Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni

Peștera Urșilor – Parcul Național Apuseni

Una dintre cele mai frumoase peșteri de la noi din țară, de care am auzit când eram mică, este Peștera Urșilor. Muntenia este destul de departe de Apuseni, și drumul meu a ajuns acolo rar. Prima dată am ratat, din pricina vremii, să ajung la peșteră. Anul acesta însă, și cu copiii, am zis că trebuie, musai, să o vedem.

Experiențe cu peșteri „comerciale” avem destule – a Muierii, Ialomicioara, a Cetății de la Râșnov… așa că, și aici, nu am setat așteptări prea înalte, de teamă să nu mă indispun cu dezamăgiri. Așadar am făcut față ușor aglomerării din parcare, prețului de 5 lei (se pare că e prețul zonei, pentru „turiști”, că doar au bani în vacanță de cheltuit), așteptării pentru a intra în peșteră… inclusiv prețului pentru adulți (20 lei) și copii (10 lei), deși speram să am reducere ca student… Am plătit și taxa foto – 15 lei, de parcă prețul nu era destul de piperat… Se intră în grupuri relativ mari, și două cel puțin se suprapun în peșteră, dar se așteaptă la intersecție și se dă prioritate primului grup spre ieșire.

Peștera este într-adevăr minunată. Numele de „perla” Parcului Național Apuseni, așa cum apare pe site-ul oficial, este meritat cu prisosință. Este, până acum, poate cea mai frumoasă pe care am văzut-o. Relieful specific, cu formațiuni din abundență, de toate tipurile și dimensiunile, îți ia ochii în fiecare din cele patru săli. Am remarcat faptul că este foarte curată și îngrijită, că, pe lângă ghid, există și personal auxiliar care stă cu ochii pe turiști (preventiv, ca la noi…).

Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni

Dacă se numește „Peștera Urșilor”, turistul trebuie să vadă, încă de la început, oase. Peste 170 de urși au fost blocați în peșteră în urmă cu 10.000 de ani de o alunecare de teren, probabil când hibernau. Ce a urmat… e exercițiu de imaginație.

Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni

La capătul galeriilor vizitabile, un schelet, recuperat din galeriile inferioare, neaccesibile publicului, a fost reconstituit. Specia, care nu mai există azi, atingea 3m lungime. (Știe cineva de ce unii aruncă aici monezi!?)

Dar, la fel ca peste tot, turistul e… turist. Cum să nu iei tu cu degetul o picătură de pe perete/stalagmită? Să nu „simți” tu cum distrugi calcarul încă nedepus… Ajung la concluzia că ar trebui ca, în loc de pasarele, să avem tuneluri de sticlă, ca pe sub apă, să nu mai putem atinge și distruge! Povestea ghidului a fost una foarte antrenantă pentru vizitatori, deși încep să am îndoieli asupra vitezei de formare a stalactitelor… parcă un centimetru cub la 20 de ani e cam mult…

Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni

Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni

Revenind la momentul vizitei în ansamblul său, intrarea e mărginită de tarabe. La vânzare, dihănii de toate dimensiunile, intitulate „urși”, „căprioare”, „veverițe”. Încă din parcare ne-a întâmpinat o fetiță, dacă nu vrem să cumpăram un „ursuleț”. Să fac ce cu el? Să-l folosesc pe post de sperietoare? Sau să-l las să se umple de praf…? Pe lângă ciudățeniile astea (pe care nu înțeleg de ce le-ar cumpăra cineva – dar înțeleg de ce e important să educăm gustul estetic!) găsești toate chinezăriile posibile și imposibile… așa că, dacă știți că aveți copil ce sare repede la „minuni colorate”, stabiliți regulile de dinainte de a coborî din mașină. Dacă tarabele nu m-au deranjat atât de tare, că nu prea ai cum să le mai scoți din peisaj, atitudinea ghidului care vindea repede și el, la ieșire, magneți mici la 5 lei cu poze din peșteră… mi s-a părut prea mult.

Pestera Ursilor - Parcul Național Apuseni

Ultima sală – Galeria Lumânărilor. În mijloc, sus în tavan, o formațiune de culoare arămie, de care ghidul a legat povestea ultimului urs din peșteră, care a încercat să iasă prin tavan și a rămas blocat.

Ah, și o chestie care m-a șocat… pe lângă dulcețuri de toate tipurile, siropuri făcute în casă și cine mai știe ce era prin borcanele de pe tarabe, se vindea și slană. Știți, slana aia ardelenească, de-ai frânge o ceapă în mână și-ai mânca până leșini… dar pusă în pungă, cam la soare, pe caniculă, cu o culoare galben-dubioasă… e ceva ce n-am priceput eu?! Sau era pur și simplu o bombă alimentară, pentru cine o cumpăra…? Sau cine ar cumpăra așa ceva?!

* Acest articol urmează și îndemnul ghidului, acela că, dacă ne-a plăcut, să recomandăm și altora să viziteze peștera. Merită, pe cuvânt, să faceți un mic ocol să o vedeți!

Pavilion Quechua Arpenaz Base

Când țânțarul mic strică vacanța mare

Ar fi poate mai bine să spun când țânțarul mic din roiul mare… așa ar fi mai aproape de realitate. Uneori, oricât de mult ți-ai pregăti vacanța, există „acel moment” când planurile nu funcționează. Știi că vor fi țânțari. Iei haine potrivite. Iei spirale anti-țânțari. Creme de dat preventiv. Creme de dat după ce inevitabilul s-a produs. Ba chiar și medicamente dacă lucrurile se încing… te pregătești sufletește. Îți spui că iarna nu-i ca vara e o poveste… și totuși, inexplicabil, timpul zboară și la ceasul fatal 20:30 trecute fix, țânțarii din deltă, mici și nemâncați, se ridică… și vânează orice milimetru pătrat de piele au la îndemână.

Așa am pățit în prima zi la mare, anul acesta. Și nu se pune că nu avem experiență… nuuu, mergem aici de niște ani buni. Nu ne-au mâncat „pe pâine” niciodată. I-am așteptat mereu, pregătiți. Acum însă s-au răzbunat crunt. Vina e a noastră. Am preferat să stăm toată ziua la umbră, să amânăm momentul instalării corturilor pe diverse motive, ba că arde soarele, ba că mai facem o baie, ne uscăm și apoi… cert e că la ora fatală noi eram încă în costume de baie și cu ancorele neprinse.

