Vizită la Salina Cacica

Vizită la salina Cacica – Suceava

De salina de la Cacica am aflat acum ceva vreme de pe pachetele de sare recristalizată, bucucurându-mă cumva că nu avem și sare de la turci. Totuși, când am schițat traseul pentru nordul Moldovei nu am inclus în plan și salina. Când a fost nevoie să stabilim mai în detaliu direcțiile de mers, căci voiam să văd și biserica Arbore, Cacica a intrat aproape singură în programul nostru de vizitare.

Nu știam nimic, nu am văzut o poză, nu eram pregătiți să coborâm în salină – a se citi: „eram îmbrăcați în pantaloni scurți și tricou, și fără blitzul cel mare la cameră”. Dar am oprit, cu o oră și jumătate înainte de închidere și am coborât. Surpriza care ne aștepta a fost de proporții. Prima, că nu se taie bilete, am ignorat-o…

Ne așteptam să stăm la o coadă la „ceva”, fie el lift, autobuz… domnul de la salină ne-a luat banii, ne-a deschis o ușă, ne-a spus să fim atenți la scări că sunt umede și… p-aci ți-e drumul. Am început să coborâm pe scări. N-am idee câte au fost, dar cele de la Praid sunt clar mai puține. Capela Sfânta Varvara a fost prima. Apoi galeria Mihai VIteazul. Și, cum rămăsesem cu senzația de la Slănic Prahova, că trebuie să ajungem într-o sală mare… aici n-am ajuns nicăieri. Aproape. Am mers pe culoare mai mici sau mai mari, susținute de piloni de lemn, mergând pe scânduri sau printre vechile șine de lemn montate în mină. Am găsit mai târziu și traverse de lemn cu șine metalice, și chiar ușile de acces pentru vagonete. Am găsit și sala pe care o căutam, la terenul de sport, însă nu așa luminată.

Surpriza a constituit-o lacul sărat și sala de bal, sală cu o acustică extraordinară, testată de o tânără care cânta acolo. Candelabrele erau decorate cu bulgări de sare, și înlocuiau vechile candelabre cu lumânări, unul dintre acestea fiind abandonat într-un colț.

Salina Cacica este așezată la poalele culmei Călugărița, la o altitudine de 805m, și este un centru locuit încă din epocile preistorice. Izvoarele cu apă sărată aflate aici au încurajat populația să obțină prețiosul mineral prin recristalizare (prin fierbere). În vremea lui Ștefan cel Mare, călugării de la mănăstirea Humor, aflată „peste deal”, au deschis aici metohul Pârtești (filială a mănăstirii) pentru a exploata saramura. În 1790, după anexarea Bucovinei de către Austria, a fost descoperit și zăcământul de sare gemă, care a dus la deschiderea minei și mutarea în zonă a coloniștilor specializați în minerit. Biserica Catolică ridicată la intrarea în mină, precum și capela Sfintei Varvara, protectoarea minerilor, aflată la intrarea în galerii, săpată integral în sare, fiind construite după acest moment.

Mai multe informații, prețuri și program găsiți pe site-ul Salrom.

camping Leon Durau Ceahlau

Durău: camping Leon, la poalele Ceahlăului

Mersul pe Ceahlău cu tot echipamentul în spate nu este încă o opțiune pentru mine, copiii sunt mici, și nici eu nu sunt ditai animalul ca să pot căra în spate cort, izoprene, saci de dormit, presupunând că măcar hainele și ceva de-ale gurii ar putea avea și ei în rucsaci. Așa că, până când vor mai crește puțin, ca munții să stea la picioarele noastre, suntem obligați să campăm la poale și să ne facem o „bază” la care să revenim. Strategie dificilă, căci în felul acesta ai nevoie de trasee circuit, ori alegi să bați cărări de două ori. Am găsit la Durău, la poalele Ceahlăului, două campinguri: Ursuleț și Leon. L-am ales pe cel de-al doilea pentru că avea intrarea mai aproape de stațiune, și când vrei să mergi pe jos, 1km contează.

