De prin veacuri. Povestiri istorice și legende populare pentru copii scrise în urmă cu aproape un secol și jumătate de Regina Elisabeta a României și publicate sub pseudonimul Carmen Sylva

Povestiri istorice de acum un veac și mai bine

Târgul de carte de luna aceasta a îmbogățit colecția mea de cărți pentru copii. Timp să am, căci lecturi sunt destule! Însă chiar și așa, prima care și-a făcut loc pe noptieră a fost apariția de la Editura Humanitas Junior, De prin veacuri. Povestiri istorice și legende populare pentru copii scrise în urmă cu aproape un secol și jumătate de Regina Elisabeta a României și publicate sub pseudonimul Carmen Sylva. Nu aveam cum să le ignor, curiozitatea era prea mare și nu numai pentru faptul că istoria este una din pasiunile mele.

Printre cărțile de pe raftul copilăriei mele erau și cele trei volume ale lui Almaș de povestiri istorice. Le-am sorbit cu nesaț și până când la școală am început să rup povestea de adevăr, acea aură de legendă s-a menținut. Cum în clasa a IV-a am învățat tot după manualul domnului menționat, în stilul „patriotic” și „spălător de creiere mici”, m-am bucurat când gimnaziul, în zorii epocii libere, a mai dat la o parte din laurii și meritele cu care unele personalități istorice nu prea aveau nimic în comun și a scos la lumină adevărații eroi.

Eram curioasă și pentru că prin primăvară am susprins în online o discuție despre cât de „crude și absurde” sunt povestirile istorice, cum speriem inutil copiii, făcându-se referire la scena martiriului familiei Brâncovenilor. Se menționa în discuție faptul că marele domn a fost jupuit de viu, umplută pielea cu paie, asta după cruzimea decapitării copiilor. Nu-mi aminteam, deși Evul Mediu nu a fost deloc perioada mea favorită de studiu, să fi citit pe undeva asemenea detalii. Am sunat și un prieten, mult mai aproape sufletește de perioada în discuție, să întreb dacă e vreo cronică, vreun document care să menționeze minunea asta. Nu, nu este. E adevărat că torturile îndurate până la decapitare și apoi umilințele la care a fost supus trupul său fără viață întrec imaginația (deși să fim serioși, la ce jocuri joacă copiii pe telefon… numai când mi-au povestit elevii mei de Granny… nu cred că îi mai înspăimântă), însă versiunea aceasta îmi era străină.

Revenind la cartea menționată mai sus, mi se pare extraordinară ca modalitate a unei regine străine ce a adoptat o patrie să o facă cunoscută peste hotare. Poveștile sunt spuse frumos, cu suflet și merită citite, mai ales cele care au în centru figura soțului său, Regele Carol I, figură de marcă a istoriei românilor asociată cu Independența României. Ca să fac iar o paranteză, vă invit să citiți acel minunat manual de istorie din vremea comunistă (disponibil în pdf online), lecția despre cucerirea independenței de stat. Nicăieri nu veți găsi niciun cuvințel legat de Carol I, care nici măcar nu era rege la acel moment, nici de Țar, nimic care să aibă legătură cu monarhia. Armata română era așa, o formațiune care pleca la luptă, condusă de entuziasmul popular… nimic despre cel care a modernizat România de la urcarea sa pe tron în 1866.

M-a impresionat un fragment de scrisoare ce prezintă frontul în iarna războiului, trimisă de Carol Elisabetei:

De prin veacuri. Povestiri istorice și legende populare pentru copii scrise în urmă cu aproape un secol și jumătate de Regina Elisabeta a României și publicate sub pseudonimul Carmen Sylva

Cartea este disponibilă online la editura Humanitas eMag Elefant Libris (poate fi răsfoită) Cărturești  Cartepedia  Cel.ro    Librarie.net  Diverta  

Sunt sigură că Regina nu a stat să scuture de praf în arhive documente străvechi, însă este admirabilă pasiunea cu care ea a înțeles să-și îndeplinească misiunea față de poporul pe care l-a adoptat și care a adoptat-o. A prelucrat, cu talentul ei, povești pe care le-a publicat în străinătate pentru a face cunoscută tuturor noua ei casă. Deosebit de emoționantă mi s-a părut povestea Meșterului Manole și Pietrele Doamnei, un narator deosebit capabil să țină cu sufletul la gură cititorul.

Însă surpriza pe care mi-a rezervat-o volumul a fost alta… Am ajuns la Constantin Brâncoveanu și nu mică mi-a fost mirarea când am regăsit exact scena care mă șocase cu ceva timp în urmă! Așadar, undeva citiseră ei, acum am aflat și unde. Cred că e important ca atunci când recomandăm copiilor povestiri istorice să fim capabili să le explicăm apoi și care este adevărul istoric, sau dacă acesta este cunoscut. Ca exemplu, despre perioada Antichității cunoaștem puține… dar poveștile sunt multe în literatură, mai ales despre Decebal!

Apropo de legende și adevăruri, povestea Stai! Cine-i acolo? mi se pare ingenioasă. Nu m-aș fi gândit niciodată că umbra lui Ștefan cel Mare l-a protejat pe Regele Carol pe frontul din Bulgaria… Însă ce modalitate mai frumoasă de a intra în galeria patrioților decât revendicându-te de la strămoși consacrați?

Cartea arată minunat, copertă groasă și pagini cu bordură florală ce amintește de cărțile medievale decorate manual. O recomand cu drag copiilor, mai ales celor care știu și un pic de istorie și pot completa cunoștințele științifice cu detalii mai colorate, de poveste. Este recomandabilă și adulților – și nu săriți peste introducere! Personal consider că ne apropie un pic altfel de un personaj pe care istoria (așa cum o studiem noi, mai mult politică) îl neglijează, menționând, pe nedrept aproape, doar pentru că nu a dat țării un moștenitor. Apropo de această suferință, vă recomand paginile 10-11, un fragment din eseul „Cea mai frumoasă zi a anului”, un fragment dureros pentru cei care sunt deja părinți și pot trăi altfel aceste rânduri.

Dacă veți citi cartea, vă rog să reveniți cu impresii!

 

 

agamograf marea unire

Activități de Centenar

Săptămâna aceasta a fost plină de surprize… În primul rând, luni-marți eram ușor dezamăgită că organizasem concurs de postere la școală și prezența era slăbuță. Trebuia să aștept ziua de vineri, ca să văd cum întreabă cei de la gimnaziu de „doamna de la a patra” pe la cancelarie. Săptămâna viitoare jurizăm, dăm premii și abia aștept să vă arăt câteva dintre creații, foarte frumoase!

Apoi, miercuri, o colegă vine să mă întrebe, având în mână un agamograf, cum se face, căci a văzut anul trecut la mine. Îi explic, îmi lasă și mie un model și cum chef de felicitări cu brăduț chiar nu am avut azi la arte, le arăt copiilor. Vai, doamna, dar e mult mai ușor decât am făcut noiDe acord cu ei, chiar era doar de colorat și îndoit, așa că trebuia să complic un pic modelul. M-am gândit olecuță… și le-am transformat în bibelouri. Adică spațiul de jos și de sus, care normal se detașa, l-am franjurat și le-am lipit între ele, două câte două, în unghi drept, apoi am adăugat un suport de carton.

A fost WOW când și-au dat seama ce facem… iar cele care au fost gata au început să decoreze dulapul meu din cutii.

agamograf marea unire

Tot săptămâna aceasta, pe unul din grupurile pe care stau de obicei a cerut cineva un contur de hartă a României, cu liniaturi diferite. Mi-a luat puțin să le fac, dar dacă tot le-am făcut, le-am folosit și eu. Am văzut toată săptămâna că ai mei au dezvoltat în pauze o pasiune pentru colorat paternuri pe pătrățele, iar când le-am arătat hărțile, erau în extaz. Am printat fără număr, au tot cerut, nu mai știu cine a cerut mai multe sau cine deloc (există și categoria aceasta). I-am rugat să apară și un „100” în modelul lor… Isteața de mine le-a prins la panou pe cele gata și… a plecat acasă! Așa că am apelat la varianta „sună un prieten”, adică pasionații proiectului. Ce bine că am pus în funcțiune din vacanța de vară comunicarea pe whatsapp (da, nu-mi place, dar era cam singura pe care o știau elevii mei ca să-mi trimită poze cu temele…) și am dat mesaj. Dacă primesc ajutor în seara aceasta, voi adăuga imaginile.

În încheiere, vă invit ca săptămâna ce urmează, când dați „share” proiectelor realizate, să folosiți în descriere și hashtagul #CentenarLaPas . Luna aceasta m-am străduit să îl populez cu ce mi-a ieșit în cale, sigur veți găsi ceva ce nu știați, mai ales pe instagram. L-am folosit și pe facebook.

Despre bullying… iar și iar

S-a schimbat oarecum perspectiva din care privesc anul acesta campania desfășurată de Cartoon Network România și Asociația Telefonul Copilului… nu pentru că mi-am schimbat cumva părerea față de ceea ce gândeam în anii precedenți. Susțin în continuare campania, cu aceeași convingere că ține de fiecare dintre noi să facem ceva. Însă devine aproape misiune imposibilă să te lupți singur cu morile de vânt, e descurajant, în momentul în care încerci să schimbi ceva, să nu o poți face.

Am ratat conferința de presă în care sportiva Cristina Neagu, desemnată de trei ori cea mai bună handbalistă a lumii, s-a alăturat în calitate de ambasador campaniei anti-bullying „Clubul Prieteniei”. Campania, ajunsă la a patra ediție, abordează anul acesta empatia, toleranța, acceptarea proprie, precum și a diferențelor între copii. Jumătate dintre apelurile primite la linia telefonică gratuită reclamă agresiuni care au ca motivație aspectul fizic și statutul social.

Dintre toate situațiile de bullying, anul acesta am avut parte din plin de tot ce puteam să-mi imaginez din partea adulților. Mi-au ajuns la urechi fie direct, fie prin intermediul prietenilor. Mi se pare încă ireală situația unei prietene dintr-un mare oraș ardelean, al cărei copil este hărțuit verbal, zilnic, de profesorul de la clasă, doar pentru că provine dintr-o familie monoparentală (împreună cu alți câțiva). Și mi-e greu să scriu ce aude acest copil… Încă nu realizez nici cum îți poți permite tu, ca profesor, să îi spui unui copil că „e gras, mai bagă mult în el?”. Oare nu-ți trece măcar o clipă prin cap că acel copil s-ar putea să aibă deja complexele lui, sau să-l necăjească și alții pe aceeași temă și tu să torni gaz pe foc? Tocmai tu, adultul care ar trebui să dea exemplu despre cum vorbim politicos unii cu ceilalți…

Nu toți copiii sunt genii… însă toți se străduiesc. Pentru unii și faptul că vin la școală e un succes, chiar dacă vin doar ca să aibă unde pleca de-acasă. Și tocmai din acest motiv ar trebui să vadă aici un model de comportament. Asta, bineînțeles, dacă nu vrei să ajungă să depindă de mititeii de la partid și să voteze după cum dictează stomacul. Dacă nu a învățat, ori nu știe, tu, ca adult, de asta ești acolo. Să faci tot ce poți pentru el, în limită de timp și spațiu, să-l ajuți. Nu îi poți salva pe toți, dar măcar încerci!

Și dacă tu, acest adult care ai ales să intri în școală ca să schimbi ceva, îi spui că-i prost, că nu știe nimic, că vine degeaba acolo… îl umilești, îl dai afară din clasă (trecem peste faptul că în regulament scrie că nu ai voie!), ce să simtă acel copil? Pedepsești toată clasa, dai vina pe unul singur și „din cauza lui X dați test” (sigur va fi cel mai iubit personaj în acea zi). Apoi, de parcă o trecere peste regulament nu ajungea, spui rezultatele la „test” cu voce tare, ca cei care nu au reușit să fie încă o dată umiliți. Îi lași să râdă unii de alții. Și iei apoi caietul „prostului” și scrii pe tablă rezolvările lui, în lipsa lui, că doar păzea ușa prin exterior… aruncându-l apoi ca pe un miel în mijlocul lupilor care râd. Iar tu stai și îți admiri superba regie de spectacol, ești „mândru” că de la cei 65+ ai mai dat o lecție de viață unor copii de 9 ani. Iar în încheiere, ieși „sfătuindu-i” să nu se mai ducă acasă să „inventeze” ce se întâmplă la școală 🙁 .

E o povestire reală și tristă. Pentru că rolul meu ar fi trebuit să se oprească o treaptă mai sus, când mi-am anunțat superiorul. A ridicat din umeri… mai e o lună de școală, nu avem pe altcineva. Să discut direct cu persoana… am mai încercat. Am avut șocul vieții mele, așa limbaj în cancelarie n-am auzit niciodată. Apoi, de pe la colțuri, am aflat că „am cam mult tupeu pentru o debutantă” să-i spun să-și controleze limbajul la clasă. De un an (școlar) aproape mă străduiesc oră de oră să nu le mai permit copiilor să râdă unii de ceilalți. Să-și accepte greșelile… nu reușesc. Încep să cred că e și vina mea. Dacă scădeam calificativele la purtare de la prima abatere serioasă, poate că ar fi fost mai bine!

Dar problema are și alte origini, pe care nu le pot controla. Dacă acasă li se spune că „așa-s copiii”, sau că e normal să se șicaneze între ei… bătălia e deja pierdută. Faptul că nu respectă nici măcar efortul omului aflat la catedră m-a făcut să mă gândesc la un fragment pe care l-am citit în comunicatul de presă:

Modul tendențios în care se discută în casă, aparent nevinovat, despre vecini, prieteni, colegi, episoadele de confruntări verbale, umilințe din trafic, din autobuz și alte interacțiuni, violența domestică între parteneri stau toate, împreună și separat, la baza agresiunii de tip bullying. Copiii noștri nu pot fi altfel decât suntem noi. Avem o responsabilitate imensă să le oferim ancore sănătoase și să îi învățăm, prin exemplul propriu, empatia, respectul, toleranța și îmbrățișarea diferențelor”, a declarat Cătălina Surcel, Director Executiv, Asociația Telefonul Copilului.

Anul acesta sunt mai optimistă. Nu are legătură cu procentele din raport, care continuă să crească – sunt sigură că sunt departe de a reflecta amploarea fenomenului la noi, ci pentru că din ce în ce mai mulți copii/oameni aleg să vorbească, să ceară sprijin de la cei în măsură să ofere un astfel de sfat.

În perioada 2015-2017, Asociația Telefonul Copilului a înregistrat un număr de 4.328 de cazuri de bullying.

  • 54% dintre copii nu au vorbit cu nimeni altcineva despre abuzul la care au fost supuși
  • 24% au împărtășit cu prietenii sau colegii
  • doar 22% au vorbit cu părinții.

Mai mult de jumătate dintre copiii care au apelat linia gratuită au fost fete (51.18%), 42.08% băieți și doar 6,74% au fost adulți, în special părinții celor agresați. În 62% dintre situații, copiii au semnalat că sunt expuși mai multor forme de bullying în același timp: fizic (îmbrâncire, deposedare de obiecte, lovire; verbal – insulte, umiliri, intimidări), relațional (zvonuri, situații stânjenitoare, bârfe, excluderi) și online (mesaje, filme, imagini cu conținut defăimător, jignitor, umilitor).

Principalele motive pentru care copiii au fost hărțuiți sunt:

  • aspectul fizic – 33,10%
  • statutul social -27,12%
  • interesele și pasiunile – 12,18%
  • situația școlară foarte bună – 8,21%
  • situația școlară mediocră – 7,55%
  • nevoile speciale sau dizabilitățile – 4,42%
  • etnia – 3,17%
  • religia – 2,14% 
  • orientarea sexuală – 2,11%

În încheiere, nu aș vrea să văd iar comentarii răutăcioase, din seria „tocmai Cartoon vorbește despre asta”. Până acum e cam singura campanie pe care am văzut-o să ajungă, ca mesaj, la copii. Am folosit într-o lecție despre bullying scenariul reclamelor care au rulat pe post, cu niște ani în urmă. Le-au recunoscut. E cale lungă de la recepționarea mesajului până la aplicarea lui, dar măcar încercăm să facem ceva!

În ce manual școlar scrie despre bullying?

Tot vorbim – și ne place să ne auzim vorbind despre școala românească, centrată pe elev și pe nevoile acestuia din viața de zi cu zi. Cum învață el la școală lucruri care îi folosesc în drumul spre casă… Sigur, avem un talent fantastic să ne îmbătăm cu apă rece. Doar că în grăuntele acela de optimism pe care îl am nu încetez să sper că, în ciuda statisticilor, nu alarmante, ci de-a dreptul horror (creștere de 25% de la un an la altul…?), vom reuși să facem ceva.

Azi am participat la a treia ediție a campaniei „Clubul prieteniei”. Ambasadorul din acest an este Ciprian Marica, și nu cred că într-o națiune ce iubește sportul, (dar urăște să-l practice), mai are nevoie de prezentări. Sper ca prin intermediul său mesajul campaniei chiar să ajungă la cât mai mulți copii.

În campanie se implică, încă de la început, Cartoon Network  și Asociația Telefonul Copilului. Scopul este acordarea de sprijin copiilor și tinerilor ce solicită consiliere pe probleme de bullying. Chiar și-a propus să susțină desemnarea unei zile naționale de conștientizare a fenomenului în România. De ce? Pentru că, deși nimeni aproape nu oferă statistici în timp real, la ediția din acest an au fost aduse rapoarte parțiale pentru lunile ianuarie și februarie 2017. Și nu, nu se anunță nimic bun. Dacă 2016 a fost cu 25% mai mult decât 2015, mi-e frică să lansez un pronostic. Iar aceasta nu pentru că fenomenul ia amploare, deși e adevărat și acest lucru – mai ales pentru online, ci pentru că abia acum încep, copiii și părinții deopotrivă, să conștientizeze și să ceară ajutor.

Cine cere ajutor și cine ajută

Au fost întrebări legate de modul în care Asociația ajută copiii. Aș vrea să lansez o întrebare, la care chiar mi-aș dori să primesc un răspuns. De când a fost introdus numărul 116 111 – Telefonul copilului, în toate manualele școlare, câți dintre cei care citiți aceste rânduri le-ați explicat copiilor, la clasă sau acasă, la ce folosește acel număr? Câți ați scris mare, pe tablă, bullying? I-ați dedicat o lecție? Ați cerut ajutor Asociației (și nu este singura care oferă sprijin!) pentru a organiza în școală evenimente de conștientizare?

Copiii, dacă cer ajutor, o fac anonim. Deși îi vezi la limită, nu poți suna înapoi. Nu poți contacta părinți, profesori, poți doar să te străduiești să-ți faci al naibii de bine treaba, să-i câștigi încrederea și să te sune în continuare. Sau să-ți scrie, dacă îi este mai ușor.

