ei români”.[50] Discuția despre stat continuă, și Eminescu îl definește ca pe un produs natural, cu faze de dezvoltare asemeni organismelor vii, arătându-se rezervat față de etapa sa actuală, pe care o numește răspicat „demagogică”, în care toate problemele erau rezolvate de o clasă de profesioniști ai politicii. În același timp, Eminescu își exprimă admirația pentru varianta oligarhică,  condusă de o categorie socială care prin apartenență și tradiție unește prezentul cu trecutul și viitorul.[51]

În ziua încoronării lui Carol, pe lângă Scrisoarea a IIIa, el publică și un editorial în care aduce vorba despre „Ceasornicul domnilor”, bine-cunoscuta scriere de secol XVI, în care se găsesc referințe la viața împăratului roman Marcus Aurelius, și sfaturile sale privitoare la educație și cârmuire, toate tălmăcite de Nicolae Costin, fiul lui Miron, și sugerează regelui să aibă o lungă reflecție despre trecutul acestei țări, în comparație cu „zgomotul asurzitor al realității”. „Astăzi însă, când demosul determină viața publică, suveranul nu mai este un suprem element de control, ci un reglator al mecanismului statului”, mai mult decât oricând Eminescu deosebește în această zi festivă partea decorativă care rezultă din ziarele guvernamentale potrivit căreia țara merge bine în toate, și realitatea „deficitului bugetar, ștergerii meseriilor indigene și înlocuirii lor cu produse străine și nepăsarea pentru populația producătoare”.[52]

Chestiunea monarhiei nu este însă închisă. Într-un comentariu la un articol din „L’Indepedence Roumaine” , în care se cerea presei să apere prestigiul oricărui demnitar investit cu încredere de rege, se spune clar că atâta vreme cât avem o majoritate parlamentară (liberală) și un cabinet în care C.A.Rosetti s-a ales ministru, suveranul putea să spună că nu se încrede nici în unii, nici în alții, dar cum n-ai de unde alege, „va mai merge cum a mai mers”, căci a voi azi binele unui popor se dovedește a fi periculos și pentru rege, și pentru un partid (14 mai).[53]

Pe 16 mai, Eminescu se contrazice din nou cu „Românul”, pentru care armata teritorială și nu cea permanentă câștigase ultimul război, punând punctul pe „i” cu rigoarea-i cunoscută.(16 mai)[54] Apoi, comentându-se primele zvonuri despre remanierea guvernului, doar la câteva zile după încoronare, Eminescu pune în discuție cele două măsuri pe care Rosetti ar dori să le impună, dar pe care poetul le consideră de „corupție politică”: electivitatea magistraților și votul universal. Adresându-se din nou regelui, el dorea să știe dacă monarhia și alegătorii vor agrea demagogia republicană într-un stat dinastic. (17 mai)[55] O zi mai târziu, Eminescu se întreba din nou, de data aceasta de nu cumva serbările încoronării nu au ascuns concesiile făcute Austriei de cabinetul Brătianu-Boerescu, fiecare pas înainte al României având prețul său. (18-19 mai)[56]

Era și momentul pentru o asemenea discuție, pentru că în numărul din 25-26 mai al „Timpului” aflăm că la Senat cei doi mai sus numiți au declarat că nu au luat niciun angajament în chestiunea Dunării. Ar fi urmat, cum se aștepta, un vot de încredere în guvern, dar înaltul for nu și-a depășit ordinea de zi anunțată. Blocajul este complet și la Cameră, unde o moțiune pe același subiect este respinsă. (29 mai)[57] Într-un scurt articol, suntem de-acum în 30 mai, Eminescu își precizează încă odată poziția. Să fie respectat tratatul de la Berlin, privind libertatea deplină de navigație pe Dunăre, fără a admite preponderența oricăreia dintre cele două mari puteri, interesate politic și economic pe țărmurile Dunării.[58]

Din viata familiei Ion C. Bratianu 1821-1891 - Sabina Cantacuzino

Disponibil: Libris, ebook-Elefant.

Evenimentele din Cameră grăbesc sfârșitul guvernului D. Brătianu. În primele trei zile din iunie Carol și Leopold petrec o scurtă vacanță la Sinaia, înainte de plecarea celui din urmă spre țară, prin Predeal.[59] La 4/16 iunie, noi îngrijorări: situația e nesigură, Camera nu lucrează, Rosetti și D. Brătianu lasă să se întâmple inevitabilul.[60] A doua zi, E. Stătescu, demisionar, comunică la Palat că situația e imposibil de menținut, câtă vreme Camerele sunt în dezacord cu premierul și îi cer demisia.[61] La 6/18 iunie, Stătescu revine și el cu demisia, șeful cabinetului mai rezistă, „dar ar face bine de-ar pleca”, scrie Carol în Jurnal.[62] La 7/19 iunie, și Rosetti a schimbat macazul. „Nu merge treaba cu D. Brătianu.” Năzuros, acesta rezistă, deși regele îi cere să asculte voința majorității din Cameră.[63]

În fine, se rostește și numele celui care a lipsit două luni și e acum atât de regretat: Ion Brătianu.[64] Nu trec nici 24 de ore și președinții celor două Camere îl propun pe șeful liberalilor în fruntea unui nou guvern, după ce, în fine, încăpățânatul său succesor-predecesor a înțeles că nu mai poate rămâne și își prezintă demisia sa și a întregului cabinet.[65] Acum I. Brătianu face mofturi. L-ar dori pe Rosetti prim-ministru. Regele, în poziția ultimului decident, se pronunță limpede: „Eu îl vreau însă pe el.” Până seara, noul-vechiul guvern e restabilit, cu Rosetti la Interne și Stătescu la Externe[66] și depune jurământul. Ca și cum asta așteptau,            își revin și Camerele, care în noile condiții „lucrează destoinic”. (12/28 iunie)[67] Votează convenția pentru terminarea datoriei față de Berlin, nu și convenția cu bancherii germani, pentru care se va face un împrumut. În chestia Dunării, „unde noi am întins mâna”, s-ar accepta comisia mixtă, dar fără vot preponderent pentru Austro-Ungaria”.[68]

Peste o lună (11/23 iulie), într-o altă scrisoare pentru Karl Anton, Carol face bilanțul celor 6 luni abia trecute din an. Surprinde că referirile la regat și încoronare lipsesc cu desăvârșire, făcându-se însă aprecierea că schimbarea de guvern din iunie „a fost un punct de cotitură în politica noastră internă”. Ion Brătianu a rezolvat deja câteva probleme. În cea mai delicată chestiune a momentului, lucrările comisiei Dunării, „niciun om politic și nici el nu vor susține punctul de vedere austriac.” Afacerea căilor ferate merge mai departe. Situația financiară „strălucită” a mărit atractivitatea țării, și oamenii de afaceri sunt foarte interesați. Odată evidențiate aceste succese, Carol reține și punctele slabe ale guvernării, administrația ineficientă și amenințarea cu disoluția partidului conservator.[69]

În primele zile ale lui iunie, Eminescu rămâne la chestiunea Dunării, pentru a construi un scenariu în bună măsură plauzibil. Marile Puteri occidentale, interesate în liberalizarea navigației pe fluviu, ar fi susținut oricum regatul, dar I. Brătianu și Boerescu, în căutarea alianței cu Austro-Ungaria, i-ar fi promis preponderența în comisia mixtă. În preajma încoronării, știind că trebuie să-și țină cuvântul, au acuzat Parlamentul de hoție. Când s-a ajuns la chestiunea Dunării, Marile Puteri, scârbite de promisiunile guvernului Brătianu, au dat dreptate exigențelor monarhiei dualiste. D. Brătianu, ajuns din nou în fruntea guvernului, a repetat acuzele fratelui său. Această situație nu va dura, crede Eminescu, și liberalii au nevoie de Brătianu, și reciproca e valabilă, complicitatea dintre părți fiind desăvârșită. (3 iunie)[70] Lupta politică cu cei de mai sus continuă, ca și polemica cu „Românul”. La acuzele potrivit cărora conservatorii n-ar avea program, poetul răspunde, formulând programul liberal deja cunoscut: nepotism, cumul de funcții, păsuială, diurne oneroase, corupție. (6 iunie)[71] Ca o tristă confirmare, 24 de ore mai târziu, vine vestea despre demisia ministrului de război Slăniceanu, lovit de un vot de blam al Parlamentului, pentru diverse afaceri cu furniturile armatei, și cu furajul cailor din Dobrogea (7 iunie).[72] Pe 9-10 iunie la ordinea zilei se află răscumpărarea liniei ferate Cernavodă-Constanța, construită sub vechea stăpânire otomană, „care mai alaltăieri costa 9 milioane, și acum din senin costă 17 milioane”.[73] Exasperat, autorul adaugă într-un alt articol. „Dacă sub Carol  Îngăduitorul se pot întâmpla multe, nu trebuie să uităm că îngăduința este pasivă și că nu poate da măsura suficienței cu care se poate abuza de ea.”[74] În fine, pe 10 iunie se află de plecarea lui D. Brătianu, acum oficializată, și Eminescu se ar vrea să știe cine îi va lua locul. Răspunsul a venit imediat, când P. Grădișteanu, încălcând uzanța constituțională, care cerea regelui să se consulte cu șefii Camerelor pentru desemnarea unui nou premier, l-a propus direct pe I. Brătianu.[75]

Instalarea noului guvern e salutată printr-un editorial virulent, în care se afimă răspicat că reîntoarcerea la putere a liderului liberal este primită cu cea mai adâncă neplăcere. Fără o țintă serioasă, compus numai din persoane care și-au dovedit incompetența, cabinetul recent numit „e un ragoût (o friptură cu legume și paste cu sos) pietrificat și încălzit, spre a se fierbe în el stârvul unor scabroase afaceri”. Constituit doar pentru a acoperi alte acte de corupție, nu este exclus ca noul executiv să adopte în chestiunea Dunării soluția Brătianu-Boerescu în vacanța parlamentară, și să pună Camerele, la reîntoarcerea în toamnă, în fața faptului împlinit. (11 iunie)[76] Aflăm de asemenea din „Timpul” că în corpurile legiuitoare s-a citit programul noului guvern, s-au ales șefii Camerelor, unul dintre ei chiar fostul prim ministru – D. Brătianu. Acesta s-a adresat Parlamentului spre a prezenta întâmplările care l-au dus la demisie, și apoi „l-au aruncat într-o altă funcție”, după care declară franc: „Să nu ne facem iluzii, situația este foarte gravă, pericolul cu atât mai mare cu cât vine de la noi înșine, de la reprezentanța națională”, și reluând o discuție mai veche: „Nu vedeți că de îndată ce am devenit stăpâni pe destinele noastre am arătat că nu suntem decât un putregai care se macină și se preface el însuși în țărână”.

Dulcea mea doamna / Eminul meu iubit corespondenta inedita Mihai Eminescu-Veronica Micle

Disponibil: Libris.