Nemâncații… au acționat în consecință. Au luat aperitivul și se pregăteau de felul 1 până am ancorat noi și a doua folie. Am lăsat totul baltă și-am intrat în apă. Dihăniile, după noi. Așa cum Nică bocea după hainele lui, așa ne uitam și noi cu jind în depărtare, unde era mașina… și unde… se găseau și hainele noastre groase… Într-un final, mi-am făcut curaj. Am lăsat copiii în apă, m-am dus și-am luat din bagaje orice avea mânecă sau craci lungi, i-am scos câte unul și i-am îmbrăcat, i-am uns cu toate cele și, suspinând, am tras la somn.

A doua zi ne-am trezit de-a dreptul furioși. Nu ne venea să credem că nu ne-am dat seama… și am fost hrană moka pentru dihănii. La micul dejun am evaluat situația. Cortul din anii trecuți mai oferea o soluție. Acum aveam altele noi, ce se pretează la drumeții cu ele în spate, nu la confortul necesar la mare. Adică au loc cât să te strecori pe coate în ele și să dormi. Să ne băgăm la 20:30 deja la somn… parcă nu aveam chef. Dar nici să fim pradă sigură, afară.

Cel mai apropiat oraș – Constanța. Cea mai apropiată sursă de soluții – Decathlon. Am răsfoit oleacă site-ul. Voiam oricum o soluție practică pentru umbră, dar acum problema țânțarilor devenea mai gravă. Decizia finală s-a luat în magazin, în pavilioanele întinse afară. Văzusem deja pe plajă unul, la vecini, care stătea extraordinar de bine în vânt (cu alte cuvinte – nu se mișca).

Pavilion Quechua Arpenaz Base

Pe site nu era acela, doar în magazin, 500+ lei. Dar, deși avea susținere metalică, ce promitea mai multă stabilitate, nu rezolva eficient problema gângăniilor carnivore. Așa că am optat pentru cel alăturat. Seamănă foarte bine cu un cort, are podea cusută, nu intră apa. În plus, se închidea perfect pe oriunde ar fi putut, teoretic, să intre vreun hămesit.

Deși a fost una din cheltuielile neprevăzute pentru această vacanță, ne-a oferit o săptămână de seri liniștite.

Bile albe:
  • nu intră insectele, decât dacă lași ușa deschisă… merge așadar perfect la pescuit – pentru cei care nu stau cu bățul în baltă, se înțelege!
  • este foarte stabil la vânt (și acolo chiar bate). Contează, normal, și să pui ancorele cum trebuie, în unghiul indicat de cusătură. E drept că nu am folosit ancorele din dotare, care sunt ancore de pământ, ci pe cele de nisip, pe care le aveam noi.
  • umbra este moderată. Protecția UV, măsurată cu senzorul de la telefon, o plasa la acest nivel. Am suplimentat cu un cearceaf ușor, mai ales la ceasurile amiezii, și am lăsat deschise toate ferestrele. Nu a fost o soluție perfectă, pentru viitor mă gândesc la altele. O folie de supraviețuire suficient de mare, undeva 3x3m, ar fi minunată, dacă există, căci am pus spre sud peretele care nu are nicio fereastră, și i-ar prinde bine o acoperire.
  • poate fi folosit drept cort, dacă vremea permite. După ce ne-am instalat fericiți la umbra lui, am adus măsuța, scăunelele, veselă, primus, accesoriile de plajă, ne-am dat seama că ar trebui să lăsăm peste noapte, aici, nepăzite, toate acestea… Știrile de la începutul verii anunțau chiar rulote jefuite în camping păzit și nu am riscat. Și cum nici chef să le tot cărăm dus-întors la mașină nu aveam, am mutat izoprenele și sacii de dormit aici, și am strâns cortulețele. Însă trebuie ținut cont că peretele care se deschide total nu se și închide ermetic cu folia exterioară, iar dacă suflă vântul, bate exact la nivelul de dormit.
Pavilion Quechua Arpenaz Base

Prima seara liniștită

Bile negre:
  • primul lucru care m-a scos din sărite a fost fermoarul de la ușă, care nu are dublu sens, așa cum sunt obișnuită. Stresați să deschidem ușa cât mai puțin ca să nu intre țânțarii, fermoarul simplu a fost o adevărată provocare de rapiditate în execuție. Între ora 20:30 și 22:30 nu se mai ieșea afară decât dacă era într-adevăr o urgență. Același minus îl are și peretele cu plasă, care, deși se strânge frumos în săculeț după ce o desfaci, nu o poți deschide parțial sau în orice poziție dorești.
  • ai nevoie de măturică și făraș, să poți scoate nisipul în timpul folosirii. La final l-am scos ușor, pe tot odată, dar pe parcurs, îl tot băgam „sub preș”, adică sub rogojină, că cele două accesorii nu au fost pe listă.
  • cred că poate fi folosit confortabil de 4-5, maxim 6 persoane, și cel puțin vreo 3 să fie copii. 8 trebuie să stea cuminți la locul lor.
  • nu există bețe pentru a întinde suplimentar peretele care se deschide. Personal nu am o problemă, că mi-au rămas de la cortul anterior, iar ancore am suficiente. Dar nu strica să aibă.

Nici nu apusese bine soarele… și încerca să cânte „Trei iezi cucuieți”.

Nu l-am testat pe ploaie, și sincer, chiar nu mi-am dorit. Însă toate cusăturile sunt izolate, iar din experiență și studiu cred că face față unei ploi ușoare, dar în acest caz, nu va fi folosit decât ca pavilion ocazional.

Una peste alta, nu regret investiția. E practic pentru ieșiri rapide de weekend, se instalează ușor, dacă nu ești friguros, poți să nu mai instalezi cort suplimentar. Se închide complet, așa că ochii curioșilor nu pot vedea înăuntru.

Voi cum vă descurcați cu umbra și insectele în concediu?

Varianta cu umbreluță de plajă mi se pare cea mai puțin eficientă…

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Peștera Ghețarul de la Scărișoara

Cel mai greu este când, în vacanță, imaginea idilică pe care o aveai despre o zonă se… spulberă de parcă n-ar fi fost. Cam așa a fost vara aceasta și cu Ghețarul de la Scărișoara.

Acum aproape 20 de ani am fost într-o expediție prin Munții Apuseni. I-am luat „la picior”, cum se spune… era acea perioadă în care pensiunile erau încă inexistente, în care lumea noastră era doborâtă de inflație, în care turismul de weekend aproape că nu exista. Atunci am ajuns prima dată la Scărișoara, după ce am coborât din autobuz jos la șosea, în Gârda. Nu-mi aminteam de niciun drum civilizat care să ducă sus în sat… M-a plouat, drumul până sus nu a fost ușor, și am ajuns în sat unde am dormit prima dată în fâneață, la o doamnă care s-a înduioșat de apa ajunsă până la piele…

Ghețarul de atunci era accesibil tot după program. Am fost acolo fix la deschidere. Țin minte și acum scările de lemn putregăioase, pe care am coborât cu teamă… Am reținut, atunci, explicația. Ghețarul nu se topește, pentru că grota funcționează ca o ladă frigorifică. Aerul rece rămâne jos. Ce se încălzește – de la Soare – se ridică.