Imaginile de mai jos conțin, la început, statisticile. Apoi scrisoarea unui copil de 14 ani, anonimizată. Nu ce povestește de la 14 ani e esențial, ci restul, începând de la grădiniță. Știu, sunt 30 de minute, dintre care măcar 20 și tot merită ascultate.


Dacă ați avut răbdare cu imaginile, nu cred că e cazul să mai adaug prea multe.

Ce putem face

În primul rând, să nu punem la coș aceste statistici. Dacă avem nevoie de un cadru legislativ pentru a putea lua măsuri, atunci să fie folosite. Discutam, după eveniment,  cu doamna Cătălina Surcel (ați ascultat-o), despre ce variante există. Asociația poate susține (și chiar asociațiile părinților, din toate instituțiile de învățământ), în forurile de decizie (ministerul educației, de exemplu), lista cu măsuri necesare: să nu mai fie nevoie de acordul părintelui atunci când un copil vrea să beneficieze de consiliere la școală (există și școli „norocoase”, care au consilier), sau un cadru de analiză al situațiilor de bullying, cu măsuri obligatorii de consiliere, căci este clar tuturor că scăderea notei la purtare și mutarea disciplinară la altă clasă/școală sunt cu mult depășite de ceea ce se întâmplă acum, în școlile și chiar grădinițele noastre.

Tot așa, derularea unui program de formare a cadrelor didactice pentru gestionarea situațiilor de bullying. Criza educațională deja este o sferă prea mică pentru a cuprinde tot ceea ce înseamnă acest fenomen. Dar… noi formăm orice, numai ce avem nevoie nu.

Îi spuneam că din toamnă începe, pentru mine, o perioadă grea, și nu mă sperie atât de mult hârțogăraia și sistemul în care aleg să intru, cât mă îngrozește ceea ce implică el, la nivelul gestionării relațiilor dintre copii. Și aici am ajuns la întrebarea din titlu… în ce manual le vorbim copiilor despre bullying, cu adevărat? Dezvoltare personală? Ore pe care mulți le ignoră? Educație civică?

De ce irosim acele zile din școala altfel, când am putea să facem ceea ce, printr-un nerostit jurământ al lui Hippocrate, am făcut când am ales să pășim la catedră: să producem o schimbare!

În loc de încheiere…

… Adaug mai jos clipul de anul acesta, cu Ciprian Marica. Am adăugat și celelalte clipuri. din anii trecuți, pentru că mie încă îmi plac. Să întreb dacă, de doi ani de când sunt pe net, le-ați folosit la școală sau grădiniță, pentru a începe o discuție?

Voi edita în curând articolul, pentru că urmează și clipurile de anul acesta.

PS. Azi, când auzeam ca noutate bullyingul la grădiniță, nu m-a șocat deloc. Încă nu uit dialogul, între fetițe de 6 ani, în care X le spunea celorlalte să nu-i dea lui Y materialele, pentru că Y are pielea maro. Y era creolă, extraordinar de isteață, pricepută, iar X fantastic de invidioasă. A fost momentul în care s-a prăbușit orice urmă de teorie despre inocență…

Regina Maria a României. Încoronată la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. A murit la Sinaia, la 18 iulie 1938 (62 de ani)

Regina ne-a murit acum 78 de ani

Regina Maria a României. Încoronată la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. A murit la Sinaia, la 18 iulie 1938 (62 de ani)

Regina Maria a României. Încoronată la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. A murit la Sinaia, la 18 iulie 1938 (62 de ani). Frescă din pronaosul Catedralei Încoronării de la Alba Iulia.

Jumătatea acestei luni august abia trecute a reușit să mă scoată din minți. Pe toate canalele – și cum am fost mai mult plecată, radio am accesat constant – nu se vorbea decât de „regina Ana în sus, regina Ana în jos”. Da, decesul cuiva este un eveniment trist. Și Ana, atât cât am citit eu despre ea, a fost o femeie deosebită. Dar ceea ce nu a fost niciodată este regină, și în niciun caz regină a României. A fost Ana de Bourbon-Parma, soția unui fost rege fără țară, care a sperat că într-o bună zi va primi o coroană.

Suferim încă, la nivel național, de grandomanie. De dorința de a „sărbători” ceva, de a ieși cu fast în stradă sau de a ne târî în genunchi cu orice ocazie, pe oriunde, având impresia că numai așa, participând în grup, actul are valoare.

Înțeleg lucrurile simplu: ca să fii regină, trebuie să te căsătorești cu un rege, și apoi să fii încoronată ca atare. Regina Maria, regina tuturor românilor, s-a considerat astfel abia după ce a fost încoronată la Alba Iulia. Coroana Reginei Maria încă stă alături de cea a lui Carol I în seiful de la Muzeul Național de Istorie. Ana de Bourbon-Parma nu a fost niciodată regina României, pentru că ea nu s-a căsătorit cu regele României. La acel moment, Mihai abdicase și plecase din țară, acceptând o viață în exil.

Aici sunt sigură că o să-mi spuneți că a fost obligat să abdice, că n-a avut de ales. Că sovieticii deciseseră, că nu avea alternativă. Un singur lucru am învățat în viață: întotdeauna ai de ales, și tu ești responsabil pentru alegerile tale. Mihai s-a născut în purpură, cu destinul scris de a fi regele României. O Românie pe care Carol I a pus-o pe harta Europei, ca stat independent, și Ferdinand a așezat-o în granițele sale istorice. Din păcate, tocmai tatăl său a distrus această moștenire, și Mihai a primit o coroană îngenunchiată. Nu s-a dovedit la înălțimea provocării, și faptul că a putut fi manevrat de comuniști, începând cu 23 august, mi-a arătat mie un rege slab. Era poate prea tânăr, și n-a știut să-și aducă alături oameni de talia Brătienilor, sfătuitori de taină ai regilor precedenți. Dar compromisurile continue, acceptarea lichidării clasei politice, cu scuza că nu a avut de ales… nu, la acel nivel ai de ales!

A fost sfătuit să plece din țară. Sunt sigură că un Tămădău cu regele Mihai acuzat de „trădare” nu ar fi avut nici comuniștii curaj să însceneze. A fost sfătuit să nu se întoarcă în țară, să rămână în exil. Dar naivitatea politică de care a dat dovadă în acei grei ani postbelici nu are absolut nicio scuză. Ar fi putut să nu semneze în final actul de abdicare, și probabil comuniștii n-ar mai fi fost atât de îngăduitori cu timpul de a-și face apoi bagajele de plecare. Însă la capitolul acte de abdicare, Cuza este singurul care a fost obligat să abdice. Și actul său de abdicare este găurit, semnat pe spatele maiorului Lecca în noaptea de 11/23 februarie 1866. Mihai s-a așezat la birou, a citit și a semnat să-și abandoneze poporul. L-ar fi așteptat închisorile de la Sighet? Ar fi martirizat comuniștii un rege? Nu cred. Dar în mod sigur aș fi acceptat un rege care alegea să împărtășească soarta poporului său.

Când a plecat, Cuza a spus o frază care mă urmărește din gimnaziu: Să dea Dumnezeu să meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine. Era conștient că prințul străin, de care România avea atâta nevoie, îi va lua locul. Mihai s-a gândit să-și facă bagajele.

Mihai, fostul rege al României, mi-a demonstrat un singur lucru: nu a fost atunci la înălțimea funcției, și nu este nici acum la înălțimea istoriei. Este ultimul supraviețuitor, ca șef de stat din acea perioadă, și încă nu am văzut pagini de istorie sinceră despre acei ani.

Și încă ceva: în 1866, când Carol I a ajuns în România, învățase pe vapor câteva cuvinte românești. Anul următor, când a deschis sesiunea parlamentară, a vorbit românește. Pentru că regele românilor, și regina sa, vorbesc românește. Aș fi trecut probabil peste multe… însă de la revoluție încoace, timp de 27 de ani, această familie care se auto-intitulează familie regală a României, nu a fost în stare să învețe limba acestui popor în fruntea căreia s-a așezat.

Sunt convinsă că monarhia constituțională este o formă de conducere care s-ar potrivi mult mai bine poporului român, însă ar trebui, așa cum se proceda tradițional în evul mediu pe aceste meleaguri, să fie aplicat principiul ereditar-electiv. Dacă urmașul la tron se dovedește sub pretențiile pe care un popor le are de la el, atunci să avem dreptul să ne alegem un altul, mai pregătit și mai capabil. Și sper ca niciodată, dacă revenim la monarhie, să nu fim condamnați să culegem un rege, nu să ni-l alegem.

Aceasta este lecția de istorie pe care eu am ținut-o copiilor mei. I-am dus la Curtea de Argeș și ne-am oprit la mormintele regilor noștri, în vechea catedrală, cei care cu adevărat au iubit această țară, și nu coroana ei. Pe ceilalți – poate îi iartă istoria.

Discurs Carol I - 10 mai 1881, Proclamarea Regatului

Eminescu: o altă față a nestematei (continuare)

Cronica unor zile istorice: România în anul proclamării regatului

prof.dr. Bogdan Teodorescu

(continuare)

La începutul lunii martie, Carol notifică într-o scrisoare pentru Maria de Flandra, interesul crescând pentru apropiata proclamare a regatului deja hotărâtă pentru 10/22 mai[1], deși zarva festivă pare a fi acoperită de alte neliniști: moartea neașteptată a țarului Alexandru al II-lea[2] și cererile imperative ale guvernului german de a se ajunge la o rezolvare amiabilă cu bancherul Landau după anularea răscumpărării căilor ferate.[3]

Pentru că în opinia publică face valuri cea dintâi dintre chestiuni, în Parlament deputatul Vernescu îl interpelează la subiect pe primul ministru Ion Brătianu. Răspunsul acestuia este diplomatic, „țara va acorda prințului ce titlu va voi: rege sau împărat”. Eminescu comentează, stabilind clar linia de demarcație între epoca voievodală a Basarabilor și Mușatinilor, și timpul lui Brătianu, Stroussberg, și al celorlalți, neînsemnat față de epoca rodnică și gorspodărească a domniilor noastre medievale (3 martie 1881). Rămânând la  tema zilei, Eminescu se întreba care va fi prețul regatului, din moment ce independența a costat 10.000 de morți în condiție de mercenari, România nefiind beligerantă, pierderea Basarabiei, chestiunea evreilor, răscumpărarea silită a drumurilor de fier, primirea Dobrogei fără capul de pod de la Silistra.[4] Peste câteva zile, răspunzând ca de obicei „Românului” care îi acuza pe conservatori că fac politica Rusiei și Austriei, în vreme ce liberalii fac politică națională, poetul afirma că niciun partid la putere nu poate face politică având program absolut în afara evenimentelor și a diplomației europene (6 martie).[5]

Istoria Transilvaniei - Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan

Disponibil: Libris

Tumultul politic în jurul regatului se întețește și regele reține în notele sale că după o zi de mare indispoziție (6/18 martie), Boerescu, încă ministru de externe, ar dori ca proclamarea să mai întârzie cel mult două săptămâni (7/19 martie), pentru ca pe 8 martie, Brătianu însuși, atins de „teoria conspirației” și temător de Austro-Ungaria, să-i sugereze o amânare de o săptămână, cu schimbarea guvernului (motivată și de intrarea țării într-o epocă nouă.)[6] Curios este că deși avertizat în acest mod și de proclamarea grăbită a Regatului și de retragerea executivului, Carol nu reacționează în niciun fel, rămânând „surprins” până la sfârșit. Trec la Palat încă două zile liniștite, în care se notează doar starea vremii. Vineri, 13/25 martie, nu vine în audiență niciun ministru,[7] dar în aceeași zi, Titu Maiorescu dezvoltă în Parlament o interpelare referitoare la încurajarea tacită a socialiștilor ieșeni de către C.A. Rosetti și grupul său din conducerea partidului liberal. Oratorul se arată convins că bunăvoința ce le este arătată amenință statul și intențiile guvernului de a proclama regatul. Este proba supremă că guvernanții sunt republicani și că niciodată nu vor putea susține ordinea într-un stat monarhic.[8]

Iritarea majorității a fost extremă, și în situația dată, după două replici și alte intervenții, a doua zi, 14/26 martie, la propunerea generalului Lecca, este proclamat regatul. Ironia sorții făcea ca aceeași persoană, implicată cu exact 15 ani în urmă, în răsturnarea lui Cuza, să fie acum port-drapelul noii forme de stat, și apoi și a noului suveran.[9]

În fine, membrii Parlamentului și miniștrii vin la Palat „fără fracuri.” Carol I, surprins de graba cu care s-a făcut regatul are o ezitare (nu se încheiase doliul pentru țar), apoi acceptă.[10] Prințul Dimitrie Ghica, președintele Senatului, dă citire legii, noul rege răspunde (fusese poate prevenit în ultima clipă), și apoi promulgă. (15/27 martie)„Orașul iluminat, mișcare enormă pe străzi” – se poate citi în jurnalul său.[11]

Desigur guvernul a premeditat actul din 14 martie, desigur Titu Maiorescu nu a făcut decât să grăbească evenimentele, deși în notele zilnice spune că se simțea bine, când la Cameră a fost salutat drept „făcătorul de rege”.[12] Este însă cert că asupra lui Brătianu au acționat mai mulți factori, că guvernul său se găsea în impas, atât în plan intern, cât și extern, și că, deși primul ministru și C.A. Rosetti se aflau într-o proastă poziție față de trecutul lor republican, proclamarea regatului, prezentată drept consecința dobândirii independenței era o bună diversiune, pentru a asigura o schimbare de guvern, partidul său (a se înțelege gruparea care îl reprezenta) rămânând la putere. Considerând independența „suma vieții noastre istorice”, („Curierul de Iași”, 8 martie 1877),  Eminescu înțelegea că actul de la 9 mai nu a fost doar rodul unei conjuncturi fericite, care să atribuie merite exclusive lui Carol și liberali. [13]

Ce se mai putea citi în „Timpul” pe 12 și 13 martie: un comentariu pe marginea unei broșuri consacrate sentinței în procesul prelungit al răscumpărării căilor ferate de la Leipzig și un extras dintr-o publicație franceză referitor la relațiile politice din Europa după moartea țarului Alexandru al II-lea, cu observația că „în Balcani românii sunt vasalii Hohenzollernilor”.[14] Pe 17 martie, trecuseră câteva zile, Eminescu întreba guvernul care este politica noastră externă, în situația în care prăbușirea completă a Imperiului otoman ar aduce un nou război.[15]

Abia pe 18 martie în coloanele ziarului conservator se remarca absența de la serbările regatului a lui Lascăr Catargiu și a generalului Florescu, și locul special atribuit generalului Lecca. Fără să o afirme tranșant, povestind însă cum a obținut Petru Rareș a doua oară domnia, Eminescu îl incriminează pe Carol că a primit coroana „din mâna celor care scoseseră o piedică din calea sa”, ceea ce explică de ce bătrânii conservatori au evitat să-i fie alături regelui.[16]

N. Georgescu - Moartea antuma a lui Eminescu -

Disponibil: Elefant

Între timp, împotriva supărării poetului, care aproape a ignorat marele eveniment, petrecerile continuă acum nestingherite de doliul pentru țar. Bucuria „enormă” despre care scrie Carol e momentan afectată de tăcerea marilor puteri. Cancelarul austriac Haymerle n-ar fi nefavorabil, dar împăratul are rețineri, iar de la Berlin – „nicio veste” (17/29 martie).[17] Pe 18/30 martie, situația se mai destinde. Miniștrii de externe și justiție aduc vești bune din străinătate, și Brătianu e mulțumit că bugetul e gata și se votează (la mai bine de două luni de la începutul anului)![18]

Printre atâtea ovații, primirile breslelor și etnicilor străini din România, sau a „bărbierilor cu buchete”[19], vin și vești mai puțin bune. I. Kalinderu negociază la Berlin cu bancherul Landau în căutarea celei mai bune soluții, dorite de guvernul german în chestia încă nesoluționată a răscumpărării căilor ferate.[20] Pe 22 martie/2 aprilie, când primirile festive la Palat continuă, și veștile așteptate încep să sosească. Belgia mai întâi, apoi Anglia și Italia, dar și Franța, Rusia, Germania și Austro-Ungaria recunosc regatul, dar Rusia și Germania ar dori și o lege împotriva „nihiliștilor” (socialiști) ce se va face cu grăbire. „Impresie mare în toată Europa” – și Carol afirmă satisfăcut, că s-a făcut dovada că Serbia ar dori să ne imite.[21] În fine, pe 25 martie/5 aprilie se consideră încheiate festivitățile (Bismarck confirmă acceptul celor trei imperii), dar delegatul bulgar trimis pentru felicitări ajungea abia pe 30 martie/11 aprilie.[22]

În tumultul prilejuit de proclamarea regatului, P.P.Carp a prezentat în Parlament noul program conservator, „Era nouă”, și a răspuns demersului lui Maiorescu, despre care s-a vorbit mai sus.[23] Eminescu se arată în dezacord cu influentul politician junimist, cu care dealtfel era bun prieten, și care îi scosese vinovați „în evenimentele de la Iași” pe frații Nădejde, considerați socialiști. Subliniindu-le meritele, poetul le explică atitudinea prin disperarea care i-a cuprins văzând cât de mult este încurajată în România nulitatea. Cât despre noua organizare socială dorită de Carp, e greu că se va împlini, „cu oameni care în locul convingerii, științei și caracterului nu au decât un nesățios stomah”. (20 martie)[24]

Aprilie, care debutează cu vânt rece, și se va sfârși cu ploi torențiale, este pentru rege încă o lună agitată, dominată de pregătirile pentru încoronare și de demisia, oarecum surprinzătoare, a lui Ion Brătianu și a cabinetului său. Două scrisori, una din 11/23 aprilie din București, alta de la Sinaia, din 29 aprilie/11 mai, vor aduce oarecare lămuriri asupra ambelor chestiuni. În cea dintâi Carol își anunță corespondentul, pe Fritz von Hohenzollern, fratele său, că la 10/22 mai va avea loc sărbătorirea oficială a proclamării Regatului și        „o sărbătoare măreață care va face epocă în istoria României” și la care vrea să-i asocieze pe fratele său Leopold și pe nepoții săi, Ferdinand, despre care nu se spune că ar fi moștenitorul său, și Carlo, și, desigur și pe el. A refuzat încoronarea (vom vedea și de ce, la sugestia tatălui), dar îi va fi oferită o coroană de oțel cizelată dintr-un tun capturat la Plevna. Ideea „sugerată de el trebuie să pornească din partea țării”. Brătianu, suferind, s-a retras. Trebuie să se bucure de liniște. Nu vrea nicio schimbare de guvern, (ultimele alegeri fuseseră în 1879) așa că l-a numit pe fratele său Dimitrie – cum vom vedea, era de fapt un alt executiv, dar tot liberal. O confidență pare șocantă. Carol îi considera pe conservatori nu doar incapabili și prea slabi ca să guverneze, dar și „cu idei prea înguste”, și „de când au fost împotriva războiului” au pierdut enorm în ochii lui.[25]

