Canionul 7 scari

DSC_0023

Am preferat să încep acest articol cu regulamentul de vizitare al canionului, şi sper că aţi citit cu atenţie. Uneori regulile sunt făcute pentru a fi respectate. Recunosc că le-am citit cu atenţie acasă, acolo am căscat doar urechile la ce ne-a spus cabanierul… şi nu m-am oprit lângă panou decât să fac fotografia. Dar ce am învăţaţ de-a lungul timpului: muntele este foarte bun prieten cu bocancii. Uneori cu adidaşii de calitate, cu aderenţe pe talpă. Nu va merge cu teneşi, expadrile, pantofiori şi săndăluţe…

Dar să încep povestea. Habar n-aveam de 7 scări la începutul verii. Teoretic auzisem numele, dar fără „canion” în faţă. ştiam că e undeva pe lângă Predeal, că e traseu scurt, gen cascada Urlătoarea de la Buşteni şi că merge trecut pe listă. Asta până am văzut câteva poze… şi m-am hotărât să plec. Copiilor le e dor de trasee, dar cum o investiţie în 3 perechi zdravene de bocanci încă nu a fost făcută, am amânat traseele periculoase. 7 scări mi s-a părut ok pentru echipamentul nostru.

Ne-am printat hartă, ne-am luat busola – ca să fim „cât mai în regulă”, am programat gps-ul… şi, surpriză. Dincolo de Predeal însemna dincolo de serpentine… De condus până pe valea Prahovei am mai condus eu, dar singură până la Braşov – nu. Am zis că n-o sa mor, mi-am luat inima în dinţi şi am coborât. La urma urmei, viteză minimă e doar pe autostradă, nu şi pe DN. În Dâmbul Morii, unde trebuia să fac dreapta pe un pod, era cât pe-aci să ratez intrarea… noroc că indicatorul, deşi mic, mi-a sărit în ochi. Am mers şi am parcat chiar lângă barieră, şi am început să urcăm. 45 de minute sunau încurajator, deşi am lungit drumul cu copiii, că doar nu ne alerga nimeni. Mai amuzant era indicatorul de sus, 50-60min. Concluzia: se coboară mai greu decât se urcă 🙂 . Drumul până la canion e curat, deşi tot mai vezi o cutie de bere sau un pet abandonat. Mesajele de genul „dacă ai adus un PET plin până aici, îl poţi duce gol înapoi” nu ating pe toată lumea, dovadă că muntele şi frumuseţile ce ne înconjoară nu solicită doar echipament şi atenţie, ci şi bun-simţ, 7 ani de-acasă, civilizaţie…

În canion am intrat după ce am achitat cei 10 lei şi am pus bine în ruxac camera mea. Am scos apoi camera copiilor, am zis că de asta nu mi se rupe sufletul dacă o scap, lovesc… doar buzunarul suferă niţel. Nu ne-am udat aşa rău cum auzisem, dar Iris s-a văitat de frig. Cred că erau totuşi vreo 10 grade. Scările metalice sunt abrupte, reci, umede, treptele au pe alocuri şi noroi care alunecă, aşa că e nevoie de foarte mare atenţie. În niciun caz nu e loc de joacă, şi mă bucur că am copii mari şi înţelegători, altfel nu ştiu cum urcam, căci din cauza zgomotului nu poţi nici măcar să-i strigi să se ţină bine. Constat că urcatul în pod, la bunica, căţăratul în copac după fructe, sunt activităţi ce trebuie exersate mai des, pentru deprinderea unor abilităţi de a urca şi coborî scări în siguranţă.

Am avut noroc să mergem în timpul săptămânii, să fim aproape singuri prin canion, să nu ne împingă nimeni de la spate şi să savurăm peisajul. Este grozavă senzaţia şi la ieşire, în pădure. Ne-ar fi tentat un alt traseu de coborâre, dar după ce am vorbit cu cabanierul şi ne-am uitat la ceas, am renunţat, ne-am întors pe acelaşi drum. Totuşi, abia ce văzusem SMURD-ul urcând după un turist „atent”, care şi-a rupt piciorul în canion, parcă nu voiam să vedem şi Salvamont-ul căutând o mamă cu doi copii noaptea prin pădure…

Am coborât din munte odată cu înserarea. Cazare ştiam în Buşteni, dar obosită cum eram am zis că nu urc nici moartă serpentinele înapoi. Copiii au jelit tot traseul din cauza tirolienelor instalate prin pădure – şi nefuncţionale deocamdată, şi au venit cu ideea să mergem la Aventura Parc. Nu avea sens să urc în Buşteni, să cobor iar. A doua zi voiam să-i duc la Peleş… Ne bate un gând să rămânem în Dâmbul Morii. Aici pensiunile erau, dar un pic cam piperate pentru gustul meu, şi a rămas să decidem după ce mâncăm. Căutăm un biet magazin, ceva, pentru o pâine, până ne lămureşte un localnic că nu găsim decât în Braşov, la doi paşi, adică 5 km mai încolo. M-am suit în maşină, ne-am oprit la Carrefour, am mâncat pe săturate, şi-am improvizat repede o cazare. Dimineaţa la 9 ne-am înfiinţat în poartă la Aventura Parc, şi am aşteptat nerăbdători nu să deschidă, ci să afle copiii pe ce trasee vor avea voie. Faţă de vizita trecută am constatat creşterea numărului de trasee, scoaterea mănuşilor închiriate şi posibilitatea achiziţionării unora personale. Iris, tolerată pe galben data trecută, a avut voie pe verde, iar Andrei a primit cu un zâmbet până la urechi brăţara albastră. Copiii acum sunt „marcaţi” la intrare, nu cumva să „uite” pe ce trasee pot intra.

După 3 ore de stat prin copaci, am pornit cătinel spre Sinaia. Am urcat serpentinele, şi m-am calmat, dacă am condus pe Dealu Negru şi până la Cluj, n-o să mă sperii de astea… Am ajuns chiar în timp util la Peleş, şi i-am lăsat pe copii să intre singuri. Eu una sunt sătulă de castel, am profitat să văd expozia de tablouri dedicată Pictorilor copişti, şi apoi m-am relaxat pe terasă până au ieşit. Seara am pornit încet spre Bucureşti. Era joi şi se circula.

Cristina H.

În ordinea importanței de azi: mamă, profesor, bloger. Trei roluri pe care mă străduiesc în fiecare zi să le îndeplinesc mai bine decât ieri.
Cristina H.
Posted in Nostalgii de vacanta and tagged , , , , , .

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Am fost informat că datele de identificare furnizate în adăugarea acestui comentariu sunt stocate în baza de date a blogului pentru a primi informațiile/comentariile nou apărute. În cazul în care nu mai doresc acest lucru, mă pot dezabona folosind linkurile din mailurile primite. De asemenea, pot cere ștergerea de pe site a informațiilor ce pot duce la identificarea mea, printr-un mesaj scris.


Pentru păstrarea aninomatului, folosiți un pseudonim și o adresă de mail inventată, precum a@a.a.



CabinaFotoSunt.eu - Distractie la evenimente