Un alt fel de Zoo…

Ieri povesteam despre Zoo de la Varna. Azi vreau să mă mut câteva meridiane mai la vest. Într-un altfel de zoo. În care, dacă animalele nu sunt fericite, cel puţin nu sunt stresate. Dacă tot le folosim, şi în loc să le lăsăm în libertate, le închidem în cuşti pentru “educaţia” noastră, cel puţin să le respectăm şi să le oferim condiţii civilizate de viaţă.

Acum câţiva ani (buni), am început să joc Zoo Tycoon. Deşi nu încurajez copiii să se joace pe pc, cu jocul acesta i-aş lăsa. Asta dacă cumva va apare o versiune în română, sau vor şti suficientă engleză. Pentru că trebuie să înveţi despre fiecare animal în parte, despre flora zonei din care provine, despre ce anume mănâncă şi despre stilul de viaţă.

Şi… afli repede că animalul tău este nefericit în grădina ta virtuală. De ce? Click dreapta şi îţi spune…
“Nu sunt suficienţi locuitori în cuşcă”, “nu are partener”, “mediul înconjurător nu este adecvat speciei”, “cuşca este prea mică”, “hrana este puţină”, “hrana nediversificată”…

Oare ce ne-ar spune oare leul de la Zoo Bucureşti? E singur de ani de zile. Leoaica e alături, după gratii. Oasele nu şi le-a dezmorţit într-un sprint… de… cine mai ştie când. Şi cunoaşte toate pietricelele din cei 20 metri pătraţi care îi revin. Bine securizaţi. Umilitoare poziţie pentru regele animalelor…

Şi totuşi, există şi locuri (mai civilizate) unde oamenilor le pasă de animale. Locuri unde îţi face şi ţie plăcere să le priveşti, fără gratii. Am doar două exemple… Zoo Vincennes şi Zoo Lyon. Şi eu, ca adult, am rămas cu o impresie dureroasă… putem fi atât de cruzi… ca naţie…

Gradina zoologica Lyon

Gradina zoologica Lyon

Gradina zoologica Lyon

Gradina zoologica Lyon

Gradina zoologica Lyon

La Vincennes am rătăcit cu piticul cel mare. Era mare fan al lui Timon, şi i-am promis c-o să-l vedem… Cred că jumătate de oră am aşteptat să iasă suricatele din ascunzătoare. Ne-am plimbat cu trenuleţul, apoi am luat încă odată la picior grădina zoologică. Din nefericire, erau în renovări, şi toate felinele erau plecate, inclusiv elefantul şi urşii. Dar şi aşa, tot am avut ce vedea.

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Gradina zoologica Vincennes

Lucrurile însă au început să se schimbe la Zoo Bucureşti. Au început cu urşii… nu sper la incinte de acest gen… dar… cine ştie…?

Flipper… sau cum organizezi o iesire de dragul copiilor

“Delfinariu”… cel puţin în amintirea mea însemna un fel de circ cu delfini. Un bazin rotund, cu gradene în jur, şi o mulţime de copii. Repet, DELFINI. Adică la plural. Aşa că, imediat ce piticii mei au părut să înţeleagă ceva, am dat fuga la delfinariu.
Ce-am găsit la Constanţa? Dezamăgire totală. În miezul verii, spectacolele în sală. Gradene pe o singură parte, jumătate vedeau spectacolul cu unicul delfin rămas, cealată jumătate – pe cel cu două foci morăcănoase, ce după câteva giumbuşlucuri au refuzat să mai coopereze.

Delfinariul din Constanta
Delfinariul din Constanta

Aşa că am zis să compensăm anul viitor, si cel mai apropiat delfinariu ea la… Varna. Faţă de Mangalia nu era mare distanţa, aşa că am purces la drum. Am plecat dimineată, pe ideea că nu dormim la bulgari… numai că delfinariul lunea era închis.
Am rămas în Varna.

Cu puţin noroc, în imensul parc de pe faleză, care găzduieşte şi delfinariul, am găsit o vilă pitită printre copaci. Preturi foarte ok faţă de altele de prin parc, gazdele extrem de primitoare şi amabile, mai ales că aveam doi copii mici. Păcat că n-am apucat să ne bucurăm şi de piscina din curte… Iar condiţiile – excepţionale. Ca paranteză, mi-au mai rămas lucruri de văzut prin Varna, şi următoarea oprire va fi tot la ei.

Cazare la Varna
Cazare la Varna

Ce nu mi-a plăcut… faleza. Urăsc să urc şi să cobor pe plajă, nu mi-a plăcut asta nici când mergeam în Eforie Nord. Dar acolo era floare la ureche pe lângă faleza din Varna. Groaznic urcuşul, plaja îngustă (însă un nisip minunat!), iar programul de “expunere” la soare: 8-17:00. Uf, şi ce-ar trebui să fac dacă mie îmi place de la 7 la 8 ?