Surpriza (deloc plăcută) a vizitei de anul acesta a început de jos… de când am făcut stânga în Gârda să pornim spre Scărișoara: drum asfaltat. Mașini, multe mașini. În ciuda faptului că e o singură bandă un pic mai lată, se circulă cu viteză. Diferența de nivel pe drum e amețitoare, dar peisajul este superb. Mă simt ca în montagne-rousse, dar senzația de la urcare va fi mult depășită de cea de la coborâre!

Drumul către Scărișoara

Din categoria „șoc și groază” face parte momentul parcării: plin-ochi peste tot! Veneam de la Peștera Urșilor, unde, fiind mai „la câmpie”, mă așteptam la avalanșă de vizitatori. Aici – nu. Aici speram să regăsesc liniștea care mă impresionase odinioară. Venisem pentru copii… așa că n-am lăsat să curgă niciun pic de tristețe. Am dat cei 5 lei la parcare (pentru care nu am văzut bon, bine-nțeles), și am început să urcăm spre peșteră…

Suiam pieptiș prin pădure, și mă uitam din ce în ce mai șocată la lungul șir de tarabe ce îmbrăcau poteca. Localnice ce frigeau scovergi cu te-miri-ce (cu gem de afine și brânză sărată au fost alegerile noastre în Apuseni) și bișnițari cu chinezării oribile înfățișând animale afectate clar de poluare și cu mutații genetice, căci numai a urși și căprioare nu semănau.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Și… am ajuns la ghețar. Gardul de lemn de odinioară era schimbat, acum era un gard mare și înalt. Poartă de acces rotativă. Casa închisă. Se vând 100 de bilete cât este deja un grup în peșteră. Prețul: 10 lei adulți, 7 lei copiii, elevii și studenții. Apoi, după ce intră grupul norocos că a achiziționat biletele, se vinde un alt set… grupurile se succed la circa 45 de minute. Ai de așteptat dacă ratezi intrarea. Am ajuns fix când se închisese taraba pentru cei care erau deja acolo, așa că am văzut cum iese o serie, intră alta, ne-am luat și noi bilete, și ne-am pus pe așteptat.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Avenul 1 – accesul în peșteră, pe scări. Prima parte, scări metalice. A doua, mult mai scurtă, cu scări de lemn.

Am trecut de poartă, și am văzut că degeaba am descris scările de lemn, ele nu mai existau. Scări metalice, bine prinse în pereți, coborau acum lejer la ghețar. Cu fiecare metru spre adânc începeai să îngheți. Sus era cod portocaliu de caniculă. Jos – aproape zero grade. Și a urmat… altă dezamăgire. Ce-mi aminteam eu din vizitarea peșterii…?

Dacă nu credeți că ne distrugem planeta… vizitați Scărișoara. Un ghețar fosil, din ultima glaciațiune, în vârstă de 10.500 de ani, se topește văzând cu ochii. Ghidul spunea că nici formațiunile de acum 7 ani nu mai sunt ce erau! Iar eu voiam să le văd pe cele de acum …. 20! Traseul de vizitare s-a scurtat. Nu se mai coboară de la primul nivel. Te învârți un pic în prima sală, Sala Mare, privești cu jind în a doua, Biserica, și ieși, din nou, la suprafață. Restul circuitului este acum închis, fiind izolate Rezervația Mică și Rezervația Mare.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Sala Mare – vedere de la baza scărilor a pasarelei circulare de acces.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Sala Mare – vedere din spate, către avenul de acces.

Pentru că tot am ajuns la ghid… sus, la intrare, a strâns roată în jurul lui grupul care avea bilete, și a recitat binișor câteva informații pe care le puteai citi și pe panoul informativ de la intrare. Era cam îmbujorat la față, și nu cred că era numai de la căldură. Jos – căci în cele din urmă a coborât cu noi, a părăsit pasarela de lemn și a coborât pe ghețar, lăudându-se copiilor că nu are cum să pățească ceva, căci sunt până la 35m de gheață sub el. Așa încurajăm vizitatorii să nu atingă, să nu intre în contact cu formațiunile din peșteră 🙁 . Apoi… am remarcat cu tristețe – Iris chiar cu furie – cum „turiștii” mângâiau bucățile de gheață la care aveau acces. Pe lângă pasarelă, șervețele și ambalaje de plastic, aruncate. Să mă mai întreb de ce?

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Sala mare – lacul format deasupra ghețarului din apa de ploaie scursă aici. Reflexia avenului de acces.

Peștera Ghetarul de la Scărișoara

Stalagmite de gheață formate în sala Bisericii.

La ceas de seară, când am coborât pe șoseaua ca-n palmă de la Scărișoara, eram întunecată la față. Nu merităm țara asta, nu merităm să avem drumuri de acces… nu ar trebui să lăudăm frumusețile, căci nu știm să le păstrăm! Ne purtăm ca lăcustele, aterizăm și distrugem, și după noi, potopul! Nu ne mai pasă…

Informații utile:
  • Deși e afișat un orar teoretic de vizitare, nu am remarcat să se țină cont. Nu se intră până nu iese și ultimul din grupul care a vizitat. Dacă ai nenorocul să fie unul mai puțin antrenat la urcat pe scări, durează. Teoretic, programul este 10:00-18:00. Practic, după noi – care am intrat la 17:05, mai intra un grup. Cum vă e norocul… doar că nu-l încercați prea tare, că s-ar putea să nu țină.
  • O încercare de imagine panoramică la intrarea în Sala Mare.
  • Accesul în peșteră se află la o altitudine de 1165m, la marginea platoului carstic Scărișoara. Peștera are o lungime de 720m și o adâncime de 105m. Avenul de acces are 60m diametru și 48m adâncime (coborârea pe scări). Blocul de gheață, aflat pe podeaua primei săli, se prelungește în Biserică, Rezervația Mare și Rezervația Mică. Media de temperatură este -2°C, oscilând între -14°C și 5°C.
  • Peștera este declarată monument al naturii din 1938 și adăpostește cel mai mare ghețar fosil din Europa.

