Teserea bratarilor din margele – Idei creative 96 – editura Casa

Toamna aceasta editura Casa mi-a trimis două provocări creative, exerciţii cu totul noi pentru mine, pentru că nu mai încercasem niciuna dintre tehnici. Prima despre care o să vă vorbesc este cea cuprinsă în numărul 96 al colecţiei Idei creative, Ţeserea brăţărilor din mărgele.

Cu mărgele mici şi mari ne-am mai jucat, atât acasă, cât şi la grădiniţă, cu copiii. Am făcut brăţări, cercei, aveam „material disponibil”. Varianta creaţiilor ţesute îmi plăcea, mai ales cele cu franjuri şi care se poartă la gât. Întotdeauna mi-am dorit una, şi n-am găsit niciodată modelul pe care îl voiam. Acum îmi trebuie doar foarte multă răbdare şi o să-l am. Iris a fost foarte încântată de idee, chiar dacă i s-a părut migăloasă. Am avut şi noroc, să avem în casă ghergheful de la jocul de ţesut, şi a mers repejor. Din păcate, pentru coliere nu cred că ne va ajunge ghergheful… este cam mic. Poate probabil să prelungim, după ce terminăm, firele cu care se leagă colierul. Singurul lucru de care am fi avut nevoie nevoie – şi pentru care nu am mai făcut un drum în oraş – a fost acul pentru înşirat mărgelele. Fir de nylon foarte subţire aveam, dar cea mai fină variantă de ac disponibilă în casă nu era suficientă pentru mărgelele noastre… nu pentru toate cel puţin, le-am ales pe cele mai măricele.

Modelele din carte erau toate foarte atrăgătoare, însă, cum noi nu aveam mărgelele aşezate pe culori, şi nici nu ne dădeam seama cam câte avem din fiecare – în afară de alb – , am ales să improvizăm şi să facem un model propriu. Primele rânduri au fost mai grele, până ne-am obişnuit, apoi am lucrat în ture. Când se plictisea Iris, îi luam locul, pentru că voiam să vedem cât mai repede brăţara terminată.

Ne-am hotărât să ne luăm musai ac, şi să ne mai meşterim câteva brăţări. Oricum vara aceasta a fost pentru noi vara brăţărilor, are pe mâini toate modelele pe care ni le-am putut face, iar din plimbări, ca suvenire, i-am adus tot brăţări. Acum e disperată ca nu cumva la şcoală să o pună să-şi scoată brăţările… eu i-am zis că una-două, poate nu deranjează, dar toate nu prea fac parte din ţinuta de şcoală.

Dacă trebuie să mergeţi la aniversarea vreunei fetiţe, 8-12 ani, sau chiar mai mult, şi nu aveţi idei de cadouri originale, faceţi-i o surpriză: o carte cu modele şi lecţii pentru confecţionat brăţări (editura Casa vă propune şi mărgele simple, şi brăţări din noduri), iar de la mercerie luaţi câteva punguliţe cu mărgele, fir de goblen, culori cât mai calde şi mai vii, ac pentru înşirat mărgele şi fir subţire. S-ar putea să aveţi surpriza de a primi premiul „cel mai fain cadou”.

Numărul 96 al colecţiei Idei creative – Ţeserea brăţărilor din mărgele îl găsiţi în librăria online a editurii Casa, sau în alte librării online: eMag, elefant, librarie.net, libris, AdevarulShop, BookCity, BookDepository.

Spor la lucru!

Atelierul de creaţie | Biblioteca Năzdrăvanilor

Minunata calatorie a lui Nils Holgerson prin Suedia – Selma Lagerlof

Nils Holgerson… doamne, un ştrengar şi jumătate! Eu l-am cunoscut demult, când eram mai mică. Îmi nimerise în mână, nu ştiu de pe unde, o cărticică gen Lectures en francais facile, cu rezumatul. Apoi a rulat la TV, chiar nu mai am idee prin ce epoca, desenul animat. Pe episoade, enervant de multe! Dar tot a rămas o poveste de care mi-am amintit cu drag. Acum vreo 15 ani am făcut rost, pe un cd, de desenul animat. Mare dezamăgire, când copiii au crescut un pic, să văd că nu le place… Toamna trecută, la târgul de carte, am cumpărat volumul integral. Mi-am spus că am copii prea mari pentru variantele scurte ale poveştii, plus că şi eu voiam s-o citesc, pentru prima dată, în variantă completă.