A umplut ziua cu o vizită la Zoo. Animale destule, îngrijite, dar expuse în acelaşi stil comunist cu care suntem obişnuiţi la noi acasă. Îmi amintesc foarte bine tigrul… îmi e tare greu să văd animale cu orgoliu, umilite. Un tigru cu lăbuţa amputată, chinuindu-se printr-o cuşcă mică.
Cât e el de tigru, copiii l-ar fi luat în braţe să-l aline. Şi eu…

Gradina zoologica din Varna
Gradina zoologica din Varna

În schimb am avut un noroc chior la expoziţia de reptile. Dacă iguanele nu s-ar ambiţiona să crească… până la un metru jumătate fără coadă, sunt sigură că aş avea una acasă.

Era... rece... si... catifelata!

Apoi, a doua zi, delfinariul. Ne-am dus devreme, să nu ratăm o vizită la cafeneaua din spatele bazinului. Poţi savura o răcoritoare ochi în ochi cu un delfin. Un perete întreg de sticlă te face să te simţi subacvatic.
Spectacolele sunt de la 10:30, 12, 15:30. Adulţi: 20 leva, copiii până la 12 ani: 14 leva, foto-video: 5 leva. Dar merită în totalitate.

Şi am intrat… eu poate mai nerăbdătoare decât copiii. Spectacolul, cu 4 delfini, şi unul în curs de dresaj, care nu participa. Am rămas fără cuvinte. Şi copiii la fel.

Delfinariul din Varna
Delfinariul din Varna
Delfinariul din Varna

Cel puţin pentru noi, Varna rămâne o pioneză înfiptă pe hartă. Merită chiar şi un drum special.

Nostalgii de vacanta: Lacul Sfanta Ana

Nu mă apuc să fac acum geografie, unde, ce şi cum despre singurul lac vulcanic de la noi din ţară. Pentru asta există Google.
Ce pot să spun e că mi-am dorit dintotdeauna să-l văd. De la prima carte poştală primită din Băile Tuşnad, cu imaginea lacului. M-a vrăjit. Din păcate părinţii mei nu au avut spiritul aventurier, de a pleca cu cortul în spate, sau în locaţii neaccesibile cu trenul.
Aşadar, „Ana” a rămas pe listă de foarte mulţi ani.

Îmi place bălăceala, dar îmi place şi muntele. Şi, ca să le împac pe amândouă, ador locaţiile „fierbinţi”. Adică termale, să fie pe (sub)înţelesul tuturor.
Drumul… eternul drum românesc. Până în Tuşnad – ok. Apoi, picant.

De menţionat că nu ai nevoie de un 4×4 să urci pe vulcan, dar nici nu e recomandabilă o maşină cu garda prea joasă.

Ceea ce m-a şocat încă de cum am ajuns la porţile rezervaţiei a fost curăţenia. Şi sincer, am avut impresia că sunt în altă ţară. Am plătit taxa pentru maşină. Două taxe de fapt, una o plăteşti până la camping, alta ca să cobori cu maşina la parcarea din vulcan. Al doilea drum merge făcut pe jos, sunt 4km pe şosea, mult mai puţini dacă tai serpentinele.

Campingul arăta minunat. Am regretat enorm că nu programasem o oprire acolo. Există şi o cabănuţă, puţine locuri, pentru cei care nu adoră să doarmă „la firul ierbii”. Încălzire cu lemne şi baie comună.

Aşadar, la 8 dimineaţa am coborât în vulcan. După ce am prezentat o lecţie de geografie de clasa a cincea, adaptată pentru grădiniţă, despre ce e acela un vulcan, cum „funcţionează”… şi cum de l-am nimerit noi taman pe ală mort şi plin cu apă.

Dar piticii mei visează doar bălăceală. Deşi ne era răcoare, ca să nu spun frig la ora aia matinală, ne-am făcut curaj. Apa are constant 29˚C. Ce boiler cu termostat pe vulcanul ăsta! Ne-am avântat în apă. Extrem de limpede, extrem de curată, ca de altfel tot ceea ce ne înconjura.

Ca să explic, nu vă închipuiţi că acolo merg numai oameni care au cei 7 ani de-acasă şi nu aruncă nimic pe jos. Dar sunt oameni care le adună. Sau mai bine zis nu le lasă să se adune… ca prin alte părţi.

Am aşteptat până când soarele a trecut de buza vulcanului. Să putem ieşi din apă, şi să ne uscăm la soare, înainte de a pleca mai departe.

Atmosfera e copleşitoare. Nu se compară cu nimic, chiar dacă eşti într-o vale, cu pereţi verticali, vezi „gura văii”. Simţi că depinde de tine să evadezi. Aici era invers. Nu simţeai nici o adiere. Nu vedeai nimic în jur decât pereţi de pădure. Şi, fără să vrei, te simţi neputincios în faţa naturii. Îţi imprimă atâta respect prin frumuseţea aceea unică…
Păcat că ne pricepem mai bine s-o distrugem, decât s-o respectăm.