Sorin Cristescu - Carol I si politica Romaniei (1878-1912) - A doua scrisoare se adresează tatălui, Karl Anton, și este mai sinceră. Acesta îl sfătuise să renunțe la încoronare și mirungere, sugerându-i că nu este un suveran de drept divin, ci unul prin voința poporului. O dorește și el, dar a întâlnit o vie rezistență din partea liberalilor, care au vrut să arate poporului monarhia în forma ei concretă. Coroanele vor fi un simbol și se vor înmâna în sala tronului. Nu se va precupeți nicio cheltuială, așa că și-a dorit un palat nou, finanțele fiind „strălucitoare” (6 milioane excedent). Retragerea lui Brătianu, scrie mai departe Carol, este o stratagemă menită să-i întărească autoritatea în partid. Dimitrie, fratele, nu are energia sa, dar va fi dublat de Eugen Stătescu, un om format de predecesorul său.[26]

În ordine cronologică mai este de reținut adoptarea în regim de urgență a legii străinilor[27], sub presiunea Rusiei, cu temerea că Austro-Ungaria s-ar putea prevala de acest precedent, pentru a cere același regim pentru cei care fac propagandă pro-unionistă. (Legea a fost adoptată pe 4/16 aprilie.) Pe 5/17 aprilie, la trei săptămâni după proclamarea regatului, I. Brătianu demisionează, dar a doua zi, D. Ghica și C.A. Rosetti, președinții celor două Camere, îl susțin în continuare. Hotărârea premierului pare definitivă, și pe 7/19 aprilie este propus D. Brătianu, chemat de la Constantinopol, unde era ambasador, și de unde se întoarce „proaspăt și pregătit”. Pe 10/22 aprilie, practic în 3 zile, guvernul e gata. Sunt 7 ministere, D. Brătianu având și afacerile străine. E. Stătescu e la Interne, D. Strurdza la Finanțe, V. Boerescu, înlocuit, se retrage supărat la țară.[28]

Cum s-a mai spus, Brătianu ar fi demisionat și pentru că ar fi promis anumite concesii Austro-Ungariei în chestiunea Dunării, spre a grăbi astfel recunoașterea Regatului. Odată dezvăluite aceste detalii, scandalul care ar fi urmat l-ar fi pus într-o situație complicată, și Eminescu n-a ezitat să le bănuiască. Abandonând conducerea guvernului, Brătianu spera ca într-un timp rezonabil, după ce Regatul ar fi fost acceptat de toate puterile, să se reîntoarcă și să dezmintă, ceea ce s-a și întâmplat.[29]

Care sunt subiectele lui Eminescu la „Timpul” în luna aprilie: practic, unul singur – retragerea lui I. Brătianu și formarea noului guvern, abordate desigur din perspectiva eternei polemici cu C.A.Rosetti. Mai întâi, pe 8 aprilie, luând act de demisia primului ministru și de procedura înlocuirii executivului, el indică trei motive presupuse, după afirmațiile premierului retras: suferințele sale (fizice), conveniențele parlamentare și saturația sa față de politica de interese personale a partidului. Autorul se arată sceptic pentru viitor, și afirmă că fără o schimbare de sistem și de oameni nu se poate spera în mai bine.[30] A doua zi, profitând de un articol din publicația lui Rosetti care elogia virtuțile liberale, Eminescu nu ezită să le numească și din perspectiva sa: nepotism, cumul de funcții, favoritism etc.[31], pentru ca în 10 aprilie să se întrebe pentru ce merite deosebite a fost promovat D. Brătianu.[32]

Lucrurile nu se opresc aici. Căutând în continuare motivele plecării lui I. Brătianu, Eminescu crede că după proclamarea regatului ar fi fost necesară organizarea statului monarhic, pentru care liberalii nu erau pregătiți. Referitor la legea străinilor, subiect în mai multe numere ale „Timpului”, Eminescu subliniază dezacordul în chestiune între premierul demisionar și C.A. Rosetti, iar mai târziu, încercând să-și explice cum au ajuns în guvern Eugen Stătescu și V.A. Urechia, găsește repede răspunsul. Unul a fost autorul legii, celălalt a făcut raportul despre „nihiliștii” de la Iași, „combătuseră socialiștii moldoveni, binemeritau de la țară”. (16 aprilie)[33] O zi mai târziu, Ion Brătianu revine în discuție, ca și imoralitatea liberalilor, pe care acesta a tolerat-o foarte bine. Discuția despre meritocrați și onești continuă, citându-se un discurs al lui Ion Brătianu, care se felicita că lupta împotriva privilegiaților s-a încheiat, și că țara are nevoie de oameni capabili și cinstiți, pe care Eminescu îi găsește și în rândurile conservatorilor, cum au arătat întâlnirile prim-ministrului cu P.P. Carp în ultima vreme.[34] Tandemul Brătianu-Rosetti este din nou evaluat, de data aceasta din perspectiva complementarități lor. Cel dintâi ca om al sistemului, celălalt cu mare influență asupra mulțimilor. Roseti, rămas singur, nu l-ar fi putut accepta decât pe fratele lui I. Brătianu, singura garanție că nimic nu se va schimba. (22 aprilie)[35]

Eroismul soldaților români ne-a adus independența și regatul, numai că noua țară este a patrioților de meserie și a claselor consumatoare, față de singurul producător adevărat – țăranul, susține Eminescu la 26 aprilie.[36]

Memoriile Regelui Carol I al Romaniei - Vol. I

Disponibilă la: Libris.ro

Peste toate însă este de remarcat că deși în două scrisori către persoane diferite Eminescu s-a plâns de tracasările proclamării regatului,[37] el nu s-a simțit obligat să scrie în zilele festive niciun articol explicit. Mai mult decât atât, în ziua de 10 mai 1881, „Timpul” republica Scrisoarea a IIIa, care cunoscuse pentru prima oară lumina tiparului câteva zile mai devreme, în numărul din mai al „Convorbirilor literare”. Citită azi, dar așezată în perspectiva evenimentelor care tocmai se consumau, prima parte a poemului este un elogiu adus străvechilor timpuri voievodale, când țara era gospodărită cu plugul, și apărată cu sabia, în fruntea ei aflându-se un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port, numit Mircea cel Bătrân, la data întâlnirii cu Baiazid (1394-1395), totuși, un bărbat în plină putere, undeva între 25-28 de ani, și sub înfățișarea căruia trebuie să-l căutăm mai degrabă pe Matei Basarab. Fără a fi un dușman al monarhiei, marele poet ar fi dorit ca noua instituție să-și tragă seva din istoria Barasabilor și a Mușatinilor, și nu să fie un produs importat, având în frunte un prinț străin de tradiția românească, și căruia râul și ramul nostru n-ar fi avut cum să-i fie prieten.

Critica indirectă a unei forme de stat care se îndepărta de trecutul voievodal se asocia cu virulența atacurilor la adresa clasei politice liberale, în prelungirea aproape firească a publicațiilor sale cotidiene din acel an.

Luna mai s-a consumat în euforia încoronării[38] desfășurată potrivit dorinței lui Carol I în sala tronului, și în manifestările festive care i-au urmat, zădărnicite oarecum de vremea rea, instalată încă de la sfârșitul lui aprilie. Regele se bucură însă ca un copil, și găsim în jurnal aprecieri de genul: „Între discursuri, al meu a fost aplaudat furtunos” sau două zile mai târziu, la o trecere în revistă a trupelor, „enorm de multă lume pe străzi”.[39]

Discurs Carol I - 10 mai 1881, Proclamarea Regatului

Transcrierea în limba română a discursului regelui Carol I, rostit la 10 mai 1881, cu ocazia încoronării. Fotografie realizată la Arhiva Națională a României, Fond Casa Regală, Dosar 4/1881, fila 3. Preluarea imaginii este interzisă.

Două chestiuni devin preocupante: pagubele mari făcute de inundații (Siretul revărsat de mai multe ori, liniile ferate abia construite în Moldova distruse de apele furioase[40]) și spinoasa chestiune a Dunării, în care noul prim-ministru nu vrea să cedeze, iar Camerele fac dificultăți, simțindu-se lipsa lui I. Brătianu.[41] Să fie oare începutul sfârșitului pentru noul guvern abia instalat? Nici zilele următoare nu sunt mai bune, se simte lipsa opoziției odată cu „descompunerea partidului conservator”, presupusă probabil după ce în discursul program din martie și P.P. Carp constatase că nu mai sunt diferențe între liberali și conservatori, iar junimiștii se retrăgeau treptat, constituindu-se într-o grupare aparte, gata să se alăture guvernanților.[42] „Camerele nu lucrează. Totul stă pe loc.” – 22 mai/3 iunie.[43] Totuși regele speră că pentru amânarea datoriei va trece legea căilor ferate – 26 mai/7 iunie.[44] O zi mai târziu, Carol notează că un scandal în Cameră în chestia Dunării îl aduce pe Dumitru Brătianu până în preajma demisiei.[45]

Tunete îndepărtate prevestesc deja furtuna. Încă pe 21 mai fratele Ion, retras definitiv din viața publică pentru refacere și îngrijiri medicale, reapărea proaspăt.[46] Bine-nțeles, „treburile nu merg deloc” (29 mai/10 iunie), iar pe 30 mai/11 iunie, liberalui Gh. Chițu comunică regelui că la Cameră D. Brătianu nu se mai bucură de încredere.[47]

Scrisorile trimise de Carol în aceste zile detailează cum am mai semnalat chestiunile momentului. Astfel, Karl Anton află (29 mai 1881) că Parlamentul a devenit mai îndrăzneț în ultima vreme și după ce a votat înainte de 10 mai tot ce i s-a cerut, (surprinzătoare afirmație pentru un monarh recunoscut pentru respectul atribuit Constituției și statului de drept), face grea viața miniștrilor, compromite relația cu Austria în chestiunea Dunării și refuză să voteze o nouă convenție pentru răscumpărarea căilor ferate.[48] În înțelegere cu liderii liberali și în intenția de a facilita o viitoare alianță cu Puterile Centrale, suveranul ar dori să se cedeze pretențiilor Austro-Ungariei, în chestiunea comisiei mixte Galați-Vârciorova, și să se acopere toate datoriile pentru căile ferate, așa cum solicită creditorii externi. Prețul acestor ambiții este conflictul dintre guvernul regelui și Parlamentul majoritar, care, în evoluție, va conduce la demisia lui D. Brătianu la începutul lunii iunie 1881.

Scrisorile Regelui Carol din arhiva de la Sigmaringen 1878-1905

Disponibil: Libris, Librarie.net.

În paginile ziarului condus de Eminescu, luna mai începe în forță, cu un comentariu sarcastic la adresa discursului program al prim-ministrului D. Brătianu. Reluând un pasaj care se referă la lipsa oamenilor onești (în politică) – un laitmotiv al tuturor articolelor, consacrate acestei scurte guvernări, Eminescu constată cu amărăciune că e primul program al primului guvern regal, caracterizat prin „sărăcie de adevăr și lipsă de sobrietate”, iar noul prezident al cabinetului e trimis să citească introducerea cronicii lui Miron Costin.[49] Pe 6 mai, într-un alt editorial, se vorbește despre poziția aristocrației în viața de stat, și apar și câteva considerații despre rolul monarhului, care ar trebui să îndemne la „înaintarea meritului și a muncii”, din care să se nască o nouă organizare socială. Și un avertisment pentru regele care își așteaptă coroana și care ar fi trebuit să știe, încă de când a venit în țară că „oamenii legați de secole de acest pământ nu sunt dușmanii lui… ci doar cei care au uzurpat dreptul de a fi doar ei români”.[50] Discuția despre stat continuă, și Eminescu îl definește ca pe un produs natural, cu faze de dezvoltare asemeni organismelor vii, arătându-se rezervat față de etapa sa actuală, pe care o numește răspicat „demagogică”, în care toate problemele erau rezolvate de o clasă de profesioniști ai politicii. În același timp, Eminescu își exprimă admirația pentru varianta oligarhică,  condusă de o categorie socială care prin apartenență și tradiție unește prezentul cu trecutul și viitorul.[51]

În ziua încoronării lui Carol, pe lângă Scrisoarea a IIIa, el publică și un editorial în care aduce vorba despre „Ceasornicul domnilor”, bine-cunoscuta scriere de secol XVI, în care se găsesc referințe la viața împăratului roman Marcus Aurelius, și sfaturile sale privitoare la educație și cârmuire, toate tălmăcite de Nicolae Costin, fiul lui Miron, și sugerează regelui să aibă o lungă reflecție despre trecutul acestei țări, în comparație cu „zgomotul asurzitor al realității”. „Astăzi însă, când demosul determină viața publică, suveranul nu mai este un suprem element de control, ci un reglator al mecanismului statului”, mai mult decât oricând Eminescu deosebește în această zi festivă partea decorativă care rezultă din ziarele guvernamentale potrivit căreia țara merge bine în toate, și realitatea „deficitului bugetar, ștergerii meseriilor indigene și înlocuirii lor cu produse străine și nepăsarea pentru populația producătoare”.[52]

Chestiunea monarhiei nu este însă închisă. Într-un comentariu la un articol din „L’Indepedence Roumaine” , în care se cerea presei să apere prestigiul oricărui demnitar investit cu încredere de rege, se spune clar că atâta vreme cât avem o majoritate parlamentară (liberală) și un cabinet în care C.A.Rosetti s-a ales ministru, suveranul putea să spună că nu se încrede nici în unii, nici în alții, dar cum n-ai de unde alege, „va mai merge cum a mai mers”, căci a voi azi binele unui popor se dovedește a fi periculos și pentru rege, și pentru un partid (14 mai).[53]

Pe 16 mai, Eminescu se contrazice din nou cu „Românul”, pentru care armata teritorială și nu cea permanentă câștigase ultimul război, punând punctul pe „i” cu rigoarea-i cunoscută.(16 mai)[54] Apoi, comentându-se primele zvonuri despre remanierea guvernului, doar la câteva zile după încoronare, Eminescu pune în discuție cele două măsuri pe care Rosetti ar dori să le impună, dar pe care poetul le consideră de „corupție politică”: electivitatea magistraților și votul universal. Adresându-se din nou regelui, el dorea să știe dacă monarhia și alegătorii vor agrea demagogia republicană într-un stat dinastic. (17 mai)[55] O zi mai târziu, Eminescu se întreba din nou, de data aceasta de nu cumva serbările încoronării nu au ascuns concesiile făcute Austriei de cabinetul Brătianu-Boerescu, fiecare pas înainte al României având prețul său. (18-19 mai)[56]

Era și momentul pentru o asemenea discuție, pentru că în numărul din 25-26 mai al „Timpului” aflăm că la Senat cei doi mai sus numiți au declarat că nu au luat niciun angajament în chestiunea Dunării. Ar fi urmat, cum se aștepta, un vot de încredere în guvern, dar înaltul for nu și-a depășit ordinea de zi anunțată. Blocajul este complet și la Cameră, unde o moțiune pe același subiect este respinsă. (29 mai)[57] Într-un scurt articol, suntem de-acum în 30 mai, Eminescu își precizează încă odată poziția. Să fie respectat tratatul de la Berlin, privind libertatea deplină de navigație pe Dunăre, fără a admite preponderența oricăreia dintre cele două mari puteri, interesate politic și economic pe țărmurile Dunării.[58]

Din viata familiei Ion C. Bratianu 1821-1891 - Sabina Cantacuzino

Disponibil: Libris, ebook-Elefant.

Evenimentele din Cameră grăbesc sfârșitul guvernului D. Brătianu. În primele trei zile din iunie Carol și Leopold petrec o scurtă vacanță la Sinaia, înainte de plecarea celui din urmă spre țară, prin Predeal.[59] La 4/16 iunie, noi îngrijorări: situația e nesigură, Camera nu lucrează, Rosetti și D. Brătianu lasă să se întâmple inevitabilul.[60] A doua zi, E. Stătescu, demisionar, comunică la Palat că situația e imposibil de menținut, câtă vreme Camerele sunt în dezacord cu premierul și îi cer demisia.[61] La 6/18 iunie, Stătescu revine și el cu demisia, șeful cabinetului mai rezistă, „dar ar face bine de-ar pleca”, scrie Carol în Jurnal.[62] La 7/19 iunie, și Rosetti a schimbat macazul. „Nu merge treaba cu D. Brătianu.” Năzuros, acesta rezistă, deși regele îi cere să asculte voința majorității din Cameră.[63]

În fine, se rostește și numele celui care a lipsit două luni și e acum atât de regretat: Ion Brătianu.[64] Nu trec nici 24 de ore și președinții celor două Camere îl propun pe șeful liberalilor în fruntea unui nou guvern, după ce, în fine, încăpățânatul său succesor-predecesor a înțeles că nu mai poate rămâne și își prezintă demisia sa și a întregului cabinet.[65] Acum I. Brătianu face mofturi. L-ar dori pe Rosetti prim-ministru. Regele, în poziția ultimului decident, se pronunță limpede: „Eu îl vreau însă pe el.” Până seara, noul-vechiul guvern e restabilit, cu Rosetti la Interne și Stătescu la Externe[66] și depune jurământul. Ca și cum asta așteptau,            își revin și Camerele, care în noile condiții „lucrează destoinic”. (12/28 iunie)[67] Votează convenția pentru terminarea datoriei față de Berlin, nu și convenția cu bancherii germani, pentru care se va face un împrumut. În chestia Dunării, „unde noi am întins mâna”, s-ar accepta comisia mixtă, dar fără vot preponderent pentru Austro-Ungaria”.[68]

Peste o lună (11/23 iulie), într-o altă scrisoare pentru Karl Anton, Carol face bilanțul celor 6 luni abia trecute din an. Surprinde că referirile la regat și încoronare lipsesc cu desăvârșire, făcându-se însă aprecierea că schimbarea de guvern din iunie „a fost un punct de cotitură în politica noastră internă”. Ion Brătianu a rezolvat deja câteva probleme. În cea mai delicată chestiune a momentului, lucrările comisiei Dunării, „niciun om politic și nici el nu vor susține punctul de vedere austriac.” Afacerea căilor ferate merge mai departe. Situația financiară „strălucită” a mărit atractivitatea țării, și oamenii de afaceri sunt foarte interesați. Odată evidențiate aceste succese, Carol reține și punctele slabe ale guvernării, administrația ineficientă și amenințarea cu disoluția partidului conservator.[69]