Pestera lui Ionele - Parcul Național Apuseni

Peștera lui Ionele – Parcul Național Apuseni

Am hotărât să încheiem vacanța în Apuseni cu un maraton de peșteri: Peștera Urșilor, Peștera – Ghețarul de la Scărișoara și Peștera lui Ionele. Deși lăsată ultima pe listă, Peștera lui Ionele se anunța cea mai interesantă, deoarece era locuită de o colonie permanentă de lilieci. Recomandarea de a pune de fapt peștera pe listă a venit chiar cu acest mesaj. O să-i vedem agățați de tavan, nu trebuie să facem gălăgie și, mai ales, să nu punem lanterna pe ei, ca să-i vedem mai bine…

Maratonul nostru era însă cât pe-aci să scoată peștera de pe listă, căci la 18:00 se închidea, iar noi la 18:01 abia parcam. Am urcat totuși la peșteră, și am avut noroc: ghidul decisese să mai țină puțin deschis, că… veneau turiști!

Pestera lui Ionele - Parcul Național Apuseni

Impresionantă ca deschidere, peștera ne-a atras atenția de la început cu pârâul care izvorăște chiar din gura peșterii. Cred că e prima dată când văd și eu un astfel de izvor, din „nimic”. Pur și simplu, după un platou uscat, apa începe să izbucnească și să se zbată furioasă clocotind spre vale. Părea atât de natural și ireal în același timp… Odinioară, apa venea din peșteră, după ce săpa galeriile. Acum pârâul ce te însoțește la vale se naște aici, imediat după poartă.

Pestera lui Ionele - Parcul Național Apuseni

Gura peșterii, cu o înălțime de 15m. În dreapta scării de vizitare, valea secată a pârâului care a săpat această peșteră. În sezonul ploios, pârâul este alimentat de lacul din peșteră.

Peștera lui Ionele este situată pe versantul drept al Cheilor Ordăncușii, la altitudinea de 805m, cu o denivelare de 35m, este amenajată și luminată, și se vizitează un traseu foarte scurt. Din cei 324m, doar 131 m reprezintă traseul pe care pot merge turiștii, după ce parcurg cei 100m pe poteca ce urcă 30m de la parcarea de lângă șosea. Poate că nu am citit mereu cu atenție regulamentele de vizitare, însă aici am avut ceva timp… mi se pare ireal cum trebuie să repeți, mereu și mereu, că nu trebuie să atingi formațiunile din peșteră, că în subteran sunt interzise „fumatul, consumul de alimente sau efectuarea necesităților fiziologice”. Asta spune enorm de mult despre gradul nostru de cultură și civilizație… și pur și simplu nu mai ai nimic de adăugat 🙁 .

Știam că suntem deficitari la protejat natura, că regulile privind liniștea și fotografierea fără blitz a liliecilor erau necesare… probabil în cele din urmă animalele acestei planete ne vor tolera pe noi, așa cum suntem.

Traseul vizitabil acum se încheie pe o platformă unde, în sezonul ploios, se formează un lac temporar cu o adâncime de 12m. Peștera lui Ionele este încadrată în clasa C de protecție. Peșteră de interes local, este situată și în zona de conservare specială a Parcului Național Apuseni. Din 2008, galeriile finale, unde locuiește colonia de lilieci, au fost închise publicului. Motivele cred că le înțelegeți din cele de mai sus. La noi, cel mai bun mod de a proteja natura este să nu permiți deranjarea ei.

Pestera lui Ionele - Parcul Național Apuseni

Scara 1 – vedere de sus spre nivelul de acces al peșterii

Pestera lui Ionele - Parcul Național Apuseni

Lacul subteran, acum secat. Adâncimea: 12m. Se poate observa pe perete nivelul maxim de umplere, peste care începe să se scurgă și să alimenteze pârâul.

Pestera lui Ionele - Parcul Național Apuseni

Tavanul peșterii. Înalt, dar puțin spectaculos ca elemente caracteristice – stalactite.

Totuși, am văzut lilieci. Era deja seară, începeau să iasă să se hrănească. Zburau prin peșteră și lumina era suficientă să-i urmărim. Am văzut unul mergând pe perete, alții trecând razant pe lângă noi. Mi-aș fi dorit să-i văd și înghesuiți unul în altul… dar… să sperăm că anii de izolare vor duce la creșterea coloniei.

N-am înțeles, în schimb, de ce, dacă trebuie păstrată liniștea, scările metalice fac un zgomot înfiorător. Ne-am străduit să mergem în vârful picioarelor, însă nu eram singurii vizitatori, și zgomotul de fundal era prea deranjant…

Peștera este deschisă publicului între 10:00 și 18:00. Tariful – anul acesta cel puțin – este 10 lei pentru adulți și 7 lei pentru copii. Am văzut că era lipit prețul biletului peste o listă mai veche… așadar modificări se pot face oricând. Chiar dacă, pentru cât se vizitează, mi se pare cam mult, sper măcar că banii ajută și la conservarea micii minuni care supraviețuiește aici.

O imagine pe care n-am putut s-o includ în articol, realizată 3D în poarta peșterii, poate fi văzută aici, pe pagina de Facebook a blogului.

La final, câteva sfaturi: oriunde mergeți, nu lăsați nicio urmă a vizitei voastre! Începeți cu a nu lăsa șervețelele folosite în pădure, a nu rupe florile, a nu scrijeli copacii și stâncile, a nu atinge stalactitele și stalagmitele, a nu deranja viețuitoarele… hai să ne civilizăm un pic!

Sadoveau, la pescuit - iazul de la Vovidenia. „Nada Florilor”

Casa memorială „Mihail Sadoveanu” – Vovidenia, Neamț

Una din excursiile – puține – din copilărie, cu părinții, a fost și în ținutul Neamțului. Îmi aminteam foarte clar vizita la casa lui Mihail Sadoveanu, chiar dacă nu și foarte multe detalii de acolo. Ce țineam însă minte, înainte să ajung acum, după 30 de ani, cu copiii mei, era faptul că reședința era una foarte spațioasă (comparativ cu ce locuințe aveam noi, era un lux la care nici nu visam) și frumoasă. Însă mi-a rămas cumva întipărit că nu acolo s-a născut, motiv pentru care nu înțelegeam de ce au numit-o „casă memorială”. Deh, tocmai veneam de la Humulești, noțiunea se asocia cu copilăria autorului…

Acum am pășit din nou în muzeu. Îmi aminteam ușile… inexplicabil, dar modelul floral al fierului forjat, prins și pe un colț de fotografie, s-a fixat bine. Însă momentul în care am pășit în camere a fost acum unul ce îți trezea toate simțurile, căci pe fondul sonor al Rapsodiei Române, Mihail Sadoveanu recita poeziile lui Eminescu. Le-am făcut imediat semn copiilor și le-am explicat… tocmai simțim ceea ce nu mulți au ocazia să o facă, în acel colț de natură.

