Zimbrăria Neagra – Bucșani, jud. Dâmbovița

Am pornit voinicește de 1 mai să sărbătorim prin muncă de documentare plăcută. Aveam demult pe listă zimbrăria Neagra de la Bucșani, așa că acum, în momentul în care drumurile spre mare și spre munte erau full, am decis să mergem la zimbrărie. Nu le-am povestit foarte mult copiilor, de zimbri știau doar din povești și de la zoo. Dar voiam să-i vedem live.

La zimbrărie se ajunge relativ ușor. Drumul îl nimerești cu gps-ul, și dacă n-ai gps, ceva aplicații pe telefon te scot din belea. E bine să ai totuși o idee, căci cei 4km prin pădure nu prea au semnal. E indicat să ai și o mașină zdravănă, căci drumul comunal de la Bucșani e cred păstrat din al doilea război mondial, și exclus să poți „ocoli” ceva. Dar la zimbrărie ajungi după ce dai în gropi.

Drumul din pădure e relativ pietruit. Nu are șleauri, și dacă mergi înceeet, nu ți se rupe (și) sufletul, pe lângă mașină. Dar fie, un lucru devine cu atât mai prețios cu cât a-l obține presupune sacrificii mai mari. Am ajuns la zimbrărie…

Nu ne așteptam, dar chiar era lume. Și cum în capătul aleii chiar se stătea pe gard, abia așteptam și noi să vedem zimbri. Am plătit taxa – 3 lei/copil, 6 lei/adult – și am pornit să-i vedem. Dar…

Ce nu am „socotit” noi de-acasă e că cei 33 de zimbri trăiesc la Neagra ca în propriul paradis pe cele 162ha de pădure. Și nu vezi decât o mică-mică parte din ele… Noi ne-am închipuit că e ca la zoo, oricând te duci, îi vezi. Greșit. Zimbri se văd de la foișorul amenajat numai de la ora 10.30, dimineața, cam o oră, când li se dă oficial de mâncare. În timpul iernii, se întâmplă cu siguranță să apară, căci n-au ce mânca. Acum, că a dat iarba, zimbri se descurcă bine-merci și singuri.

La ce oră am ajuns noi… ? Tocmai când grupul vesel din capătul aleii ne spunea că „au mâncat și au plecat”! Eu ca eu cu dezamăgirea, dar copiii mai că nu mă acuzau că iar i-am plimbat după cai verzi pe pereți… ne-am mulțumit cu poveștile domnului de-acolo, care ne-a confirmat că n-o să-i mai vedem decât a doua zi, la ora stabilită. Iarna mai veneau până la gard, ne arăta o zonă unde preferă să apară doi masculi, și ne arăta ca „probă” pământul frământat. La începutul verii, în perioada de împerechere, îi putem vedea și plini de sânge, căci se luptă până la epuizare, rămân cu coarnele încleștate și așteaptă să-și tragă sufletul ca să o ia de la capăt.

Mai povestea și de un zimbru care și-a rupt piciorul, și care a murit în chinuri groaznice, pentru că nu l-au putut ajuta. Medicii au confirmat că e irecuperabil, dar, fiind animal protejat, nimeni nu a riscat să fie arătat cu degetul că a semnat eutanasierea unui zimbru. Poveste care mie mi s-a părut desprinsă din evul mediu… cuibul de barză l-au mutat prin ordin de ministru, dar animalul ăsta s-a chinuit singur în pădure pentru că suntem lași, și incapabili să ne asumăm răspunderea 🙁 .

Cum deja dezamăgirea noastră era maximă, ne-am amintit că bourul de prin vremea lui Ștefan era poate cel mult rudă cu zimbrul, dar clar nu același animal. Că zimbri de pe la noi au dispărut demult, și cei din rezervații sunt aduși de prin Polonia. La Bucșani sunt doi și din Bulgaria, de pe vremea când mai aveau și bulgarii, că acum se pare că nu mai au nici ei. Mai multe detalii puteți citi și pe site-ul oficial al zimbrăriei Neagra, unde găsiți și programul de vizitare – deocamdată de luni până vineri, între 9:00 și 17:00, sâmbăta și duminica până la 14:00. Nu am înțeles exact de ce spunea la intrare că în weekend „e cineva să deschidă”, căci altfel nu au program…

La final, am tot bocit că n-am văzut nici măcar o umbră de zimbru… și am primit un pont că pe la 14:00 apar pe câmpul vizibil de pe drum, împrejmuit cu sârmă… că mai ies acolo câțiva la păscut.

Era ora 13.00 când am tras pe dreapta, și, chiar dacă nu i-am văzut deloc de-aproape, măcar n-am plecat acasă fără să vedem nimic. Poate cu un obiectiv mai bun aș fi reușit și ceva imagini mai detaliate… Primul pe care l-am văzut a fost un mascul, care dupa 2-3 poze parcă ne-a simțit de la vreo 500m, și a intrat agale în pădure.

Ne-am mutat mai încolo pe drum și am zărit o familie, care făcea probabil picnic de 1 mai… iar doi puiuți alergau de colo-colo printre ei.

Din păcate pentru noi, cam atât am putut vedea la zimbrăria Neagra. Ne vom încerca norocul cu celelalte, când ne vor fi în drum, la Buzău și la Piatra Neamț, poate acolo zimbri sunt mai înțelegători, și pricep și ei că mâncarea nu e gratis, vizitatorii dau un ban ca măcar un vârf de coadă să vadă, să plece fericiți acasă.

În încheiere, noi am avut ghinion. Cei care erau acolo mai de dimineață erau perfect satisfăcuți de cele văzute. Morala… cine se scoală de dimineață… zimbri vede!

Canionul 7 scari

Am preferat să încep acest articol cu regulamentul de vizitare al canionului, şi sper că aţi citit cu atenţie. Uneori regulile sunt făcute pentru a fi respectate. Recunosc că le-am citit cu atenţie acasă, acolo am căscat doar urechile la ce ne-a spus cabanierul… şi nu m-am oprit lângă panou decât să fac fotografia. Dar ce am învăţaţ de-a lungul timpului: muntele este foarte bun prieten cu bocancii. Uneori cu adidaşii de calitate, cu aderenţe pe talpă. Nu va merge cu teneşi, expadrile, pantofiori şi săndăluţe…

Dar să încep povestea. Habar n-aveam de 7 scări la începutul verii. Teoretic auzisem numele, dar fără „canion” în faţă. ştiam că e undeva pe lângă Predeal, că e traseu scurt, gen cascada Urlătoarea de la Buşteni şi că merge trecut pe listă. Asta până am văzut câteva poze… şi m-am hotărât să plec. Copiilor le e dor de trasee, dar cum o investiţie în 3 perechi zdravene de bocanci încă nu a fost făcută, am amânat traseele periculoase. 7 scări mi s-a părut ok pentru echipamentul nostru.

Ne-am printat hartă, ne-am luat busola – ca să fim „cât mai în regulă”, am programat gps-ul… şi, surpriză. Dincolo de Predeal însemna dincolo de serpentine… De condus până pe valea Prahovei am mai condus eu, dar singură până la Braşov – nu. Am zis că n-o sa mor, mi-am luat inima în dinţi şi am coborât. La urma urmei, viteză minimă e doar pe autostradă, nu şi pe DN. În Dâmbul Morii, unde trebuia să fac dreapta pe un pod, era cât pe-aci să ratez intrarea… noroc că indicatorul, deşi mic, mi-a sărit în ochi. Am mers şi am parcat chiar lângă barieră, şi am început să urcăm. 45 de minute sunau încurajator, deşi am lungit drumul cu copiii, că doar nu ne alerga nimeni. Mai amuzant era indicatorul de sus, 50-60min. Concluzia: se coboară mai greu decât se urcă 🙂 . Drumul până la canion e curat, deşi tot mai vezi o cutie de bere sau un pet abandonat. Mesajele de genul „dacă ai adus un PET plin până aici, îl poţi duce gol înapoi” nu ating pe toată lumea, dovadă că muntele şi frumuseţile ce ne înconjoară nu solicită doar echipament şi atenţie, ci şi bun-simţ, 7 ani de-acasă, civilizaţie…

În canion am intrat după ce am achitat cei 10 lei şi am pus bine în ruxac camera mea. Am scos apoi camera copiilor, am zis că de asta nu mi se rupe sufletul dacă o scap, lovesc… doar buzunarul suferă niţel. Nu ne-am udat aşa rău cum auzisem, dar Iris s-a văitat de frig. Cred că erau totuşi vreo 10 grade. Scările metalice sunt abrupte, reci, umede, treptele au pe alocuri şi noroi care alunecă, aşa că e nevoie de foarte mare atenţie. În niciun caz nu e loc de joacă, şi mă bucur că am copii mari şi înţelegători, altfel nu ştiu cum urcam, căci din cauza zgomotului nu poţi nici măcar să-i strigi să se ţină bine. Constat că urcatul în pod, la bunica, căţăratul în copac după fructe, sunt activităţi ce trebuie exersate mai des, pentru deprinderea unor abilităţi de a urca şi coborî scări în siguranţă.