Cu seriozitate, bărbăție, muncă, așa se pot îndrepta lucrurile, susține noul președinte al Camerei. Totuși, într-un comentariu, Eminescu observă că atât de sincerul fost prezident de consiliu, nu a avut tăria de caracter să refuze fotoliul din fruntea Adunării, (12 iunie)[77] și probabil, pentru celelalte afirmații, de o extremă gravitate, abia dacă merită să fie luat în serios, și asta doar cu condiția unui rezultat binefăcător. (13 iunie) [78] Cât despre programul noului cabinet (cu numărul 40)[79], principiile îi lipsesc cu desăvârșire, nu și vechile apucături, cel mai recent exemplu fiind cele 8 milioane lei diferență la răscumpărarea căii ferate dobrogene.[80]

Totuși, un ecou al repetatelor discuții din presă și Parlament (17 iunie) nu este de neglijat, și cu asta încheiem și noi. Corpurile legiuitoare își sfârșeșc sesiunea fără a fi votat modificarea proiectului Cernavodă-Constanța, iar noul prim-ministru a ordonat constituirea unei comisii de analiză care însă nu obține votul Senatului, maturul corp arătându-și deplina încredere în guvern. Ceea ce nu mai era de demonstrat.[81]

Lungul excurs în Jurnalul și corespondența regelui, dar și lectura articolelor eminesciene, au pus față în față două moduri de a face politică. Unul tranzacțional, uneori în afara moralei, încărcat cu compromisuri de tot felul, cu alegerea răului mai mic, și pentru că suntem sub regimul votului, fie el și cenzitar, prin cultivarea de susținători și simpatizanți, în parte adunați și din afara meritocrației. În acest spațiu în care doar puterea contează, viziunea detailată în principii și programe, are întotdeauna un rol secundar. Definită ca artă a posibilului, această politică adună prozeliți și satisface interese.

Celălalt mod de a desfășura această activitate ține de ideal și se măsoară în radicalitatea convingerilor și în nobleațea căutării devotate a adevărului și aparține de regulă analiștilor și ziariștilor dedicați, din categoria cărora a făcut parte, cu asupră de măsură, și Eminescu. „Nimeni nu l-ar fi făcut să susție o idee care nu era a lui”, a afirma Gh. Păncescu, coleg de redacție, și mai apoi succesor al său la conducerea publicației conservatoare „Timpul”. Dar nu spusese chiar marele poet „Cititorii știu bine că suntem gura adevărului, iar dacă avem graiul aspru, asprimea aceasta o considerăm un corectiv în contra vicierii spațiului public. Domnii aceștia se pot supăra pentru că le vorbim verde, ne pare chiar nouă rău că trebuie să atingem atâtea susceptibilități, dar nu avem ce face.”

Astfel, ocazia proclamării Regatului apare astăzi și ca un succes personal al lui Carol I, dar și drept o bună ocazie de strângere a rândurilor partidului guvernamental, în anii anteriori zdrențuit de mai multe dizidențe, și o bună ocazie pentru liderul său, puțin observat la ceremoniile proclamării, să nu-și încalce convingerile anti-monarhice, dar în același timp să-și consolideze în noile condiții autoritatea în partid și guvern.

Într-o încercare tactică foarte abilă, Ion Brătianu a provocat în aprilie 1881 o criză politică, care, indiferent de motivele ei, a fost sigur că suveranul o va rezolva cum și-a dorit, aducându-l în fruntea unui nou cabinet pe fratele Dimitrie, tutelat însă de C.A. Rosetti și E. Stătescu, oamenii săi, garanția că și fără el guvernul se va mișca în direcția dorită. Absolvit de corvoada participării la serbările încoronării, I. Brătianu, mai ieri retras definitiv din politică, s-a reîntors în iunie „proaspăt”, momentul ales fiind tocmai acela când conflictul dintre D. Brătianu și Parlament amenința cu noi crize. Regretat de toți acum, I. Brătianu inaugura alți șapte ani la putere, într-un mandat prelungit cu trei rânduri de alegeri, și rămas în amintire drept unul autoritar, un adevărat „vizirat”.

Astfel, liderul liberal maximiza în folos propriu și pentru partidul său proclamarea Regatului, conducând firesc la concluzia că suveranul constituțional avea doar menirea să echilibreze o balanță politică, altfel mereu înclinată spre partidele aflate la putere, din care se formau majoritățile parlamentare și guvernele. Se confirma astfel și îngăduința lui Carol, atât de des prezentă în publicistica eminesciană, care nu-și valorifica astfel în planul vieții publice decât răbdarea, echilibrul interior și înclinația spre toleranță.

Puțin înțeles în vremea sa, considerat de unii contemporani „trei sferturi dus din lumea aceasta”, marele poet rămâne și azi un model de principialitate și intransigență, negat și în zilele noastre mai cu seamă de cei care nu au răbdare să-i citească întreaga operă. Departe de a fi un retrograd care nu poate suporta prezentul pentru că nu-și dorește decât trecutul în care îl scufundă reveriile sale romantice, Eminescu este de fapt un spirit modern, prin care înțelege însă, după inspirație britanică, gradualitate, reconcilierea tradiției cu inovația, și nevoia de a da un nou conținut unor forme străvechi. Pentru a da un exemplu, elogiul societății medievale și repetatele întoarceri la Matei Basarab nu înseamnă că și-ar fi dorit să trăiască în acele vremuri, ci doar că admira acea societate, pentru rosturile, echilibrele și solidaritățile ei aproape complet absente în România de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În societatea timpului său, „oligarhii” timpurilor străvechi, care știau să organizeze forțele productive, și la nevoie să le acorde protecția cuvenită, fuseseră înlocuiți cu o „clasă superpusă” de demagogi și de hoți, în disprețul suveran al țărănimii care ducea în spate întreaga povară a țării.

Nici în politica externă regele și poetul nu au viziuni apropiate. Legat din lumea din care a venit, Carol ar dori o alianță cu puterile germanice, oportună mai cu seamă după războiul ruso-turc și pierderea sudului Basarabiei. Dar Austro-Ungaria vecină, sub autoritatea căreia se află câteva milioane de români, și curentul general de opinie anti-dualist din România, îl îndeamnă și aici la prudență și la atitudini bine controlate. Avertizat asupra pericolului expansionist rus, care chiar în acei ani visa la o confederație care ar fi înglobat întreaga Europă centrală și răsăriteană, Eminescu visa la insula de latinitate, pe care o vedea împlinită în țara sa, într-un spațiu care să impună ordinea și cultura împotriva forțelor promotoare ale haosului și destructurării venite acum din nord și identificate cu Rusia țaristă.[82]

În chestia Dunării, spre deosebire de suveran și liberali, gata să facă anumite concesii Austro-Ungariei, Eminescu se pronunța ferm pentru respectarea tratatului de la Berlin (1878) și implicit a drepturilor suverane ale tuturor riveranilor.

Viața a mers mai departe și pentru personajele noastre. Carol avea să rotunjească 48 de ani de domnie, marcați în continuare de succese, dar și de eșecuri. Expoziția jubiliară din 1906 a fost urmată de marile răscoale, iar campania din Bulgaria de Consiliul de Coroană din august 1914. Un timp al istoriei se încheia tragic pentru suveran, care ascunsese principalele alianțe ale României, și care se trezea acum singur și izolat, așteptându-și sfârșitul ca pe o izbăvire. Nu degeaba Iorga scrisese, în zilele funeraliilor sale, că își găsise odihna veșnică alături de Radu de la Afumați, de care îl apropia domneasca lor viață care însemnase „război în afară, zbucium neîntrerupt, silințe fără odihnă și jerfte fără mângâiere”.[83]

Dar nici intransigența marelui poet n-a avut un alt deznodământ. După atâta timp de la cele întâmplate lui Eminescu în vara 1883, nu știm încă ce l-a îndepărtat de la „Timpul”. O boală necruțătoare sau o diversiune, menită să-l compromită și să-l excludă astfel din viața publică? În anii ce i-au mai rămas de trăit, prietenii săi s-au străduit să-i caute sănătatea și să-i găsească un loc linistit pentru supraviețuire, dar este încă un subiect în discuție dacă atunci geniul său se scufundase sau nu în întuneric.

Într-un fel semnificativ, regele și Eminescu se întâlnesc pentru ultima oară sub semnul tragediei personale a marelui poet, într-un text care reproduce o convorbire a sa, trei zile înainte de a muri. Acolo, întrebat cine este, el declară a fi fiind Matei Basarab împușcat la ordinul regelui de Petre A. Poenaru, pentru că se temea să nu îi ia moștenirea voievodală.[84]

Și m-am gândit, reîntorcându-mă la statuile din centrul Bucureștilor, că marele poet ar trebui reprezentat mai degrabă ca un luptător (Dacă tu ai ști problema ăstei vieți cu care lupt…), iar Carol I ar putea intra în conștiința românească drept marele politician al compromisului, într-o atitudine plină de o adâncă înțelegere și îngăduință.


 

Note:

[1] Carol scrie că deși nu s-a putut stabili o altă dată mai târziu de 10-22 mai, el ar dori să aștepte până la toamnă, presante fiind acum complicațiile orientale și propaganda rusă care inventă crize ministeriale. Comerțul cu cereale revigorat la sfârșitul iernii și reactivarea schimburilor au adus bani în țară și au rezolvat criza monetară. S. Cristescu, Carol I în corespondența particulară, p. 93.

[2] Perechea princiară află la masă „vestea oribilă” a atentatului contra țarului Alexandru al II-lea; după un sfert de oră se comunică moartea sa „în chinuri îngrozitoare”. Pe 2/14 martie se află amănunte și pe 5/17 martie are loc un serviciu funebru „grandios” la Mitropolie. Memoriile regelui Carol I, IV, p. 377-378.

[3] Carol I, Jurnal, p. 55.

[4] Eminescu accentuează pornind de la lejeritatea cu care Brătianu e dispus să se acorde noului suveran orice titlu, „popă și Dumnezeu chiar”. Apoi, ca de obicei, autorul nu înțelege la ce bun această schimbare de formă, „câtă vreme oamenii sărăcesc și mor, datoriile statului cresc, nimeni nu oprește nelegiuirile, iar ilegalitatea crește cu fiecare zi”. „Dl. Vernescu a interpelat…”, 3 martie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 90-91. Pe 5 martie, poetului i se atribuie mai multe articole. În cel dintâi, el reproduce dintr-o gazetă austriacă un punct de vedere asupra regatului. După ce se afirmă că la Viena a fost respinsă titulatura de Rege al românilor, pentru aceea de Rege al României, considerată neutră, și după ce i se recomandă lui Carol să intre în alianța austro-germană, se exprimă temerea că actul pregătit la București nu va înlătura posibilul înec al unui stat mic, asemeni României, în valurile imperiului slav. „În privirea ideii…”, 5 martie, Ibidem, p. 92-94.

[5] În aceeași zi, cu specială referire la cele de mai sus, „Românul ne somează…”, Ibidem, p. 95-96, Eminescu consideră că opinia lui Maiorescu potrivit căreia Occidentul, prin armele și inteligența germană poate învinge „curenturile de cucerire din Răsărit”, nu ține cont de faptul că un partid, care nu e la putere (și conservatorii nu erau), nu poate stabili un program absolut în ciuda evenimentelor, a războaielor, sau a diplomației europene.

[6] Carol I, Jurnal, p. 56, pentru toate cele trei zile. De fapt, primul ministru se temea de o înțelegere ruso-austro-ungară, îndreptată împotriva României, și în perspectivă s-a grăbit cu proclamarea, și pentru a îmblânzi monarhia dualistă a făcut unele concesii în chestiunea Dunării, motiv pentru care ar fi acceptat înființarea Comisiei mixte, lăsând-o însă în subordonarea Comisiei europene a Dunării. Vezi Ș. Rădulescu-Zoner, op.cit., p. 113. Deloc întâmplător însă, în succesiunea acestui eveniment care consolida totuși poziția României, cele două partide naționale din Transilvania s-au unificat (12-14 mai 1881). Vezi și I.A.Pop, I. Bolovan, Istoria Transilvaniei, vol. I, Cluj-Napoca, Enikon, 2013, p. 269-270.

[7] Carol I, Jurnal, p. 56.