Casa de la Vovidenia i-a fost dăruită lui Sadoveanu în ultimul deceniu al vieții, de Mănăstirea Neamț, după ce își petrecuse în zonă, la schitul Vovidenia, aflat în vecinătate, bună parte din tinerețe. Nu vreau să deschid o discuție lungă, privind compromisurile pe care scriitorul le-a făcut conducerii comuniste în primele decenii după cel de-Al Doilea Război Mondial, însă oamenii politici de atunci s-au folosit la maxim de imaginea și popularitatea sa. Trecând prin camere, admirând obiecte ce i-au aparținut, se scuturau de praf în minte imagini ale lecturilor de demult. Am ajuns la rafturile cu publicații, și le spuneam pe scurt copiilor care mi-au plăcut și de ce. Generația actuală cu greu se mai lasă antrenată în lecturi din timpuri apuse. Pentru ei  – acolo e o lume pe care n-au cunoscut-o…

Mai multe detalii despre muzeu și foarte multe imagini puteți găsi aici. De asemenea, am descoperit și o înregistrare cu drona, ce surprinde reședința de sus, în ansamblul schitului Vovidenia. Vă recomand, dacă ajungeți în zona Neamț, să nu ratați. E – cred eu – mai importantă decât vizita la ZOO, în vecinătate, unde am văzut că era mare aglomerație.

1960. Fotografie de familie

1960. Fotografie de familie

Fotografie din 1954. Sadoveanu cu soția sa, Valeria, și fiica lor, Profira

Fotografie din 1954. Sadoveanu cu soția sa, Valeria, și fiica lor, Profira

Sadoveau, la pescuit - iazul de la Vovidenia. „Nada Florilor”

Sadoveau, la pescuit – iazul de la Vovidenia. „Nada Florilor”

1955, alături de Gheorghe Gheorghiu Dej

1955, alături de Gheorghe Gheorghiu Dej

Humulesti - casa memorială Ion Creangă

La Humulești, pe urmele poveștilor

Traseul din vara aceasta prin nordul Moldovei a fost parțial original. În realitate am refăcut, atât cât îmi aminteam, una din cele mai frumoase excursii pe care le-am făcut cu familia, și pe care, chiar dacă am păstrat-o autentică doar în câteva flashuri de memorie, am împrospătat-o cu ajutorul fotografiilor de atunci. Am fost cu ei pornind de lângă Lacul Roșu în ținutul Neamțului, la Agapia, Văratec, Neamț și Humulești. Dar atunci era cu autocarul, nu cum am fost eu, cu mașina… și să stau să admir în tihnă tot ce-mi cerea inima.

Normal, nu puteam rata Humuleștiul, căci, din fericire, chiar și „adaptat”, Creangă este încă în manualele noastre. Este greu de estimat câți îl mai pot citi în original, unele texte sunt o provocare fantastică de răbdare și căutare a cuvintelor, dar copiii îi cunosc opera. Am pășit în curte eu mai emoționată ca ei, aveam 9 ani când am fost acolo prima dată, și-mi amintesc o înghesuială fantastică – așa e când te duci cu grupul – prin care abia am răzbit să văd și eu motoceii de la gura sobei, dezamăgită totuși că nu sunt și mâțe pentru o demonstrație…

Humulesti - casa memorială Ion Creangă

Dacă v-ați întrebat vreodată de unde vine „pereții au urechi și ferestrele ochi”… priviți bine casa!

Casa era așa cum o lăsasem. Prispele lipite proaspăt, cu afiș să nu călcăm; motoceii la locul lor… și, pe lângă ceea ce citeam pe panouri, încercam să găsim ancorele în realitate ale povestirilor sale. Uite, pe-aici s-a suit în pod, după pupăză… și a coborât pe cealaltă… uite putineiul… și calul bălan… Mi s-a părut trist în schimb să văd părinți cu copii de mână, care nu știau să le povestească la ce folosea X obiect, dar nici nu întrebau. În schimb, am surprins-o pe una din mămici șoptindu-i piciului să fie un pic atent la mine, că știu mai bine poveștile.

Humulesti - casa memorială Ion Creangă. Interior

Motoceii, la gura sobei. Lipsește de asemenea și leagănul, care era prins la grindă, pentru bebeluși.

Ai mei sunt restanți la citit povești. Sunt fani SF, și altele de genul, dar aș vrea enorm să-i pot ajuta să descopere comorile pe care predecesorii noștri le-au pus la păstrare, între slove, pentru noi.

Lângă casa memorială, cu altă taxă, era amenajat un parc tematic. Am aruncat un ochi peste gard și mi s-a părut că văd animale împăiate și îmbrăcate, pentru a ilustra scene din povești. Ai mei au hotărât că sunt totuși prea mari pentru așa ceva și n-am mai intrat. Am ignorat cu succes bișnița care se făcea acolo, fiind punct turistic de maximă atracție, și am plecat.

Nu ratați, dacă mergeți în Târgul Neamț, să vizitați Humuleștiul. Este acum lipit de oraș (așadar drumul cu pupăza de acasă până la târg nu era foarte lung!). Muzeul este o modalitate ideală de a lega trecutul de prezent, și a-i încuraja pe copii să citească.

 

Humulesti - casa memorială Ion Creangă.

Pentru mine, copilăria înseamnă masa cu trei picioare a bunicii, și turta caldă, scoasă din cuptor, ruptă în mijloc, lângă castroanele aburinde.

 

În încheiere, știu ce a lipsit. Când eram eu mică, ceaslovul expus în micul muzeu improvizat avea și „victime” pe pagini. Cunoscătorii știu ce…

Detalii despre program, taxe și acces la Humulești – pe site-ul oficial, aici, alături de informații despre construcția casei și istoricul acesteia și un tur virtual. Vă recomand să le citiți împreună cu copiii înainte de a merge în vizită.

Geoparc Hateg - Macheta Magyarosaurus dacus - Centrul de Știință și Artă din comuna General Berthelot

La pas prin Țara Hațegului

Ei bine, recunosc, nu e chiar „la pas”, e mai mult la volan pentru cele ce urmează a fi descrise, însă pentru mine au fost toate, la un loc, o mare, mare surpriză!