Am avut noroc să mergem în timpul săptămânii, să fim aproape singuri prin canion, să nu ne împingă nimeni de la spate şi să savurăm peisajul. Este grozavă senzaţia şi la ieşire, în pădure. Ne-ar fi tentat un alt traseu de coborâre, dar după ce am vorbit cu cabanierul şi ne-am uitat la ceas, am renunţat, ne-am întors pe acelaşi drum. Totuşi, abia ce văzusem SMURD-ul urcând după un turist „atent”, care şi-a rupt piciorul în canion, parcă nu voiam să vedem şi Salvamont-ul căutând o mamă cu doi copii noaptea prin pădure…

Am coborât din munte odată cu înserarea. Cazare ştiam în Buşteni, dar obosită cum eram am zis că nu urc nici moartă serpentinele înapoi. Copiii au jelit tot traseul din cauza tirolienelor instalate prin pădure – şi nefuncţionale deocamdată, şi au venit cu ideea să mergem la Aventura Parc. Nu avea sens să urc în Buşteni, să cobor iar. A doua zi voiam să-i duc la Peleş… Ne bate un gând să rămânem în Dâmbul Morii. Aici pensiunile erau, dar un pic cam piperate pentru gustul meu, şi a rămas să decidem după ce mâncăm. Căutăm un biet magazin, ceva, pentru o pâine, până ne lămureşte un localnic că nu găsim decât în Braşov, la doi paşi, adică 5 km mai încolo. M-am suit în maşină, ne-am oprit la Carrefour, am mâncat pe săturate, şi-am improvizat repede o cazare. Dimineaţa la 9 ne-am înfiinţat în poartă la Aventura Parc, şi am aşteptat nerăbdători nu să deschidă, ci să afle copiii pe ce trasee vor avea voie. Faţă de vizita trecută am constatat creşterea numărului de trasee, scoaterea mănuşilor închiriate şi posibilitatea achiziţionării unora personale. Iris, tolerată pe galben data trecută, a avut voie pe verde, iar Andrei a primit cu un zâmbet până la urechi brăţara albastră. Copiii acum sunt „marcaţi” la intrare, nu cumva să „uite” pe ce trasee pot intra.

După 3 ore de stat prin copaci, am pornit cătinel spre Sinaia. Am urcat serpentinele, şi m-am calmat, dacă am condus pe Dealu Negru şi până la Cluj, n-o să mă sperii de astea… Am ajuns chiar în timp util la Peleş, şi i-am lăsat pe copii să intre singuri. Eu una sunt sătulă de castel, am profitat să văd expozia de tablouri dedicată Pictorilor copişti, şi apoi m-am relaxat pe terasă până au ieşit. Seara am pornit încet spre Bucureşti. Era joi şi se circula.

Nostalgie de toamna – cu gandul la marea cea mare

Deja a treia zi de toamnă calendaristică, şi parcă tot nu-mi vine să cred că s-a dus vara, că deja încep să mă gândesc cu tristeţe la zilele ce-au trecut. Anul acesta, altfel decât în anii ce-au trecut, mi-am luat vacanţă. Îmi era dor de blog, de scris, de cititori, dar aveam nevoie de o pauză, de baterii noi, nu reîncărcate. Am reuşit, în parte, ce mi-am propus, prin vacanţa la mare.

Merg de mai bine de 15 ani cu cortul. Nu-mi amintesc mai mult de 5 nopti dormite în pat, şi acestea la munte, cel mult o zi, pe trasee stabilite. Izoprenul îmi este cel mai bun prieten, împreună cu păturica de polar de la Ikea şi sacul de dormit. Copiii au mers, de când s-au născut, tot cu cortul. La ei marea înseamnă cort pe plajă, la câţiva metri de apă, cu somn unduit de valuri şi mic dejun alături de soare. Anul trecut am mers ultima dată la locul nostru de suflet din sudul litoralului românesc. Anul acesta n-a mai fost posibil, căci acel loc a fost vândut, închiriat, denaturat, iar noi am migrat, în căutarea paradisului pierdut. Am mers în nord. Am găsit o plajă aproape pustie, departe de drumul naţional, unde poţi ajunge doar cu maşina şi multă voinţă. Unde nu ai nimic pe rază de 1km, tot ce ai nevoie trebuie să-ţi aduci de-acasă. Unde nu e lumină noaptea, şi poţi admira cerul şi Calea Lactee în toată splendoarea lui. Unde nisipul e atât de fin că-ţi mângâie picioarele. Unde ziua auzi păsările, atât cele de mare, cât şi cele din iarbă.

Vegetatie

Organizatoric, a fost mai greu. Recunosc că eram comodă, mergeam în concediu şi mâncam la terasă. Anul acesta a fost prima dată când am gătit. Am studiat intens rafturile cu conserve din supermarket, am făcut combinaţii de două luate câte trei, filtrate de gusturi şi mofturi, am testat conservele de carne de la diferite firme (şi au câştigat cele de la Lidl, chiar dacă mai mici), mazăre, fasole, legume proaspete… Nu am mers pe conserve cu mâncare gătită, am preferat să-mi fac propriile amestecuri. Două săptămâni au solicitat vreo 4 pastile de propan pentru aragazul mic. Am gătit la prânz şi uneori seara. Am fost fericită că s-a inventat laptele UHT. Am primit laude din partea copiilor, prima pentru că am gătit zilnic – n-am mai făcut-o de când erau bebeluşi, dar şi pentru că la mare mâncarea era delicioasă! Am învăţat să gătesc atât cât e nevoie pentru o masă, neavând frigider. Am pus o dorinţă pe listă: rulotă, deşi îmi dau seama că este irealizabilă. Nu mi-aş dori-o neaparat pentru confort, nu ţin să dorm în pat, dar mi-a lipsit frigiderul. Cam ³/₄h, la prânz, era intervalul dedicat activităţilor gospodăreşti. Dimineaţa meniul era mai simplu, cereale cu lapte, sau biscuiţi cu gem şi ceai, ori pate şi ceai, după preferinţe. Seara – griş cu lapte, ori alte combinaţii rapide.

Cortul e acelaşi vechi prieten al meu, stil „garsonieră”. Anul acesta l-am cusut de două ori. Sper să ţină şi anul următor. În schimb, conştientă că rezistenţa lui la ploaie torenţială a devenit 0, l-am protejat din prima zi cu prelată de plastic. Am dormit cu ceva emoţii, să nu ne zboare vântul, dar am ancorat cu sticle îngropate, cu ancore de nisip, cu ancore din fier forjat de vreo 50cm, chiar cu ancorele spiralate de umbrelă. Cele două ploi care ne-au onorat nu ne-au făcut probleme, ne-am simţit fix ca cei trei purceluşi în căsuţa de cărămidă. Partea bună a prelatei este că a făcut cortul locuibil şi pe timp de zi, când în mod normal te-ai sufoca în el. Oricum aveam afară pavilion, pentru după-amiezile caniculare.