Am început testele cu Andrei, i-am pus cartea pe lista de lecturi. Dacă e după el, citeste doar SF-uri. Prima parte, până la plecarea în călătorie, a mai mers cum a mai mers, dar apoi parcă zburau în timp real. Dacă Nils se ducea la culcare, musai şi Andrei. Lectura a început să se lungească… doar când mai apăreau capitole cu jupân Smirre, vulpoiul, se mai agita un pic. Cât am fost internaţi la Bagdasar, eu am profitat de timpul mort şi am făcut în trei zile toată călătoria de un an. Andrei nu. Normal, l-a durut capul muuult timp după externare, ce poveşti, ce Nils…

Bietul Nils. Zbura între coperte cu gâştele sălbatice prin Suedia, călătorea în bagajul lui Andrei de la est la vest prin România. Nici la bunici lectura n-a avut prea mult spor. Dar noroc că s-a mai întâlnit cu o familie de urşi… ba a mai salvat niste copii… şi după lupte seculare a reuşit bietul Nils să ajungă acasă! Greu, foarte greu a mers lectura, deşi cartea este minunată! O atenţie mai deosebită a primit şi capitolul despre insula Gotland, unde, când a poposit Nils, Andrei a ţinut să-mi atragă atenţia că a ajuns la Silvia acasă.

Discutam vara aceasta cu câţiva părinţi de copii mai mici, preşcolari, despre „cum e la şcoală”, şi a venit şi vorba de lecturi. Cum, tot asta citesc? Nu a updatat nimeni lista de lecturi suplimentare pentru copii? Păi… nu prea. Chiar dacă gusturile copiilor pentru lectură s-au schimbat, au apărut o mulţime de lucrări ce le sunt adresate (unele chiar foarte faine – cel puţin seria lui Roald Dahl), dar care, din nefericire, nu apar pe listele de lecturi care circulă…

Aşadar, profitând de acest articol despre Nils Holgerson, vă provoc să realizăm, pe baza experienţelor proprii cu şcolarii mici, o listă nouă de lecturi. Mă voi strădui să centralizez sugestiile, este suficient doar să adăugaţi într-un comentariu titlul, autorul şi clasa/clasele pentru care o recomandaţi.

Pe Nils, în varianta completă, prezentată aici, îl întâlniţi la editura Corint junior, dar în librării sunt disponibile o mulţime de variante. Le puteţi găsi aici: elefant, libris (transport gratuit), librarie.net, emag, AdevarulShop, BookDepository (transport gratuit), BookCity

Cine sunt eu, cine sunteti voi

Când am creionat proiectul „Talente de Năzdrăvani”, în prima lui variantă, pe 3 octombrie 2009, nu a avut nici măcar ca idee ataşat un blog. Totuşi, foarte curând, la o lună după, am publicat primul articol pe blog. De atunci scriu pe cele mai diverse teme: educaţie plastică, abilităţi practice, recomandări de lectură, jucării, povestiri din vacanţele cu copii mei, experienţe personale diverse, legate de lumea copilăriei, şi uneori, sper nu copleşitoare, articole promoţionale. Au apărut concursurile cu premii, pe lângă proiectele clasice săptămânale, am pus mult suflet, proiectul a crescut şi există datorită vouă.

Nu vă cunosc atât de bine pe cât mi-aş dori. Cu greu vă faceţi curaj să comentaţi, deşi văd, pe cifrele de trafic, că sunteţi acolo. Toamna aceasta, cu ajutorul StandOut, aş vrea să mă ajutaţi să vă cunosc. Sus, în antetul paginii, este un banner verde, cu o invitaţie la sondaj. Prin intermediul lui sper să creionez mai bine profilul blogului meu, ariile de interes. Mi-ar face însă plăcere să vă cunosc şi direct, prin intermediul comentariilor.

Cine sunt eu? Cristina, mamă a doi copii minunaţi, acum clasa a Va şi a IIIa. Sunt blogger, profesor, instructor, şi încă câteva :). Sunt doar un om care pune pasiune în ceea ce face, şi mă străduiesc să fac cât mai bine lucrurile de care mă apuc.

Voi?