Geoparc Hateg

Am poposit prima dată în Hațeg anul trecut, când am plecat cu țintă fixă: cetățile dacice din Munții Orăștie. Cu greu am strecurat în program zimbrăria de lângă Hațeg, și asta pentru că, încercând să-i vedem pe cei de la Bucșoaia, am eșuat lamentabil; dar voiam musai să vedem aceste animale impresionante. De aici ne-am oprit direct la Grădiștea de Munte, după ce am ignorat cu talent Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, lăsând-o pe altă dată…

Ceea ce nu am căutat însă a afla atunci este „povestea Pământului” pe care o spune Țara Hațegului, am vrut să știm doar istoria oamenilor de aici, mult mai recentă decât cea pe care o spun pietrele… și tocmai această poveste am aflat-o împreună cu prietenii de la Adaconi, care ne-au făcut o surpriză de proporții prin excursia organizată.

Ca introducere, eu și dinozaurii suntem… așa, cum să zic… ne salutăm. Am aflat ceva mai multe în urmă cu un an, când am vizitat parcul de la Râșnov. Tot atunci mi-a atras atenția unul din exponatele temporare de aici, rămășițele Balaurului bondoc, un dinozaur pitic descoperit la noi, în Țara Hațegului (mai exact totuși, lângă Sebeș), și singurul dinozaur cu nume românesc. Și, parcă anticipând cumva excursia, la sfârșitul lunii iulie am fost la Antipa cu ocazia prezentării reproducerii lui Hatzegopteryx thambema, și a poveștii lui. Ce am reținut eu atunci: dinozaurii pitici de la noi, vegetarieni mulți dintre ei, erau „mâncați” de „cineva”. L-au căutat ceva vreme, iar Hatzegopteryx s-a dovedit a fi acest prădător.

Ei bine, a fost nevoie să ajungem la Hațeg, să ne întâlnim cu dr. Cristian Ciobanu, care ne-a făcut să vedem lucrurile „altfel”. Am să vă spun ce am văzut eu: în primul rând, oameni pasionați de munca lor. Oameni care pot aplica pentru proiecte, iar munca lor să fie recunoscută. Din 2005 Geoparcul este membru în Rețelele Europeană și Globală a Geoparcurilor, iar din 2015, Geoparcul Hațeg este sit UNESCO, și se muncește în continuare pentru ca acest statut să nu fie pierdut, geoparcurile fiind evaluate foarte strict din patru în patru ani.

Geoparc Hateg - Casa Vulcanilor - punte peste timp

Geoparc Hateg – Casa Vulcanilor – punte peste timp. Pășind încet, pleci din timpul real, ajungi în preistorie, treci peste dispariția dinozaurilor și te trezești în timpul lor. Credit foto: Triaxon.ro. Preluarea imaginilor este interzisă.

Mereu mi-am spus că niciodată nu poți reține tot ce ți se spune, dar contează enorm acel „lucru” pe care îl iei cu tine. Am călătorit în timp, și m-am lămurit – într-un final, de ce dinozaurii noștri sunt mai mici. Pentru că aici, în Țara Hațegului, în vremuri în care Carpații erau încă fund de mare, nu începuseră să se „încrețească”, se afla o insulă. Și, fiind hrană mai puțină, dinozaurii noștri au „suferit” de nanism insular…

Am ascultat mult, mi-am dat silința să învăț, și în același timp m-am lăsat plăcut cuprinsă de pasiunea cu care oamenii de aici muncesc. L-am rugat, așadar, pe dr. Cristian Ciobanu să ne vorbească, ca reprezentant al echipei Geoparcului, despre programul educațional desfășurat aici.

Geoparc Hațeg

Bună ziua. Vă mulțumesc în primul rând pentru amabilitatea de a acorda acest interviu. Apoi, vă rog să ne spuneți cine sunteți, domnule dr. Cristian Ciobanu, și cum ați ajuns la Hațeg?

Dr. Cristian Ciobanu: Bună ziua! Cu mare plăcere! Sunt un geograf bucureștean care a venit ca voluntar de la Universitatea din București pentru Geoparc în Țara Hațegului, și care a rămas până la urmă aici.

Hațegul este o zonă cu potențial turistic enorm, și nu vorbesc doar de vestigiile dacice și romane, ci și de Biserica de la Densuș și Mănăstirea de la Prislop. În ce puncte de vizitare îi așteptați pe turiști, și cum pot afla „povestea Pământului”?

C.C.: Noi la Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului credem că nu e suficient să ai niște valori, ci contează și modul în care le transmiți, adică interpretarea acelor obiective. Strategia Geoparcului este să creeze puncte de vizitare mici, în fiecare comunitate din Geoparc. În felul acesta, vizitatorul, în loc să vadă un singur centru de vizitare și apoi să plece din zonă, este „invitat” să parcurgă un „labirint” cu puncte de vizitare și trasee prin comunități. Concret, Geoparcul a creat până acum 6 puncte de vizitare

  • Centrul din orașul Hațeg, cu expoziția Balauri, Dragoni, Dinozauri
  • Centrul de Știință și Artă din comuna General Berthelot
  • Casa Vulcanilor de la Densuș  
  • Casa Dinozaurilor Pitici de la Sânpetru
  • Casa Tradițiilor tot de la Sânpetru
  • Casa Miniaturilor de la Totești

Pentru grupurile organizate de copii, aflați aici în excursii tematice, ce programe speciale au la dispoziție și în ce condiții pot fi accesate?

C.C.: Grupurile organizate ne pot contacta urmărind fie www.hateggeoparc.ro, fie pagina noastră de facebook/geodinohateg. În funcție de ce anume doresc îi putem primi noi sau îi putem direcționa spre unul dintre partenerii noștri educaționali locali.

Dar grupurile de adulți?

C.C.: La fel. Avem solicitări pentru team building-uri de exemplu. Anumite activități le putem oferi noi, echipa Geoparcului, altele pot fi realizate de parteneri. [Contact: Administrația Geoparcului, Strada Libertății, nr. 9A, Hațeg, HD,  0254777853, e-mail: hateggeoparc@yahoo.com]

Turistul „normal”, cel care vine aici cu familia, un grup până în 10 persoane să spunem, ce poate face?

C.C.: Cei care vin în Geoparc pot în primul rând vizita punctele noastre și pot parcurge traseele recomandate de noi. După cum știți deja, o vizită la punctele noastre nu este ca o vizită la muzeu, ci e o adevărată călătorie în Timp, în Știință, în Artă, în Mit și în Geografia Mentală a locuitorilor.

De asemenea, vizitatorii pot participa la evenimentele organizate de noi, adică: Crosul Cetății Regale, Săptămâna Europeană a Geoparcurilor, Ziua Geoparcului, Festivalul Dinozaurilor și Ziua Vulcanilor.

În al treilea rând putem oferi la cerere experiențe personalizate.