„Cei trei purcelusi”

Plaja a fost „altfel”. În primul rând, nisipul era incredibil de fin. Puteai face lejer clepsidre cu el. Apa – uşor sărată, probabil din cauza Dunării. Adâncimea – mică pe distanţă destul de mare, enervant de mică pentru gustul meu. Vântul – bate continuu, de la adiere la rafale, din toate direcţiile. Dinspre nord e prietenos, dinspre sud e furios, dar face atmosfera de vară suportabilă. Scoicile: de toate tipurile, mărimile, culorile, şi atât de multe, căci nu ştii pe care să le alegi! Nu trebuie să le cauţi, te roagă ele să le iei acasă. Singurele puncte deranjante au fost scaieţii şi ciulinii cap-de-drac. Vai de picioare dacă nu umblai în papuci pe plajă!

Plaja face parte din rezervaţia Deltei Dunării. Taxa pentru rezervaţie a fost 15 lei/săptămână de adult, şi 10lei/zi pentru maşină. Detalii despre plată găsiţi pe site-ul lor. şi, dacă vi se pare că plătiţi degeaba taxa, gândiţi-vă doar că tomberoanele unde aruncaţi gunoiul sunt ridicate. Măcar pentru acestea!

Am găsit aici liniştea pe care o căutam. Copiii au regretat festivalul Folk You, îngheţata în câteva reprize pe zi şi ciorba de pui a-la-grec. Eu nu m-am mai uitat în urmă. Ce-a fost, ce-am pierdut, ce s-a distrus… începem o serie nouă de vacanţe. Sper ca locul acesta să supravieţuiască, să nu apară magazine, mijloace de transport. Oricum am găsit mai mulţi „turişti” decât mă aşteptam, (în weekend locul era de nerecunoscut), dar un colţ va rămâne mereu pentru noi.

Decoratiuni pentru cort

Nu sunt şi nu voi fi adeptul vacanţelor în staţiune: ideea de cearceaf, câmp de sezlonguri, muzică, plecare la plajă cu 10 paporniţe cu accesorii… toate acestea îmi distrug vacanţa. Prefer să mă trezesc dimineaţa, să deschid cortul, să mă aşez pe nisip şi să las soarele să mă trezească.

În drum spre casă am oprit în Mamaia. N-am mai fost de… nici nu pot să număr, cred că ultima dată am făcut plajă acolo acum 18 ani. I-am dus pe copii şi n-au rezistat nici să se uite. Mami, la anul mergem tot acolo, da? Nu mergem în staţiune…

Histria. Muzeu. Cetate. Culoarul de acces spre turnul mare al zidului de incinta

Vizita la cetatea si muzeul de istorie de la Histria

Mersul la mare a fost până acum cel puţin distractiv, de dragul copiilor. Erau mici, muzeele le treceam cu greu pe lista, nu aveau suficiente ancore în timp ca să înţeleagă, şi nici răbdare pentru a vizita. Aşa că am ales ţinte uşoare şi accesibile, cum a fost Adamclisi. În ceea ce priveşte cetăţile, se pare că nu au o înclinaţie deosebită, şi pentru ei „zidurile” sunt toate la fel.

Anul acesta, dacă tot am renunţat la sudul litoralului ca să vedem şi cum e nordul, şi trecând destul de aproape de Histria, am considerat că e momentul să mai adăugăm pe listă una din comorile noastre. Aşa că am setat gps-ul şi am pornit la drum. Neaşteptat, monumentul era semnalizat destul de bine, la toate intersecţiile, iar cu o hartă şi ceva atenţie se poate ajunge uşor. Nu vă aşteptaţi însă la asfalt, căci intraţi pe drumuri judeţene şi comunale, aşa că multă atenţie. Pregătiţi-vă cu apă şi pălării de soare, Dobrogea nu este deloc blândă vara, iar vântul adie şi nu prea.

Am parcat. Parcare generoasă, deşi părea că lumea era mai mult venită la cherhanaua de acolo decât să viziteze muzeul şi cetatea. Cum la buget se aprinsese deja beculeţul roşu, n-am intrat să văd scorurile, aşa că nu vă pot spune la ce preţ vă puteţi răcori. Muzeul e acelaşi tip de clădire ca la Adamclisi, construită special cu această destinaţie. În imaginaţia mea deja simţeam că mă răcoresc în timp ce plăteam biletele – 14 lei adulţi, 7 lei copii. Program de vizitare – vara: 8:00 – 20:00, iarna: 9:00 – 17:00 (închis luni şi marţi). Am întrebat dacă nu au o hartă a cetăţii, ceva ce să ne ajute, căci aveam un feeling cum că e musai nevoie de o astfel de unealtă. Pentru 7 lei am primit un ghid al muzeului şi cetăţii, stufos şi complet nepractic, dar tot a fost mai bine decât deloc.

Şocul l-am avut în muzeu. După ce că leşinam deja de cald afară, când am intrat aici era saună. Clădirea, mai mult sticlă decât zidărie, nu avea niciun pic de izolaţie sau ventilaţie. Litrul de apă luat „să fie” s-a dovedit repede necesar pentru supravieţuite. Apa curgea la propriu de pe noi, ghidul cumpărat a devenit evantai, copiii nerăbdători, iar eu făceam eforturi disperate să rezist. Dacă cumva vă trece prin minte, aşa cum mi-a trecut şi mie, că într-un muzeu temperatura trebuie să fie constantă, căci aşa scrie la legile conservării, ei bine… aici nu e. Piesele din muzeu sunt inscripţii, ceramică, rar metal, os sau sticlă, aşa că probabil s-a decis că aşa cum au rezistat 2000 de ani, nu au nevoie de tratament preferenţial. Dacă Histria ar fi avut probabil locuire continuă, şi nu şi-ar fi încetat existenţa înainte de mileniul I d.Ch., poate s-ar fi descoperit şi alte piese… mai pretenţioase.

Din epoca grecească a aşezării nu aş putea spune că m-au impresionat exponatele. Mă aşteptam la mai multă ceramică pictată, dar ne-am mulţumit cu câteva cioburi(cum le spun copiii), e drept, foarte frumoase. Foarte multe inscripţii, şi, aşa cum constat cu foarte mare regret, habar nu avem să le prezentăm. Trei rânduri, un nume, probabil pentru arheologi, şi eventual o datare. E greu, mai ales acolo unde e o inscripţie, să o transcrii/traduci, să priceapă şi vizitatorul neiniţiat despre ce este vorba. Doar a dat 14 lei pe bilet, ar trebui să se simtă măcar binevenit. Aşadar, vă recomand să aveţi la voi un telefon cu net, să puteţi căuta în dex cuvintele. Pentru restul, fotografii şi documentare acasă!

Am ieşit din muzeu şi ne-am tras sufletul la umbra câtorva corcoduşi. Deşi ardea aerul afară, tot era mai bine ca înăuntru. Am răsfoit ghidul, căci timp de citit în detaliu n-aveam, am căutat o hartă, pusă cu susul în jos (în cele in urmă am dibuit şi unde era busola indicatoare!) şi cu ajutorul celor câtorva fotografii am pornit la pas prin cetate. Mai cu un ochi pe pagină, mai cu altul pe unde calc, am reuşit să ne „plimbăm” imaginar prin piaţa mare, să ne gândim de ce au venit milesienii aici, ce vindeau, ce cumpărau, şi în final – de ce a decăzut cetatea: transformarea golfului în lagună şi apoi lac. 1300 de ani de istorie, vitregiţi de valuri de migratori, împăraţi „pe care lumea nu putea să-i mai încapă”, şi care şi-au lăsat semnele asupra aşezării. Ceea ce se vede acum este ultima incintă a oraşului, deja epocă bizantină. Din epoca greacă doar în partea de nord au fost descoperite urme ale zonei sacre. Săpăturile au început la Histria acum 100 de ani, în 1914, iniţiate de Vasile Pârvan, şi continuă şi astăzi, aşa cum am văzut deja zone trasate, dar fără arhelogi ori studenţi practicanţi la lucru.