[8] Discursul lui Maiorescu trebuie plasat în contextul tentativei de asasinat a lui Ion Brătianu din decembrie 1880, arestării și expulzării unui grup de socialiști ieșeni, care dorise să aniverseze deceniul comunei din Paris, și asasinării țarului Alexandru al II-lea. În discurs, Titu Maiorescu ataca spiritul revoluționar al ziarului „Românul”, care surpă din temelii „edificiul monarhiei constituționale”, și pe C.A. Rosetti, care îi simpatiza pe socialiști și pe republicani. După alte relatări, ședința parlamentară din 13 martie 1881 ar fi fost dedicată în întregime atentatului din decembrie 1880 și implicit presei, în context fiind citate numeroase articole din „Timpul”, în ideea că acestea instigă la răsturnarea ordinii sociale. În context, I. Brătianu ar fi declarat că nu va face procese de presă decât atunci când va fi convins că este pus în pericol statul român. După șapte ore de dezbatere, și promisiunea că discuția se va relua a doua zi, și cu alți oratori, liberalii, „simțind înfrângerea, hotărăsc să proclame a doua zi Regatul.” (Titu Maiorescu). Vezi N. Georgescu, Moartea antumnă a lui Eminescu, 1883-1889, Cartier, 2002, p. 130-132. Pentru același subiect, dintr-o altă perspectivă, A. Stan, op.cit., p. 135.

[9] „Toți miniștrii spun că nu mai pot fi oprite Camerele să proclame Regatul. Majoritatea nu mai vrea să aștepte”. Carol, luat pe nepregătite, invocă doliul după moartea țarului Alexandru al II-lea. Miniștrii merg la Cameră, unde, trecut prin secțiuni, proiectul este adoptat în unanimitate. Noua lege are doar două puncte, România lua titlul de Regat, iar Carol I, pe acela de Rege. La 14 martie, Senatul a procedat identic. Carol I, Jurnal, p. 57, Apostol Stan, op. cit., p. 136.

[10] Supriza prințului la 14 martie se confirmă și într-o scrisoare ulterioară. La 22 martie/3 aprilie 1881, adresându-se Mariei de Flandra, el afirma că „proclamarea… a venit atât de repede, încât eu însumi am fost surprins.” Camerele care au declarat miniștrilor că vor rezolva chestiunea, malgré eux, s-au hotărât pentru o acțiune rapidă, pentru că erau intrigi în joc, care ar fi amânat și compromis acțiunea. S. Cristescu, Carol I în corespondența particulară, p. 95-96, vezi și comentariile aceluiași, în Carol I și politica României, 1878-1912, București, Paideea, 2007, p. 27. Și Mite Kremnitz spune că atunci Carol a cedat dorinței miniștrilor săi și Parlamentului, și că pe cât de neașteptată a fost împlinirea acestui act, pe atât de mare a fost entuziasmul întregii populații. În Regele Carol al României, un simbol al vieții, București, Editura Stabilimentului de Arte Grafice „Universala”, 1903, p. 92-93.

[11] Carol I, Jurnal, p. 57.

[12] T. Maiorescu, Însemnări zilnice, II, (1881-1886),  p. 10, vezi și Z.Ornea, Viața lui Titu Maiorescu, vol. I, București, Ed. Cartea Românească, p. 412.

[13] Există și opinii că refuzul conservatorilor de a forma un guvern de uniune națională și dorința lui Ion Brătianu de a consolida pozițiile liberale au fost bune pretexte și pentru accelerarea proclamării regatului, și pentru retragerea de mai târziu a lui I. Brătianu, ambele la fel de surprinzătoare. S. Cristescu, Carol I și politica României, p. 28.

[14] „O broșură…”, 12 martie 1881, M. Eminescu, Opere,XII, p. 98-99; „Și îndeplinim o datorie…”, 13 martie 1881, Ibidem, p. 99-100.

[15] „Într-unul din numerele trecute…” 17 martie 1881, Ibidem, p. 102-103.

[16] „În fine, … nu afirmăm…” 18 martie 1881, Ibidem, p. 103-105.

[17] Carol I, Jurnal, p. 58.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem, p. 59.

[20] Pe 21 martie/2 aprilie, Ibidem.

[21] Pe 22 martie/3 aprilie, în scrisoarea către Maria de Flandra, Carol descrie „măreața manifestație care a durat o săptămână”, „cu românii fraternizează și coloniile maghiară și germană”, „șuvoaie de depeșe curg spre Palatul regal”, „toți se bucură de noi… și toți ne favorizează. După lupte grele am obținut un rezultat măreț, am împlinit un act cu semnificație în istoria universală, toți ochii lumii sunt ațintiți asupra noastră.” S. Cristescu, Corespondența particulară a regelui Carol I, p. 96. Păstrând proporțiile, parcă îl înțelegem mai bine pe Nae Cațavencu, ce în vârtejul aceluiași entuziasm, cu „Scrisoarea pierdută”, suntem doar trei ani mai târziu, se adresa alegătorilor săi în termeni aproape similari.

[22] Carol I, Jurnal, p. 60.

[23] Programul lui P.P. Carp fusese prezentat în Parlament la 30 martie/11 aprilie, dar termenul de „Eră nouă”, care anunța o epocă de schimbări adânci după proclamarea regatului „se lățise mult”, și cu câteva zile înainte, la 21 martie 1881, Maiorescu publica în „Timpul” un articol în care se îndoia că după ce nu vor mai fi la putere, liberalii vor rămâne la fel de monarhiști. În consecință se întreba: „ce diferență mai este astăzi între putere și opoziție”. T. Maiorescu, Istoria politică, p. 122.

[24] „Răspunzând la discursul domnului Maiorescu…” 20 martie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 106-108.

[25] Scrisoarea către Fritz von Hohenzollern, S. Cristescu, Carol în corespondența particulară, p. 97-98.

[26] Ibidem, p. 98-100.

[27] După ce se votaseră două convenții de extrădare cu Italia și Belgia, exclusive pentru delicte de drept comun, la începutul lui aprilie guvernul prezenta acest proiect de lege, în care, după ce se sublinia că în România este respectat „dreptul de azil și ospitalitate”, acesta nu mai poate fi aplicat, când refugiații sunt liberi „să înceapă acțiuni de crimă politică, propagând idei perverse și distrugătoare”. (3 aprilie 1881) În context se prevedea că străinul care prin conduita lui ar compromite siguranța internă și externă a țării, sau ar urmări răsturnarea ordinii politice și sociale în România, putea fi constrâns la expulzare. A. Stan, op.cit., p. 138. Proiectul a fost adoptat în Cameră la 4 aprilie cu 45 bile albe și 25 negre, o majoritate mai confortabilă având în Senat, 35 pentru și numai 5 contra. Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din România până la 1918, p. 273-274.

[28] Carol I, Jurnal, p. 63-64.

[29] N. Georgescu, op.cit., p. 107.

[30] „Criza ministerială… ” 8 aprilie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 128-129.

[31] „Într-un articol cu mult prea lung…” 9 aprilie 1881, Ibidem, p. 130-131.

[32] „D. Dimitre Brătianu sosește…” 10 aprilie 1881, Ibidem, p. 131-132.

[33] „La întrebarea…”, 16 aprilie 1881, Ibidem, p. 136-137. Eminescu afirma că legea contra străinilor este monarhică, dar dezbaterile din Cameră și absența lui C.A. Rosetti de la presedenția forului legislative erau dovada că „majoritatea compusă din demagogi a început să șovăie”, cu concluzia „majoritatea s-a arătat incapabilă de a-și aplica în mod organic regalitatea pe care a votat-o, și nici nu pricepe ce i se cere”, I. Brătianu și Rosetti invitându-se pe rând să și-o asume. „Retragerea dlui Brătianu…”, 11 aprilie 1881, Ibidem, p. 133-134.

[34] „Cugetați ne zice…”, 19 aprilie 1881, Ibidem, p. 140-142.

[35] „Aproape toate ziarele…”, 22 aprilie 1881, Ibidem, p.144-146.

[36] „Niciodată n-a existat rivalitate între aristocrația de naștere și aristocrația intelectuală, dar amândouă acestea au avut adesea un dușman în aristocrația averii mobiliare și a banului.” Cei din urmă, susține Eminescu, n-au nevoie nici de character, nici de inteligență, afirmație care, adăugată celei din text formulează concepția poetului conform căreia burghezia financiară este prin excelență o clasă neproductivă, care aduce cu sine decăderea statului. Vezi și „A discuta cu ignoranții…”, 26 aprilie 1881, Ibidem, p. 148-151.

[37] Mai cu seamă în scrisoarea din 18 martie 1881 către tatăl său. Vezi Torouțiu-Cardaș, Studii și documente literare, vol III, București, Institutul de Arte Grafice Bucovina, 1932, p. 141-142.

[38] Mai nou, P. Dominte, Studiu despre proclamarea regatului României. Festivism și politică, în „Studii și articole de istorie”, LXXVIII, 2011, p. 255-276.

[39] Carol I, Jurnal, 10 mai 1881, p. 71, 13 mai 1881, Ibidem, p. 72.

[40] Ibidem. Aprecierea că Siretul a făcut devastări mari, în 18 mai, Ibidem, p. 73.

[41] În mai 1881 se deschisese o nouă sesiune a Comisiei Europene a Dunării, care nu a adus nimic nou, participanții păstrându-și pozițiile anterior anunțate. Ș. Rădulescu-Zoner, op.cit., p. 113.

[42] „Partidul Conservator se descompune…”, Carol I, Jurnal, p. 74. E adevărat, situația opoziției nu era deloc confortabilă, cu un lider recunoscut doar de o parte a vechii conduceri, și cu gruparea junimistă care începea să se coaguleze în jurul lui P.P.Carp, gata să se desfacă și să treacă de partea liberalilor. T. Maiorescu, Istoria politică, p. 122-123.

[43] Carol I, Jurnal, p. 74.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem. Discuțiile despre soarta guvernului D. Brătianu continuă și în zilele următoare. La 31 mai/11 iunie, Emil Costinescu e de părere că premierul nu se poate menține. Ibidem, p. 75.

[48] S. Cristescu, Carol în corespondența particulară, p. 100-101.

[49] „Cititorii își vor fi aducând aminte…”, 1 mai 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 155-156.

[50] „Să discutăm cu Românul…”, 6 mai 1881, Ibidem, p. 159-160.

[51] „Nu vom discuta cu Românul principii…”, 8 mai 1881, Ibidem, p. 161-163.

[52] „Era un obicei înainte…”, 10 mai 1881, Ibidem, p. 169-170.

[53]L’Independence Roumaine ne caută…”, 14 mai, Ibidem, p. 171-172.

[54] „Trăim într-o țară ciudată…”, 16 mai 1881, Ibidem, p. 173-175.

[55] „Pare-mi-se că am fost proroci…”, 17 mai 1881, Ibidem, p. 175-176.

[56] „Când reprodusesem…”, 18-19 mai 1881, Ibidem, p. 176-177.

[57] În urma altor explicații date de I. Brătianu și V. Boerescu, din care rezultă că guvernul trecut nu a luat angajamente formale în chestiunea Dunării, dar a legitimat totuși speranțele de aranjare așa cum le formulau unele puteri interesate la înființarea comisiei mixte, „Senatul a trecut la ordinea zilei deși dorința categorică a domnului president al consiliului și ministru de externe era de a căpăta un vot de încredere”. „Vineri Senatul s-a ocupat…”, 25-26 mai 1881, Ibidem, p. 185-186.

[58] „Discuțiunea cestiunii dunărene…”, 30 mai 1881, Ibidem, p. 190-191.

[59] Carol I, Jurnal, p. 76.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem, p. 77.

[63] Ibidem.

[64] Pe 7/19 iunie D. Ghica avansase numele lui I. Brătianu. Ibidem.