Canionul 7 scari

Am preferat să încep acest articol cu regulamentul de vizitare al canionului, şi sper că aţi citit cu atenţie. Uneori regulile sunt făcute pentru a fi respectate. Recunosc că le-am citit cu atenţie acasă, acolo am căscat doar urechile la ce ne-a spus cabanierul… şi nu m-am oprit lângă panou decât să fac fotografia. Dar ce am învăţaţ de-a lungul timpului: muntele este foarte bun prieten cu bocancii. Uneori cu adidaşii de calitate, cu aderenţe pe talpă. Nu va merge cu teneşi, expadrile, pantofiori şi săndăluţe…

Dar să încep povestea. Habar n-aveam de 7 scări la începutul verii. Teoretic auzisem numele, dar fără „canion” în faţă. ştiam că e undeva pe lângă Predeal, că e traseu scurt, gen cascada Urlătoarea de la Buşteni şi că merge trecut pe listă. Asta până am văzut câteva poze… şi m-am hotărât să plec. Copiilor le e dor de trasee, dar cum o investiţie în 3 perechi zdravene de bocanci încă nu a fost făcută, am amânat traseele periculoase. 7 scări mi s-a părut ok pentru echipamentul nostru.

Ne-am printat hartă, ne-am luat busola – ca să fim „cât mai în regulă”, am programat gps-ul… şi, surpriză. Dincolo de Predeal însemna dincolo de serpentine… De condus până pe valea Prahovei am mai condus eu, dar singură până la Braşov – nu. Am zis că n-o sa mor, mi-am luat inima în dinţi şi am coborât. La urma urmei, viteză minimă e doar pe autostradă, nu şi pe DN. În Dâmbul Morii, unde trebuia să fac dreapta pe un pod, era cât pe-aci să ratez intrarea… noroc că indicatorul, deşi mic, mi-a sărit în ochi. Am mers şi am parcat chiar lângă barieră, şi am început să urcăm. 45 de minute sunau încurajator, deşi am lungit drumul cu copiii, că doar nu ne alerga nimeni. Mai amuzant era indicatorul de sus, 50-60min. Concluzia: se coboară mai greu decât se urcă 🙂 . Drumul până la canion e curat, deşi tot mai vezi o cutie de bere sau un pet abandonat. Mesajele de genul „dacă ai adus un PET plin până aici, îl poţi duce gol înapoi” nu ating pe toată lumea, dovadă că muntele şi frumuseţile ce ne înconjoară nu solicită doar echipament şi atenţie, ci şi bun-simţ, 7 ani de-acasă, civilizaţie…

În canion am intrat după ce am achitat cei 10 lei şi am pus bine în ruxac camera mea. Am scos apoi camera copiilor, am zis că de asta nu mi se rupe sufletul dacă o scap, lovesc… doar buzunarul suferă niţel. Nu ne-am udat aşa rău cum auzisem, dar Iris s-a văitat de frig. Cred că erau totuşi vreo 10 grade. Scările metalice sunt abrupte, reci, umede, treptele au pe alocuri şi noroi care alunecă, aşa că e nevoie de foarte mare atenţie. În niciun caz nu e loc de joacă, şi mă bucur că am copii mari şi înţelegători, altfel nu ştiu cum urcam, căci din cauza zgomotului nu poţi nici măcar să-i strigi să se ţină bine. Constat că urcatul în pod, la bunica, căţăratul în copac după fructe, sunt activităţi ce trebuie exersate mai des, pentru deprinderea unor abilităţi de a urca şi coborî scări în siguranţă.

Am avut noroc să mergem în timpul săptămânii, să fim aproape singuri prin canion, să nu ne împingă nimeni de la spate şi să savurăm peisajul. Este grozavă senzaţia şi la ieşire, în pădure. Ne-ar fi tentat un alt traseu de coborâre, dar după ce am vorbit cu cabanierul şi ne-am uitat la ceas, am renunţat, ne-am întors pe acelaşi drum. Totuşi, abia ce văzusem SMURD-ul urcând după un turist „atent”, care şi-a rupt piciorul în canion, parcă nu voiam să vedem şi Salvamont-ul căutând o mamă cu doi copii noaptea prin pădure…