Ce planuri aveți pe termen scurt ? Am văzut că urmează să participați la Red Bull SoapBox Race 2016, desfășurată în 3 septembrie, în Parcul Colina din Cluj-Napoca, cu „Doamna Bondoc”, pe care am votat-o cu plăcere. Dar în afară de a vă susține de la distanță, sau online, ce putem face pentru ca Geoparcul să devină mai vizitat?

C.C.: Până să ajungem la planuri trebuie să spun că nu îmi doresc neapărat ca Geoparcul să devină mai vizitat. Nu cred că scopul nostru ar trebui să fie unul cantitativ – număr de turiști. Îmi doresc în primul rând ca vizitatorii să fie aceia pe care îi vrem și care înțeleg ce înseamnă un turism inteligent (fie că e numit ecoturism, geoturism sau turism educațional). Îmi doresc ca acei vizitatori să aibă parte de o experiență, nu de o vizită, să-i facem nu doar să primească informații, ci să aibă atitudini și revelații despre Pământ, Timp, Natură și Om. Nu în ultimul rând îmi doresc ca localnicii să beneficieze direct din turism, să fie pregătiți și tehnic și psihic de a face bani din asta.

Planurile pe termen scurt înseamnă în primul rând organizarea Zilei Vulcanilor, un eveniment aflat la prima ediție și care va avea loc miercuri, 24 august.  Mai departe avem participarea la Soapbox Race, apoi finalizarea celor trei proiecte aflate acum în derulare: Ambasadorii Geoparcului, Educație în Geoparc cu Andi Andezit și Banca de Ecoinvestiții în Educație. Urmează începerea anului școlar și automat activitatea cluburilor „Exploratorii”, coordonate de noi, și în general un nou sezon pentru Rețeaua EduGeoparc, care reunește tot ce e relevant în educație pe plan local și județean.

Vă mulțumesc pentru amabilitatea de a ne împărtăși aceste informații! Vă doresc un eveniment cât mai reușit mâine, și succes în cursa de weekendul viitor în activitățile ce vor urma. Personal sper să vă vizităm din nou, cât mai curând, căci ne-au rămas pe listă cel puțin încă trei centre de vizitare și câteva activități de realizat.

Credit foto: Triaxon.ro. Preluarea imaginilor este interzisă.

Ca notă pentru vizitatorii care vor da curs recomandării mele, vizita în Geoparc este gratuită. Cum însă acest proiect trăiește din pasiune și entuziasm, vă recomand să nu ignorați cutiile de donații pe care le veți întâlni pe parcursul vizitelor, mai ales dacă în urma programării telefonice veți beneficia și de ghidaj.

Muzeul Ciprian Porumbescu - Stupca

Muzeul Ciprian Porumbescu de la Stupca-Suceava

Cutreierând munții Bucovinei în diverse locuri, este imposibil să nu fi auzit măcar odată răsunând acorduri de muzică dumnezeiască, ce-ți mergeau la suflet și cântau singure durerea acestui ținut. Am pășit în casa memorială a lui Sadoveanu, de la Neamț, și l-am ascultat recitând Eminescu pe muzica lui Ciprian Porumbescu. Asculți vrăjit…

Acesta a fost motivul pentru care, pe lângă Humulești, Ipotești și Vovidenia, am pus pe traseu și Stupca, azi localitatea Ciprian Porumbescu. Știu că dragostea de țară e greu de crescut la școală, și că orele de istorie, ca să-și atingă obiectivul final, ar trebui să se desfășoare pe teren. Pentru că nu poți simți cu adevărat românește decât copleșit de peisajele mirifice, călcând pe urmele marilor noștri patrioți. Bucovina a avut acel destin tragic al provinciilor românești jucate la masa verde de marile puteri. Anul 1774 marchează o mare tragedie pentru românii din Țara de Sus a Moldovei, sau Arboroasa, denumită apoi de austrieci Bucovina – Țara Fagilor.

Este greu să înțelegi acum, la mai bine de 250 de ani, ce a însemnat lupta românilor la acel moment, contribuția familiei Hurmuzaki, centrul de rezistență culturală românească de la Cernăuca. Putna, inima Moldovei, ce adăpostește mormântul marelui nostru domnitor Ștefan cel Mare, funcționa ca un catalizator al trăirii românești. Serbările din 1871, la hramul mănăstirii Putna, celebrau 400 de ani de la ridicarea mânăstirii și au adunat aici românii de pretutindeni. Printre ei, Eminescu și Ciprian Porumbescu. Este momentul în care cel din urmă a strunit vioara și a afirmat în lacrimi că a cântat Daciei întregi. Ciprian Porumbescu este omul care, în ciuda tinereții sale, a simțit românește așa cum puțini alții au făcut-o. Patriotismul său este cel are îi aduce 11 săptămâni de închisoare. În momentul în care Casa de Austria celebra cu mare fast 100 de ani e la anexarea Bucovinei, românii din Moldova răspundeau cu comemorarea lui Grigore al III-lea Ghica, domnul Moldovei care a plătit cu capul pentru îndrăzneala de a se opune cedării Bucovinei. Ciprian Porumbescu, ca președinte al societății Arboroasa, trimite la Iași o telegramă de condoleanțe, pe care austriecii o consideră trădare și este arestat.

„Primăriei Iassi. Arboroasa, societatea junimei române din partea detrunchiată a vechei Moldove, aduce condoleanțe membrilor săi, pentru tutorul decapitat. Comitetul” *

Detenția îi aduce agravarea bolii de plămâni, care îi va grăbi sfârșitul la nici 30 de ani, chiar dacă a fost achitat în primul proces politic al românilor din Bucovina.

La Stupca nu mai există acum casa părintească, ci numai o anexă a acesteia, amenajată casă memorială. Există însă în centrul comunei muzeul „Ciprian Porumbescu”, unde te întâmpină, încă de la poartă, acordurile sale unice. Este un muzeu mic, cu câteva săli, care adăpostesc fotografii din viața compozitorului. Găsiți aici mobilierul original din casa părintească, folosit și în anii 70 când a fost filmat Ciprian Porumbescu. Dintre obiectele care i-au aparținut: pianul, violocelul, bagheta de dirijor, și husa magicei sale viori, pierdută în primul război mondial.

Poate veți spune că nu e nimic interesant într-un muzeu mic. Este mult, mult suflet. Nu știam, de exemplu, că Porumbescu este singurul compozitor care are două imnuri naționale: Tricolorul, la noi, și Pe-al nostru steag, imnul actual al Albaniei. Nu știam nici că ultima sa dorință a fost ca pe cruce să i se pună tricolorul, și să fie scrisă ultima strofă din Tricolor: Iar când fraților m-oi duce/ De la voi și-o fi să mor/ Pe mormânt atunci să-mi puneți/ Mândrul nostru tricolor.