Atât cât ne-au ţinut picioarele şi ne-a ajutat ghidul am străbătut cetatea la pas. Am ajuns până la promontoriul stâncos, am admirat lacul, şi ne-am întors, gândindu-ne cât de utile ar fi fost aici panouri explicative pentru fiecare arie delimitată. În afară de cel de la intrare nu am văzut altele. Am încercat să glumesc, că poate măcar nişte cifre pentru un (audio-)ghid, pe care aş fi dat bucuroasă banii, sau măcar nişte biete coduri QR puse pe o bară… ceva ce să dea ameţitului de vizitator o idee despre locul în care se află, şi nu să pribegească precum o oaie rătăcită prin cetate.

Cu ce au rămas copiii voi vedea mai spre toamnă. Eu am continuat acasă cu lectura ghidului, şi am completat cumva imaginile pe care mintea mea le-a înregistrat. Mă gândeam la muzeu, cum se face că nici măcar o monedă nu este expusă, deşi rolul de centru comercial al aşezării este recunoscut pe toată durata existenţei sale. Mai mult, Histria este primul oraş de pe actualul teritoriu al României care a emis monedă proprie, în jurul anului 480/475 î.Ch., monede de argint cu simbolul oraşului – vulturul pe delfin spre stânga.

Nu ştiu dacă piesele care ar fi întregit istoria aşezării se află la muzeul din Constanţa, de care aparţine şi cel de la Histria, sau la muzeul din Bucureşti. La cel din Constanţa am fost demult, nu mai reţin detalii, şi o nouă vizită nu este programată prea curând. Cel din Bucureşti este – expoziţia permanentă – închis, până se vor găsi bani… Aşadar, învăţăm deocamdată clasic, din cărţi şi fotografii. Am venit mai mult decât dezamăgită de la unul dintre cele mai documentate şi analizate sit-uri arhelogice de la noi. Concluzia e aceeaşi: nu ştim să arătăm şi să valorificăm ceea ce avem.

Incinta romano-bizantina.

Sanctuar elenistic de la Nuntasi. Zeita Cybele

Capitel de anta din calcar. 480-450 a.Ch.

Histria. Muzeu. Cetate. Ceramica greaca arhaica. "Hydria" cu figuri negre,

Ceramica greaca arhaica. „Hydria” cu figuri negre, http://en.wikipedia.org/wiki/Hydria

Cupa „Mici maestri”

Vas de faianta egiptean din perioada elenistica

Decret fragmentar cu reprezentarea stemei Histriei

Statuete de teracota dintr-un atelier local. Sec. II d.Ch.

Baile romane. Terme II.

Culoarul de acces spre turnul mare al zidului de incinta

Arcade la edificiul termal.

Cartierul de est.

Promontoriul stancos

Cartierul de est. Curte cu coloane. Domus.

Turnul mic al zidului de incinta

V-aş da un link către un site oficial al muzeului, dacă l-aş fi găsit. Pe site-ul Muzeului de Istorie şi Arheologie Constanţa există în meniu un link pentru „Muzee din teritoriu”, unde ar trebui să fie cel puţin Histria, Callatis şi Adamclisi, însă acel link nu este funcţional. Poate… cine ştie, într-un viitor în care vom pune mai multă pasiune şi atenţie la detalii. Câteva informaţii generale le-am găsit pe site-ul Consiliului Judeţean Constanţa.

Pestera Valea Cetatii – Rasnov

Din seria „ce mai vedem din frumuseţile patriei” face parte şi peştera Valea Cetăţii, situată foarte aproape de cetatea Râşnov, la doi paşi cu maşina. Cum pe-aici prin zonă mai greu dai de-o peşteră uşor accesibilă, pentru o iniţiere a copilului este minunată. N-am fost cu ai mei, dar cu siguranţă ar fi fost dezamăgiţi după ce au văzut Ialomicioara. Eu am fost, după ce-am văzut alte minunăţii din Apuseni.
Dar… dacă ieşiţi la plimbare, şi nu sunteţi amatori să luaţi acasă nămolul fin de peşteră, aici este locul ideal să veniţi.

Drumul a fost de-a dreptul amuzant. Jos, la şosea, se anunţau 12 grade în peşteră. La intrare – 11. Ghidul ne spune 9. Perfect! Mai ales că veneam de la o tentativă eşuată de plajă, eram complet nepregătită pentru peşteră. Am fost inspirată să iau prosopul cel mare să-l pun pe mine…
Tot jos la şosea puteţi fuma şi ultima ţigară. Pe traseu nu se fumează. Se urcă pe drum forestier, cu pantă destul de înclinată, sau, de la jumătatea traseului – unde sunt toalete eco – puteţi opta pentru o potecă amenajată cu parapet de lemn prin padure, un pic deasupra drumului. Eu am coborât pe ea, de urcat n-am avut chef.

Peştera se vizitează pe grupuri (maxim 20′ o serie). Este complet amenajat traseul vizitabil, şi, deşi ghidul atenţionează turiştii să nu atingă pereţii… oamenii se simt ca strămoşii lor, cave-man, şi nu se pot abţine. Sala mare are un circuit chiar simpatic, relieful de peşteră există, apuci să vezi 2-3 stalactite, cu ceva perechi, chiar o coloană, dar cele mai multe sunt sparte. Peştera a fost amenajată pentru public în 2010, până atunci se vizita de cine avea curaj, şi după desenele rupestre de-acolo, nu cred că aveau ceva educaţie. Partea şi mai interesantă este cea nevizitabilă de către turiştii obişnuiţi, un traseu pentru cei cu echipament speologic, cam de o oră şi jumătate, şi se iese undeva într-o poieniţă. Se poate cu programare, închiriere de echipament, şi declaraţie pe propria răspundere că nu eşti claustrofob, epileptic sau altele din serie.
Elementul nou – am experimentat întunericul de peşteră. Ghidul a stins toate luminile, s-a făcut linişte, şi am văzut negrul absolut. E drept, nişte australopiteci din spate au înţeles să se joace cu telefonul, şi au stricat farmecul cu câteva flashuri… Dar cât a fost linişte şi întuneric complet, se auzeau picăturile, şi era foarte stranie senzaţia.

Poze nu am făcut. Nu de alta, dar blitzul era acasă, că am uitat să-l iau, şi decât poze proaste, mai bine deloc. Pozele din articol sunt de pe site-ul oficial, http://www.pestera-valeacetatii.ro/.
Pentru vizitare, taxele sunt 15 lei adulţi, 10 lei copii, dar la 4 ani n-am plătit, iar grupuri- peste 20 persoane dacă reţin bine, 12 lei adulţi şi 7 lei copii.

Program de vizitare: Vara (7Apr- 22 Oct): 10:00 – 20:00, Iarna (22 Oct -7Apr): 10:00 – 18:00 Vizitarea se face din 30 in 30 de minute incepand cu ora fixa si numai insotiti de ghid.

Ca fapt divers, în peşteră se organizează şi concerte, un quintet de la filarmonica din Braşov, şi acustica sălii este atât de bună încât nu se folosesc niciun fel de amplificatoare. Dacă sunteţi amatori, consultaţi programul pe site şi faceţi rezervări pe mail.

Noaptea Muzeelor 2014: epilog

Am aşteptat evenimentul cu nerăbdare, mai ales copiii, căci amintirile de anul trecut erau încă proaspete. Am decis să începem cu muzeul satului, care desfăşura evenimentul doar pe timpul zilei. Eram curioşi să vedem atelierele de olărit şi icoane pe sticlă, dar socoteala noastră de-acasă nu s-a potrivit cu cea din… muzeu. N-am stat mult, căci muzeul l-am văzut pe îndelete cu altă ocazie.