[65] Pe 8/20 iunie, Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem, p. 68.

[68] La 13/25 iunie, Ibidem.

[69] Scrisoarea lui Carol către Karl Anton, Sinaia, 11/23 iulie 1881, în S. Cristescu, Carol I. Corespondența particulară, p. 101-102.

[70] „A intrat vulpea în sac…”, 3 iunie 1881, M. Eminescu, Opere, p. 193-195.

[71] „Când onor d. Ioan Brătianu s-a retras…”, 6 iunie 1881, Ibidem, p. 197-199.

[72] „Votul dureros al Senatului…”, 7 iunie 1881, Ibidem, p. 201-202. Ironizându-l pe C.A. Rosetti, care îl considera onest pe demisionar, Eminescu referă și la alți miniști, la fel de onești, și la tripleta Rosetti-Carada-Costinescu, un model de „felul care, în afaceri și mai gogonate, poate să scape cineva de neplăcerea voturilor de blam.”

[73] „În numărul trecut am publicat…”, 9-10 iunie 1881, Ibidem, p.202. Drumul de fier Cernavodă-Constanța (Kiustendge) funcționa din 1860, statul roman inițiind tratative de cumpărare imediat după instalarea autorităților românești în Dobrogea. Prima evaluare a stabilit suma de 13 233 000 lei, în vreme ce compania engleză pretindea 16 500 000 lei, sumă care a părut mare la acea vreme, ceea ce justifică și rezervele lui Eminescu. În cele din urmă, statul a intrat în posesia liniei la 10/22 decembrie 1882, la valoarea de 16 459 873 lei, pentru ca abia la 14/26 septembrie 1895 să fie inaugurată legătura teritorială între podurile dunărene și izolarea teritorială a liniei să ia sfârșit. Ulterior, celor 4 stații din 1860 (Cernavodă, Medgidia, Multfatlar și Constanța) li s-au adăugat până în 1896 și stațiile Saligny și Mircea Vodă. Botez, Urmă, Saizu, op. cit., p. 128-130.

[74] „Fără a avea daruri…”, 10 iunie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 202-204.

[75] Ibidem.

[76] „Cabinetul Cernavodă – Kiustendge s-a format…”, 11 iunie 1881, Ibidem, p. 204-205.

[77] „Noul minister a citit ieri…”, 12 iunie 1881, Ibidem, p. 205-206.

[78] „E comedie?…”, 13 iunie 1881, Ibidem, p. 206-208.

[79] „Cabinetul numărul 40…”, 15-16 iunie 1881, Ibidem, p. 209-210.

[80] Eminescu se întreba dacă e necesară cumpărarea acestei linii și dacă portul Contanța e destul de însemnat. Deși recunoaște că o comisie a delegaților Camerei a redus prețul la 12 milioane, autorul consideră că și 9 milioane era de fapt prea mult. Înțelegem că marele poet nu era atât împotriva înzestrării țării cu căi ferate, cât mai cu seamă împotriva afacerilor oneroase, care însoțeau aceste dotări de infrastructură, boală veche și încă nevindecată. „Ca de regulă se grămădesc…”, 17 iunie 1881, Ibidem, p. 210-211.

[81] „Ieri s-au închis…”, 20 iunie 1881, Ibidem, p. 214-215.

[82] G. Ceaușescu, Nașterea și configurarea Europei, București, Corint, 2004, p. 166-174.

[83] N. Iorga, Oameni cari au fost, vol. II, București, Fundația pentru Literatură și Artă, „Regele Carol al II-lea”, 1935, p. 147.

[84] Textul convorbirii a fost publicat pentru prima oară de Radu D. Rosetti, Tragedia lui Eminescu. Documente inedite, în „Adevărul literar și artistic”, vol III, nr. 95, din 17 septembrie 1922, și reluat cu comentarii de G. Călinescu, op.cit., p. 339-340.

Eminescu: o altă față a nestematei

Am ales ca în „săptămâna Eminescu”, așa cum o celebrez de ani de zile pe blog, să vă aduc pe ecrane nu creații ale copiilor, cum v-am obișnuit, inspirate de opera genialului nostru poet, ci un articol care nu a văzut lumina tiparului în forma în care veți avea ocazia să-l citiți. Am colaborat acum câțiva ani la tehnoredactarea acestui text, iar impresia puternică pe care mi-a lăsat-o atunci se menține și astăzi. A fost publicat, într-o formă mult revizuită, cu titlul „Putere și opoziție în anul proclamării regatului” în numărul 81/2014 al revistei „Studii și articole de istorie”, și aparține distinsului prof.dr. Bogdan Teodorescu. 

M-a impresionat atunci munca de cercetare depusă, multitudinea surselor abordate, corespondență, publicistică, și lucrări de istorie. Dar farmecul acestui articol nu stă în textul cursiv propriu-zis, ci în bogăția notelor de subsol, pe care vă recomand să le parcurgeți acolo unde sunt citate (numărul din text vă duce la nota atașată, iar numărul notei vă aduce „înapoi” de unde ați deschis paranteza). Sunt prezentate cu această ocazie personalitățile care apar în articol, astfel încât tabloul anului 1881 – anul în care România a fost proclamată Regat – să fie unul desăvârșit. 

Pe această scenă politică, unde urcă, paragraf cu paragraf, mari nume ale istoriei noastre, se detașează Eminescu, cu o față a personalității sale mai puțin cunoscută publicului larg. Sunt sigură că, după lectura acestui articol, așa cum a ieșit de sub penița autorului, veți colora imaginea pe care o aveți despre poet, descoperind mai mult din latura sa umană. Fiind un articol de mari dimensiuni – acesta a fost unul din motivele pentru care nu a putut fi tipărit în această formă, am decis să îl public în două părți. 

Îmi doresc ca omagiul pe care îl aducem în aceste momente poetului să fie reprezentat de răbdarea parcurgerii acestor texte. Întrebările și opiniile pot fi adăugate în secțiunea de comentarii, ele vor ajunge la autorul textului și vor primi răspuns.

Lectură plăcută!

 

Cronica unor zile istorice: România în anul proclamării regatului

prof.dr. Bogdan Teodorescu

În centrul Capitalei, la București, într-un spațiu saturat de monumente, atenția trecătorului este atrasă succesiv de două statui impresionante: un călăreț în atitudine marțială și o ființă înaripată, coborâtă parcă printre noi din înaltul cerului. Reprezentările în bronz și marmură trimit însă la două personalități binecunoscute, contemporane într-un timp bine delimitat al istoriei, la începuturile modernității românești, ai cărei stâlpi de neclintit au fost și au rămas.

Din perspectiva subiectului nostru, cel dintâi reprezintă puterea, pe care a și deținut-o vreme de 48 de ani, în termeni constituționali, în calitate de domn, Alteță Regală, și ulterior rege. A fost el, prințul străin, dorit de Divanele Ad-hoc încă de la 1857, garanția de stabilitate, peste interminabilele conflicte pentru tron ale preamultelor familii dinastice autohtone, și de posibilă susținere internațională occidentală pentru un stat tânăr și vulnerabil, cu vecini puternici și lacomi. Carol, căci el este călărețul războinic, era un franco-german, dintr-o ramură colaterală a dinastiei Hohenzollern, înrudit și cu casa Bonaparte (deci din două familii, una încă regală, cealaltă imperială), un ofițer cu serioase studi militare, preocupat toată viața să învețe istorie, și care, la 27 de ani împliniți, începea la Dunăre, într-o țară îndepărtată și necunoscută, cea mai mare aventură a vieții sale.[1]

Memoriile Regelui Carol I al Romaniei - Vol. I

Disponibilă la: Libris.ro

Străin fiind, a fost primit cu destule rezerve, mult agravate și de marea diferență dintre lumea din care venea, stăpânită de reguli și comportamente îndelung exersate într-o civilizație seculară, și cea în care ajunsese, neașezată și abia desprinsă dintr-un spațiu unde legea fusese arbitrariul, și totul „era luat în ușor”. A fost nevoie de timp și de dureroase experiențe pentru ca omul acesta, care se declarase român în clipa în care pusese prima dată piciorul pe țărmul Dunării la Turnu Severin să rămână pe tron și să-și ducă la capăt misiunea asumată, după ce tot el spusese că nu-și înțelege noii conaționali, care „nici nu se lasă guvernați, dar nici nu pot să se guverneze singuri”.

A reușit totuși, într-o societate în care totul era de făcut, să reprezinte un model de precizie și rigoare, de lucru dus la capăt, de respect pentru răceala protocolară și pentru bunul simț, într-un cuvânt, să așeze lumea în schimbare în care poposise, pe temeiul regulilor și convențiilor civilizatoare.[2]

Și-a câștigat popularitatea târziu, după războiul ruso-turc care ne-a adus independența, dar și-a pierdut-o în vâltoarea altui război, când a pus ca niciodată onoarea și cuvântul dat înaintea rațiunii de stat, care îi cerea atunci și numai atunci să le încalce. Cu regele Carol am pășit deci într-un alt timp al istoriei noastre, cu destule lumini, dar și cu multe umbre, și din acest motiv, avem a-l așeza lângă poetul nostru național.

Cel de-al doilea numit mai sus, Mihai Eminescu, a creat în puținii ani care i-au fost hărăziți, o operă literară remarcabilă prin conținut și varietate, foarte apreciată încă din timpul vieții. Două personalități cu contribuții remarcabile la istoria culturii românești s-au exprimat la moartea sa astfel: pentru B.P. Hasdeu, Eminescu a introdus în poezia românească adevărata cugetare în fond și adevărata artă în formă [3], iar pentru T. Maiorescu forma limbii naționale și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi și va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.[4]

Biografia lui Eminescu evidențiază omul de geniu, dublat însă de un nonconformist, dispus mereu să asculte mai degrabă de chemarea sa interioară decât de norme și conveniențe unanim apreciate. A făcut studii liceale și apoi universitare în străinătate, de unde împotriva sfaturilor insistente ale lui Maiorescu, s-a întors fără vreo diplomă, dar cu una dintre cele mai întinse culturi din lumea românească. A fost slujbaș la stat sau în întreprinderi particulare (la mai multe publicații) și peste tot unde s-a aflat cinstea, corectitudinea, viziunea sa superioară s-au înfruntat implacabil cu necinstea, mediocritatea și incultura, și de fiecare dată Eminescu a fost învins. Boema de fiecare zi a vieții sale, în alternanță cu munca susținută, înalt productivă, l-au dus de multe ori la limita de jos a existenței, fie pentru că îi lipseau mijloacele, fie pentru că nu știa să le gestioneze.

Mereu perdant în lupta cu viața, într-o lume în care se simțea străin, admirat și hulit deopotrivă, Eminescu era, cum singur recunoștea, predispus prin felul său de a fi, de a vedea mai întotdeauna partea neîmplinită, răul, oriunde s-ar fi manifestat.

Toate acestea îl aduseseră în politică, și în publicistica militantă pe care și-o asumase asemeni unei misiuni, și unde la 1881 devenise cea mai puternică și vehementă voce a opoziției, atât împotriva liberalilor, al căror partid se afla la putere, dar nu de puține ori și împotriva regelui, care îi îngăduia, și ori de câte ori își încălcau principiile și erau tentați să se înțeleagă cu adversarii, și împotriva confraților conservatori.

Cei doi au trăit vieți complet diferite, iar în lumea care le-a fost cunoscută, era imposibil să se apropie. Dar așa cum am spus, activitatea publică a regelui Carol, de regulă împreună cu a politicienilor care au guvernat, a fost atent urmărită de Eminescu și a format ani de-a rândul o temă predilectă a editorialelor sale jurnalistice.