Am coborât din munte odată cu înserarea. Cazare ştiam în Buşteni, dar obosită cum eram am zis că nu urc nici moartă serpentinele înapoi. Copiii au jelit tot traseul din cauza tirolienelor instalate prin pădure – şi nefuncţionale deocamdată, şi au venit cu ideea să mergem la Aventura Parc. Nu avea sens să urc în Buşteni, să cobor iar. A doua zi voiam să-i duc la Peleş… Ne bate un gând să rămânem în Dâmbul Morii. Aici pensiunile erau, dar un pic cam piperate pentru gustul meu, şi a rămas să decidem după ce mâncăm. Căutăm un biet magazin, ceva, pentru o pâine, până ne lămureşte un localnic că nu găsim decât în Braşov, la doi paşi, adică 5 km mai încolo. M-am suit în maşină, ne-am oprit la Carrefour, am mâncat pe săturate, şi-am improvizat repede o cazare. Dimineaţa la 9 ne-am înfiinţat în poartă la Aventura Parc, şi am aşteptat nerăbdători nu să deschidă, ci să afle copiii pe ce trasee vor avea voie. Faţă de vizita trecută am constatat creşterea numărului de trasee, scoaterea mănuşilor închiriate şi posibilitatea achiziţionării unora personale. Iris, tolerată pe galben data trecută, a avut voie pe verde, iar Andrei a primit cu un zâmbet până la urechi brăţara albastră. Copiii acum sunt „marcaţi” la intrare, nu cumva să „uite” pe ce trasee pot intra.

După 3 ore de stat prin copaci, am pornit cătinel spre Sinaia. Am urcat serpentinele, şi m-am calmat, dacă am condus pe Dealu Negru şi până la Cluj, n-o să mă sperii de astea… Am ajuns chiar în timp util la Peleş, şi i-am lăsat pe copii să intre singuri. Eu una sunt sătulă de castel, am profitat să văd expozia de tablouri dedicată Pictorilor copişti, şi apoi m-am relaxat pe terasă până au ieşit. Seara am pornit încet spre Bucureşti. Era joi şi se circula.

Nostalgie de toamna – cu gandul la marea cea mare

Deja a treia zi de toamnă calendaristică, şi parcă tot nu-mi vine să cred că s-a dus vara, că deja încep să mă gândesc cu tristeţe la zilele ce-au trecut. Anul acesta, altfel decât în anii ce-au trecut, mi-am luat vacanţă. Îmi era dor de blog, de scris, de cititori, dar aveam nevoie de o pauză, de baterii noi, nu reîncărcate. Am reuşit, în parte, ce mi-am propus, prin vacanţa la mare.

Merg de mai bine de 15 ani cu cortul. Nu-mi amintesc mai mult de 5 nopti dormite în pat, şi acestea la munte, cel mult o zi, pe trasee stabilite. Izoprenul îmi este cel mai bun prieten, împreună cu păturica de polar de la Ikea şi sacul de dormit. Copiii au mers, de când s-au născut, tot cu cortul. La ei marea înseamnă cort pe plajă, la câţiva metri de apă, cu somn unduit de valuri şi mic dejun alături de soare. Anul trecut am mers ultima dată la locul nostru de suflet din sudul litoralului românesc. Anul acesta n-a mai fost posibil, căci acel loc a fost vândut, închiriat, denaturat, iar noi am migrat, în căutarea paradisului pierdut. Am mers în nord. Am găsit o plajă aproape pustie, departe de drumul naţional, unde poţi ajunge doar cu maşina şi multă voinţă. Unde nu ai nimic pe rază de 1km, tot ce ai nevoie trebuie să-ţi aduci de-acasă. Unde nu e lumină noaptea, şi poţi admira cerul şi Calea Lactee în toată splendoarea lui. Unde nisipul e atât de fin că-ţi mângâie picioarele. Unde ziua auzi păsările, atât cele de mare, cât şi cele din iarbă.