De aici am plecat prin Herăstrău către fundaţia Löwendal , căci anunţaseră expoziţie cu maşini de epocă în curte. N-au fost aşa multe cum ne aşteptam, n-au fost punctuale, dar cum le-am văzut venind pe propriile roţi, a mai compensat un pic. În schimb m-a impresionat vila ce adăpostea expoziţia, nu numai expoziţia în sine. O clădire superbă, restaurată, cu un mobilier deosebit!
Am pornit pe jos spre muzeul George Enescu, căci între strada Polonă şi Calea Victoriei nu e prea mare distanţa. Încă era închis, şi, deşi aproape ora 19:00, se formase o coadă bunicică la poartă. Urăsc cozile, nu-mi place să stau, şi nici să vizitez cu plutonul (aş vrea un tur liniştit la Peleş, măcar odată în viaţă!) Dar am aşteptat, şi a meritat, căci muzeul s-a pregătit foarte frumos la deschidere, dar şi mai apoi, cu un spectacol improvizat de teatru, mimă, muzică, savurat de vizitatori la intrare, dar şi în curtea din spate a muzeului. Eu şi Iris am rămas la atelierul de origami (am povestit deja), iar Andrei şi-a refăcut musculatura pe o bancă, până când am intrat şi noi totuşi în muzeu. Nu a fost extraordinar de aglomerat, dar mi-am făcut o idee cam despre ce trebuie să vorbesc cu copiii înainte de o vizită în toată regula. Palatul Cantacuzino însă i-a impresionat şi pe ei.

Următorul nostru obiectiv erau Arhivele Naţionale, însă la pas pe Calea Victoriei n-am avut cum să nu intrăm în Palatul Ştirbei. Nu-mi notasem nimic, nu mi-am dat seama că trecem pe lângă… Dar mi-am amintit despre ce era vorba: design. Palatul este în renovare, bănuiesc că va arăta minunat, iar copiii n-au înţeles de ce eram în extaz aproape la fiecare exponat, şi ce poate avea atât de special un coş împletit din sârmă… ei bine, a fost excursia mea rapidă în timp!

Am ajuns la Arhive, unde copiii s-au aşezat comod să se odihnească, abia apoi au aruncat un ochi pe ici-colo. Am profitat de moment şi am citit în linişte fragmente din jurnale de front, jurnalul Mariei, momentul părăsirii Bucureştiului… Aici timpul s-a scurs repede, nici nu mi-am dat seama… Am fi vrut să mergem şi la Muzeul de Istorie, însă era aproape 10, şi le promisesem copiilor o vizită la cimitir. La Bellu. Surprinzător, la cimitir era mult mai aglomerat decât ne-am închipuit. Piesa începuse mai devreme, sau nu ne uitam noi cum trebuie la ceas, copiii nu vedeau nimic din mulţime, aşa că am renunţat în schimbul vizitei. Hărţile se terminaseră demult, dar mormintele cele mai importante erau luminate cu proiectoare special instalate, aşa că a fost relativ simplu să mergem spre lumină prin cimitir. Am ratat, ce-i drept, câteva, dar per ansamblu le-a plăcut. Întâmplător am nimerit chiar la cavoul lui Gh.Gr. Cantacuzino, l-am felicitat pentru palatul deosebit pe care ni l-a lăsat moştenire. A doua zi încă erau sub impresia bântuirii, cu ceva regrete că nu ne-am ţinut de glume macabre, ca doi tineri care l-au blocat pe un al treilea în toaletă şi-au început să-l zgâlţâie… urletele de-acolo… ca în cimitir. De fapt, greşesc. Atmosfera a fost relaxată, iar finalul – plecarea pe muzică, mai mult decât de aşteptam. (30′ aici.)

De la Bellu copiii au vrut acasă. Erau terminaţi de oboseală, trecuse şi de miezul nopţii, aşa că i-am parcat repede în pat şi-am plecat la Şcoala centrală. Asociaţia ARCEN s-a ocupat foarte fain de ghidajul în interiorul instituţiei, nici la coadă nu am stat foarte mult, deşi la 1 noaptea era până în stradă. Frumoasă clădirea, frumoasă povestea. Deosebite şi surprizele din interior, expoziţia de reclame tipărite din secolul trecut a dat o perspectivă nouă asupra comunicării. Am păşit în noapte convinsă că am pus punct pentru 2014. Însă bântuind pe străduţe îmi sare în ochi un muzeu mic. Avea afişul evenimentului, era deschis, şi invitaţia gazdelor era prea tentantă: n-am închis, mai e puţin până la două, intraţi şi la noi! Am intrat. Muzeul Vasile Grigore, pictor şi colecţionar. O vilă mică, donaţie a statului către primărie, în schimbul celor două apartamente pe care pictorul le-a donat, împreună cu toată colecţia sa. Iar colecţia… te pune un pic pe gânduri! Nu m-am aşteptat, ce-i drept, la o surpriză atât de plăcută, târziu în noapte! Puteţi vedea muzeul într-un tur virtual, pe site-ul lor, sau puteţi merge pe Maria Rosetti, să vedeţi despre ce este vorba.

A doua zi, duminică, am vizitat şi expoziţia de la muzeul de istorie, încă deschisă gratuit publicului. Am înţeles că a fost distractiv şi atelierul găzduit de muzeu, colaj pe teme vestimentare.

Voi pe unde aţi fost? Cum a fost?

Haina il face pe om. Sase secole de istorie vestimentara

În urmă cu câteva zile la Muzeul Naţional de Istorie a României şi-a deschis porţile o nouă expoziţie tematică, de data aceasta vestimentară. Îmi propusesem să o vizităm în „Noaptea Muzeelor”, dar când am văzut că aceasta este deschisă publicului, împreună cu Lapidarium-ul, am renunţat şi am amânat pe a doua zi, când oricum copiii erau la cursul de „ghizi”, şi aveam timp suficient pentru exponate.

În ciuda celor patru ani de studii dedicate istoriei, au rămas multe, foarte multe arii neacoperite, mai ales cele de viaţă cotidiană de-a lungul timpului. De aceea am şi vrut să am timp, linişte, şi sincer, să fiu singură, pentru a putea citi şi admira. Pornind din evul mediu românesc, cel cunoscut mai mult din frescele bisericilor decât din documente româneşti, începe o istorie a vestimentaţiei în spaţiul nostru. Învăţăm de mici că nu haina îj face pe om. Citim povestea lui Nastratin, invitat la nuntă în sat, unde îşi hrăneşte mânecile. Totuşi, haina l-a definit pe om încă de la început, prin normele impuse de societate, ţinutele obligatorii legate de funcţia deţinută sau statut. Mi-a plăcut enorm glosarul dedicat epocii secolelor XVII-XVIII, când pătrund masiv în societatea românească înaltă şi haine de inspiraţie orientală. Citeam denumirile diverselor piese de vestimentaţie, şi mă gândeam cum se numesc totuşi piesele costumului tradiţional românesc… Nici pe acelea nu le ştim prea bine…

E greu de spus ce mi-a plăcut: poate ţinutele păstrate din garderoba familiei regale. Sau costumele aparţinând reprezentanţilor diplomatici, ori uniformele militare… Nu ştiu sincer la ce piesă m-aş opri. Conştientă că fotografiile mele, oricât de mult s-a străduit camera, nu vor surprinde frumuseţea veşmintelor, şi nici nu vor putea înmagazina informaţia oferită de vitrine, am cumpărat albumul bilingv (ro-en) dedicat evenimentului, disponibil la casa de bilete (30 lei). Fotografiile sunt superbe – normal, fotografii de studio. În plus, articole pe aceeaşi temă sunt însoţite de multe alte ilustraţii.

Concluzii. Privind în ansamblu costumele expuse, am remarcat talia relativ mică a corpului uman în epocă. M-am gândit la tabloul în mărime naturală al lui Ştefan cel Mare, de la Putna. „Mic de stat”, cum spune cronicarul, dar totuşi nu cu mult mai mic decât ceilalţi. Personalităţile sfârşitului de secol XIX sunt la rândul lor figuri frumos proporţionate, subţirele, cu talie de invidiat. Cred că în afară de costumul lui Kogălniceanu, mai rotofei decât celelalte, nu am remarcat persoane mai solide. Femeile – inutil să mai spun, subţiri şi delicate.