În această succintă cercetare ne-am propus să înfățișăm imaginea politică a României într-un segment semnificativ pentru ambele noastre personaje: primele șase luni ale anului 1881, timp al apogeului pentru fiecare dintre ei. Prin actul proclamării sale de către corpurile legiuitoare, și mai apoi prin încoronare, Carol devenea rege, îndeplinindu-și una din aspirațiile care îl aduseseră în urmă cu 15 ani în România. Nici Eminescu nu era însă mai prejos. La capătul unor strădanii repetate, după mai mulți ani, el publica succesiv în Convorbiri literare, la 1 februarie, 1 aprilie, 1 mai, Scrisorile I, a II-a și a III-a, capodoperele sale incontestabile, care împreună cu Luceafărul reprezintă punctul cel mai înalt al creațiilor sale artistice.

Viata Lui Mihai Eminescu Ed.2015 - George Calinescu

Disponibil la Libris.

Pentru aceasta am folosit jurnalele și corespondența regelui,[5] și publicistica eminesciană de la ziarul conservator „Timpul”.[6]

În realitate, perioada aleasă, cum se va vedea, și pentru unul și pentru celălalt, a fost plină de încercări. Carol are de rezolvat chiar în zilele faste ale proclamării regatului și încoronării două crize guvernamentale și o sensibilă deteriorare a relațiilor cu Austro-Ungaria în chestiunea Dunării. În ce-l privește pe Eminescu, polemica îndârjită cu liberalii și cu „Românul” îl lasă singur chiar în propriul său partid și îi pregătește apropiata marginalizare.

Renunțând la detalii care ar fi încărcat demersul nostru, însușindu-ne numai în elementele lor esențiale biografia celor doi, încercarea noastră și-a dorit săi surprindă pe protagoniști mai ales acolo unde ei au contat cu adevărat, în spațiul public, locul unde regele și ceilalți deținători ai puterii decid, iar Eminescu „se întreabă și socoate”.

În 1881 Carol încheia al cincisprezecelea an al domniei sale sub o guvernare liberală, iar Eminescu lucra la publicația conservatoare „Timpul” unde ajunsese mâhnit și dezamăgit la sfârșitul anului 1877, după cele ce i se întâmplaseră la Iași. Aici se întorsese la sfârșitul studiilor berlineze, și fusese pe rând director al Bibliotecii centrale din capitala Moldovei, revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui, și redactor la „Curierul de Iași”, funcții din care fusese îndepărtat sau pe care le abandonase din motive cu totul exterioare prestației sale profesionale. [7]

Apărută în ultimul an al guvernării conservatoare (1871-1876) și întreținută din contribuțiile liderilor partidului, gazeta „Timpul” a devenit repede vârful de lance al opoziției în lungii ani ai prezenței la putere a liberalilor. De-a lungul timpului, redacția a trecut prin mai multe schimbări. Pe rând, Gh. Grandea, publicist și scriitor, T. Maiorescu și I. Slavici asumându-și conducerea. În toamna 1877, ultimul dintre cei de mai sus, rămas singur, l-a chemat în ajutor pe Eminescu, care la rândul său l-a adus pe Caragiale. Vreme de trei ani (1878-1880) ei au lucrat împreună, echipa desfăcându-se la un moment dat, mai întâi prin plecarea lui Slavici, tentat de un post de profesor de limba română și geografie la Școala normală de la azilul „Elena Doamna” din București. Din acest moment încolo și pe toată durata anului 1881, răspunderea gazetei și de multe ori scrierea ei zilnică au căzut în seama lui Eminescu, care a fost promovat redactor șef.[8]

Amintiri - Array

Disponibil – ebook – Elefant

O evocare caldă a acelor ani se datorează lui Slavici, care i-a cunoscut bine strădaniile. Departe de a avea atitudinea unui șef, marele poet scria singur aproape întreaga publicație. Autor de editoriale, reportaje parlamentare, comentarii politice de multe ori inspirate de articole din presa străină, traduse cel mai adesea integral, făcând apoi corectura și stabilind paginația. „În redacție, la o masă lungă plină de ziare, lucra absorbit ceasuri întregi, vara numai în cămașă și pantaloni, cu mâinile pline de cerneală violetă și cu fața obosită”. Același autor ne înfățișează programul său zilnic: între 10 dimineața și 4 la amiază era la ziar, și apoi la birt economic unde lua masa zilnic; după ce aceste activități erau încheiate, era greu să știi dacă doarme sau e treaz, scrie, citește, sau stă de vorbă – marea sa slăbiciune. Deși mai putea fi văzut și în cafenele, unde uneori zăbovea până spre miezul nopții, îi plăcea să stea acasă și să primească la o cafea eventualii interlocutori. Articolele de la „Timpul” erau aici scrise, citite cuiva, și abia după ce afla părerea ascultătorilor, le transcria și le trimitea la tipar.[9]

La 1881 România încheia mai mulți ani dominați de succese, cu deosebire în planul relațiilor sale internaționale, și părea a trăi un moment euforic. Războiul ruso-turc și Congresul de la Berlin consacraseră independența și suveranitatea României, chiar dacă atunci se făcuseră dureroase compromisuri, iar noul statut al țării avusese prețul său, mereu amintit de Eminescu.[10] Așa se explică de ce recunoașterea internațională venise treptat, mai întâi din partea Austro-Ungariei, Rusiei și Imperiului Otoman, în același timp cu atribuirea titlului de Alteță regală lui Carol, și cu încorporarea Dobrogei, Deltei Dunării și insulei Șerpilor (septembrie-octombrie 1878), dar și cu pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei. După modificarea articolului 7 din Constituție și răscumpărarea căii ferate Roman-Vârciorova (1879), în februarie 1880, Germania, Franța și Marea Britanie procedaseră asemenea celorlalte mari puteri. Anul nu se încheiase însă înainte de semnarea la Sigmaringen a unui pact de familie prin care în perspectiva apropiată a proclamării regatului, discutată de primul ministru Ion Brătianu la Berlin (2/14 martie 1880), dar nu și la Viena (15/27 martie), știută fiind aprehensiunea Austro-Ungariei față de creșterea prestigiului internațional al României, era reglată succesiunea lui Carol, care nu avea urmași, în favoarea lui Ferdinand, nepotul său, fiul fratelui Leopold. [11]

Abia încheiate aceste formalități, viața publică din România a intrat în dezbaterea altui subiect, legat de rezoluțiile Comisiei Europene a Dunării. În primăvara 1881 sesiunea ordinară a acestei instituții europene, care funcționa din 1856, pusese în dezbatere un anteproiect de regulament al navigației și poliției fluviale pentru sectorul cuprins între Porțile de Fier și Galați, care prevedea în acest scop constituirea unei comisii mixte alcătuite din riverani și Austro-Ungaria, care nu avea această calitate în zona respectivă, dar care pretindea conducerea, asigurându-și astfel preponderența, cu încălcarea suveranității celorlalte state, atât pe fluviu cât și în porturi. [12]

Motive economice și politice făcuseră chestiunea foarte delicată și opiniile pro, dar mai cu seamă contra poziției austro-ungare vor domina dezbaterile în tot cursul anului 1881. În această situație, România se afla în fața unei dileme, care a tulburat constant bucuria casei princiare și pe politicienii aflați în funcții de decizie. Cum puteau asocia punctul de vedere atât de limpede exprimat încă din 1880, refuzul Comisiei Mixte și susținerea de drepturi depline numai riveranilor, în concordanță perfectă cu noul statut politic al României independente și suverane, cu tendințele hegemonice ale monarhiei dualiste, într-o situație de certă apropiere de Rusia țaristă, prefigurând de altfel înființarea alianței celor trei împărați (Rusia, Germania Austro-Ungaria) în iunie 1881.

Din viata familiei Ion C. Bratianu 1821-1891 - Sabina Cantacuzino

Disponibil: Libris, ebook-Elefant.

Pe scena vieții politice românești ultimii ani încheiaseră procesul de constituire a celor mai importante partide, succes important al tinerei noastre democrații. Mai întâi liberalii în mai/iunie 1875, prin „coaliția de la Mazar-Pașa” care gravita în jurul grupului radical condus de Ion Brătianu[13] și ulterior conservatorii (februarie 1880)[14], inițial împreună cu junimiștii (Titu Maiorescu și P.P. Carp), care însă relativ repede și în legătură cu alegerea drept președinte a lui Lascăr Catargiu se vor îndepărta de restul partidului și se vor apropia de liberali. Aprecieri unanime consideră că liberalii reprezentau burghezia, nu în ultimul rând cea deținătoare de funcții, iar conservatorii, pe mari proprietari funciari.

Progamele celor două grupări politice s-au definit în timp în anii anteriori lui 1881, și abundă în generalități. Cert este însă că cei dintâi preconizau o largă reformare a societății după model occidental, în vreme ce ceilalți erau tradiționaliști și evoluționiști. În legătură cu forma de stat liberalii au fost inițial republicani, pentru ca după proclamarea independenței să-și schimbe convingerile, devenind cel puțin în vorbe monarhiști, câștigând astfel încrederea domnului. În timp au rezultat de aici mari frustrări, conservatorii, monarhiști convinși dintotdeauna, au încetat să se mai bucure de susținerea lui Carol, și au pierdut alegerile din 1879 și implicit guvernarea pe termen lung. Dar nici în tabăra liberală lucrurile nu stăteau mai bine. Uniți în anii 1876-1879, câștigaseră războiul, independența, și implicit alegerile. Dar varii motive fărâmițaseră partidul, alimentând câteva dizidențe în conflict cu I. Brătianu și gata să pericliteze stabilitatea țării. [15]

Parlamentul, ales în urmă cu doi ani, era un spațiu de dezbatere, dominat de câțiva mari oratori (M. Kogălniceanu, T. Maiorescu, P.P. Carp), tributar însă intereselor de partid, de cele mai multe ori drapate într-o frazeologie demagogică. Lupta din corpul legislativ se prelungea în presă, în zeci de ziare, cele mai multe efemere, controversele politice fiind la ordinea zilei, în principalele publicații ale partidelor: „Românul” lui C.A. Rosetti[16], tovarășul lui Ion Brătianu, președinte al Adunării, ministru de interne și deși republican, printre favoriții lui Carol I în acei ani și desigur publicația conservatoare „Timpul”, al cărei redactor șef era Eminescu. În 1881 între cei doi promotori s-a dezvoltat o polemică fără menajamente, virulența extremă de sorginte pamfletară fiind, s-o spunem, de partea marelui poet care pare a avea tot timpul o antipatie nestăpânită împotriva oponentului său a cărui origine străină, studii incomplete și incompetență, asociate cu noua lui credință monarhică, sunt demascate în fiecare articol.[17]

Spre cinstea sa, C.A. Rosetti nu a răspuns întotdeauna cu aceeași monedă, mărturii de epocă sugerează că își începea ziua citind articolele lui Eminescu,[18] iar mai târziu, după ce boala poetului a devenit publică, se pare că l-a compătimit sincer.[19]

Scrisorile Regelui Carol din arhiva de la Sigmaringen 1878-1905

Disponibil: Libris, Librarie.net.

Nu trebuie însă să ne facem iluzii. Dezbaterile despre România modernă și atacurile reciproce din presă între cele două partide interesau o masă relativ restrânsă de cititori (dintre care, o parte, lumea „Nopții furtunoase” a lui Caragiale, la 1879 silabisea cuvintele tipărite și le dădea înțelesuri bizare), câtă vreme votul era încă cenzitar, iar majoritatea populației analfabete. Și totuși, reluând astăzi, după mai bine de 100 de ani textele eminesciene, nu putem să nu remarcăm coerența, limpezimea desăvârșită a expresiei, puterea argumentației chiar în susțineri nevalidate de mersul ulterior al istoriei, chiar și atunci când floreta abil mânuită într-o dispută elegantă era pe neașteptate înlocuită cu bâta, cu care după ce s-au spart oalele se mărunțesc la grămadă și cioburile.