În primele zile ale lui iunie, Eminescu rămâne la chestiunea Dunării, pentru a construi un scenariu în bună măsură plauzibil. Marile Puteri occidentale, interesate în liberalizarea navigației pe fluviu, ar fi susținut oricum regatul, dar I. Brătianu și Boerescu, în căutarea alianței cu Austro-Ungaria, i-ar fi promis preponderența în comisia mixtă. În preajma încoronării, știind că trebuie să-și țină cuvântul, au acuzat Parlamentul de hoție. Când s-a ajuns la chestiunea Dunării, Marile Puteri, scârbite de promisiunile guvernului Brătianu, au dat dreptate exigențelor monarhiei dualiste. D. Brătianu, ajuns din nou în fruntea guvernului, a repetat acuzele fratelui său. Această situație nu va dura, crede Eminescu, și liberalii au nevoie de Brătianu, și reciproca e valabilă, complicitatea dintre părți fiind desăvârșită. (3 iunie)[70] Lupta politică cu cei de mai sus continuă, ca și polemica cu „Românul”. La acuzele potrivit cărora conservatorii n-ar avea program, poetul răspunde, formulând programul liberal deja cunoscut: nepotism, cumul de funcții, păsuială, diurne oneroase, corupție. (6 iunie)[71] Ca o tristă confirmare, 24 de ore mai târziu, vine vestea despre demisia ministrului de război Slăniceanu, lovit de un vot de blam al Parlamentului, pentru diverse afaceri cu furniturile armatei, și cu furajul cailor din Dobrogea (7 iunie).[72] Pe 9-10 iunie la ordinea zilei se află răscumpărarea liniei ferate Cernavodă-Constanța, construită sub vechea stăpânire otomană, „care mai alaltăieri costa 9 milioane, și acum din senin costă 17 milioane”.[73] Exasperat, autorul adaugă într-un alt articol. „Dacă sub Carol  Îngăduitorul se pot întâmpla multe, nu trebuie să uităm că îngăduința este pasivă și că nu poate da măsura suficienței cu care se poate abuza de ea.”[74] În fine, pe 10 iunie se află de plecarea lui D. Brătianu, acum oficializată, și Eminescu se ar vrea să știe cine îi va lua locul. Răspunsul a venit imediat, când P. Grădișteanu, încălcând uzanța constituțională, care cerea regelui să se consulte cu șefii Camerelor pentru desemnarea unui nou premier, l-a propus direct pe I. Brătianu.[75]

Instalarea noului guvern e salutată printr-un editorial virulent, în care se afimă răspicat că reîntoarcerea la putere a liderului liberal este primită cu cea mai adâncă neplăcere. Fără o țintă serioasă, compus numai din persoane care și-au dovedit incompetența, cabinetul recent numit „e un ragoût (o friptură cu legume și paste cu sos) pietrificat și încălzit, spre a se fierbe în el stârvul unor scabroase afaceri”. Constituit doar pentru a acoperi alte acte de corupție, nu este exclus ca noul executiv să adopte în chestiunea Dunării soluția Brătianu-Boerescu în vacanța parlamentară, și să pună Camerele, la reîntoarcerea în toamnă, în fața faptului împlinit. (11 iunie)[76] Aflăm de asemenea din „Timpul” că în corpurile legiuitoare s-a citit programul noului guvern, s-au ales șefii Camerelor, unul dintre ei chiar fostul prim ministru – D. Brătianu. Acesta s-a adresat Parlamentului spre a prezenta întâmplările care l-au dus la demisie, și apoi „l-au aruncat într-o altă funcție”, după care declară franc: „Să nu ne facem iluzii, situația este foarte gravă, pericolul cu atât mai mare cu cât vine de la noi înșine, de la reprezentanța națională”, și reluând o discuție mai veche: „Nu vedeți că de îndată ce am devenit stăpâni pe destinele noastre am arătat că nu suntem decât un putregai care se macină și se preface el însuși în țărână”.

Dulcea mea doamna / Eminul meu iubit corespondenta inedita Mihai Eminescu-Veronica Micle

Disponibil: Libris.

Cu seriozitate, bărbăție, muncă, așa se pot îndrepta lucrurile, susține noul președinte al Camerei. Totuși, într-un comentariu, Eminescu observă că atât de sincerul fost prezident de consiliu, nu a avut tăria de caracter să refuze fotoliul din fruntea Adunării, (12 iunie)[77] și probabil, pentru celelalte afirmații, de o extremă gravitate, abia dacă merită să fie luat în serios, și asta doar cu condiția unui rezultat binefăcător. (13 iunie) [78] Cât despre programul noului cabinet (cu numărul 40)[79], principiile îi lipsesc cu desăvârșire, nu și vechile apucături, cel mai recent exemplu fiind cele 8 milioane lei diferență la răscumpărarea căii ferate dobrogene.[80]

Totuși, un ecou al repetatelor discuții din presă și Parlament (17 iunie) nu este de neglijat, și cu asta încheiem și noi. Corpurile legiuitoare își sfârșeșc sesiunea fără a fi votat modificarea proiectului Cernavodă-Constanța, iar noul prim-ministru a ordonat constituirea unei comisii de analiză care însă nu obține votul Senatului, maturul corp arătându-și deplina încredere în guvern. Ceea ce nu mai era de demonstrat.[81]

Lungul excurs în Jurnalul și corespondența regelui, dar și lectura articolelor eminesciene, au pus față în față două moduri de a face politică. Unul tranzacțional, uneori în afara moralei, încărcat cu compromisuri de tot felul, cu alegerea răului mai mic, și pentru că suntem sub regimul votului, fie el și cenzitar, prin cultivarea de susținători și simpatizanți, în parte adunați și din afara meritocrației. În acest spațiu în care doar puterea contează, viziunea detailată în principii și programe, are întotdeauna un rol secundar. Definită ca artă a posibilului, această politică adună prozeliți și satisface interese.

Celălalt mod de a desfășura această activitate ține de ideal și se măsoară în radicalitatea convingerilor și în nobleațea căutării devotate a adevărului și aparține de regulă analiștilor și ziariștilor dedicați, din categoria cărora a făcut parte, cu asupră de măsură, și Eminescu. „Nimeni nu l-ar fi făcut să susție o idee care nu era a lui”, a afirma Gh. Păncescu, coleg de redacție, și mai apoi succesor al său la conducerea publicației conservatoare „Timpul”. Dar nu spusese chiar marele poet „Cititorii știu bine că suntem gura adevărului, iar dacă avem graiul aspru, asprimea aceasta o considerăm un corectiv în contra vicierii spațiului public. Domnii aceștia se pot supăra pentru că le vorbim verde, ne pare chiar nouă rău că trebuie să atingem atâtea susceptibilități, dar nu avem ce face.”

Astfel, ocazia proclamării Regatului apare astăzi și ca un succes personal al lui Carol I, dar și drept o bună ocazie de strângere a rândurilor partidului guvernamental, în anii anteriori zdrențuit de mai multe dizidențe, și o bună ocazie pentru liderul său, puțin observat la ceremoniile proclamării, să nu-și încalce convingerile anti-monarhice, dar în același timp să-și consolideze în noile condiții autoritatea în partid și guvern.

Într-o încercare tactică foarte abilă, Ion Brătianu a provocat în aprilie 1881 o criză politică, care, indiferent de motivele ei, a fost sigur că suveranul o va rezolva cum și-a dorit, aducându-l în fruntea unui nou cabinet pe fratele Dimitrie, tutelat însă de C.A. Rosetti și E. Stătescu, oamenii săi, garanția că și fără el guvernul se va mișca în direcția dorită. Absolvit de corvoada participării la serbările încoronării, I. Brătianu, mai ieri retras definitiv din politică, s-a reîntors în iunie „proaspăt”, momentul ales fiind tocmai acela când conflictul dintre D. Brătianu și Parlament amenința cu noi crize. Regretat de toți acum, I. Brătianu inaugura alți șapte ani la putere, într-un mandat prelungit cu trei rânduri de alegeri, și rămas în amintire drept unul autoritar, un adevărat „vizirat”.

Astfel, liderul liberal maximiza în folos propriu și pentru partidul său proclamarea Regatului, conducând firesc la concluzia că suveranul constituțional avea doar menirea să echilibreze o balanță politică, altfel mereu înclinată spre partidele aflate la putere, din care se formau majoritățile parlamentare și guvernele. Se confirma astfel și îngăduința lui Carol, atât de des prezentă în publicistica eminesciană, care nu-și valorifica astfel în planul vieții publice decât răbdarea, echilibrul interior și înclinația spre toleranță.

Puțin înțeles în vremea sa, considerat de unii contemporani „trei sferturi dus din lumea aceasta”, marele poet rămâne și azi un model de principialitate și intransigență, negat și în zilele noastre mai cu seamă de cei care nu au răbdare să-i citească întreaga operă. Departe de a fi un retrograd care nu poate suporta prezentul pentru că nu-și dorește decât trecutul în care îl scufundă reveriile sale romantice, Eminescu este de fapt un spirit modern, prin care înțelege însă, după inspirație britanică, gradualitate, reconcilierea tradiției cu inovația, și nevoia de a da un nou conținut unor forme străvechi. Pentru a da un exemplu, elogiul societății medievale și repetatele întoarceri la Matei Basarab nu înseamnă că și-ar fi dorit să trăiască în acele vremuri, ci doar că admira acea societate, pentru rosturile, echilibrele și solidaritățile ei aproape complet absente în România de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În societatea timpului său, „oligarhii” timpurilor străvechi, care știau să organizeze forțele productive, și la nevoie să le acorde protecția cuvenită, fuseseră înlocuiți cu o „clasă superpusă” de demagogi și de hoți, în disprețul suveran al țărănimii care ducea în spate întreaga povară a țării.

Nici în politica externă regele și poetul nu au viziuni apropiate. Legat din lumea din care a venit, Carol ar dori o alianță cu puterile germanice, oportună mai cu seamă după războiul ruso-turc și pierderea sudului Basarabiei. Dar Austro-Ungaria vecină, sub autoritatea căreia se află câteva milioane de români, și curentul general de opinie anti-dualist din România, îl îndeamnă și aici la prudență și la atitudini bine controlate. Avertizat asupra pericolului expansionist rus, care chiar în acei ani visa la o confederație care ar fi înglobat întreaga Europă centrală și răsăriteană, Eminescu visa la insula de latinitate, pe care o vedea împlinită în țara sa, într-un spațiu care să impună ordinea și cultura împotriva forțelor promotoare ale haosului și destructurării venite acum din nord și identificate cu Rusia țaristă.[82]

În chestia Dunării, spre deosebire de suveran și liberali, gata să facă anumite concesii Austro-Ungariei, Eminescu se pronunța ferm pentru respectarea tratatului de la Berlin (1878) și implicit a drepturilor suverane ale tuturor riveranilor.

Viața a mers mai departe și pentru personajele noastre. Carol avea să rotunjească 48 de ani de domnie, marcați în continuare de succese, dar și de eșecuri. Expoziția jubiliară din 1906 a fost urmată de marile răscoale, iar campania din Bulgaria de Consiliul de Coroană din august 1914. Un timp al istoriei se încheia tragic pentru suveran, care ascunsese principalele alianțe ale României, și care se trezea acum singur și izolat, așteptându-și sfârșitul ca pe o izbăvire. Nu degeaba Iorga scrisese, în zilele funeraliilor sale, că își găsise odihna veșnică alături de Radu de la Afumați, de care îl apropia domneasca lor viață care însemnase „război în afară, zbucium neîntrerupt, silințe fără odihnă și jerfte fără mângâiere”.[83]

Dar nici intransigența marelui poet n-a avut un alt deznodământ. După atâta timp de la cele întâmplate lui Eminescu în vara 1883, nu știm încă ce l-a îndepărtat de la „Timpul”. O boală necruțătoare sau o diversiune, menită să-l compromită și să-l excludă astfel din viața publică? În anii ce i-au mai rămas de trăit, prietenii săi s-au străduit să-i caute sănătatea și să-i găsească un loc linistit pentru supraviețuire, dar este încă un subiect în discuție dacă atunci geniul său se scufundase sau nu în întuneric.

Într-un fel semnificativ, regele și Eminescu se întâlnesc pentru ultima oară sub semnul tragediei personale a marelui poet, într-un text care reproduce o convorbire a sa, trei zile înainte de a muri. Acolo, întrebat cine este, el declară a fi fiind Matei Basarab împușcat la ordinul regelui de Petre A. Poenaru, pentru că se temea să nu îi ia moștenirea voievodală.[84]

Și m-am gândit, reîntorcându-mă la statuile din centrul Bucureștilor, că marele poet ar trebui reprezentat mai degrabă ca un luptător (Dacă tu ai ști problema ăstei vieți cu care lupt…), iar Carol I ar putea intra în conștiința românească drept marele politician al compromisului, într-o atitudine plină de o adâncă înțelegere și îngăduință.


 

Note:

[1] Carol scrie că deși nu s-a putut stabili o altă dată mai târziu de 10-22 mai, el ar dori să aștepte până la toamnă, presante fiind acum complicațiile orientale și propaganda rusă care inventă crize ministeriale. Comerțul cu cereale revigorat la sfârșitul iernii și reactivarea schimburilor au adus bani în țară și au rezolvat criza monetară. S. Cristescu, Carol I în corespondența particulară, p. 93.

[2] Perechea princiară află la masă „vestea oribilă” a atentatului contra țarului Alexandru al II-lea; după un sfert de oră se comunică moartea sa „în chinuri îngrozitoare”. Pe 2/14 martie se află amănunte și pe 5/17 martie are loc un serviciu funebru „grandios” la Mitropolie. Memoriile regelui Carol I, IV, p. 377-378.

[3] Carol I, Jurnal, p. 55.

[4] Eminescu accentuează pornind de la lejeritatea cu care Brătianu e dispus să se acorde noului suveran orice titlu, „popă și Dumnezeu chiar”. Apoi, ca de obicei, autorul nu înțelege la ce bun această schimbare de formă, „câtă vreme oamenii sărăcesc și mor, datoriile statului cresc, nimeni nu oprește nelegiuirile, iar ilegalitatea crește cu fiecare zi”. „Dl. Vernescu a interpelat…”, 3 martie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 90-91. Pe 5 martie, poetului i se atribuie mai multe articole. În cel dintâi, el reproduce dintr-o gazetă austriacă un punct de vedere asupra regatului. După ce se afirmă că la Viena a fost respinsă titulatura de Rege al românilor, pentru aceea de Rege al României, considerată neutră, și după ce i se recomandă lui Carol să intre în alianța austro-germană, se exprimă temerea că actul pregătit la București nu va înlătura posibilul înec al unui stat mic, asemeni României, în valurile imperiului slav. „În privirea ideii…”, 5 martie, Ibidem, p. 92-94.

[5] În aceeași zi, cu specială referire la cele de mai sus, „Românul ne somează…”, Ibidem, p. 95-96, Eminescu consideră că opinia lui Maiorescu potrivit căreia Occidentul, prin armele și inteligența germană poate învinge „curenturile de cucerire din Răsărit”, nu ține cont de faptul că un partid, care nu e la putere (și conservatorii nu erau), nu poate stabili un program absolut în ciuda evenimentelor, a războaielor, sau a diplomației europene.

[6] Carol I, Jurnal, p. 56, pentru toate cele trei zile. De fapt, primul ministru se temea de o înțelegere ruso-austro-ungară, îndreptată împotriva României, și în perspectivă s-a grăbit cu proclamarea, și pentru a îmblânzi monarhia dualistă a făcut unele concesii în chestiunea Dunării, motiv pentru care ar fi acceptat înființarea Comisiei mixte, lăsând-o însă în subordonarea Comisiei europene a Dunării. Vezi Ș. Rădulescu-Zoner, op.cit., p. 113. Deloc întâmplător însă, în succesiunea acestui eveniment care consolida totuși poziția României, cele două partide naționale din Transilvania s-au unificat (12-14 mai 1881). Vezi și I.A.Pop, I. Bolovan, Istoria Transilvaniei, vol. I, Cluj-Napoca, Enikon, 2013, p. 269-270.

[7] Carol I, Jurnal, p. 56.

[8] Discursul lui Maiorescu trebuie plasat în contextul tentativei de asasinat a lui Ion Brătianu din decembrie 1880, arestării și expulzării unui grup de socialiști ieșeni, care dorise să aniverseze deceniul comunei din Paris, și asasinării țarului Alexandru al II-lea. În discurs, Titu Maiorescu ataca spiritul revoluționar al ziarului „Românul”, care surpă din temelii „edificiul monarhiei constituționale”, și pe C.A. Rosetti, care îi simpatiza pe socialiști și pe republicani. După alte relatări, ședința parlamentară din 13 martie 1881 ar fi fost dedicată în întregime atentatului din decembrie 1880 și implicit presei, în context fiind citate numeroase articole din „Timpul”, în ideea că acestea instigă la răsturnarea ordinii sociale. În context, I. Brătianu ar fi declarat că nu va face procese de presă decât atunci când va fi convins că este pus în pericol statul român. După șapte ore de dezbatere, și promisiunea că discuția se va relua a doua zi, și cu alți oratori, liberalii, „simțind înfrângerea, hotărăsc să proclame a doua zi Regatul.” (Titu Maiorescu). Vezi N. Georgescu, Moartea antumnă a lui Eminescu, 1883-1889, Cartier, 2002, p. 130-132. Pentru același subiect, dintr-o altă perspectivă, A. Stan, op.cit., p. 135.

[9] „Toți miniștrii spun că nu mai pot fi oprite Camerele să proclame Regatul. Majoritatea nu mai vrea să aștepte”. Carol, luat pe nepregătite, invocă doliul după moartea țarului Alexandru al II-lea. Miniștrii merg la Cameră, unde, trecut prin secțiuni, proiectul este adoptat în unanimitate. Noua lege are doar două puncte, România lua titlul de Regat, iar Carol I, pe acela de Rege. La 14 martie, Senatul a procedat identic. Carol I, Jurnal, p. 57, Apostol Stan, op. cit., p. 136.

[10] Supriza prințului la 14 martie se confirmă și într-o scrisoare ulterioară. La 22 martie/3 aprilie 1881, adresându-se Mariei de Flandra, el afirma că „proclamarea… a venit atât de repede, încât eu însumi am fost surprins.” Camerele care au declarat miniștrilor că vor rezolva chestiunea, malgré eux, s-au hotărât pentru o acțiune rapidă, pentru că erau intrigi în joc, care ar fi amânat și compromis acțiunea. S. Cristescu, Carol I în corespondența particulară, p. 95-96, vezi și comentariile aceluiași, în Carol I și politica României, 1878-1912, București, Paideea, 2007, p. 27. Și Mite Kremnitz spune că atunci Carol a cedat dorinței miniștrilor săi și Parlamentului, și că pe cât de neașteptată a fost împlinirea acestui act, pe atât de mare a fost entuziasmul întregii populații. În Regele Carol al României, un simbol al vieții, București, Editura Stabilimentului de Arte Grafice „Universala”, 1903, p. 92-93.

[11] Carol I, Jurnal, p. 57.

[12] T. Maiorescu, Însemnări zilnice, II, (1881-1886),  p. 10, vezi și Z.Ornea, Viața lui Titu Maiorescu, vol. I, București, Ed. Cartea Românească, p. 412.