Puteţi vizita expoziţia până în august (24), de miercuri până duminică, între orele 10:00-18:00 (17.15 – intrarea ultimului vizitator). Expoziţia este organizată în parteneriat cu Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, Bucureşti, Complexul Muzeal Naţional „Moldova”, Iaşi, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, Ploieşti, Muzeul Bucovinei, Suceava şi Complexul Naţional Muzeal „Curtea Domnească”, Târgovişte. (Detalii)

În încheiere, am ales să ilustrez acest articol cu o fotografie din secolul trecut (1930-1932). Tânăra este bunica mea, domnişoară, îmbrăcată pe atunci în haine la modă. Părinţii – oameni de la ţară, în haine de duminică. Străbunicul lucra la poştă, în Bucureşti. Poate la un moment dat voi dedica timp istoriei familiei… a lucrat oare străbunicul chiar în Palatul Poştei, actualul Muzeu de Istorie de pe Calea Victoriei?!

Post scriptum: Intrare adulţi: 25 Lei.
Pensionari: 15 Lei. Elevi, studenţi: 7 Lei. Fotografiatul în expoziţie este permis, dar NU FOLOSITI BLITUL. Căldura degajată de acesta deteriorează exponatele, conservate cu atâta trudă şi migală.

Manastirea Dealu, langa Targoviste

Am ajuns la mănăstirea Dealu pur întâmplător. Tocmai decisesem să încheiem excursia la Târgovişte, când, la ieşire din oraş, indicatorul ne-a sărit pur şi simplu în ochi. Mergem. Personal am mai fost când eram mică, nu-mi amintesc prea multe nici când, nici cu cine am fost în excursia de la Târgovişte. Ce ştiam de-atunci e că n-am putut urca în turn. Dar impresiile de la mănăstire erau încă vii… Albă, zveltă şi rece, înălţându-se în mijlocul curţii. Plus finalul de lecţie dintr-a XII-a, … a fost decapitat, iar capul a fost mai târziu adus în ţară şi înhumat la mănăstirea Dealu.

Aşadar, spre disperarea a doi copii obosiţi, am făcut stânga şi am început să urcăm serpentinele către mănăstire. Era deja seară, bătea toaca (să sperie dracii, cum mă făcea bunica să râd…) Linişte. Curat. Copleşitor. Cam asta simt când trec pragul porţii. Acum mi s-a părut mai mică. Contează jumătate de metru înălţime. Am ocolit biserica, am mers în foişor, unde ne aştepta o privelişte panoramică asupra oraşului, veche capitală a Tării Româneşti.

Am găsit aici şi o inscripţie legată de Macarie şi istoricul cărţii tipărite de dincoace de Carpaţi. Istorii demult uitate se trezesc… lucruri pe care le credeam acoperite de vreme: centrul de cultură dezvoltat în jurul mănăstirii, în întunecatul ev mediu românesc.

Am păşit apoi în biserică. Mică, ca orice biserică românească adevărată, cu pictura refăcută şi foarte frumoasă. Pe stânga, domnitorii-ctitori: Mircea, cu Cozia, Neagoe – Curtea de Argeş şi Radu cel Mare, cu mănăstirea Dealu. La dreapta, Constantin Brâncoveanu, Matei Basarab şi Mihai Viteazu. Le şopteam copiilor câteceva despre fiecare domnitor; de exemplu, Brâncoveanu este cel decapitat de turci împreună cu copiii. Când îl recunosc şi îmi spun singuri, adăugăm anii de domnie, apoi palatele construite… şi încercăm să învăţăm despre fiecare, încet. Cufundată în rugăciune şi ascultarea slujbei de seară, o călugăriţă bătrănă ne-a zâmbit. I-au plăcut şi ei povestirile despre faptele vitejeşti ale înaintaşilor noştri.

Am ajuns apoi la cele două sarcofage mici, din marmură, adăpostind fiecare craniile a două dintre marile personalităţi ale istoriei noastre: Radu cel Mare şi Mihai Viteazu. De-asta venisem, pentru a-i aduce un omagiu celui care a creat pentru poporul nostru sămânţa unităţii de neam. Chiar dacă statul „unit” creat de el păstra caracterul vasalic al statelor feudale, ideea de a uni toţi românii într-o singură formaţiune statală a încolţit şi a prins rădăcini adânci. Am privit fresca de deasupra mormântului, reînhumarea, şi alte informaţii s-au trezit… nu a avut linişte Mihai nici după moarte, a ajuns până în Rusia, în timpul primului război mondial. „Aici odihneşte ceea ce crima şi impietatea au lăsat din trupul cel sfânt al lui Mihai Voievod cel Viteaz, iar sufletul său trăieşte în sufletele unui neam întreg până ce Scripturile se vor împlini, când va afla în ceruri odihna drepţilor împreună cu sufletele fericite ale părinţilor săi… (Nicolae Iorga)”

Ne-am retras încet, să nu tulburăm liniştea locului, şi am pornit spre casă. Seara târziu am răsfoit net-ul, în căutarea unui articol cu mai multe informaţii despre aventura lui Mihai după 1601. Vă recomand să-l citiţi, sau măcar să-l răsfoiţi.

Piatra tombala Mihai Viteazul. sursa: http://art-historia.blogspot.ro/2012/02/craniul-lui-mihai-viteazul.html

O rară imagine a fotografului şi pictorului Carol Pop de Szathmary, prima în care apar craniile voievozilor din biserica mănăstirii Dealu. sursa: http://art-historia.blogspot.ro/2012/02/craniul-lui-mihai-viteazul.html

Afis editat de D. Papasoglu, fost ofiter, autor al unei Istorii al Bucurestilor si proprietar al caietului cu schite de monumente al lui Carol Isler. Acest afis educativ a fost desenat avand ca baza desenele lui Isler (craniul, manastirea Dealu, vechea piatra de mormant, scrisa in romaneste). sursa: http://art-historia.blogspot.ro/2012/02/craniul-lui-mihai-viteazul.html

Sarcofagul lui Mihai Viteazul, sculptat de Carol Storck, şi scena reîntoarcerii craniului de la Iaşi, în prezenţa regelui Ferdinad şi a lui Nicolae Iorga, pictată deasupra. sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Manastirea_Dealu

Mai multe informaţii şi fotografii găsiţi şi pe site-ul mănăstirii Dealu.

Oraselul cunoasterii, un altfel de loc de joaca in Bucuresti

Cu aproape o lună în urmă am avut aici pe blog un concurs special pentru bucureşteni, în care am oferit o invitaţie la Orăşelul cunoaşterii, cea mai nouă propunere de petrecere a timpului liber cu copiii într-un mod educativ. Cum vremea „ţine” încă cu activităţile de interior, o vizită în orăşel vă poate umple cu uşurinţă o după-amiază în care nu aveţi idei ce să faceţi cu copilul (împreună cu el, nu cum să scăpaţi de el. Pentru ultima variantă aveţi întotdeauna la dispoziţie locurile de joacă din mall, unde el aleargă şi părinţii se relaxează la o cafea jucându-se pe telefon).

Am mers cu copiii chiar în weekend-ul de deschidere a muzeului interactiv. Recunosc că de fel sunt sceptică, mai ales că informaţiile prezente pe site nu erau foarte lămuritoare la capitolul „ce găsim acolo” şi cam cât o să ne ţină ocupaţi. Nu mi-am luat sacul, doar copiii. Le-am spus că vom merge la o expoziţie care seamănă cu ce-am mai încercat noi prin oraş (Simte matematica, Xperiment), doar că un pic mai mare. Nu visez (încă) să văd la Bucureşti un Cité des sciences, căci acolo e implicat statul francez (care, probabil, se ocupă ceva mai mult decât al nostru de cum şi ce învaţă generaţia tânără).*

Revenind, am luat metroul. Coborâţi la Jiului, şi de preferat staţi la coada trenului. Ieşiţi la suprafaţă, traversaţi strada pe la semafor, şi mergeţi un pic pe strada Pajura. Dacă mergeţi pe stânga în sensul de mers, ajungeţi la o troiţă, şi vedeţi şi un banner mare prins de poartă cu Orăşelul. Am remarcat că are parcare (cred că şi un autocar încape uşor, dacă o excursie în Bucureşti la teatru e completată cu o vizită aici). Din exterior nu ni s-a părut foarte mare, dar la interior impresia se schimbă. Ne-au întâmpinat câteva doamne foarte drăguţe, ne-au pus brăţări, căci biletul este valabil toata ziua, poţi veni de dimineaţă, poţi pleca să mănânci (în expoziţie nu se permite accesul cu mâncare şi băuturi), şi te întorci la joacă.