Aspectul oarecum paradoxal al acestei dispute este că atacurile anti-liberale din „Timpul” survin într-un moment în care cele două tabere par a se fi înțeles, iar unii conservatori sunt dispuși în preajma proclamării regatului chiar să se alăture oponenților lor. Este de altfel și motivul pentru care, rămas singur și din ce în ce mai înverșunat în această campanie, Eminescu va pierde în primele zile ale anului 1882 poziția de redactor șef și deși va continua să scrie și să publice în același spirit, este clar că poziția sa intransigentă a fost dezavuată de liderii conservatori.

Limite firești ale spațiului publicistic ne-au obligat să ne oprim doar la câteva din marile evenimente politice ale anului 1881, pe care le vom urmări în mărturiile directe ale suveranului, în pozițiile exprimate de liberali (la guvernare) și în comentariile politice ale lui Eminescu.

Vom începe totuși cu un articol antedatat (februarie 1880) cu care gazetarul de la „Timpulîși prezenta opiniile în succesiunea primului program conservator al lui Mihalache Costache Epureanu, „Studii asupra situației”[20], chintesența poziției sale în câteva din cele mai sensibile chestiuni ale momentului.

Mai întâi, într-o introducere Eminescu definește programul politic drept o profesiune de credință corespunzătoare unor aspirații generale adaptate însă instituțiilor existente, iar progresul este considerat a fi o legătură naturală între trecut și viitor, inspirată din tradițiile trecutului care înlătură inovațiile improvizate și aventurile hazardate. Poetul e convins că raționalismul occidental a pătruns în societatea noastră fără o reacțiune adevărată, care a favorizat incultura și spiritul bizantin, care au pătruns în formele noi ale civilizației apusene, locul libertății și muncii luându-l vorbele goale.

Întorcându-se la evenimentele recente, precum independența, Eminescu dezvoltă concepția sa potrivit căreia actul recunoscut la Berlin n-a fost „un copil găsit”, ci un „prinț care dormea cu coroana și sceptrul alături”. De fapt toate atributele ei fuseseră câștigate încă de Cuza, iar „tot ce s-a făcut după 1866 a îngreunat situația, adăugând unor mari cheltuieli și jertfe de sânge, condiții mai mult decât costisitoare”. Îngăduința regală arătată partidelor care au confiscat puterea țării legale este cauza principală a scăderii noastre economice și politice. Dacă marele poet susține domnia ereditară ca o garanție a statului, el face imediat observația că cei consultați pentru a da stabilitate regimului parlamentar, sunt armata de funcționari care se așează între coroană și popor, o categorie neproductivă, coruptă și incultă. Într-o formulă sintetică Eminescu afirmă că gruparea politică pe care o reprezintă (conservatorii) pretinde ca formele nou introduse în stat să aibă un conținut real. Totodată, tovarășii lui ideologici doresc să păstreze libertăți și instituții, dezvoltându-le față de un curent care le discreditează prin abuz și împingere în absurd. Înarmat astfel, Eminescu era pregătit pentru marea bătălie a anului 1881. Spre a concluziona anul care urma, ar fi trebuit să fie, cum a și fost, anul proclamării Regatului, dar contextul politic intern și internațional nu era nici pe departe favorabil. Liberalii aveau o majoritate confortabilă în Parlament, dar era de bănuit că grupările dizidente și posibilii republicani din convingere (și ce ne face să nu credem că și premierul se afla printre ei) ar fi putut complica actul schimbării formei de stat. Nici în afară nu era mai bine. Chestiunea Dunării adâncea conflictul cu Austro-Ungaria, care înțelegând că independența și Regatul ar fi consolidat pozițiile României, avea motive suficiente pentru a se arăta reticentă. În relații proaste cu Rusia, și în ceartă cu monarhia dualistă, țara noastră se găsea din nou singură și izolată, ieșirea din această criză solicitând, cum bănuia și Eminescu, alte compromisuri și un alt preț.

În același spațiu, Carol știa că proclamarea regatului este iminentă și stabilea și data la 10/22 mai, aniversarea a 15 ani de la actul istoric al instalării sale pe tronul Principatelor.[21]

Dulcea mea doamna / Eminul meu iubit corespondenta inedita Mihai Eminescu-Veronica Micle

Disponibil: Libris.

Conservatorii, și în special Titu Maiorescu, considerau că în acest moment apropierea de Austro-Ungaria este oportună, punct de vedere limpede exprimat și într-un articol apărut la începutul anului în publicația „Deutsche Revue”, bine apreciat și de Carol, și de tatăl său Karl-Anton.[22]

După ce a apărut în traducere în „Timpul” Eminescu a publicat mai multe articole (20, 23, 27 ianuarie), în care și-a nuanțat poziția, susținând doar dreptul lui Maiorescu la opinie, „pe care și-o poate pune în acord cu ceilalți”, și nicidecum că punctul de vedere al liderului junimist ar coincide cu cel al partidului. Încă odată marele poet se arăta astfel adeptul unei politici de echilibru, de prevedere, și de patriotism.[23]

Din păcate, tendințele hegemonice ale imperiului bicefal în chestiunea Dunării, afirmate de mai multă vreme, au produs nemulțumiri și o stare de neliniște și în România. Încă la 4 ianuarie Eminescu reproducea o corespondență politică în care prezenta pe larg atitudinea țării noastre în acest subiect[24], a cărei consecință ar fi putut fi un conflict cu Austro-Ungaria, de care chiar se temeau autoritățile acestei țări, după cum notifica ambasadorul nostru la Viena, I. Bălăceanu.[25] De la politica externă, „Timpul” trece repede la afacerile noastre interne. După decesul neașteptat al lui M.C. Epureanu (septembrie 1880), șefia partidului conservator fusese preluată de Lascăr Catargiu, ocazie folosită de ziarul lui Rosetti pentru a evidenția lipsa de capacitate și de inteligență a noului lider. Era ocazia potrivită pentru Eminescu să deschidă campania antiliberală a anului. Elogiindu-l pe liderul conservator pentru înțelegerea sa superioară în ce privește interesul public, marele poet afirma că el „n-a răscumpărat drumuri de fier, n-a avut Basarabii de cedat, nici străini de împământenit”. „Mintea lui clară și inima dreaptă” sunt opusul „oratoriei goale a Flevilor”, „încercărilor stilistice ale Caradalilor”, sau inculturii lui Costinescu, care, deși a a avut posibilitatea să facă studii, „s-a ocupat numai cu vânarea funcțiilor bănoase”[26]. Nici bătrânul Brătianu (premierul avea pe atunci 60 de ani) nu scapă din această enumerare, Eminescu reproșându-i nu lipsa diplomelor, ci pretenția de a le ști pe toate. Este începutul atacurilor directe la adresa câtorva liberali, care se vor repeta în zeci de articole de-a lungul anului. Trecem peste magistrala execuție a unui plagiator, I. Crăciunescu, doctor în litere și profesor la Universitate (14 ianuarie 1881) și ne oprim la lecțiile de istorie națională pe care Eminescu le dă colegilor de la „Românul” îndreptându-și întreaga simpatie asupra lui Matei Basarab, a cărui domnie o considera exemplară.[27]

La jumătatea lui ianuarie 1881, Carol se arăta neliniștit de lipsa de rezultate a Camerei „n-a votat nimic” (17/29 ianuarie), dar mulțumit de bugetul „echilibrat” (19/31 ianuarie)[28] și se exprima la adresa a două legi, a învățământului, [29] în proiectul lui Vasile Conta, „prea lungă”, „n-are șanse în actuala sesiune”, și a minelor, „nepractică și prost redactată” (20 ianuarie/1 februarie)[30]. Totuși în pline pregătiri pentru proclamarea regatului, cu o zi mai devreme, Carol nota, după Brătianu, că „guvernul ar mai putea funcționa o vreme”[31]. Ulterior se vor aduce clarificări și se vor devoala și gândurile primului-ministru.

Până la sfârșitul lunii, Eminescu se ocupă de un caz de delapidare la Ministerul de Finanțe, și se arată neîncrezător că vinovații vor fi pedepsiți, „influențele oamenilor zilei sunt prea puternice ca să fie făcută o cercetare serioasă în justiție” (28 ianuarie)[32]. În fine, cercetat și de Eminescu, bugetul apare într-o altă înfățișare decât cea descrisă de liberali. Contestând teoria „grelei moșteniri” conservatoare în seama căreia guvernanții momentului puneau toate relele (deficit, împrumuturi, impozite). Eminescu demonta cu ajutorul unor surse oficiale de la Ministerul Finanțelor și Curtea de Conturi, minciuna unui buget în care veniturile sunt minuțios egale cu cheltuielile, dovedind că doar pentru anul în curs (1881) deficitul se ridică la 27 milioane de lei.[33] În context, într-un alt articol, el dezvoltă teoria de multe ori reluată potrivit căreia sporul populației românești este din ce în ce mai mic, consecința politicii de impozite care diminuează puterea și constituția fizică a neamului. Studii demografice ulterioare au probat însă creșterea demografică explozivă din acei ani, cu deosebire în lumea rurală de la sud de Carpați.[34]

Luna februarie s-a dovedit agitată pentru I. Brătianu și guvernul liberal. Apropiindu-se proclamarea regatului și adâncindu-se neînțelegerile din partid, inclusiv în chestiunea statutului Dunării, primul ministru s-a gândit mai întâi la un nou cabinet de coaliție cu conservatorii, dealtfel dorit și de Carol I. Încă din ianuarie Brătianu s-a întâlnit cu P.P. Carp, propunând trei ministere (din cele șapte), imediata dizolvare a Camerei după adoptarea bugetului și constituirea unui nou executiv. Informat, Titu Maiorescu a condiționat reușita înțelegerii de acceptul șefului conservator, Lascăr Catargiu. Ulterior însă la club s-a cerut și un aviz al întregului partid, (24 ianuarie/5 februarie) reprezentat de comitet, ceea ce echivala cu un refuz[35]. Reluată și în martie, chestiunea guvernului de coaliție la data proclamării regatului a căzut definitiv.[36]

Grijile lui Brătianu sporesc și datorită unei amenințări cu demisia a lui Vasile Boerescu, în contextul chestiunii Dunării, subiect pe larg comentat de Eminescu.[37] În fine, „administrația nu merge”, și în două rânduri Carol își exprimă nemulțumirea față de ministrul Teriachiu[38]. Mai stârnesc atenția suveranului în februarie proiectul de lege a învățământului elaborat de V. Conta, pe care îl primește în audiență[39] și procesul de la Leipzig, care anula răscumpărarea căilor ferate.[40] Peste obositoare agitații protocolare (vânători, baluri, primiri de ambasadori și decorații), Carol este profund intrigat de „o poznă copilărească” a lui Wilhelm, fratele lui Ferdinand, ambii nepoții săi, comunicată presei și în consecință notorie, iar scrisorile către rudele cele mai apropiate (tatăl și sora, Maria de Flandra) arată cât era de preocupat de acest incident, care arunca o umbră asupra casei de Hohenzollern, tocmai în preajma serbărilor regatului[41].