[13] Există și opinii că refuzul conservatorilor de a forma un guvern de uniune națională și dorința lui Ion Brătianu de a consolida pozițiile liberale au fost bune pretexte și pentru accelerarea proclamării regatului, și pentru retragerea de mai târziu a lui I. Brătianu, ambele la fel de surprinzătoare. S. Cristescu, Carol I și politica României, p. 28.

[14] „O broșură…”, 12 martie 1881, M. Eminescu, Opere,XII, p. 98-99; „Și îndeplinim o datorie…”, 13 martie 1881, Ibidem, p. 99-100.

[15] „Într-unul din numerele trecute…” 17 martie 1881, Ibidem, p. 102-103.

[16] „În fine, … nu afirmăm…” 18 martie 1881, Ibidem, p. 103-105.

[17] Carol I, Jurnal, p. 58.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem, p. 59.

[20] Pe 21 martie/2 aprilie, Ibidem.

[21] Pe 22 martie/3 aprilie, în scrisoarea către Maria de Flandra, Carol descrie „măreața manifestație care a durat o săptămână”, „cu românii fraternizează și coloniile maghiară și germană”, „șuvoaie de depeșe curg spre Palatul regal”, „toți se bucură de noi… și toți ne favorizează. După lupte grele am obținut un rezultat măreț, am împlinit un act cu semnificație în istoria universală, toți ochii lumii sunt ațintiți asupra noastră.” S. Cristescu, Corespondența particulară a regelui Carol I, p. 96. Păstrând proporțiile, parcă îl înțelegem mai bine pe Nae Cațavencu, ce în vârtejul aceluiași entuziasm, cu „Scrisoarea pierdută”, suntem doar trei ani mai târziu, se adresa alegătorilor săi în termeni aproape similari.

[22] Carol I, Jurnal, p. 60.

[23] Programul lui P.P. Carp fusese prezentat în Parlament la 30 martie/11 aprilie, dar termenul de „Eră nouă”, care anunța o epocă de schimbări adânci după proclamarea regatului „se lățise mult”, și cu câteva zile înainte, la 21 martie 1881, Maiorescu publica în „Timpul” un articol în care se îndoia că după ce nu vor mai fi la putere, liberalii vor rămâne la fel de monarhiști. În consecință se întreba: „ce diferență mai este astăzi între putere și opoziție”. T. Maiorescu, Istoria politică, p. 122.

[24] „Răspunzând la discursul domnului Maiorescu…” 20 martie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 106-108.

[25] Scrisoarea către Fritz von Hohenzollern, S. Cristescu, Carol în corespondența particulară, p. 97-98.

[26] Ibidem, p. 98-100.

[27] După ce se votaseră două convenții de extrădare cu Italia și Belgia, exclusive pentru delicte de drept comun, la începutul lui aprilie guvernul prezenta acest proiect de lege, în care, după ce se sublinia că în România este respectat „dreptul de azil și ospitalitate”, acesta nu mai poate fi aplicat, când refugiații sunt liberi „să înceapă acțiuni de crimă politică, propagând idei perverse și distrugătoare”. (3 aprilie 1881) În context se prevedea că străinul care prin conduita lui ar compromite siguranța internă și externă a țării, sau ar urmări răsturnarea ordinii politice și sociale în România, putea fi constrâns la expulzare. A. Stan, op.cit., p. 138. Proiectul a fost adoptat în Cameră la 4 aprilie cu 45 bile albe și 25 negre, o majoritate mai confortabilă având în Senat, 35 pentru și numai 5 contra. Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din România până la 1918, p. 273-274.

[28] Carol I, Jurnal, p. 63-64.

[29] N. Georgescu, op.cit., p. 107.

[30] „Criza ministerială… ” 8 aprilie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 128-129.

[31] „Într-un articol cu mult prea lung…” 9 aprilie 1881, Ibidem, p. 130-131.

[32] „D. Dimitre Brătianu sosește…” 10 aprilie 1881, Ibidem, p. 131-132.

[33] „La întrebarea…”, 16 aprilie 1881, Ibidem, p. 136-137. Eminescu afirma că legea contra străinilor este monarhică, dar dezbaterile din Cameră și absența lui C.A. Rosetti de la presedenția forului legislative erau dovada că „majoritatea compusă din demagogi a început să șovăie”, cu concluzia „majoritatea s-a arătat incapabilă de a-și aplica în mod organic regalitatea pe care a votat-o, și nici nu pricepe ce i se cere”, I. Brătianu și Rosetti invitându-se pe rând să și-o asume. „Retragerea dlui Brătianu…”, 11 aprilie 1881, Ibidem, p. 133-134.

[34] „Cugetați ne zice…”, 19 aprilie 1881, Ibidem, p. 140-142.

[35] „Aproape toate ziarele…”, 22 aprilie 1881, Ibidem, p.144-146.

[36] „Niciodată n-a existat rivalitate între aristocrația de naștere și aristocrația intelectuală, dar amândouă acestea au avut adesea un dușman în aristocrația averii mobiliare și a banului.” Cei din urmă, susține Eminescu, n-au nevoie nici de character, nici de inteligență, afirmație care, adăugată celei din text formulează concepția poetului conform căreia burghezia financiară este prin excelență o clasă neproductivă, care aduce cu sine decăderea statului. Vezi și „A discuta cu ignoranții…”, 26 aprilie 1881, Ibidem, p. 148-151.

[37] Mai cu seamă în scrisoarea din 18 martie 1881 către tatăl său. Vezi Torouțiu-Cardaș, Studii și documente literare, vol III, București, Institutul de Arte Grafice Bucovina, 1932, p. 141-142.

[38] Mai nou, P. Dominte, Studiu despre proclamarea regatului României. Festivism și politică, în „Studii și articole de istorie”, LXXVIII, 2011, p. 255-276.

[39] Carol I, Jurnal, 10 mai 1881, p. 71, 13 mai 1881, Ibidem, p. 72.

[40] Ibidem. Aprecierea că Siretul a făcut devastări mari, în 18 mai, Ibidem, p. 73.

[41] În mai 1881 se deschisese o nouă sesiune a Comisiei Europene a Dunării, care nu a adus nimic nou, participanții păstrându-și pozițiile anterior anunțate. Ș. Rădulescu-Zoner, op.cit., p. 113.

[42] „Partidul Conservator se descompune…”, Carol I, Jurnal, p. 74. E adevărat, situația opoziției nu era deloc confortabilă, cu un lider recunoscut doar de o parte a vechii conduceri, și cu gruparea junimistă care începea să se coaguleze în jurul lui P.P.Carp, gata să se desfacă și să treacă de partea liberalilor. T. Maiorescu, Istoria politică, p. 122-123.

[43] Carol I, Jurnal, p. 74.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem. Discuțiile despre soarta guvernului D. Brătianu continuă și în zilele următoare. La 31 mai/11 iunie, Emil Costinescu e de părere că premierul nu se poate menține. Ibidem, p. 75.

[48] S. Cristescu, Carol în corespondența particulară, p. 100-101.

[49] „Cititorii își vor fi aducând aminte…”, 1 mai 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 155-156.

[50] „Să discutăm cu Românul…”, 6 mai 1881, Ibidem, p. 159-160.

[51] „Nu vom discuta cu Românul principii…”, 8 mai 1881, Ibidem, p. 161-163.

[52] „Era un obicei înainte…”, 10 mai 1881, Ibidem, p. 169-170.

[53]L’Independence Roumaine ne caută…”, 14 mai, Ibidem, p. 171-172.

[54] „Trăim într-o țară ciudată…”, 16 mai 1881, Ibidem, p. 173-175.

[55] „Pare-mi-se că am fost proroci…”, 17 mai 1881, Ibidem, p. 175-176.

[56] „Când reprodusesem…”, 18-19 mai 1881, Ibidem, p. 176-177.

[57] În urma altor explicații date de I. Brătianu și V. Boerescu, din care rezultă că guvernul trecut nu a luat angajamente formale în chestiunea Dunării, dar a legitimat totuși speranțele de aranjare așa cum le formulau unele puteri interesate la înființarea comisiei mixte, „Senatul a trecut la ordinea zilei deși dorința categorică a domnului president al consiliului și ministru de externe era de a căpăta un vot de încredere”. „Vineri Senatul s-a ocupat…”, 25-26 mai 1881, Ibidem, p. 185-186.

[58] „Discuțiunea cestiunii dunărene…”, 30 mai 1881, Ibidem, p. 190-191.

[59] Carol I, Jurnal, p. 76.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem, p. 77.

[63] Ibidem.

[64] Pe 7/19 iunie D. Ghica avansase numele lui I. Brătianu. Ibidem.

[65] Pe 8/20 iunie, Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem, p. 68.

[68] La 13/25 iunie, Ibidem.

[69] Scrisoarea lui Carol către Karl Anton, Sinaia, 11/23 iulie 1881, în S. Cristescu, Carol I. Corespondența particulară, p. 101-102.

[70] „A intrat vulpea în sac…”, 3 iunie 1881, M. Eminescu, Opere, p. 193-195.

[71] „Când onor d. Ioan Brătianu s-a retras…”, 6 iunie 1881, Ibidem, p. 197-199.

[72] „Votul dureros al Senatului…”, 7 iunie 1881, Ibidem, p. 201-202. Ironizându-l pe C.A. Rosetti, care îl considera onest pe demisionar, Eminescu referă și la alți miniști, la fel de onești, și la tripleta Rosetti-Carada-Costinescu, un model de „felul care, în afaceri și mai gogonate, poate să scape cineva de neplăcerea voturilor de blam.”

[73] „În numărul trecut am publicat…”, 9-10 iunie 1881, Ibidem, p.202. Drumul de fier Cernavodă-Constanța (Kiustendge) funcționa din 1860, statul roman inițiind tratative de cumpărare imediat după instalarea autorităților românești în Dobrogea. Prima evaluare a stabilit suma de 13 233 000 lei, în vreme ce compania engleză pretindea 16 500 000 lei, sumă care a părut mare la acea vreme, ceea ce justifică și rezervele lui Eminescu. În cele din urmă, statul a intrat în posesia liniei la 10/22 decembrie 1882, la valoarea de 16 459 873 lei, pentru ca abia la 14/26 septembrie 1895 să fie inaugurată legătura teritorială între podurile dunărene și izolarea teritorială a liniei să ia sfârșit. Ulterior, celor 4 stații din 1860 (Cernavodă, Medgidia, Multfatlar și Constanța) li s-au adăugat până în 1896 și stațiile Saligny și Mircea Vodă. Botez, Urmă, Saizu, op. cit., p. 128-130.

[74] „Fără a avea daruri…”, 10 iunie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 202-204.

[75] Ibidem.

[76] „Cabinetul Cernavodă – Kiustendge s-a format…”, 11 iunie 1881, Ibidem, p. 204-205.

[77] „Noul minister a citit ieri…”, 12 iunie 1881, Ibidem, p. 205-206.

[78] „E comedie?…”, 13 iunie 1881, Ibidem, p. 206-208.

[79] „Cabinetul numărul 40…”, 15-16 iunie 1881, Ibidem, p. 209-210.

[80] Eminescu se întreba dacă e necesară cumpărarea acestei linii și dacă portul Contanța e destul de însemnat. Deși recunoaște că o comisie a delegaților Camerei a redus prețul la 12 milioane, autorul consideră că și 9 milioane era de fapt prea mult. Înțelegem că marele poet nu era atât împotriva înzestrării țării cu căi ferate, cât mai cu seamă împotriva afacerilor oneroase, care însoțeau aceste dotări de infrastructură, boală veche și încă nevindecată. „Ca de regulă se grămădesc…”, 17 iunie 1881, Ibidem, p. 210-211.

[81] „Ieri s-au închis…”, 20 iunie 1881, Ibidem, p. 214-215.

[82] G. Ceaușescu, Nașterea și configurarea Europei, București, Corint, 2004, p. 166-174.

[83] N. Iorga, Oameni cari au fost, vol. II, București, Fundația pentru Literatură și Artă, „Regele Carol al II-lea”, 1935, p. 147.

[84] Textul convorbirii a fost publicat pentru prima oară de Radu D. Rosetti, Tragedia lui Eminescu. Documente inedite, în „Adevărul literar și artistic”, vol III, nr. 95, din 17 septembrie 1922, și reluat cu comentarii de G. Călinescu, op.cit., p. 339-340.

Eminescu: o altă față a nestematei

Am ales ca în „săptămâna Eminescu”, așa cum o celebrez de ani de zile pe blog, să vă aduc pe ecrane nu creații ale copiilor, cum v-am obișnuit, inspirate de opera genialului nostru poet, ci un articol care nu a văzut lumina tiparului în forma în care veți avea ocazia să-l citiți. Am colaborat acum câțiva ani la tehnoredactarea acestui text, iar impresia puternică pe care mi-a lăsat-o atunci se menține și astăzi. A fost publicat, într-o formă mult revizuită, cu titlul „Putere și opoziție în anul proclamării regatului” în numărul 81/2014 al revistei „Studii și articole de istorie”, și aparține distinsului prof.dr. Bogdan Teodorescu. 

M-a impresionat atunci munca de cercetare depusă, multitudinea surselor abordate, corespondență, publicistică, și lucrări de istorie. Dar farmecul acestui articol nu stă în textul cursiv propriu-zis, ci în bogăția notelor de subsol, pe care vă recomand să le parcurgeți acolo unde sunt citate (numărul din text vă duce la nota atașată, iar numărul notei vă aduce „înapoi” de unde ați deschis paranteza). Sunt prezentate cu această ocazie personalitățile care apar în articol, astfel încât tabloul anului 1881 – anul în care România a fost proclamată Regat – să fie unul desăvârșit. 

Pe această scenă politică, unde urcă, paragraf cu paragraf, mari nume ale istoriei noastre, se detașează Eminescu, cu o față a personalității sale mai puțin cunoscută publicului larg. Sunt sigură că, după lectura acestui articol, așa cum a ieșit de sub penița autorului, veți colora imaginea pe care o aveți despre poet, descoperind mai mult din latura sa umană. Fiind un articol de mari dimensiuni – acesta a fost unul din motivele pentru care nu a putut fi tipărit în această formă, am decis să îl public în două părți. 

Îmi doresc ca omagiul pe care îl aducem în aceste momente poetului să fie reprezentat de răbdarea parcurgerii acestor texte. Întrebările și opiniile pot fi adăugate în secțiunea de comentarii, ele vor ajunge la autorul textului și vor primi răspuns.

Lectură plăcută!

 

Cronica unor zile istorice: România în anul proclamării regatului

prof.dr. Bogdan Teodorescu

În centrul Capitalei, la București, într-un spațiu saturat de monumente, atenția trecătorului este atrasă succesiv de două statui impresionante: un călăreț în atitudine marțială și o ființă înaripată, coborâtă parcă printre noi din înaltul cerului. Reprezentările în bronz și marmură trimit însă la două personalități binecunoscute, contemporane într-un timp bine delimitat al istoriei, la începuturile modernității românești, ai cărei stâlpi de neclintit au fost și au rămas.

Din perspectiva subiectului nostru, cel dintâi reprezintă puterea, pe care a și deținut-o vreme de 48 de ani, în termeni constituționali, în calitate de domn, Alteță Regală, și ulterior rege. A fost el, prințul străin, dorit de Divanele Ad-hoc încă de la 1857, garanția de stabilitate, peste interminabilele conflicte pentru tron ale preamultelor familii dinastice autohtone, și de posibilă susținere internațională occidentală pentru un stat tânăr și vulnerabil, cu vecini puternici și lacomi. Carol, căci el este călărețul războinic, era un franco-german, dintr-o ramură colaterală a dinastiei Hohenzollern, înrudit și cu casa Bonaparte (deci din două familii, una încă regală, cealaltă imperială), un ofițer cu serioase studi militare, preocupat toată viața să învețe istorie, și care, la 27 de ani împliniți, începea la Dunăre, într-o țară îndepărtată și necunoscută, cea mai mare aventură a vieții sale.[1]

Memoriile Regelui Carol I al Romaniei - Vol. I

Disponibilă la: Libris.ro

Străin fiind, a fost primit cu destule rezerve, mult agravate și de marea diferență dintre lumea din care venea, stăpânită de reguli și comportamente îndelung exersate într-o civilizație seculară, și cea în care ajunsese, neașezată și abia desprinsă dintr-un spațiu unde legea fusese arbitrariul, și totul „era luat în ușor”. A fost nevoie de timp și de dureroase experiențe pentru ca omul acesta, care se declarase român în clipa în care pusese prima dată piciorul pe țărmul Dunării la Turnu Severin să rămână pe tron și să-și ducă la capăt misiunea asumată, după ce tot el spusese că nu-și înțelege noii conaționali, care „nici nu se lasă guvernați, dar nici nu pot să se guverneze singuri”.

A reușit totuși, într-o societate în care totul era de făcut, să reprezinte un model de precizie și rigoare, de lucru dus la capăt, de respect pentru răceala protocolară și pentru bunul simț, într-un cuvânt, să așeze lumea în schimbare în care poposise, pe temeiul regulilor și convențiilor civilizatoare.[2]

Și-a câștigat popularitatea târziu, după războiul ruso-turc care ne-a adus independența, dar și-a pierdut-o în vâltoarea altui război, când a pus ca niciodată onoarea și cuvântul dat înaintea rațiunii de stat, care îi cerea atunci și numai atunci să le încalce. Cu regele Carol am pășit deci într-un alt timp al istoriei noastre, cu destule lumini, dar și cu multe umbre, și din acest motiv, avem a-l așeza lângă poetul nostru național.

Cel de-al doilea numit mai sus, Mihai Eminescu, a creat în puținii ani care i-au fost hărăziți, o operă literară remarcabilă prin conținut și varietate, foarte apreciată încă din timpul vieții. Două personalități cu contribuții remarcabile la istoria culturii românești s-au exprimat la moartea sa astfel: pentru B.P. Hasdeu, Eminescu a introdus în poezia românească adevărata cugetare în fond și adevărata artă în formă [3], iar pentru T. Maiorescu forma limbii naționale și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi și va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.[4]

Biografia lui Eminescu evidențiază omul de geniu, dublat însă de un nonconformist, dispus mereu să asculte mai degrabă de chemarea sa interioară decât de norme și conveniențe unanim apreciate. A făcut studii liceale și apoi universitare în străinătate, de unde împotriva sfaturilor insistente ale lui Maiorescu, s-a întors fără vreo diplomă, dar cu una dintre cele mai întinse culturi din lumea românească. A fost slujbaș la stat sau în întreprinderi particulare (la mai multe publicații) și peste tot unde s-a aflat cinstea, corectitudinea, viziunea sa superioară s-au înfruntat implacabil cu necinstea, mediocritatea și incultura, și de fiecare dată Eminescu a fost învins. Boema de fiecare zi a vieții sale, în alternanță cu munca susținută, înalt productivă, l-au dus de multe ori la limita de jos a existenței, fie pentru că îi lipseau mijloacele, fie pentru că nu știa să le gestioneze.