N-am să spun mai mult. Eu am ajuns pe drumul din pădure, nerefăcut de mulți ani, căci venind dinspre Humor, am urmat primul indicator. Există însă un drum proaspăr asfaltat, prin Ilișești, fiecare însă cu farmecul său. Ajungeți repede, și merită. Biletele sunt 5 lei de adult, 2 lei de copil, și uneori este deschis și lunea în sezon. (Contact)

____________________

*Ștefan Pavelescu, Viața lui Ciprian Porumbescu, Editura Accent Print, Suceava, 2013, p. 26

 

camping Neamt Secu

Camping în ținutul Neamțului – Valea pârâului spre Secu

Plecând de la Durău spre nordul Moldovei, e imposibil să nu ai pe traseu stabilit ca punct de vizitare ținutul Neamțului, cu mănăstirile sale. Google nu ne-a ajutat să găsim un camping aici, însă de la Durău ne-a fost recomandat să intrăm pe valea pârâului, spre mănăstirea Secu, căci aici se poate campa liniștit, chiar dacă e neamenajat. Am făcut așadat plinul de apă la Durău și am pornit la drum.

camping Neamt Secu

Valea pârâului mi-a adus în primă instanță aminte de Valea Cerbului, din Prahova. Era și aici o nebunie totală, corturi lângă corturi… Am „vânat” atât cât s-a putut de la drum o așezare de durată, adică familie numeroasă, mulți copii, jucărele peste tot, adică ceea ce indica că nu pleacă în mod sigur în acea zi, căci voiam să campăm și să plecăm apoi în circuit. Numa’ bine ce ne-am „rezervat locul”, că în spatele nostru au mai apărut trei mașini, pe a doua linie față de râu.

camping Neamt Secu

Am plecat imediat, căci intenționam să vedem mănăstirile sâmbătă seara; duminica dimineața nu era deloc o idee bună pentru turiști, la ce trafic intens era spre mănăstiri. Secu, Sihăstria Secului, Neamț, casa memorială a lui Mihail Sadoveanu, Agapia și Văratec, toate la ceas de seară, apoi am revenit în locație, unde, după un pic de socializare, am aflat că vecinii stau câteva zile, așadar puteam pleca liniștiți și a doua zi, când programasem Humulești, cetatea Neamțului, muzeul de istorie din Târgu-Neamț și casa memorială „Veronica Micle”.

camping Neamt Secu

camping Neamt SecuDuminică seara s-a așternut liniștea peste campingul ad-hoc, cei veniți pe weekend sau în pelerinaj la mănăstiri (duminică fusese hramul de la Sihăstria), se evaporaseră. Luni… am ascultat păsările cântând, am admirat păstrăvii din pârâu – de privit, nu de mâncat, că nu aveau mai mult de câțiva centimetri.

Păcat că nu e mai aproape de București. Deși n-am avea parte cu siguranță de atâta liniște acolo… Și nici atât de curat ca aici, căci nu vezi gunoaie aruncate. Există câteva containere improvizate, unde se aruncă, și tocmai când plecam, luni de dimineață, am văzut un tractor care venea să le adune. Tot la plecare, am văzut mai încolo și un semn, ce marca taxa pentru campare, la mânăstire, n-am înțeles dacă era valabil și pe vale, sau era doar o reclamă pentru cei care nu doreau să stea în pustiu.

Vizită la Salina Cacica

Vizită la salina Cacica – Suceava

De salina de la Cacica am aflat acum ceva vreme de pe pachetele de sare recristalizată, bucucurându-mă cumva că nu avem și sare de la turci. Totuși, când am schițat traseul pentru nordul Moldovei nu am inclus în plan și salina. Când a fost nevoie să stabilim mai în detaliu direcțiile de mers, căci voiam să văd și biserica Arbore, Cacica a intrat aproape singură în programul nostru de vizitare.

Nu știam nimic, nu am văzut o poză, nu eram pregătiți să coborâm în salină – a se citi: „eram îmbrăcați în pantaloni scurți și tricou, și fără blitzul cel mare la cameră”. Dar am oprit, cu o oră și jumătate înainte de închidere și am coborât. Surpriza care ne aștepta a fost de proporții. Prima, că nu se taie bilete, am ignorat-o…

Ne așteptam să stăm la o coadă la „ceva”, fie el lift, autobuz… domnul de la salină ne-a luat banii, ne-a deschis o ușă, ne-a spus să fim atenți la scări că sunt umede și… p-aci ți-e drumul. Am început să coborâm pe scări. N-am idee câte au fost, dar cele de la Praid sunt clar mai puține. Capela Sfânta Varvara a fost prima. Apoi galeria Mihai VIteazul. Și, cum rămăsesem cu senzația de la Slănic Prahova, că trebuie să ajungem într-o sală mare… aici n-am ajuns nicăieri. Aproape. Am mers pe culoare mai mici sau mai mari, susținute de piloni de lemn, mergând pe scânduri sau printre vechile șine de lemn montate în mină. Am găsit mai târziu și traverse de lemn cu șine metalice, și chiar ușile de acces pentru vagonete. Am găsit și sala pe care o căutam, la terenul de sport, însă nu așa luminată.

Surpriza a constituit-o lacul sărat și sala de bal, sală cu o acustică extraordinară, testată de o tânără care cânta acolo. Candelabrele erau decorate cu bulgări de sare, și înlocuiau vechile candelabre cu lumânări, unul dintre acestea fiind abandonat într-un colț.

Salina Cacica este așezată la poalele culmei Călugărița, la o altitudine de 805m, și este un centru locuit încă din epocile preistorice. Izvoarele cu apă sărată aflate aici au încurajat populația să obțină prețiosul mineral prin recristalizare (prin fierbere). În vremea lui Ștefan cel Mare, călugării de la mănăstirea Humor, aflată „peste deal”, au deschis aici metohul Pârtești (filială a mănăstirii) pentru a exploata saramura. În 1790, după anexarea Bucovinei de către Austria, a fost descoperit și zăcământul de sare gemă, care a dus la deschiderea minei și mutarea în zonă a coloniștilor specializați în minerit. Biserica Catolică ridicată la intrarea în mină, precum și capela Sfintei Varvara, protectoarea minerilor, aflată la intrarea în galerii, săpată integral în sare, fiind construite după acest moment.

Mai multe informații, prețuri și program găsiți pe site-ul Salrom.