Ce găsim în „Timpul” despre cele de mai sus. În două articole succesive (11 și 12 februarie) Eminescu combate concepția lui Conta, potrivit căreia clasicismul școlii românești ar trebui înlocuit cu utilitarismul și liberalizarea accesului femeii la universitate. Argumentele contrarii ale poetului au în vedere comunitatea noastră de cultură cu Europa civilizată și efectele, considerate dezastruoase în plan social, ale emancipării universitare a femeilor. Proiectul revoluționar al lui Conta nu a trecut de Parlament, dar a lansat[42] o dezbatere concretizată zece ani mai târziu, prin legile Poni-Haret; dar poziția lui Eminescu raportată la timpul în care a fost rostită, mi se pare corectă. Societatea românească avea alte probleme, înaintea celor atât de timpuriu rezolvate de Vasile Conta.

Spiritul conservator - De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga

Disponibil: Librarie.net, Libris.

Procesul de la Leipzig îi îngrijorează deopotrivă și pe rege și pe poet. După ce la 7/19 februarie Carol constată că răscumpărarea Căilor Ferate creează probleme României, doar două zile mai târziu aprecia decizia tribunalului drept ceva platonic, iar pe 11/23 februarie afirma că „chestiunea nu ne mai atinge”.[43]

Dacă regele s-a liniștit repede, Eminescu se dezlănțuie și incriminează drept „oneros” aranjamentul în care ar fi implicați Emil Costinescu (despre care spunea mereu că are doar patru clase primare și un curs de violoncel), director la BNR, Carol însuși și prietenul său I. Brătianu (14, 15, 18, 22 februarie). „Manipulațiunile Majestății sale regele drumurilor de fier, D. Stroussberg”, sunt amintite și într-un articol în care se comentează ironic demisia anunțată și apoi retrasă a lui Vasile Boerescu, despre care amănunte se vor afla ulterior.[44] Fără a intra în detalii care depășesc cadrul discuției de față, trebuie spus că răscumpărarea căilor ferate (1879) în consecința căreia s-a așezat procesul de la Leipzig (1881), a fost contestată foarte dur de opoziția conservatoare, desigur din motive care țineau nu numai de preț, considerat prea mare, dar și de riscurile preluării în sectorul public al unei întreprinderi particulare (aproape o naționalizare). În perspectiva timpului însă avantajele răscumpărării, nu doar în plan economic dar și politic, s-au dovedit excepționale, ceea ce au subliniat la acea vreme personalități de talia lui Ion Ghica și Spiru Haret.[45]

Luna februarie se încheie pentru Carol cu o ședință de guvern la care se discută chestiuni financiare (26 februarie/10 martie)[46] și se propun proiecte de lege cărora a doua zi primul ministru de dă citire în Parlament, adăugând-o și pe  aceea a acoperirii cheltuielilor liniei Ploiești – Predeal, care funcționa de la 1 decembrie 1879 și care era administrată de o direcție autonomă a Ministerului Agriculturii, Comerțului și Lucrărilor Publice.[47]

 

(va urma)


 

Note:

[1] Cronologia alegerii și mai apoi a legitimării și proclamării noului domn este îndeobște cunoscută. La 14/26 martie 1866, I. Brătianu și I. Bălăceanu propuneau o candidatură a sa guvernului de la București. Istoria românilor, vol VII, tom I, București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 555. La 19/31 martie, Brătianu era primit la Dusseldőrf de prințul Carol, care n-a dat un răspuns categoric în favoarea ofertei, dar locotenența domnească și guvernul au anunțat noua candidatură și desfășurarea unui plebiscit (2-8/14-20 aprilie, Ibidem). Bismarck îl îndemnase pe Carol să accepte coroana, împotriva rezervelor tatălui său, în vreme ce, dacă împăratul francez Napoleon al III-lea nu s-a arătat încurajator, doamna Cornu, prietena sa din copilărie, i-a scris o scrisoare în care îl îndemna să meargă în Principate. Epistola sa primită de destinatar pe 19 aprilie/ 1 mai, în ziua în care Brătianu și Carol Davila soseau și ei la reședința prințului, cel din urmă arătându-i lui Carol o hartă cu Principatele Române, dar și a teritoriilor vecine: Transilvania, Banatul, Bucovina și Basarabia, locuite de români. A doua zi se comunica drept „afacere hotătâtă” aceptarea tronului, Ibidem. La 1/13 mai Carol era proclamat „principe ereditar al României”, iar la 10/22 mai, sosit în țară, depunea jurământul în fața națiunii. Ibidem, p. 558.

[2] „Personal, prototipul ordinii și exactității, devenit principele unei țări în care totul era în dezordine și fără stavilă, dar genial… el, în care totul era temperat și logic, se punea în fruntea unei națiuni în care și astăzi există cele mai mari contraste”. Răspunzând mai apoi întrebării cum a reușit să se impună, a spus: „Prin aceea că a putut suporta, aștepta și suferi, mai mult decât oricare alt muritor”. Mite Kremnițz, Regele Carol al României, un simbol al vieții, București, Editura Stabilimentului de Arte Grafice Universala, 1903, p. 8-9.

[3] B. P. Hasdeu, în Revista nouă din 6 iulie 1889, după P. Vintilă, Eminescu – roman cronologic, București, Cartea Românească, 1974, p. 794.

[4] Titu Maiorescu, Critice, București, Editura pentru Literatură, 1966, p. 474.

[5] Cunoscute încă din timpul vieții autorului, Memoriile regelui Carol I al României, patru volume, (1866-1881), au fost republicate de Stelian Neagoe la editurile bucureștene Scripta și Machiavelli în anii 1992-1994; volumul I al Jurnalului lui Carol I, referitor la perioada 1881-1887 a apărut la Iași, în editura Polirom, sub îngrijirea lui Vasile Docea în 2007; din corespondența regelui, înregistrată în fondul Casa Regală de la Arhivele Naționale Istorice București, s-au aflat în Germania. Sorin Cristescu a publicat două volume de documente: Carol în corespondența particulară 1878-1912, București, editura Tritonic, 2005, și Scrisorile regelui Carol I în arhiva din Sigmaringen 1878-1905, București, editura Paideea, 2011.

[6] Publicată integral în M. Eminescu, Opere, XII, București, Editura Academiei R.S.R., 1985.

[7] Eminescu a fost subiectul predilect al multor autori, o selecție adunând câteva lucrări repezentative, cuprinde clasica Viața lui Mihai Eminescu de G. Călinescu, apărută în 1932, și reeditată ulterior de mai multe ori, apoi G. Munteanu Hyperion, vol I., Viața lui Eminescu, București, editura Minerva, 1973, și D. Murărașu, Mihai Eminescu, viața și opera, București, editura Eminescu, 1983. Scriitorul Petru Vintilă a tipărit un roman cronologic Eminescu, la editura Cartea Românească, 1974, cu meritul de a fi adunat informațiile esențiale ale biografiei marelui poet. După ce a fost personaj principal în volume de literatură la E. Lovinescu (Bălăuca, roman, 1935 și Mite, roman 1936) și Cezar Petrescu (Luceafărul, 1935, Nirvana, 1936, și Romanul lui Eminescu, I, II, 1938), el reapare în aceeași ipostază la Florina Ilis, Viețile paralele, București, Cartea Românească, 2012.

[8] În vremea lui Eminescu, „Timpul” apărea zilnic, iar încă de când era condusă de Grandea, gazeta dezvolta și un compartiment literar, cu colaborări dintre cele mai prestigioase (Slavici, Caragiale, Al. Odobescu – prozatori, dar și poeți precum Al. Macedonski și V. Alecsandri), precum și numeroase traduceri. Vezi Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, editura Academiei R.S.R., 1979, p. 350-352.

[9] G. Călinescu, op.cit., p. 289, care reia un text din Ion Slavici, Amintiri, unde Eminescu este evocat la serbarea de la Putna , la Viena, în relație cu conservatorii, cu Alecsandri și Caragiale, sau în anii săi bucureșteni.

[10] Într-un ciclu de lecții la Universitatea din București, reunită sub titlul Politica externă a României sub Carol I, Institutul de Arte Grafice S.A., 1923, p. 322-323, N. Iorga observa că, deși desfășurat la Berlin, la congresul de pace, cancelarul Bismarck, „samsarul onest”, făcuse statornicului său aliat, Austro-Ungaria, cele mai mari concesii, „nu în ultimul rând Dunărea îi fusese atribuită, iar România rămăsese ce fusese până atunci: un vasal independent la Dunărea de Jos care nu-i aparținea. Pentru aceasta luptaseră Rusia și România la 1877, și pentru aceasta între unii și alții se crease o dușmănie de moarte.”

[11] Și totuși prezența în România a lui Leopold și a celor doi fii ai săi între care unul era chiar Ferdinand, la încoronarea lui Carol, nu lasă să se întrevadă, atât cât ne îngăduie jurnalul acestuia, că el era deja cel preferat. De altfel într-o scrisoare către Karl-Anton din 2/14 februarie 1881 acesta îi cere să ia copiii de la Düseldorf unde sunt prea mult în centrul atenției. „Aici se aud deja voci care ar vrea să vadă un ofițer român de stat major pentru a-i învăța pe nepoții mei limba și istoria României”. Să-i fi fost greu lui Carol să aleagă între copii fratelui său sau să fi păstrat un gând ascuns că totuși mai devreme sau mai târziu va avea un moștenitor direct? S. Cristescu, Scrisorile regelui Carol I, p. 91-92.

[12] Sesiunea Comisiei Europene a Dunării s-a încheiat la 4 ianuarie 1881 fără a se fi ajuns la un acord asupra statutului Dunării în aval de Porțile de Fier, în centrul acestei probleme aflându-se conflictul dintre Austro-Ungaria și România, în timp ce divergențele între Imperiul Habsburgic și cel Rus se estompau treptat în noua conjunctură în care Petersburgul recunoscuse calitatea de stat riveran Austro-Ungariei în regiunea incriminată și își dăduse acordul pentru președinția Comisiei Mixte. În contra partidă, diplomația vieneză a fost de acord ca malul stâng al brațului Chilia să aibă un tratament special, evident în favoarea Rusiei. C. Rădulescu-Zoner, Dunărea, Marea Neagră și Puterile Centrale, Cluj Napoca, Ed. Dacia, 1984, p. 108-111.

[13] Istoria Românilor, VII, Tom II, p. 151.

[14] Constituirea Partidului Conservator se făcuse prin înființarea unui club a cărui conducere după statute avea să fie Comitetul dirigent al partidului. Protejarea proprietății mici, armonia între „proprietary și muncitori agricoli”, „sfințenia obligațiilor” etc. Și în afară „o politică modestă și chiar respectuoasă către toate puterile dar demnă și stăruitoare”. Titu Maiorescu, Istoria politică a României, București, Humanitas. 1994, p. 117. Șeful junimiștilor, Petre P. Carp, nu s-a afiliat acestui program și nu a intrat în comitet. Ulterior, i se vor alătura și ceilalți membri ai acestei grupări, care nu doreau impulsionarea proclamării Regatului, și erau categoric împotriva prezenței lui Lascăr Catargiu la șefia partidului. A. Iordache, Originile conservatorismului politic din România, București, Ed. Politică, 1987, p. 302-303.

[15] A. Stan, Putere politică și democrație în România, 1859-1918, București, Albatros, 1995, p. 146.

[16] „Românul” era o gazetă politică și literară, de orientare liberală, care a apărut din 1857 până în 1905, cu două intermitențe, cea mai lungă, din iulie 1864 până în martie 1865. Până în anul morții (1885), publicația a fost condusă de cel care a înființat-o, C.A. Rosetti. După 1866 discursul politic al redacției a oscilat între atacuri vehement antimonarhice și o poziție moderată, mai cu seamă după preluarea puterii de liberali în 1876. În anul înfruntării cu Eminescu declinul gazetei era evident, atât sub aspectul conținutului articolelor, cât și sub cel al organizării. Dicționarul literaturii române…, p. 746-747.