Mereu perdant în lupta cu viața, într-o lume în care se simțea străin, admirat și hulit deopotrivă, Eminescu era, cum singur recunoștea, predispus prin felul său de a fi, de a vedea mai întotdeauna partea neîmplinită, răul, oriunde s-ar fi manifestat.

Toate acestea îl aduseseră în politică, și în publicistica militantă pe care și-o asumase asemeni unei misiuni, și unde la 1881 devenise cea mai puternică și vehementă voce a opoziției, atât împotriva liberalilor, al căror partid se afla la putere, dar nu de puține ori și împotriva regelui, care îi îngăduia, și ori de câte ori își încălcau principiile și erau tentați să se înțeleagă cu adversarii, și împotriva confraților conservatori.

Cei doi au trăit vieți complet diferite, iar în lumea care le-a fost cunoscută, era imposibil să se apropie. Dar așa cum am spus, activitatea publică a regelui Carol, de regulă împreună cu a politicienilor care au guvernat, a fost atent urmărită de Eminescu și a format ani de-a rândul o temă predilectă a editorialelor sale jurnalistice.

În această succintă cercetare ne-am propus să înfățișăm imaginea politică a României într-un segment semnificativ pentru ambele noastre personaje: primele șase luni ale anului 1881, timp al apogeului pentru fiecare dintre ei. Prin actul proclamării sale de către corpurile legiuitoare, și mai apoi prin încoronare, Carol devenea rege, îndeplinindu-și una din aspirațiile care îl aduseseră în urmă cu 15 ani în România. Nici Eminescu nu era însă mai prejos. La capătul unor strădanii repetate, după mai mulți ani, el publica succesiv în Convorbiri literare, la 1 februarie, 1 aprilie, 1 mai, Scrisorile I, a II-a și a III-a, capodoperele sale incontestabile, care împreună cu Luceafărul reprezintă punctul cel mai înalt al creațiilor sale artistice.

Viata Lui Mihai Eminescu Ed.2015 - George Calinescu

Disponibil la Libris.

Pentru aceasta am folosit jurnalele și corespondența regelui,[5] și publicistica eminesciană de la ziarul conservator „Timpul”.[6]

În realitate, perioada aleasă, cum se va vedea, și pentru unul și pentru celălalt, a fost plină de încercări. Carol are de rezolvat chiar în zilele faste ale proclamării regatului și încoronării două crize guvernamentale și o sensibilă deteriorare a relațiilor cu Austro-Ungaria în chestiunea Dunării. În ce-l privește pe Eminescu, polemica îndârjită cu liberalii și cu „Românul” îl lasă singur chiar în propriul său partid și îi pregătește apropiata marginalizare.

Renunțând la detalii care ar fi încărcat demersul nostru, însușindu-ne numai în elementele lor esențiale biografia celor doi, încercarea noastră și-a dorit săi surprindă pe protagoniști mai ales acolo unde ei au contat cu adevărat, în spațiul public, locul unde regele și ceilalți deținători ai puterii decid, iar Eminescu „se întreabă și socoate”.

În 1881 Carol încheia al cincisprezecelea an al domniei sale sub o guvernare liberală, iar Eminescu lucra la publicația conservatoare „Timpul” unde ajunsese mâhnit și dezamăgit la sfârșitul anului 1877, după cele ce i se întâmplaseră la Iași. Aici se întorsese la sfârșitul studiilor berlineze, și fusese pe rând director al Bibliotecii centrale din capitala Moldovei, revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui, și redactor la „Curierul de Iași”, funcții din care fusese îndepărtat sau pe care le abandonase din motive cu totul exterioare prestației sale profesionale. [7]

Apărută în ultimul an al guvernării conservatoare (1871-1876) și întreținută din contribuțiile liderilor partidului, gazeta „Timpul” a devenit repede vârful de lance al opoziției în lungii ani ai prezenței la putere a liberalilor. De-a lungul timpului, redacția a trecut prin mai multe schimbări. Pe rând, Gh. Grandea, publicist și scriitor, T. Maiorescu și I. Slavici asumându-și conducerea. În toamna 1877, ultimul dintre cei de mai sus, rămas singur, l-a chemat în ajutor pe Eminescu, care la rândul său l-a adus pe Caragiale. Vreme de trei ani (1878-1880) ei au lucrat împreună, echipa desfăcându-se la un moment dat, mai întâi prin plecarea lui Slavici, tentat de un post de profesor de limba română și geografie la Școala normală de la azilul „Elena Doamna” din București. Din acest moment încolo și pe toată durata anului 1881, răspunderea gazetei și de multe ori scrierea ei zilnică au căzut în seama lui Eminescu, care a fost promovat redactor șef.[8]

Amintiri - Array

Disponibil – ebook – Elefant

O evocare caldă a acelor ani se datorează lui Slavici, care i-a cunoscut bine strădaniile. Departe de a avea atitudinea unui șef, marele poet scria singur aproape întreaga publicație. Autor de editoriale, reportaje parlamentare, comentarii politice de multe ori inspirate de articole din presa străină, traduse cel mai adesea integral, făcând apoi corectura și stabilind paginația. „În redacție, la o masă lungă plină de ziare, lucra absorbit ceasuri întregi, vara numai în cămașă și pantaloni, cu mâinile pline de cerneală violetă și cu fața obosită”. Același autor ne înfățișează programul său zilnic: între 10 dimineața și 4 la amiază era la ziar, și apoi la birt economic unde lua masa zilnic; după ce aceste activități erau încheiate, era greu să știi dacă doarme sau e treaz, scrie, citește, sau stă de vorbă – marea sa slăbiciune. Deși mai putea fi văzut și în cafenele, unde uneori zăbovea până spre miezul nopții, îi plăcea să stea acasă și să primească la o cafea eventualii interlocutori. Articolele de la „Timpul” erau aici scrise, citite cuiva, și abia după ce afla părerea ascultătorilor, le transcria și le trimitea la tipar.[9]

La 1881 România încheia mai mulți ani dominați de succese, cu deosebire în planul relațiilor sale internaționale, și părea a trăi un moment euforic. Războiul ruso-turc și Congresul de la Berlin consacraseră independența și suveranitatea României, chiar dacă atunci se făcuseră dureroase compromisuri, iar noul statut al țării avusese prețul său, mereu amintit de Eminescu.[10] Așa se explică de ce recunoașterea internațională venise treptat, mai întâi din partea Austro-Ungariei, Rusiei și Imperiului Otoman, în același timp cu atribuirea titlului de Alteță regală lui Carol, și cu încorporarea Dobrogei, Deltei Dunării și insulei Șerpilor (septembrie-octombrie 1878), dar și cu pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei. După modificarea articolului 7 din Constituție și răscumpărarea căii ferate Roman-Vârciorova (1879), în februarie 1880, Germania, Franța și Marea Britanie procedaseră asemenea celorlalte mari puteri. Anul nu se încheiase însă înainte de semnarea la Sigmaringen a unui pact de familie prin care în perspectiva apropiată a proclamării regatului, discutată de primul ministru Ion Brătianu la Berlin (2/14 martie 1880), dar nu și la Viena (15/27 martie), știută fiind aprehensiunea Austro-Ungariei față de creșterea prestigiului internațional al României, era reglată succesiunea lui Carol, care nu avea urmași, în favoarea lui Ferdinand, nepotul său, fiul fratelui Leopold. [11]

Abia încheiate aceste formalități, viața publică din România a intrat în dezbaterea altui subiect, legat de rezoluțiile Comisiei Europene a Dunării. În primăvara 1881 sesiunea ordinară a acestei instituții europene, care funcționa din 1856, pusese în dezbatere un anteproiect de regulament al navigației și poliției fluviale pentru sectorul cuprins între Porțile de Fier și Galați, care prevedea în acest scop constituirea unei comisii mixte alcătuite din riverani și Austro-Ungaria, care nu avea această calitate în zona respectivă, dar care pretindea conducerea, asigurându-și astfel preponderența, cu încălcarea suveranității celorlalte state, atât pe fluviu cât și în porturi. [12]

Motive economice și politice făcuseră chestiunea foarte delicată și opiniile pro, dar mai cu seamă contra poziției austro-ungare vor domina dezbaterile în tot cursul anului 1881. În această situație, România se afla în fața unei dileme, care a tulburat constant bucuria casei princiare și pe politicienii aflați în funcții de decizie. Cum puteau asocia punctul de vedere atât de limpede exprimat încă din 1880, refuzul Comisiei Mixte și susținerea de drepturi depline numai riveranilor, în concordanță perfectă cu noul statut politic al României independente și suverane, cu tendințele hegemonice ale monarhiei dualiste, într-o situație de certă apropiere de Rusia țaristă, prefigurând de altfel înființarea alianței celor trei împărați (Rusia, Germania Austro-Ungaria) în iunie 1881.

Din viata familiei Ion C. Bratianu 1821-1891 - Sabina Cantacuzino

Disponibil: Libris, ebook-Elefant.

Pe scena vieții politice românești ultimii ani încheiaseră procesul de constituire a celor mai importante partide, succes important al tinerei noastre democrații. Mai întâi liberalii în mai/iunie 1875, prin „coaliția de la Mazar-Pașa” care gravita în jurul grupului radical condus de Ion Brătianu[13] și ulterior conservatorii (februarie 1880)[14], inițial împreună cu junimiștii (Titu Maiorescu și P.P. Carp), care însă relativ repede și în legătură cu alegerea drept președinte a lui Lascăr Catargiu se vor îndepărta de restul partidului și se vor apropia de liberali. Aprecieri unanime consideră că liberalii reprezentau burghezia, nu în ultimul rând cea deținătoare de funcții, iar conservatorii, pe mari proprietari funciari.

Progamele celor două grupări politice s-au definit în timp în anii anteriori lui 1881, și abundă în generalități. Cert este însă că cei dintâi preconizau o largă reformare a societății după model occidental, în vreme ce ceilalți erau tradiționaliști și evoluționiști. În legătură cu forma de stat liberalii au fost inițial republicani, pentru ca după proclamarea independenței să-și schimbe convingerile, devenind cel puțin în vorbe monarhiști, câștigând astfel încrederea domnului. În timp au rezultat de aici mari frustrări, conservatorii, monarhiști convinși dintotdeauna, au încetat să se mai bucure de susținerea lui Carol, și au pierdut alegerile din 1879 și implicit guvernarea pe termen lung. Dar nici în tabăra liberală lucrurile nu stăteau mai bine. Uniți în anii 1876-1879, câștigaseră războiul, independența, și implicit alegerile. Dar varii motive fărâmițaseră partidul, alimentând câteva dizidențe în conflict cu I. Brătianu și gata să pericliteze stabilitatea țării. [15]

Parlamentul, ales în urmă cu doi ani, era un spațiu de dezbatere, dominat de câțiva mari oratori (M. Kogălniceanu, T. Maiorescu, P.P. Carp), tributar însă intereselor de partid, de cele mai multe ori drapate într-o frazeologie demagogică. Lupta din corpul legislativ se prelungea în presă, în zeci de ziare, cele mai multe efemere, controversele politice fiind la ordinea zilei, în principalele publicații ale partidelor: „Românul” lui C.A. Rosetti[16], tovarășul lui Ion Brătianu, președinte al Adunării, ministru de interne și deși republican, printre favoriții lui Carol I în acei ani și desigur publicația conservatoare „Timpul”, al cărei redactor șef era Eminescu. În 1881 între cei doi promotori s-a dezvoltat o polemică fără menajamente, virulența extremă de sorginte pamfletară fiind, s-o spunem, de partea marelui poet care pare a avea tot timpul o antipatie nestăpânită împotriva oponentului său a cărui origine străină, studii incomplete și incompetență, asociate cu noua lui credință monarhică, sunt demascate în fiecare articol.[17]

Spre cinstea sa, C.A. Rosetti nu a răspuns întotdeauna cu aceeași monedă, mărturii de epocă sugerează că își începea ziua citind articolele lui Eminescu,[18] iar mai târziu, după ce boala poetului a devenit publică, se pare că l-a compătimit sincer.[19]

Scrisorile Regelui Carol din arhiva de la Sigmaringen 1878-1905

Disponibil: Libris, Librarie.net.

Nu trebuie însă să ne facem iluzii. Dezbaterile despre România modernă și atacurile reciproce din presă între cele două partide interesau o masă relativ restrânsă de cititori (dintre care, o parte, lumea „Nopții furtunoase” a lui Caragiale, la 1879 silabisea cuvintele tipărite și le dădea înțelesuri bizare), câtă vreme votul era încă cenzitar, iar majoritatea populației analfabete. Și totuși, reluând astăzi, după mai bine de 100 de ani textele eminesciene, nu putem să nu remarcăm coerența, limpezimea desăvârșită a expresiei, puterea argumentației chiar în susțineri nevalidate de mersul ulterior al istoriei, chiar și atunci când floreta abil mânuită într-o dispută elegantă era pe neașteptate înlocuită cu bâta, cu care după ce s-au spart oalele se mărunțesc la grămadă și cioburile.

Aspectul oarecum paradoxal al acestei dispute este că atacurile anti-liberale din „Timpul” survin într-un moment în care cele două tabere par a se fi înțeles, iar unii conservatori sunt dispuși în preajma proclamării regatului chiar să se alăture oponenților lor. Este de altfel și motivul pentru care, rămas singur și din ce în ce mai înverșunat în această campanie, Eminescu va pierde în primele zile ale anului 1882 poziția de redactor șef și deși va continua să scrie și să publice în același spirit, este clar că poziția sa intransigentă a fost dezavuată de liderii conservatori.

Limite firești ale spațiului publicistic ne-au obligat să ne oprim doar la câteva din marile evenimente politice ale anului 1881, pe care le vom urmări în mărturiile directe ale suveranului, în pozițiile exprimate de liberali (la guvernare) și în comentariile politice ale lui Eminescu.

Vom începe totuși cu un articol antedatat (februarie 1880) cu care gazetarul de la „Timpulîși prezenta opiniile în succesiunea primului program conservator al lui Mihalache Costache Epureanu, „Studii asupra situației”[20], chintesența poziției sale în câteva din cele mai sensibile chestiuni ale momentului.

Mai întâi, într-o introducere Eminescu definește programul politic drept o profesiune de credință corespunzătoare unor aspirații generale adaptate însă instituțiilor existente, iar progresul este considerat a fi o legătură naturală între trecut și viitor, inspirată din tradițiile trecutului care înlătură inovațiile improvizate și aventurile hazardate. Poetul e convins că raționalismul occidental a pătruns în societatea noastră fără o reacțiune adevărată, care a favorizat incultura și spiritul bizantin, care au pătruns în formele noi ale civilizației apusene, locul libertății și muncii luându-l vorbele goale.

Întorcându-se la evenimentele recente, precum independența, Eminescu dezvoltă concepția sa potrivit căreia actul recunoscut la Berlin n-a fost „un copil găsit”, ci un „prinț care dormea cu coroana și sceptrul alături”. De fapt toate atributele ei fuseseră câștigate încă de Cuza, iar „tot ce s-a făcut după 1866 a îngreunat situația, adăugând unor mari cheltuieli și jertfe de sânge, condiții mai mult decât costisitoare”. Îngăduința regală arătată partidelor care au confiscat puterea țării legale este cauza principală a scăderii noastre economice și politice. Dacă marele poet susține domnia ereditară ca o garanție a statului, el face imediat observația că cei consultați pentru a da stabilitate regimului parlamentar, sunt armata de funcționari care se așează între coroană și popor, o categorie neproductivă, coruptă și incultă. Într-o formulă sintetică Eminescu afirmă că gruparea politică pe care o reprezintă (conservatorii) pretinde ca formele nou introduse în stat să aibă un conținut real. Totodată, tovarășii lui ideologici doresc să păstreze libertăți și instituții, dezvoltându-le față de un curent care le discreditează prin abuz și împingere în absurd. Înarmat astfel, Eminescu era pregătit pentru marea bătălie a anului 1881. Spre a concluziona anul care urma, ar fi trebuit să fie, cum a și fost, anul proclamării Regatului, dar contextul politic intern și internațional nu era nici pe departe favorabil. Liberalii aveau o majoritate confortabilă în Parlament, dar era de bănuit că grupările dizidente și posibilii republicani din convingere (și ce ne face să nu credem că și premierul se afla printre ei) ar fi putut complica actul schimbării formei de stat. Nici în afară nu era mai bine. Chestiunea Dunării adâncea conflictul cu Austro-Ungaria, care înțelegând că independența și Regatul ar fi consolidat pozițiile României, avea motive suficiente pentru a se arăta reticentă. În relații proaste cu Rusia, și în ceartă cu monarhia dualistă, țara noastră se găsea din nou singură și izolată, ieșirea din această criză solicitând, cum bănuia și Eminescu, alte compromisuri și un alt preț.

În același spațiu, Carol știa că proclamarea regatului este iminentă și stabilea și data la 10/22 mai, aniversarea a 15 ani de la actul istoric al instalării sale pe tronul Principatelor.[21]

Dulcea mea doamna / Eminul meu iubit corespondenta inedita Mihai Eminescu-Veronica Micle

Disponibil: Libris.

Conservatorii, și în special Titu Maiorescu, considerau că în acest moment apropierea de Austro-Ungaria este oportună, punct de vedere limpede exprimat și într-un articol apărut la începutul anului în publicația „Deutsche Revue”, bine apreciat și de Carol, și de tatăl său Karl-Anton.[22]

După ce a apărut în traducere în „Timpul” Eminescu a publicat mai multe articole (20, 23, 27 ianuarie), în care și-a nuanțat poziția, susținând doar dreptul lui Maiorescu la opinie, „pe care și-o poate pune în acord cu ceilalți”, și nicidecum că punctul de vedere al liderului junimist ar coincide cu cel al partidului. Încă odată marele poet se arăta astfel adeptul unei politici de echilibru, de prevedere, și de patriotism.[23]

Din păcate, tendințele hegemonice ale imperiului bicefal în chestiunea Dunării, afirmate de mai multă vreme, au produs nemulțumiri și o stare de neliniște și în România. Încă la 4 ianuarie Eminescu reproducea o corespondență politică în care prezenta pe larg atitudinea țării noastre în acest subiect[24], a cărei consecință ar fi putut fi un conflict cu Austro-Ungaria, de care chiar se temeau autoritățile acestei țări, după cum notifica ambasadorul nostru la Viena, I. Bălăceanu.[25] De la politica externă, „Timpul” trece repede la afacerile noastre interne. După decesul neașteptat al lui M.C. Epureanu (septembrie 1880), șefia partidului conservator fusese preluată de Lascăr Catargiu, ocazie folosită de ziarul lui Rosetti pentru a evidenția lipsa de capacitate și de inteligență a noului lider. Era ocazia potrivită pentru Eminescu să deschidă campania antiliberală a anului. Elogiindu-l pe liderul conservator pentru înțelegerea sa superioară în ce privește interesul public, marele poet afirma că el „n-a răscumpărat drumuri de fier, n-a avut Basarabii de cedat, nici străini de împământenit”. „Mintea lui clară și inima dreaptă” sunt opusul „oratoriei goale a Flevilor”, „încercărilor stilistice ale Caradalilor”, sau inculturii lui Costinescu, care, deși a a avut posibilitatea să facă studii, „s-a ocupat numai cu vânarea funcțiilor bănoase”[26]. Nici bătrânul Brătianu (premierul avea pe atunci 60 de ani) nu scapă din această enumerare, Eminescu reproșându-i nu lipsa diplomelor, ci pretenția de a le ști pe toate. Este începutul atacurilor directe la adresa câtorva liberali, care se vor repeta în zeci de articole de-a lungul anului. Trecem peste magistrala execuție a unui plagiator, I. Crăciunescu, doctor în litere și profesor la Universitate (14 ianuarie 1881) și ne oprim la lecțiile de istorie națională pe care Eminescu le dă colegilor de la „Românul” îndreptându-și întreaga simpatie asupra lui Matei Basarab, a cărui domnie o considera exemplară.[27]

La jumătatea lui ianuarie 1881, Carol se arăta neliniștit de lipsa de rezultate a Camerei „n-a votat nimic” (17/29 ianuarie), dar mulțumit de bugetul „echilibrat” (19/31 ianuarie)[28] și se exprima la adresa a două legi, a învățământului, [29] în proiectul lui Vasile Conta, „prea lungă”, „n-are șanse în actuala sesiune”, și a minelor, „nepractică și prost redactată” (20 ianuarie/1 februarie)[30]. Totuși în pline pregătiri pentru proclamarea regatului, cu o zi mai devreme, Carol nota, după Brătianu, că „guvernul ar mai putea funcționa o vreme”[31]. Ulterior se vor aduce clarificări și se vor devoala și gândurile primului-ministru.