Ai mei copii au fost impresionaţi la intrare de holul izolat cu draperii, oglizi pe interior şi muuulte molecule suspendate. Din păcate din cauza oglinzilor pozele n-au ieşit, iar fără blitz şi fără trepied e doar o imagine neclară. Am intrat. Există o garderobă, dar nu supravegheată, unde poţi lăsa hăinuţele. Altceva n-am avut curaj, şi-am zis că n-are nimeni chef de glume proaste când afară e ger. Copiii s-au risipit ca vrăbiile peste tot. Întâi a fost raidul de recunoaştere, să vezi cam ce face fiecare. I-am lăsat în pace, apoi am început împreună să discutăm. Slavă cerului că la nivelul acela de fizică încă îmi funcţionează neuronul, iar detaliile scrise la fiecare mi-au trezit amintirile de prin generală. A fost mai greu să citim acolo unde panourile erau suspendate, iar la restul Iris a avut probleme cu fontul, mult prea rotund şi artistic pentru ea, obişnuită cu fontul de abecedar, arial sau times.

Prima sală, cea cu electricitate, viteză de reacţie, ne-a reţinut destul de mult. Reflexometrul cu băţ cel puţin m-a reţinut pe mine foooarte mult. Pur şi simplu nu m-am apropiat de capătul de sus, sub 0.25. Apoi ne-am distrat cu jocul de familie, măsuţa cu patru locuri. În mijloc se aprinde un bec, cine apasă primul pe buton câştigă tura. Ai cam 10 ture la un joc, iar Andrei ne-a făcut praf pe amândouă.

Zona cu apă era deliciul tuturor copiilor. Încerc să mă gândesc ce li se pare atât de „extraordinar”. Păi… când eram eu (noi) mici, încercam acasă tot ce ne trecea prin cap. Pistoale cu apă, după ce le goleai de şampon. Cum să stropeşti fratele venit la baie, punând degetul la ţeavă şi direcţionând un jet de apă (apa se usca până veneau părinţii navetişti). Vase comunicante, jocuri cu recipiente, circulaţie prin tuburi, şi mi se ridică pielea pe mine dacă mă gândesc că acum, eu, ca părinte, aş veni prea devreme acasă. E drept că i-aş lăsa, dar cu apă caldă, nu cum am experimentat cu fratele meu legea plutirii în cada cu apă rece, în mijlocul iernii, de-am primit penicilină de în Ajun de Crăciun. Ei bine, acelaşi extaz experimental îl aveau copiii aici, în zona cu pistoale, vârtejuri, serpentine. Pentru cei mici, aveţi şorţuleţe protectoare. Pentru cei mari, rămâne să le explicaţi să nu se lipească de bazin (nu merge, dar puteţi încerca). Sper ca în curând în zonă să fie amplasat un uscător de mâini, care poate fi folosit la nevoie şi ca uscător de tricouri. Paranteză, în interior este cald, nu mergeţi prea îmbrăcaţi.

Zona cu jocuri logice pentru adulţi nu ne-a atras foarte tare, în afară de masa-puzzle, la care nu i-am dat de cap. La o vizită viitoare poate. În schimb mai este o sală, tot cu jocuri, unde am stat… copiii s-au jucat la roţi, ceasuri, scripeţi, ori la panoul cu domino. Eu am încercat masa cu trei picioare, dar singură nu am reuşit. Acolo e nevoie de lucru în echipă, doi cel puţin, în trei a mers perfect, şi am apucat măcar să fac poză. Pentru zona sport e bine să mergeţi echipaţi de alergare. Cel puţin pentru fetiţe nu recomand pantofiori cu pietricele şi fustiţe, nu se vor simţi prea comod. Vă puteţi juca cu morişti, baschet cu tun de aer, proba de viteză cronometrată. Pe partea de optică cred că mai e de lucru, dar experimentele cu diferite tipuri de oglinzi, prisme sau cilindri au fost interesante pentru copii. Am mai stat la sectorul pentru noduri, nu e rău să ştii să faci câteva de-acolo, îţi prind bine mai ales dacă încerci o vacanţă la cort.

Ultima sală, cu forme şi culori, este mult mai potrivită pentru cei mici-mici. Acolo îşi pot face suficient timp de lucru. Pentru cei mai mari este puzzle-ul în orb. Ai modelul în faţă, şi trebuie să-l realizezi fără să vezi piesele, doar pipăindu-le. Nu e uşor, dar se poate. Completat cu exerciţiul de braille, îşi poate da o idee destul de bună cât de greu este să te descurci fără unul dintre simţuri.

Ultima atracţie pentru noi a fost ventilatorul cu celule foto – şi cu care, normal, nu am nicio poză. Imaginaţi-vă un ventilator de lustră, care pe fiecare braţ are 4 avioane. Fiecare avion are pe „burtă” o celulă foto. Cu ajutorul lanternelor (generator de lumină), pui în mişcare elicele şi ventilatorul începe să se învârtă. În funcţie de precizia şi rapiditatea cu care direcţionezi raza, avioanele pot prinde chiar viteză, nu doar să-şi învârtă elicele.

În primul weekend al expoziţiei organizatorii i-au aşteptat pe copii cu surprize. Din oră în oră era fie un concurs, fie un experiment. Andrei a venit la un moment dat la mine şi m-a anunţat că la alergare a fost cel mai rapid, şi are premiu un cub puzzle. Ora următoare am prins un experiment foarte interesant cu legume, legat de legea lui Arhimede. Este un foarte bun experiment pentru acasă, mai ales când pregătiţi legumele pentru supă. Le luaţi pe fiecare în parte… pluteşte sau nu pluteşte? S-ar putea să aveţi surpriza să nu nimeriţi mereu răspunsul corect!

Concluzii: copiii s-au distrat, iar cele patru ore petrecute acolo nu le-au ajuns. Voiau să mai stăm. Andrei a cerut apă prima dată după trei ore şi jumătate, Iris abia când am ieşit. La toaletă n-au cerut, deşi toaletele sunt în interior, accesibile. De mâncare nici n-a fost vorba, pe la Dristor când am schimbat metroul şi-au amintit că le e foame, că mirosea de la patiserie. Nici eu nu m-am plictisit. Labirintul cu bilă (cel ca o cutie din lemn, cu mânere) m-a ambiţionat mai mult decât credeam, căci tăvile suprapuse, fără echilibru, capcanele pentru biluţă… nu sunt floare la ureche. Nu vă imaginaţi că vă plictisiţi. Mereu o să auziţi mami, vino repede să vezi ceva!, sau mami, vino să mă ajuţi aici!.

Este un început bun, şi le doresc celor care au avut iniţiativa să aibă puterea să crească proiectul, astfel încât să le putem oferi copiilor şi altceva la nivel de distracţie şi timp liber în Bucureşti.

Informaţii despre preţuri, evenimente, petreceri, găsiţi la ei pe site; la capitolul pachete family eu am simţit lipsa unuia pentru familiile monoparentale, un adult şi doi copii, mai ales că toate celelalte variante erau acoperite. Şi, pentru că tot se apropie minunata săptămână şcoala altfel, poate ar fi bine să luaţi în calcul şi această variantă. Ţineţi cont însă că nu este o expoziţie pentru copii foarte mici, că au nevoie de un ghid, şi ideal este să ştie să citească.

Dacă aţi vizitat expoziţia, apreciez comentariile de feedback la acest articol. De asemenea, dacă aveţi întrebări referitoare la imaginile din galerie, răspund cu plăcere.

* Cititorii sunt rugaţi să treacă peste ironii, acestea vin doar din amărăciunea cu care constat că suntem tot la coada Europei… pentru că noi ne dorim să fim aici.

Muzeul National Cotroceni

Dintre toate muzeele din Bucureşti, pentru unul am o slăbiciune… Cotroceniul, unde pe timpul facultăţii am petrecut o bună parte din timp la practică.