Ne-am îmbrăcat şi am urcat. Am lăsat în urmă un semn imaginar…”Aici vom reveni!”
Am oprit într-una din serpentine. Era marcat „punct de belvedere”. Urcuşul nu este greoi prin pădure, se termină repede. Iar sus este amenajat un foişor de lemn, de unde poţi savura priveliştea. Ah, da, uite de-aici erau imaginile panoramice din cartea de geografie!

Avem încă în ţară multe lucruri minunate, care trebuie văzute. Cel puţin odată în viaţă trebuie s-o vezi şi pe „Ana”. Noi ne-am propus să revenim, căci traseele ce pornesc de la cabană se anunţă extrem de interesante. Nimic mai plăcut decât să cutreieri munţii, şi pe înserat să ai parte de o piscină încălzită.

Dar nu recomand acest loc acelora care nu au saci de gunoi în maşină sau în rucsac. Care „uită” chiar şi un şerveţel pe iarba din poiană sau care consideră că degradarea în 800 de ani înseamnă tot biodegradare.

La cumpana dintre ani

Se apropie sfârşitul de an… moment de cumpănă, de meditaţie, de plăcute (sau neplăcute) aduceri-aminte. Momente petrecute cu familia, cu prietenii, mai vesele sau mai triste, toate sunt legate de „acea” zi, a trecerii dintre ani. Acel prag sufletesc pe care mulţi îl trecem cu strângere de inimă.
Şi, totuşi, nu aş şti nici acum la ce categorie să încadrez revelionul anului 2008. Revelion… adică începând cu dimineaţa zilei de 31, când te gândeşti cu disperare că „a mai trecut un an”. Pentru mine, 31 decembrie 2007 era o zi pe care o aşteptam demult. O aşteptam din copilărie, când răsfoiam cu nesaţ romanele de capă şi spadă, am aşteptat-o cu suflet îndrăgostit de adolescent.
Da, pentru că în sfârşit coboram din metroul la statia… Musée de Louvre. Ardeam, la propriu. Şi îi invidiam pe francezi, că au atâta istorie într-un singur loc.
Piramida întoarsă m-a uimit mai mult decât o făcuse deunăzi marea piramidă din curte. Şi totuşi, nu pentru ea venisem… căutam altceva. Sufletul meu rătăcit în timp, care avea nevoie de o ancoră. Atâtea lucruri, despre care am avut doar ocazia de a citi. Aş fi dat orice să le pot atinge, să simt acea magie pe care o exercită asupra tuturor de mii de ani.

Troia… Roma… Grecia… Egipt… Călătoria în timp face salturi ameţitoare. Te trezeşti repede şi o iei de la capăt. Nu merge la Luvru fără să citeşti înainte o istorie antică… vechiul manual de clasa a V-a. Este mare păcat…
Ah, am ajuns! Mărturii de civilizaţie. De câte ori nu le-am studiat, în imagini imprimate cu o calitate comunistă în paginile manualelor. Apoi, atinse cu grijă în albumele de artă. Şi totuşi, când le vezi în realitate, te copleşesc. Mesopotamia, leagăn al omenirii…

Egiptul. I-a fascinat pe toţi cei care l-au vizitat. Şi a reuşit, fără voie, să-şi împrăştie comorile în toată lumea. Mumiile însă i-au atras pe toţi… poate pentru atât de solida credinţă a egiptenilor în Viaţa de Apoi. Şi totuşi, văzând de-atât de-aproape acele canope, m-a trecut un fior…

Extenuată, am părăsit palatul la ora închiderii. M-am bucurat că am fost singură. Că am putut să păstrez totul pentru mine. Am pornit agale pe chei, ascultând povestea însângerată a oraşului, povestită de valurile Sennei. Am vrut să merg pe chei până la Notre-Dame, dar gerul parizian mi-a tăiat entuziasmul.

Am continuat să caut istoria prin oraş, e presărată la tot pasul.

Originală sau nu, continuă să fie uimitoare. Am admirat-o, în aşteptarea înserării.

Da, e corect, în mijlocul bulevardului… mă aşteptam să mă impresioneze mai mult, dar reacţia a fost medie.
Am luat-o apoi încet, spre casă. Mă aştepta o pasăre, care a vrut să fie o raţă umplută cu castane. N-am găsit raţă, am ales o zburătoare impresionantă, crezând că-i curcan. În final, tot făcând glume la masă, am aflat că ceea ce mâncam, la viaţa ei, n-a făcut clu-clu-clu, ci chi-chi-ri-chi… pe un ton foarte ascuţit. Adică era un cocoş castrat… şi aşa vocabularul meu s-a îmbogăţit cu „chapon”. Nu că s-ar fi obosit vreunul dintre noi să citească eticheta în supermarket, că doar ne era foarte foame…

Am înecat în şampanie anul 2007, şi i-am urat „bun venit” lui 2008 în cel mai frumos mod pe care am să mi-l pot aminti vreodată.