Până la sfârșitul lunii, Eminescu se ocupă de un caz de delapidare la Ministerul de Finanțe, și se arată neîncrezător că vinovații vor fi pedepsiți, „influențele oamenilor zilei sunt prea puternice ca să fie făcută o cercetare serioasă în justiție” (28 ianuarie)[32]. În fine, cercetat și de Eminescu, bugetul apare într-o altă înfățișare decât cea descrisă de liberali. Contestând teoria „grelei moșteniri” conservatoare în seama căreia guvernanții momentului puneau toate relele (deficit, împrumuturi, impozite). Eminescu demonta cu ajutorul unor surse oficiale de la Ministerul Finanțelor și Curtea de Conturi, minciuna unui buget în care veniturile sunt minuțios egale cu cheltuielile, dovedind că doar pentru anul în curs (1881) deficitul se ridică la 27 milioane de lei.[33] În context, într-un alt articol, el dezvoltă teoria de multe ori reluată potrivit căreia sporul populației românești este din ce în ce mai mic, consecința politicii de impozite care diminuează puterea și constituția fizică a neamului. Studii demografice ulterioare au probat însă creșterea demografică explozivă din acei ani, cu deosebire în lumea rurală de la sud de Carpați.[34]

Luna februarie s-a dovedit agitată pentru I. Brătianu și guvernul liberal. Apropiindu-se proclamarea regatului și adâncindu-se neînțelegerile din partid, inclusiv în chestiunea statutului Dunării, primul ministru s-a gândit mai întâi la un nou cabinet de coaliție cu conservatorii, dealtfel dorit și de Carol I. Încă din ianuarie Brătianu s-a întâlnit cu P.P. Carp, propunând trei ministere (din cele șapte), imediata dizolvare a Camerei după adoptarea bugetului și constituirea unui nou executiv. Informat, Titu Maiorescu a condiționat reușita înțelegerii de acceptul șefului conservator, Lascăr Catargiu. Ulterior însă la club s-a cerut și un aviz al întregului partid, (24 ianuarie/5 februarie) reprezentat de comitet, ceea ce echivala cu un refuz[35]. Reluată și în martie, chestiunea guvernului de coaliție la data proclamării regatului a căzut definitiv.[36]

Grijile lui Brătianu sporesc și datorită unei amenințări cu demisia a lui Vasile Boerescu, în contextul chestiunii Dunării, subiect pe larg comentat de Eminescu.[37] În fine, „administrația nu merge”, și în două rânduri Carol își exprimă nemulțumirea față de ministrul Teriachiu[38]. Mai stârnesc atenția suveranului în februarie proiectul de lege a învățământului elaborat de V. Conta, pe care îl primește în audiență[39] și procesul de la Leipzig, care anula răscumpărarea căilor ferate.[40] Peste obositoare agitații protocolare (vânători, baluri, primiri de ambasadori și decorații), Carol este profund intrigat de „o poznă copilărească” a lui Wilhelm, fratele lui Ferdinand, ambii nepoții săi, comunicată presei și în consecință notorie, iar scrisorile către rudele cele mai apropiate (tatăl și sora, Maria de Flandra) arată cât era de preocupat de acest incident, care arunca o umbră asupra casei de Hohenzollern, tocmai în preajma serbărilor regatului[41].

Ce găsim în „Timpul” despre cele de mai sus. În două articole succesive (11 și 12 februarie) Eminescu combate concepția lui Conta, potrivit căreia clasicismul școlii românești ar trebui înlocuit cu utilitarismul și liberalizarea accesului femeii la universitate. Argumentele contrarii ale poetului au în vedere comunitatea noastră de cultură cu Europa civilizată și efectele, considerate dezastruoase în plan social, ale emancipării universitare a femeilor. Proiectul revoluționar al lui Conta nu a trecut de Parlament, dar a lansat[42] o dezbatere concretizată zece ani mai târziu, prin legile Poni-Haret; dar poziția lui Eminescu raportată la timpul în care a fost rostită, mi se pare corectă. Societatea românească avea alte probleme, înaintea celor atât de timpuriu rezolvate de Vasile Conta.

Spiritul conservator - De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga

Disponibil: Librarie.net, Libris.

Procesul de la Leipzig îi îngrijorează deopotrivă și pe rege și pe poet. După ce la 7/19 februarie Carol constată că răscumpărarea Căilor Ferate creează probleme României, doar două zile mai târziu aprecia decizia tribunalului drept ceva platonic, iar pe 11/23 februarie afirma că „chestiunea nu ne mai atinge”.[43]

Dacă regele s-a liniștit repede, Eminescu se dezlănțuie și incriminează drept „oneros” aranjamentul în care ar fi implicați Emil Costinescu (despre care spunea mereu că are doar patru clase primare și un curs de violoncel), director la BNR, Carol însuși și prietenul său I. Brătianu (14, 15, 18, 22 februarie). „Manipulațiunile Majestății sale regele drumurilor de fier, D. Stroussberg”, sunt amintite și într-un articol în care se comentează ironic demisia anunțată și apoi retrasă a lui Vasile Boerescu, despre care amănunte se vor afla ulterior.[44] Fără a intra în detalii care depășesc cadrul discuției de față, trebuie spus că răscumpărarea căilor ferate (1879) în consecința căreia s-a așezat procesul de la Leipzig (1881), a fost contestată foarte dur de opoziția conservatoare, desigur din motive care țineau nu numai de preț, considerat prea mare, dar și de riscurile preluării în sectorul public al unei întreprinderi particulare (aproape o naționalizare). În perspectiva timpului însă avantajele răscumpărării, nu doar în plan economic dar și politic, s-au dovedit excepționale, ceea ce au subliniat la acea vreme personalități de talia lui Ion Ghica și Spiru Haret.[45]

Luna februarie se încheie pentru Carol cu o ședință de guvern la care se discută chestiuni financiare (26 februarie/10 martie)[46] și se propun proiecte de lege cărora a doua zi primul ministru de dă citire în Parlament, adăugând-o și pe  aceea a acoperirii cheltuielilor liniei Ploiești – Predeal, care funcționa de la 1 decembrie 1879 și care era administrată de o direcție autonomă a Ministerului Agriculturii, Comerțului și Lucrărilor Publice.[47]

 

(va urma)


 

Note:

[1] Cronologia alegerii și mai apoi a legitimării și proclamării noului domn este îndeobște cunoscută. La 14/26 martie 1866, I. Brătianu și I. Bălăceanu propuneau o candidatură a sa guvernului de la București. Istoria românilor, vol VII, tom I, București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 555. La 19/31 martie, Brătianu era primit la Dusseldőrf de prințul Carol, care n-a dat un răspuns categoric în favoarea ofertei, dar locotenența domnească și guvernul au anunțat noua candidatură și desfășurarea unui plebiscit (2-8/14-20 aprilie, Ibidem). Bismarck îl îndemnase pe Carol să accepte coroana, împotriva rezervelor tatălui său, în vreme ce, dacă împăratul francez Napoleon al III-lea nu s-a arătat încurajator, doamna Cornu, prietena sa din copilărie, i-a scris o scrisoare în care îl îndemna să meargă în Principate. Epistola sa primită de destinatar pe 19 aprilie/ 1 mai, în ziua în care Brătianu și Carol Davila soseau și ei la reședința prințului, cel din urmă arătându-i lui Carol o hartă cu Principatele Române, dar și a teritoriilor vecine: Transilvania, Banatul, Bucovina și Basarabia, locuite de români. A doua zi se comunica drept „afacere hotătâtă” aceptarea tronului, Ibidem. La 1/13 mai Carol era proclamat „principe ereditar al României”, iar la 10/22 mai, sosit în țară, depunea jurământul în fața națiunii. Ibidem, p. 558.

[2] „Personal, prototipul ordinii și exactității, devenit principele unei țări în care totul era în dezordine și fără stavilă, dar genial… el, în care totul era temperat și logic, se punea în fruntea unei națiuni în care și astăzi există cele mai mari contraste”. Răspunzând mai apoi întrebării cum a reușit să se impună, a spus: „Prin aceea că a putut suporta, aștepta și suferi, mai mult decât oricare alt muritor”. Mite Kremnițz, Regele Carol al României, un simbol al vieții, București, Editura Stabilimentului de Arte Grafice Universala, 1903, p. 8-9.

[3] B. P. Hasdeu, în Revista nouă din 6 iulie 1889, după P. Vintilă, Eminescu – roman cronologic, București, Cartea Românească, 1974, p. 794.

[4] Titu Maiorescu, Critice, București, Editura pentru Literatură, 1966, p. 474.

[5] Cunoscute încă din timpul vieții autorului, Memoriile regelui Carol I al României, patru volume, (1866-1881), au fost republicate de Stelian Neagoe la editurile bucureștene Scripta și Machiavelli în anii 1992-1994; volumul I al Jurnalului lui Carol I, referitor la perioada 1881-1887 a apărut la Iași, în editura Polirom, sub îngrijirea lui Vasile Docea în 2007; din corespondența regelui, înregistrată în fondul Casa Regală de la Arhivele Naționale Istorice București, s-au aflat în Germania. Sorin Cristescu a publicat două volume de documente: Carol în corespondența particulară 1878-1912, București, editura Tritonic, 2005, și Scrisorile regelui Carol I în arhiva din Sigmaringen 1878-1905, București, editura Paideea, 2011.

[6] Publicată integral în M. Eminescu, Opere, XII, București, Editura Academiei R.S.R., 1985.

[7] Eminescu a fost subiectul predilect al multor autori, o selecție adunând câteva lucrări repezentative, cuprinde clasica Viața lui Mihai Eminescu de G. Călinescu, apărută în 1932, și reeditată ulterior de mai multe ori, apoi G. Munteanu Hyperion, vol I., Viața lui Eminescu, București, editura Minerva, 1973, și D. Murărașu, Mihai Eminescu, viața și opera, București, editura Eminescu, 1983. Scriitorul Petru Vintilă a tipărit un roman cronologic Eminescu, la editura Cartea Românească, 1974, cu meritul de a fi adunat informațiile esențiale ale biografiei marelui poet. După ce a fost personaj principal în volume de literatură la E. Lovinescu (Bălăuca, roman, 1935 și Mite, roman 1936) și Cezar Petrescu (Luceafărul, 1935, Nirvana, 1936, și Romanul lui Eminescu, I, II, 1938), el reapare în aceeași ipostază la Florina Ilis, Viețile paralele, București, Cartea Românească, 2012.

[8] În vremea lui Eminescu, „Timpul” apărea zilnic, iar încă de când era condusă de Grandea, gazeta dezvolta și un compartiment literar, cu colaborări dintre cele mai prestigioase (Slavici, Caragiale, Al. Odobescu – prozatori, dar și poeți precum Al. Macedonski și V. Alecsandri), precum și numeroase traduceri. Vezi Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, editura Academiei R.S.R., 1979, p. 350-352.

[9] G. Călinescu, op.cit., p. 289, care reia un text din Ion Slavici, Amintiri, unde Eminescu este evocat la serbarea de la Putna , la Viena, în relație cu conservatorii, cu Alecsandri și Caragiale, sau în anii săi bucureșteni.

[10] Într-un ciclu de lecții la Universitatea din București, reunită sub titlul Politica externă a României sub Carol I, Institutul de Arte Grafice S.A., 1923, p. 322-323, N. Iorga observa că, deși desfășurat la Berlin, la congresul de pace, cancelarul Bismarck, „samsarul onest”, făcuse statornicului său aliat, Austro-Ungaria, cele mai mari concesii, „nu în ultimul rând Dunărea îi fusese atribuită, iar România rămăsese ce fusese până atunci: un vasal independent la Dunărea de Jos care nu-i aparținea. Pentru aceasta luptaseră Rusia și România la 1877, și pentru aceasta între unii și alții se crease o dușmănie de moarte.”

[11] Și totuși prezența în România a lui Leopold și a celor doi fii ai săi între care unul era chiar Ferdinand, la încoronarea lui Carol, nu lasă să se întrevadă, atât cât ne îngăduie jurnalul acestuia, că el era deja cel preferat. De altfel într-o scrisoare către Karl-Anton din 2/14 februarie 1881 acesta îi cere să ia copiii de la Düseldorf unde sunt prea mult în centrul atenției. „Aici se aud deja voci care ar vrea să vadă un ofițer român de stat major pentru a-i învăța pe nepoții mei limba și istoria României”. Să-i fi fost greu lui Carol să aleagă între copii fratelui său sau să fi păstrat un gând ascuns că totuși mai devreme sau mai târziu va avea un moștenitor direct? S. Cristescu, Scrisorile regelui Carol I, p. 91-92.

[12] Sesiunea Comisiei Europene a Dunării s-a încheiat la 4 ianuarie 1881 fără a se fi ajuns la un acord asupra statutului Dunării în aval de Porțile de Fier, în centrul acestei probleme aflându-se conflictul dintre Austro-Ungaria și România, în timp ce divergențele între Imperiul Habsburgic și cel Rus se estompau treptat în noua conjunctură în care Petersburgul recunoscuse calitatea de stat riveran Austro-Ungariei în regiunea incriminată și își dăduse acordul pentru președinția Comisiei Mixte. În contra partidă, diplomația vieneză a fost de acord ca malul stâng al brațului Chilia să aibă un tratament special, evident în favoarea Rusiei. C. Rădulescu-Zoner, Dunărea, Marea Neagră și Puterile Centrale, Cluj Napoca, Ed. Dacia, 1984, p. 108-111.

[13] Istoria Românilor, VII, Tom II, p. 151.

[14] Constituirea Partidului Conservator se făcuse prin înființarea unui club a cărui conducere după statute avea să fie Comitetul dirigent al partidului. Protejarea proprietății mici, armonia între „proprietary și muncitori agricoli”, „sfințenia obligațiilor” etc. Și în afară „o politică modestă și chiar respectuoasă către toate puterile dar demnă și stăruitoare”. Titu Maiorescu, Istoria politică a României, București, Humanitas. 1994, p. 117. Șeful junimiștilor, Petre P. Carp, nu s-a afiliat acestui program și nu a intrat în comitet. Ulterior, i se vor alătura și ceilalți membri ai acestei grupări, care nu doreau impulsionarea proclamării Regatului, și erau categoric împotriva prezenței lui Lascăr Catargiu la șefia partidului. A. Iordache, Originile conservatorismului politic din România, București, Ed. Politică, 1987, p. 302-303.

[15] A. Stan, Putere politică și democrație în România, 1859-1918, București, Albatros, 1995, p. 146.

[16] „Românul” era o gazetă politică și literară, de orientare liberală, care a apărut din 1857 până în 1905, cu două intermitențe, cea mai lungă, din iulie 1864 până în martie 1865. Până în anul morții (1885), publicația a fost condusă de cel care a înființat-o, C.A. Rosetti. După 1866 discursul politic al redacției a oscilat între atacuri vehement antimonarhice și o poziție moderată, mai cu seamă după preluarea puterii de liberali în 1876. În anul înfruntării cu Eminescu declinul gazetei era evident, atât sub aspectul conținutului articolelor, cât și sub cel al organizării. Dicționarul literaturii române…, p. 746-747.

[17] Incertitudinile asupra originii lui C.A. Rosetti plecau de la tatăl său, Al. Rosetti, cu o genealogie mai degrabă necunoscută. Mama însă provenea dintre Obedeni, una dintre cele mai importante familii boierești din Oltenia, așa că deși a fost considerat un purtător de cuvânt al burgheziei liberale, legăturile sale materne duceau mai degrabă spre clasa marilor proprietari funciari și a vechii aristocrații românești (M.S. Rădulescu, Elita liberală românească. 1866-1900, București, 1997, Editura All, p. 97-98.). Studiile începute acasă se continuaseră la Colegiul Sf. Sava București și apoi la Collège de France, de unde însă C.A: Rosetti venise fără nicio diplomă (Ibidem, p. 118). Demonizarea lui C.A. Rosetti era totuși simbolică, omul politic liberal fiind în același timp demagogul prin excelență, și străinul ce facilitează intruziunea alogenă în comunitatea națională. I. Stanomir, Spiritul conservator. De la Barbu Catargiu la N. Iorga, București, Curtea Veche, 2008, p. 151.

[18] M. Bucur, C.A. Rosetti, București, 1970, Ed. Minerva, p. 414.

[19] „Aflăm cu sinceră părere de rău că D. Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tânăr plin de talent și înzestrat cu geniu poetic, a căzut grav bolnav.

Sperăm că boala sa nu va fi decât trecătoare și că în curând vom anunța deplina sa însănătoșire”. Ibidem, p. 428.

[20] Programul lui Manolache Costache Epureanu a fost publicat în „Timpul” pe 16 februarie 1880, iar articolul în cinci părți scris de Eminescu a apărut în cinci numere consecutive ale aceleiași publicații, în 17, 19, 21, 22 și 24 februarie 1880, în M. Eminescu, Opere, XI, p. 17-30. Pe larg, despre viziunea marelui poet asupra societății românești, la I. Stanomir, op.cit., p. 147-155.

[21] Într-o audiență la rege, în 11/23 ianuarie, primul ministru se arată de acord cu această zi. Carol I, Jurnal, p. 45; Memoriile regelui Carol I, III, p. 376.