Vegetatie

Organizatoric, a fost mai greu. Recunosc că eram comodă, mergeam în concediu şi mâncam la terasă. Anul acesta a fost prima dată când am gătit. Am studiat intens rafturile cu conserve din supermarket, am făcut combinaţii de două luate câte trei, filtrate de gusturi şi mofturi, am testat conservele de carne de la diferite firme (şi au câştigat cele de la Lidl, chiar dacă mai mici), mazăre, fasole, legume proaspete… Nu am mers pe conserve cu mâncare gătită, am preferat să-mi fac propriile amestecuri. Două săptămâni au solicitat vreo 4 pastile de propan pentru aragazul mic. Am gătit la prânz şi uneori seara. Am fost fericită că s-a inventat laptele UHT. Am primit laude din partea copiilor, prima pentru că am gătit zilnic – n-am mai făcut-o de când erau bebeluşi, dar şi pentru că la mare mâncarea era delicioasă! Am învăţat să gătesc atât cât e nevoie pentru o masă, neavând frigider. Am pus o dorinţă pe listă: rulotă, deşi îmi dau seama că este irealizabilă. Nu mi-aş dori-o neaparat pentru confort, nu ţin să dorm în pat, dar mi-a lipsit frigiderul. Cam ³/₄h, la prânz, era intervalul dedicat activităţilor gospodăreşti. Dimineaţa meniul era mai simplu, cereale cu lapte, sau biscuiţi cu gem şi ceai, ori pate şi ceai, după preferinţe. Seara – griş cu lapte, ori alte combinaţii rapide.

Cortul e acelaşi vechi prieten al meu, stil „garsonieră”. Anul acesta l-am cusut de două ori. Sper să ţină şi anul următor. În schimb, conştientă că rezistenţa lui la ploaie torenţială a devenit 0, l-am protejat din prima zi cu prelată de plastic. Am dormit cu ceva emoţii, să nu ne zboare vântul, dar am ancorat cu sticle îngropate, cu ancore de nisip, cu ancore din fier forjat de vreo 50cm, chiar cu ancorele spiralate de umbrelă. Cele două ploi care ne-au onorat nu ne-au făcut probleme, ne-am simţit fix ca cei trei purceluşi în căsuţa de cărămidă. Partea bună a prelatei este că a făcut cortul locuibil şi pe timp de zi, când în mod normal te-ai sufoca în el. Oricum aveam afară pavilion, pentru după-amiezile caniculare.

„Cei trei purcelusi”

Plaja a fost „altfel”. În primul rând, nisipul era incredibil de fin. Puteai face lejer clepsidre cu el. Apa – uşor sărată, probabil din cauza Dunării. Adâncimea – mică pe distanţă destul de mare, enervant de mică pentru gustul meu. Vântul – bate continuu, de la adiere la rafale, din toate direcţiile. Dinspre nord e prietenos, dinspre sud e furios, dar face atmosfera de vară suportabilă. Scoicile: de toate tipurile, mărimile, culorile, şi atât de multe, căci nu ştii pe care să le alegi! Nu trebuie să le cauţi, te roagă ele să le iei acasă. Singurele puncte deranjante au fost scaieţii şi ciulinii cap-de-drac. Vai de picioare dacă nu umblai în papuci pe plajă!

Plaja face parte din rezervaţia Deltei Dunării. Taxa pentru rezervaţie a fost 15 lei/săptămână de adult, şi 10lei/zi pentru maşină. Detalii despre plată găsiţi pe site-ul lor. şi, dacă vi se pare că plătiţi degeaba taxa, gândiţi-vă doar că tomberoanele unde aruncaţi gunoiul sunt ridicate. Măcar pentru acestea!

Am găsit aici liniştea pe care o căutam. Copiii au regretat festivalul Folk You, îngheţata în câteva reprize pe zi şi ciorba de pui a-la-grec. Eu nu m-am mai uitat în urmă. Ce-a fost, ce-am pierdut, ce s-a distrus… începem o serie nouă de vacanţe. Sper ca locul acesta să supravieţuiască, să nu apară magazine, mijloace de transport. Oricum am găsit mai mulţi „turişti” decât mă aşteptam, (în weekend locul era de nerecunoscut), dar un colţ va rămâne mereu pentru noi.

Decoratiuni pentru cort

Nu sunt şi nu voi fi adeptul vacanţelor în staţiune: ideea de cearceaf, câmp de sezlonguri, muzică, plecare la plajă cu 10 paporniţe cu accesorii… toate acestea îmi distrug vacanţa. Prefer să mă trezesc dimineaţa, să deschid cortul, să mă aşez pe nisip şi să las soarele să mă trezească.

În drum spre casă am oprit în Mamaia. N-am mai fost de… nici nu pot să număr, cred că ultima dată am făcut plajă acolo acum 18 ani. I-am dus pe copii şi n-au rezistat nici să se uite. Mami, la anul mergem tot acolo, da? Nu mergem în staţiune…