[17] Incertitudinile asupra originii lui C.A. Rosetti plecau de la tatăl său, Al. Rosetti, cu o genealogie mai degrabă necunoscută. Mama însă provenea dintre Obedeni, una dintre cele mai importante familii boierești din Oltenia, așa că deși a fost considerat un purtător de cuvânt al burgheziei liberale, legăturile sale materne duceau mai degrabă spre clasa marilor proprietari funciari și a vechii aristocrații românești (M.S. Rădulescu, Elita liberală românească. 1866-1900, București, 1997, Editura All, p. 97-98.). Studiile începute acasă se continuaseră la Colegiul Sf. Sava București și apoi la Collège de France, de unde însă C.A: Rosetti venise fără nicio diplomă (Ibidem, p. 118). Demonizarea lui C.A. Rosetti era totuși simbolică, omul politic liberal fiind în același timp demagogul prin excelență, și străinul ce facilitează intruziunea alogenă în comunitatea națională. I. Stanomir, Spiritul conservator. De la Barbu Catargiu la N. Iorga, București, Curtea Veche, 2008, p. 151.

[18] M. Bucur, C.A. Rosetti, București, 1970, Ed. Minerva, p. 414.

[19] „Aflăm cu sinceră părere de rău că D. Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tânăr plin de talent și înzestrat cu geniu poetic, a căzut grav bolnav.

Sperăm că boala sa nu va fi decât trecătoare și că în curând vom anunța deplina sa însănătoșire”. Ibidem, p. 428.

[20] Programul lui Manolache Costache Epureanu a fost publicat în „Timpul” pe 16 februarie 1880, iar articolul în cinci părți scris de Eminescu a apărut în cinci numere consecutive ale aceleiași publicații, în 17, 19, 21, 22 și 24 februarie 1880, în M. Eminescu, Opere, XI, p. 17-30. Pe larg, despre viziunea marelui poet asupra societății românești, la I. Stanomir, op.cit., p. 147-155.

[21] Într-o audiență la rege, în 11/23 ianuarie, primul ministru se arată de acord cu această zi. Carol I, Jurnal, p. 45; Memoriile regelui Carol I, III, p. 376.

[22] În contextul divergențelor din Comisia Dunării T. Maiorescu evocă împrejurările de la începutul anului 1881 când în articolul cu pricina, „presimțind formarea Triplei Alianțe”, indica alipirea României la Puterile Centrale, „ca cea mai sigură politică în condițiile date.” Dacă Rusia își manifesta, după ce reprimise Basarabia, o politică pan-slavistă, țării noastre „nu-i rămânea decât să-și caute sprijinul existenței sale naționale în sfera de acțiune a poliglotei Austrii.” Articolul lui Maiorescu a fost imediat republicat în „Timpul” și pentru „polemică” în „Românul”, care începea seria replicilor cu afirmații de genul „sau muscali, sau austro-unguri, dar români niciodată”. T. Maiorescu, Istoria politică, p. 118-119. La club mai întâi și apoi la comitet autorului i se fac imputări considerându-se, după opiniile exprimate, că articolul nu ar fi trebuit publicat fără avizul conducerii. Totuși Th. Rosetti, G. Păncescu și G. Triandafil îl susțin. Ibidem, p. 121. Vezi și Idem, Însemnări zilnice, II, în ediția Rădulescu-Pogoneanu, București, Ed. Librăriei Socec S.A., fa, p. 4-5. În scrisoarea lui Karl-Anton din 4/16 ianuarie 1881 se evidențiază articolul lui Maiorescu, citit imediat după apariția sa. Făcând observația că membrii partidului junimist sunt pentru o apropiere de Austro-Ungaria, se sugerează ca aceasta ar fi „o mare înlesnire spre a duce vreodată la cârmă Partidul Conservator”. Memoriile regelui Carol, IV, p. 373-374.

[23] „Bizantinii de la Românul”, 20 ianuarie 1881, „Domnul Maiorescu a examinat niște ipoteze viitoare… și la un pericol ce s-ar putea ivi a arătat și modul de scăpare, tot așa de ipotetic ca și pericolul.”, M. Eminescu, Opere, XII, p. 36-38. „Între variile acuzări…” 23 ianuarie 1881, Ibidem, p. 42-43. „Românul continuă a se ocupa…”, 23 ianuarie. „Partidul Conservator lasă fiecărui membru al său să-și aibă cugetarea proprie, fără să se formuleze astfel programul său de politică externă”, Ibidem, p. 46-47.

[24] Articolul reprodus atrage atenția că servindu-se de această problemă, opoziția caută să răstoarne guvernul cu orice preț. Cum România a declarat că va persista în opoziția sa față de toate puterile, a ajuns practic în opoziție cu Europa. Cum politicienii noștrii nu au învățat și nu au iertat nimic, li se atrage atenția că țara nu se mai află sub garanția marilor puteri și că vor suporta consecințele acestei politici. Cestiunea Dunării, 4 ianuarie 1881, Ibidem, p. 19.

[25] La 19/31 ianuarie Ion Bălăceanu anunța din Viena că baronul Haymerle, șeful guvernului austro-ungar se teme de un conflict dacă România nu va ceda. Memoriile regelui Carol, IV, p. 375.

[26] Nicolae Fleva (1840-1920) provenea din mica boierime din fostul județ Râmnicu-Sărat și făcuse studii la Colegiul Sf. Sava și în Italia (la Neapole) de unde se întorsese cu o licență sau doctorat în drept. A fost deputat, ministeriabil și diplomat (ambasador la Roma); a formulat interpelarea care i-a prilejuit lui M. Kogălniceanu „Declarația de Independență”, dar a susținut tacit Tripla Alianță în anii neutralității. M. S. Rădulecu, op. cit., p. 73, 116.

Eugen Carada (1836-1910) provenea, după tată, dintr-o familie de boieri de curte și după mamă din familia Slăviteștilor care prenumăra și un bunic de origine sârbă. A făcut studii liceale la Craiova și franceze la Paris la Collège de France. A fost unul din întemeietorii Băncii Naționale, pe care a condus-o, doar în calitate de director (1883-1910). Republican convins a refuzat orice demnitate în partid și în guvern. Ibidem, p. 107-108, 116.

Emil Costinescu (1844-1921) era fiiul unui profesor de matematică și arhitect și al unei vieneze; nu i se cunosc studiile așa că afirmația repetată a lui Eminescu că urmase patru clase primare și un curs de violoncel poate fi luată în serios. Asta nu l-a împiedicat să fie un colaborator apropiat la „Românul” lui C.A. Rosetti (luat astfel „la pachet” cu cel dintâi în articolele marelui poet), să se numere printre fondatorii Băncii Naționale, să fie deputat și după 1900 de mai multe ori ministru de finanțe și să facă avere. Ibidem, p. 110-111. Pentru toți trei, „Varii în adevăr…” 14 ianuarie, M. Eminescu, Opere, XII p. 27-29.

[27] „Erodot al „Românului” continuă…”, 25 ianuarie 1881, Ibidem, p. 43-46.

[28] Carol I, Jurnal, pg. 46.

[29] Ibidem, p. 47.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem, p. 47-48, era probabil luată în considerare o înțelegere cu conservatorii, și un guvern de coaliție pentru apropiatul eveniment.

[32] „Scandalul zilei…”, 28 ianuarie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 47.

[33] De remarcat minuțiozitatea și rigoarea cu care Eminescu identifică bolile eterne ale fiscalității românești: deficitul, datoria flotantă acoperită cu împrumutul domanial, la care se adaugă și anuitățile datoriei pentru răscumpărarea drumului de fier, în „Repede aruncătură de ochi asupra proiectului de buget pe anii 1881-1882”, 30 ianuarie 1881, Ibidem, p. 55-59.

[34] „Laudele pe care foile guvernamentale…”, 5 februarie 1881, Ibidem, p. 51-53.

[35] La club însă succesorul lui Epureanu, Lascăr Catargiu, care rupsese legăturile cu Carol I, încă odată cu îndepărtarea de la putere a conservatorilor, afectează o atitudine neutră „în fond contra”. Pentru detalii vezi T. Maiorescu, Istoria politică, p. 120-121 și Idem, Însemnări zilnice, II, p. 56.

[36] Urmărind jurnalul lui Carol constatăm că totuși Lascăr Catargiu a făcut unele demersuri pentru a se apropia de rege. Pe 4/16 februarie în situația în care Brătianu presa pentru un guvern de fuziune, liderul conservator solicita o audiență. O săptămână mai târziu Carol nu știa cum să-l primească, dovadă că aversiunea dintre cei doi era reciprocă. Mai trec câteva zile și pe 16/28 februarie Lascăr Catargiu revine, acum împreună cu generalul Florescu. Carol I, Jurnal, p. 50-51.

[37] Carol reține informația că V. Boerescu a vrut să demisioneze pentru legea pensiilor cu efect retroactiv, care chiar în acele zile provoca discuții contradictorii în Parlament. Ibidem, p. 51, vezi și Istoria parlamentului și a vieții parlamentare din România până la 1918, București, Ed. Academiei RSR, 1983, p. 266. A doua zi însă, pune din nou pe masă demisia, la care ulterior a renunțat. Carol, Jurnal, p. 51. Criza pare aplanată, dar pe 14/26 februarie, dintr-o discuție în contradictoriu, Carol – I. Brătianu, rezultă că V. Boerescu ar fi luat unele angajamente în chestiunea Dunării, pentru care ar trebui să răspundă. Ibidem, p. 52.

[38] La 16/28 februarie, Ibidem; de altfel ministrul Teriachiu, chemat de mai multe ori la Palat, e gata să demisioneze pe 27 februarie/11 martie, Ibidem, p. 54. Acesta din urmă nu era un novice în politică. Aparținea unei familii boierești de origine greacă din Moldova și avea studii la Paris. Fusese deputat în parlamente alese în 1867, 1870, 1876, și în două rânduri ministru. Se număra de asemeni printre întemeietorii coaliției de la Mazar-Pașa. M.S. Rădulescu, op.cit., p. 104-105, 118-296.

[39] Pe 15/27 februarie, Ibidem, p. 52.

[40] Ibidem, p. 50.

[41] Cele două scrisori pentru Karl Anton din 26 ianuarie/7februarie și din 2/14 februarie la S. Cristescu, Carol I în corespondența particulară, p. 90-92.

[42] Proiectul domnului Conta asupra instrucțiunii, partea I, 8 februarie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 59-69, partea a II-a, 12 februarie 1881, Ibidem, p. 65-68.

[43] Ibidem, p. 50-52, vezi și C. Botez, D. Urmă, I. Saizu, Epopeea feroviară românească, București, Ed. Sport-Turism, 1977, p. 119-120. Într-o scrisoare către Karl Anton la 15/27 februarie, Carol se arată îngrijorat de proces deși 97% din acțiunile de la calea ferată „sunt ale noastre” și a fost amânată mutarea societății acționarilor la București. S. Cristescu, Scrisorile regelui Carol I, p. 69-71.

[44] „Sentința tribunalului …”, 14 februarie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p.70; „Ca pasărea Pheonix…”, 15 februarie 1881, Ibidem, p. 70-72; „Nord Deutsche Algemeine Zeitung emite…”, 18 februarie 1881, Ibidem, p. 72; „Misterioso alla sordina…”, 22 februarie 1881, Ibidem, p. 79-81.

[45] Botez, Urmă, Saizu, op. cit., p. 122-123.

[46] Carol, Jurnal, p. 54.

[47] Botez, Urmă, Saizu, op. cit., p. 117, 126.