[22] În contextul divergențelor din Comisia Dunării T. Maiorescu evocă împrejurările de la începutul anului 1881 când în articolul cu pricina, „presimțind formarea Triplei Alianțe”, indica alipirea României la Puterile Centrale, „ca cea mai sigură politică în condițiile date.” Dacă Rusia își manifesta, după ce reprimise Basarabia, o politică pan-slavistă, țării noastre „nu-i rămânea decât să-și caute sprijinul existenței sale naționale în sfera de acțiune a poliglotei Austrii.” Articolul lui Maiorescu a fost imediat republicat în „Timpul” și pentru „polemică” în „Românul”, care începea seria replicilor cu afirmații de genul „sau muscali, sau austro-unguri, dar români niciodată”. T. Maiorescu, Istoria politică, p. 118-119. La club mai întâi și apoi la comitet autorului i se fac imputări considerându-se, după opiniile exprimate, că articolul nu ar fi trebuit publicat fără avizul conducerii. Totuși Th. Rosetti, G. Păncescu și G. Triandafil îl susțin. Ibidem, p. 121. Vezi și Idem, Însemnări zilnice, II, în ediția Rădulescu-Pogoneanu, București, Ed. Librăriei Socec S.A., fa, p. 4-5. În scrisoarea lui Karl-Anton din 4/16 ianuarie 1881 se evidențiază articolul lui Maiorescu, citit imediat după apariția sa. Făcând observația că membrii partidului junimist sunt pentru o apropiere de Austro-Ungaria, se sugerează ca aceasta ar fi „o mare înlesnire spre a duce vreodată la cârmă Partidul Conservator”. Memoriile regelui Carol, IV, p. 373-374.

[23] „Bizantinii de la Românul”, 20 ianuarie 1881, „Domnul Maiorescu a examinat niște ipoteze viitoare… și la un pericol ce s-ar putea ivi a arătat și modul de scăpare, tot așa de ipotetic ca și pericolul.”, M. Eminescu, Opere, XII, p. 36-38. „Între variile acuzări…” 23 ianuarie 1881, Ibidem, p. 42-43. „Românul continuă a se ocupa…”, 23 ianuarie. „Partidul Conservator lasă fiecărui membru al său să-și aibă cugetarea proprie, fără să se formuleze astfel programul său de politică externă”, Ibidem, p. 46-47.

[24] Articolul reprodus atrage atenția că servindu-se de această problemă, opoziția caută să răstoarne guvernul cu orice preț. Cum România a declarat că va persista în opoziția sa față de toate puterile, a ajuns practic în opoziție cu Europa. Cum politicienii noștrii nu au învățat și nu au iertat nimic, li se atrage atenția că țara nu se mai află sub garanția marilor puteri și că vor suporta consecințele acestei politici. Cestiunea Dunării, 4 ianuarie 1881, Ibidem, p. 19.

[25] La 19/31 ianuarie Ion Bălăceanu anunța din Viena că baronul Haymerle, șeful guvernului austro-ungar se teme de un conflict dacă România nu va ceda. Memoriile regelui Carol, IV, p. 375.

[26] Nicolae Fleva (1840-1920) provenea din mica boierime din fostul județ Râmnicu-Sărat și făcuse studii la Colegiul Sf. Sava și în Italia (la Neapole) de unde se întorsese cu o licență sau doctorat în drept. A fost deputat, ministeriabil și diplomat (ambasador la Roma); a formulat interpelarea care i-a prilejuit lui M. Kogălniceanu „Declarația de Independență”, dar a susținut tacit Tripla Alianță în anii neutralității. M. S. Rădulecu, op. cit., p. 73, 116.

Eugen Carada (1836-1910) provenea, după tată, dintr-o familie de boieri de curte și după mamă din familia Slăviteștilor care prenumăra și un bunic de origine sârbă. A făcut studii liceale la Craiova și franceze la Paris la Collège de France. A fost unul din întemeietorii Băncii Naționale, pe care a condus-o, doar în calitate de director (1883-1910). Republican convins a refuzat orice demnitate în partid și în guvern. Ibidem, p. 107-108, 116.

Emil Costinescu (1844-1921) era fiiul unui profesor de matematică și arhitect și al unei vieneze; nu i se cunosc studiile așa că afirmația repetată a lui Eminescu că urmase patru clase primare și un curs de violoncel poate fi luată în serios. Asta nu l-a împiedicat să fie un colaborator apropiat la „Românul” lui C.A. Rosetti (luat astfel „la pachet” cu cel dintâi în articolele marelui poet), să se numere printre fondatorii Băncii Naționale, să fie deputat și după 1900 de mai multe ori ministru de finanțe și să facă avere. Ibidem, p. 110-111. Pentru toți trei, „Varii în adevăr…” 14 ianuarie, M. Eminescu, Opere, XII p. 27-29.

[27] „Erodot al „Românului” continuă…”, 25 ianuarie 1881, Ibidem, p. 43-46.

[28] Carol I, Jurnal, pg. 46.

[29] Ibidem, p. 47.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem, p. 47-48, era probabil luată în considerare o înțelegere cu conservatorii, și un guvern de coaliție pentru apropiatul eveniment.

[32] „Scandalul zilei…”, 28 ianuarie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 47.

[33] De remarcat minuțiozitatea și rigoarea cu care Eminescu identifică bolile eterne ale fiscalității românești: deficitul, datoria flotantă acoperită cu împrumutul domanial, la care se adaugă și anuitățile datoriei pentru răscumpărarea drumului de fier, în „Repede aruncătură de ochi asupra proiectului de buget pe anii 1881-1882”, 30 ianuarie 1881, Ibidem, p. 55-59.

[34] „Laudele pe care foile guvernamentale…”, 5 februarie 1881, Ibidem, p. 51-53.

[35] La club însă succesorul lui Epureanu, Lascăr Catargiu, care rupsese legăturile cu Carol I, încă odată cu îndepărtarea de la putere a conservatorilor, afectează o atitudine neutră „în fond contra”. Pentru detalii vezi T. Maiorescu, Istoria politică, p. 120-121 și Idem, Însemnări zilnice, II, p. 56.

[36] Urmărind jurnalul lui Carol constatăm că totuși Lascăr Catargiu a făcut unele demersuri pentru a se apropia de rege. Pe 4/16 februarie în situația în care Brătianu presa pentru un guvern de fuziune, liderul conservator solicita o audiență. O săptămână mai târziu Carol nu știa cum să-l primească, dovadă că aversiunea dintre cei doi era reciprocă. Mai trec câteva zile și pe 16/28 februarie Lascăr Catargiu revine, acum împreună cu generalul Florescu. Carol I, Jurnal, p. 50-51.

[37] Carol reține informația că V. Boerescu a vrut să demisioneze pentru legea pensiilor cu efect retroactiv, care chiar în acele zile provoca discuții contradictorii în Parlament. Ibidem, p. 51, vezi și Istoria parlamentului și a vieții parlamentare din România până la 1918, București, Ed. Academiei RSR, 1983, p. 266. A doua zi însă, pune din nou pe masă demisia, la care ulterior a renunțat. Carol, Jurnal, p. 51. Criza pare aplanată, dar pe 14/26 februarie, dintr-o discuție în contradictoriu, Carol – I. Brătianu, rezultă că V. Boerescu ar fi luat unele angajamente în chestiunea Dunării, pentru care ar trebui să răspundă. Ibidem, p. 52.

[38] La 16/28 februarie, Ibidem; de altfel ministrul Teriachiu, chemat de mai multe ori la Palat, e gata să demisioneze pe 27 februarie/11 martie, Ibidem, p. 54. Acesta din urmă nu era un novice în politică. Aparținea unei familii boierești de origine greacă din Moldova și avea studii la Paris. Fusese deputat în parlamente alese în 1867, 1870, 1876, și în două rânduri ministru. Se număra de asemeni printre întemeietorii coaliției de la Mazar-Pașa. M.S. Rădulescu, op.cit., p. 104-105, 118-296.

[39] Pe 15/27 februarie, Ibidem, p. 52.

[40] Ibidem, p. 50.

[41] Cele două scrisori pentru Karl Anton din 26 ianuarie/7februarie și din 2/14 februarie la S. Cristescu, Carol I în corespondența particulară, p. 90-92.

[42] Proiectul domnului Conta asupra instrucțiunii, partea I, 8 februarie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p. 59-69, partea a II-a, 12 februarie 1881, Ibidem, p. 65-68.

[43] Ibidem, p. 50-52, vezi și C. Botez, D. Urmă, I. Saizu, Epopeea feroviară românească, București, Ed. Sport-Turism, 1977, p. 119-120. Într-o scrisoare către Karl Anton la 15/27 februarie, Carol se arată îngrijorat de proces deși 97% din acțiunile de la calea ferată „sunt ale noastre” și a fost amânată mutarea societății acționarilor la București. S. Cristescu, Scrisorile regelui Carol I, p. 69-71.

[44] „Sentința tribunalului …”, 14 februarie 1881, M. Eminescu, Opere, XII, p.70; „Ca pasărea Pheonix…”, 15 februarie 1881, Ibidem, p. 70-72; „Nord Deutsche Algemeine Zeitung emite…”, 18 februarie 1881, Ibidem, p. 72; „Misterioso alla sordina…”, 22 februarie 1881, Ibidem, p. 79-81.

[45] Botez, Urmă, Saizu, op. cit., p. 122-123.

[46] Carol, Jurnal, p. 54.

[47] Botez, Urmă, Saizu, op. cit., p. 117, 126.

15 mai – ziua familiei

family

Mai e un pic și bate miezul nopții… și s-a încheiat și anul acesta ziua familiei. Aș fi vrut s-o petrecem în familie, cu adevărat, dar Andrei e la școală într-un colț al orașului, Iris în celălalt, iar eu traversez magistralele ca să ajung la ale mele. Apoi, am sărbătorit cu Irisuca, pe coridoarele de la policlinică… și în cele din urmă am avut în sfârșit o plimbare de seară, toți trei, din farmacie în farmacie…

Ziua s-a înseninat seara, când într-un final am ajuns acasă, și m-au anunțat copiii că a sosit ceva pentru mine. Dacă era pentru ei, aflam imediat, căci mă sunau să-mi ceară voie să deschidă… dar acum chiar m-am bucurat! O ramă foto geometrică, pentru care n-am avut eu ce poze să tai, repede, și am „trișat”. Am făcut o probă cu editorul foto, să vedem cam ce poze alegem pentru galeria noastră de „happy family”.

Surpriza a sosit de la Nestlé România, care, pentru a sărbători Ziua Internațională a Familiei,  donează 2% din valoarea cumpărăturilor tale în magazinele Cora în luna mai către o mare familie: Organizația SOS Satele Copiilor România.

„Nestlé prețuiește și celebrează familia. Prin această initiațivă ne dorim să venim în sprijinul copiilor de la SOS Satele Copiilor România, contribuind la dezvoltarea armonioasă a acestora. De asemenea, pentru că am vrut să ne implicăm și mai mult de atât, o echipă formată din angajații Nestle România s-a oferit voluntar să construiască un loc de joacă special pentru ei, care să le aducă multe momente de bucurie”, a declarat Ana-Maria Doxan, Communications Director, Nestle România.

Organizația SOS Satele Copiilor România are misiunea de a integra copiii într-o familie SOS sau de a oferi sprijin familiei biologice.

„Pentru noi, fiecare copil este important și ne dorim ca ei să se dezvolte într-un mediu familial. Ne implicăm pe termen lung, iar donațiile ne ajută să le oferim copiilor sprijinul de care au nevoie pentru a se dezvolta armonios. Apreciem donația făcută de Nestle România, pentru că ne va ajuta să venim în spijinul celor care au nevoie de noi”, a declarat Carmen Brumă, Manager Departament Strângere de Fonduri și Comunicare, Organizația SOS Satele Copiilor România.

Ziua Internațională a Familiei este sărbătorită, pe 15 mai, în întreaga lume, pentru a sublinia importanţa familiei și rolul ei în dezvoltarea societății. Această zi a fost instituită de Adunarea Generală a ONU încă din 1993. Ziua Internațională a Familiei este o oportunitate de a celebra alături de cei dragi cele mai frumoase momente petrecute împreună.

În seara aceasta am ajuns și în Cora… și cum lapte praf și alte produse pentru bebeluși nu ne erau utile, ne-am luat o cutie mare de batoane Lion, Nesquik și cereale pentru copii, produse Nestlé, căci altă idee de a pune în practică campania nu am avut, la vârsta noastră de „copii mari”.

Voi ce-ați făcut special azi? V-ați petrecut ziua cu familia?

Nestle-Romania

Fenomenul bullying în România în 2014

Alex Velea - Fii prietenos nu rautacios 03

Zilele trecute v-am povestit despre iniţiativa Cartoon Network România de a promova o campanie antibullying. Nu este prima, nu este singura, şi cu siguranţă nu va fi ultima, căci fenomenul tinde să ia amploare. Am urmărit şi comentariile pe această temă, şi am văzut persoane „sceptice”, ca să nu spun mai mult, cu privire la compatibilitatea campaniei cu mesajele transmise copiilor prin serialele de desene animate. Surpriza mea a fost însă alta. La două zile după lansarea spoturilor, am mers la grădiniţă îmbrăcată cu tricoul campaniei. Copiii ştiau toţi despre ce este vorba, am văzut şi noi, doamna, desenul ăla cu copilul răutăcios, iar două dintre colege m-au întrebat despre ce este vorba. Am testat şi cu ai mei, a doua zi seara, când le-am arătat spoturile de pe youtube, şi reacţia a fost: le-am văzut după-amiază!

Aşadar, să mai pun întrebarea cât de eficientă este transmiterea unui mesaj pentru copii, prin intermediul canalului lor preferat, în orele de audienţă? Mai este însă nevoie de intervenţia adulţilor, de lansarea de discuţii în familie sau în grup, pe această temă.

Însă nu aceasta este tema pe care voiam s-o abordez astăzi, însă nu m-am putut abţine să nu încep cu o paranteză. Revenind la subiectul propus, aş dori să mă opresc la Telefonul copilului, o linie telefonică gratuită de care cei mici au auzit într-o mai mică sau mai mare măsură. Începând cu anul acesta, în urma parteneriatului cu Ministerul Învăţământului, numărul 116 111 apare şi în manualele şcolare, pentru ca un număr cât mai mare de copii să afle şi să aibă acces. Dar iată statisticile privitoare la fenomenul bullying, aşa cum reiese el din convorbirile cu copiii.

  • În 2014, la linia telefonică gratuită dedicată copiilora fost înregistrat un număr de 1.046 de situaţii care au făcut referire la fenomenul bullying.
  • În anul 2014, analiza statistică a cazurilor înregistrate la 116 111, arată următoarele:
    – 50.39% bullying fizic,
    – 38.76% bullying verbal,
    – 6.98% bullying relaţional
    – 3.87% bullying online.

Forma de bullying fizic este asociată, în general, cu categoria de gen masculin, în timp ce forma de bullying verbal cu categoria de gen feminin.

  • Efectele abuzului de tip bullying:
    – 37.72% depresii şi tulburări de comportament,
    – 35.23% criză de identitate şi anxietăţi,
    – 13.88% excludere şi dificultate în relaţionare
    – 13.17% gânduri suicidale.

Băieţii cu vârste cuprinse între 12 – 17 ani sunt cu precădere victime ale fenomenului bullying, deoarece dezechilibrul de forţe (una dintre componentele esenţiale ale bullying-ului) are legătură cu masculinitatea. În plus, adolescenţa aduce cu sine transformări fizice, emoţionale şi comportamentale, astfel că băieţii se pot poziţiona în extremis: puternici sau slabi, respectiv agresori sau victime.

În anul 2014, la nivelul serviciului Telefonul Copilului 116 111 pe segmentul rural – urban au fost înregistrate în principal situaţii din mediul urban (41.86%), urmat de mediul rural (36.44%). Pentru 21.70% apelanţii au solicitat confidenţialitate cu privire la mediul de provenienţă.

Din mediul urban se înregistreazăîn general situaţii legate de bullying verbal, relaţional şi online, în timp ce din mediul rural se înregistrează bullying fizic.

În anul 2014, 211 cadre didactice au participat la activităţile educative desfăşurate de Asociaţia “Telefonul Copilului” în unităţile de învăţământ.

Concluziile ar trebui să le tragem singuri. Mai ales cei care ne încadrăm la ultima categorie: cadre didactice.

Orase din Romania (carti de joc educative), Editura Gama

Carti de joc educative: Orase din Romania, Editura Gama

Am mai povestit acum ceva vreme de pasiunea pe care Andreiul meu o are pentru geografie. De curand ne-am amuzat chiar cu subiectele de la bac, voiam să vedem dacă poate să ia 5… pe exerciţiile cu aplicaţie la hartă. Pe cele despre Europa le-a rezolvat, dar la cele despre România… s-a împiedicat şi a "picat".

Am hotărât să compensăm un pic, cu Oraşe din România, cărţi de joc de la Editura Gama. Sperăm să rezolvăm aşa una din cerinţe… cealaltă presupunea recunoaşterea râurilor.

Pachetul conţine 41 de cărţi de joc "judeţ-reşedinţă", o carte de joc despre municipiul Bucureşti, 5 cartonaşe bonus cu întrebări din geografie, istorie, artă, literatură şi invenţii româneşti, 2 cartonaşe cu stema şi steagul României şi unul de verificare a regiunilor istorice româneşti.

Fiecare carte de joc conţine 6 întrebări referitoare la judeţ şi reşedinţa acestuia: În ce regiune istorică se află? Care este abrevierea judeţului? Poţi numi 3 judeţe vecine? Ce municipii sunt în judeţ? Este reşedinţa cărui judeţ? Ce reprezintă imaginea de mai jos? Răspunsurile se află pe verso.

Pe pachet sunt oferite 3 variante pentru jocul cu aceste cărţi. Jocurile sunt structurate pe grade de dificultate diferite (Ştiu şi castig, Domino, Ştiu regiunile istorice) Cea mai interesantă pare Domino, de căutare a vecinilor unui judeţ. Noi n-am ajuns încă la jocul cu ele, Andrei încă le învaţă, aşa că mai avem răbdare…

Carti de joc educative: Orase din Romania, Editura Gama

Colecţia de cărţi de joc de la Editura Gama are şi alte titluri, unele chiar interesante.

În librarii: Elefant.ro, Libris.ro, Librarie, eMAG.ro

Orase din Romania
Stiu si castig

Tari si capitale

Primele cuvinte
Carti online: Orase din Romania
Carti online: Stiu si castig
Carti online: Tari si capitale
Carti online: Primele cuvinte
Limba engleza
Ceasul
Scaderea
Invat sa citesc!
Carti online: Limba engleza
Carti online: Ceasul
Carti online: Scaderea
Carti online: Invat sa citesc
Cifrele
Animalele
Alfabetul
Adunarea
Carti online: Cifrele
Carti online: Animalele
Carti online: Alfabetul
Carti online: Adunarea

Biblioteca Năzdrăvanilor