Cabinet, atelier oriental, înc. sec. XX

Pentru cei care nu ştiu despre ce vorbesc, complexul Cotroceni, cu gardul lui înalt şi sute de camere, nu adăposteşte doar Administraţia prezidenţială a României, ci şi un foarte frumos muzeu, cu intrarea chiar vis-a-vis de Grădina Botanică. Anul trecut, la târgul de carte, muzeul a avut standul lui de prezentare. Nu cred totuşi că m-aş fi oprit dacă nu mi-ar fi sărit în ochi câteva fotografii cu biserica din centrul complexului. Am recunoscut-o imediat, căci fotografii văzusem o sumedenie, dar ceea ce m-a izbit a fost calitatea digitală a fotografiilor. Cele pe care le ştiam eu, dinainte de demolare, nu aveau cum să fie atât de clare! Am aflat imediat că ceea ce văd este de fapt biserica reconstruită, aşa cum ştiam încă din 2001 că se intenţionează.

Copiii mei sunt mari – 8 şi 10 ani – şi am reuşit, cu diverse ocazii să le povestesc destul de multe despre istoria noastră naţională. Poate că istoria e o colecţie de poveşti, aşa cum susţin unii. Eu consider că e de bun simţ, că face parte din noi, din ceea ce suntem, să ne cunoaştem trecutul. N-am spus să memorăm liste de domnitori, populaţii sau bugete, dar să recunoaştem şi să plasăm în timp şi spaţiu marile personalităţi ale istoriei noastre nu este imposibil. Nu i-aş fi dus însă la Cotroceni nici anul acesta, mai aveau nevoie de un an sau doi, dar biserica m-a convins. Ultima dată văzusem acolo o curte goală, cu flori, şi jumătate de metru din fundaţie, care se înălţa speriat deasupra solului. Din holul muzeului vedeam până dincolo, la aripa nouă… toată curtea muzeului era împânzită de capiteluri şi coloane, iar pivniţa adăpostea pietrele funerare ale Cantacuzinilor.

Tête à tête, stil Rococo, sec. XIX

Nu este un muzeu pentru copii mici, sau fără nicio noţiune de istorie naţională, de aceea aşteptam şi eu să mai crească. Ghidajul durează peste o oră, se plictisesc, nu înţeleg. Este frustrant şi pentru ceilalţi membri ai grupului atunci când există copii mici. Am uitat să menţionez, muzeul se vizitează numai în grup organizat, pe bază de programare, cu ghid, datorită regimului special de securitate. La intrare e ca la aeroport, se intră pe baza actului de identitate, se trece prin scanner. Preţurile biletelor sunt ceva mai mari decât la alte muzee de profil, începând de la 20 lei/adult, şi diferenţiat pentru copii, pe vârste. Detalii găsiţi aici. Ce îmi place mie „enorm” la mai toate muzeele româneşti este taxa foto, şi numai în 4 dintre săli. Nici nu stiu cum să-i spun, cel mai aproape de adevăr ar fi taxa pe civilizaţie. Nu fotografia dăunează obiectelor, ci bliţul, sau mai bine zis căldura degajată de acesta deteriorează obiectele şi mai ales picturile, accelerând degradarea. Dacă am fi fost probabil o populaţie care să nu funcţioneze după celebra zicală „După mine potopul”, probabil nu am fi avut taxele acestea.

Pentru cei mici există un program special, „Poveşti cu prinţi şi prinţese”, destinat copiilor preşcolari şi şcolari, cu prezentarea informaţiei la nivelul lor de înţelegere. Programul este disponibil însă pentru vizite de grup. Ar fi fost interesant să fie disponibil şi pentru familii, aşa cel puţin vizita ar fi atractivă şi pentru copiii mai mici. În săptămâna „Scoala altfel” programul funcţionează aproape exclusiv, sute de copii trecând pragul muzeului. Vă recomand însă ca, dacă vreţi să puteţi admira în linişte palatul, să mergeţi în oricare altă săptămână din an.

Serviciul de cristal al principesei Maria, 1906

Nu reiau detaliile despre istoricul muzeului, colecţii şi exponate, le găsiţi pe site-ul lor, expuse pe larg. Ce am reţinut din vizita noastră: încep cu promisiunea pe care le-o făcusem de a vedea sabia de paradă a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, sabie care, din păcate pentru noi, se afla acum la Iaşi, la o expoziţie dedicată Unirii Principatelor. Apoi, le-am promis că vom vizita şi pivniţele palatului, dar, iarăşi, pivniţele nu mai fac parte din traseul de vizitare, găzduiesc expoziţiile temporare ale muzeului şi au o taxă separată. Cea de-acum, cu artă decorativă, nu li s-a părut suficient de interesantă, şi am preferat să vizităm biserica. Expoziţiile temporare se pot vizita oricând, fără programare, aşa că urmărim programul să vedem ce urmează, pentru a mai face un drum. Iris a rămas cu gândul la scrisoarea romantică a Elenei Cuza către soţul ei, iar Andrei la esenţele de lemn rar folosite pentru unele piese de mobilier. Dacă exista o colecţie de automobile, chiar şi în miniatură, cred că ar fi fost încântat. Sau măcar fotografii…

Revenind la biserică, se vizitează din noiembrie 2009. A fost refăcută exact pe vechiul amplasament, în curtea interioară, şi au fost încorporate în construcţie toate piesele care s-au putut păstra. Nu pot descrie senzaţia când am intrat, dar m-am gândit imediat la intrarea de la Curtea de Argeş, cu coloanele ce se ridică ameţitor şi te fac să te simţi copleşit. La Cotroceni nu sunt atâtea, nu sunt aurite, dar te copleşeşte destinul pe care această mănăstire l-a avut. (Reşedinţă regală, palat al pionierilor, după cutremurul din 1977, care a afectat grav etajele superioare, a intrat în reparaţii şi s-a decis transformarea acestuia în hotel pentru oaspeţii de seamă ai regimului. Ceauşescu se pare că spera ca regina Angliei să-i întoarcă vizita, şi pregătise în acest sens reşedinţa de la Cotroceni. Aripa nouă a palatului, unde se află acum administraţia prezidenţială, a fost construită tot în această perioadă.) A fost demolată în 1984, sub pretextul structurii afectate iremediabil de cutremur.

La interior, biserica este albă acolo unde a fost refăcută, piatra mai întunecată fiind ceea ce s-a păstrat din vechiul edificiu. Fresca interioară a bisericii a fost salvată parţial, iar ceea ce s-a păstrat în patrimoniul muzeului a fost aşezată în vechiul amplasament, pe suport. O bună parte din fresce, precum şi catapeteasma bisericii, au intrat în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă (găzduit de palatul regal), şi nu au fost cedate pentru refacerea bisericii. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc dacă, atunci când sper că va fi refăcută mănăstirea Văcăreşti, istoria nu se va repeta.

Nu face parte din muzeu şi nu se vizitează aripa nouă – aceasta este întrebarea prezentă pe buzele tuturor vizitatorilor. Am avut ocazia să o vizitez, şi sper ca într-o zi, cu ocazia „porţilor deschise”, să pot duce şi copii. Poate, cine ştie, în „săptămâna altfel”, cei care ne guvernează îşi vor deschide porţile pentru elevi.

Încă o menţiune, muzeul se vizitează cu cipici de unică folosinţă sau papuci. Dacă mergeţi cu copii mai mici, şi ştiţi că au probleme de echilibru din această pricină, le puteţi aduce botoşei de casă. Întrebaţi oricum când faceţi programarea şi de acest lucru, dar şi dacă este posibilă folosirea programului de ghidaj special pentru copii.

Pe site-ul muzeului puteţi vizita „virtual” complexul. Există câteva animaţii prin intermediul cărora puteţi admira în faţa ecranului toate saloanele. Pozele din articol sunt deasemenea de pe site-ul muzeului, deşi recunosc că am simţit lipsa unei galerii foto accesibile. Mai jos aveţi o serie de poze, găsite pe net, dar şi câteva imagini de arhivă care vi se vor părea cu siguranţă interesante.

Mănăstirea Cotroceni, 1860