După ce am campat, ne-am dat seama că de fapt erau cumva două terase, Ursulețul era pe cea de jos, Leon pe cea de sus, așa că l-am văzut, curățel, și ceva mai liber decât era „sus”. Totuși, nu cred că de pe acea terasă joasă aveai parte de același peisaj.

camping Leon Durau Ceahlau

Campingul era normal. O poiană cu pantă mică de înclinație, cât să nu simți că o iei la vale în somn, sau dormi cu picioarele atârnate. Destul de mare, presărat cu căsuțe, care se vedeau de afară foarte curate și cu mobilier nou. Existau două frigidere, cu afiș mare, „pentru alimente”, bănuiesc că berea nu se consideră aliment ca să stea la rece, și tot în zona bucătăriei, era o plită cu butelie.

Toaletele erau curate, gresie și panouri de plastic, centrală pe lemne și apă caldă de la 19:00 până dimineața, tocmai bine pentru coborâtorii de pe trasee la ceas de seară. Dacă faptul că aveau non-stop hârtie igienică vă spune mai mult despre faptul cum erau îngrijite, notez și asta.

În timpul săptămânii a fost destul de liber. Pe weekend s-a aglomerat, și m-am bucurat că am ridicat cortul sâmbătă dimineață. Nu a fost muzică proastă ori dată tare, doar mulți copii plini de energie de la 8 dimineața.

camping Leon Durau Ceahlau

Pentru „schimbarea meniului” erau în camping și grătare mobile – carne mai sus 1,5km, la magazin, iar vreascuri se adunau din pădure. Păcat că a nu arde iarba nu înțelegeau toți, și ignorau rugămintea proprietarilor. Am văzut chiar folosit grătar, apoi… răsturnat pe iarbă tot jarul. Era, într-adevăr, greu să-l duci mai încolo.

Altfel peisajul din camping era de vis, cu vedere la Ceahlău, de-l vedeai în toată splendoarea lui, și dimineața, și la prânz, și seara. Când am ajuns prima dată era îmbrăcat în cețuri, nici valea n-o vedeam bine. Am dormit un pic, după o noapte de mers cu mașina, și m-am trezit mângâiată de razele soarelui, care-mi arătau spectacolul: Uriașul acesta, care ne aștepta.

camping Leon Durau Ceahlau

Detalii despre prețuri aici.

Camping Saint-George, Bulgaria

Camping Saint-George, Bulgaria

Mersul cu cortul la noi începe să devină din ce în ce mai dificil, adică locurile unde să pui cortul gratis, să stai în pustiu, dispar încet. Am găsit și anul acesta unul, însă mă depășește motivul pentru care, pe o plajă pustie, trebuie să-ți așezi cortul la 3m de un altul. Adică să aud, când tac valurile, tot ce vorbești, și cum corpul tău reacționează fiziologic în somn.
Pentru următoarea tură de „mare” am zis să riscăm la bulgari. Nu, nu all-inclusive, ci tot cu cortul. Am luat lista campingurilor de pe litoral și, după ce-am trecut de Vamă, le-am luat la rând. Primul – la câțiva kilometri – Durankulak: mititel, între copaci, cam la 2-300m de plaja micuță, dar liniștită. Avea ceva căsuțe, un restaurant, dar cum am ieșit din mașină m-a izbit un miros înfiorătoare de alge… Uitasem cum e cu algele, în nordul litoralului nostru nu sunt. Așa că am făcut stânga-mprejur și am căutat altul.

Camping Saint-George, Bulgaria

Vedere de pe prima terasă

Următorul, cam la 50km, Saint-George. Campingul foarte mare, locuri berechet, e drept că cele care erau la 50m de plajă erau ocupate, și cele cu „vedere la mare” cam indisponibile – probabil rulotiști care stăteau tot sezonul, din moment ce aveau și gărduleț. Însă am avut noroc, fix când căutam un loc mai acătării, să plece unii de sub doi copăcei, care, pe lângă loc de umbră să stai la masă, îți ofereau și un superb loc pentru hamac. Dacă priveai mai spre lateral, aveam și vedere la mare. Una peste alta, n-am stat pe plajă. Mergeam, făceam baie și veneam la umbră.
Plaja la ei e mică. Dacă ați mers pe jos între 2 Mai și Vama Veche, acea faleză prăbușită, cu 3 metri de scoici și stânci, la ei se numește plajă. Aveau inclusiv marcată zona nerecomandată, din cauza pericolului de prăbușire a pietrelor. Altfel zonele „safe” erau zone cu plată, cu sezlonguri, zona „free” fiind foarte îngustă, dar dotată cu duș pe plajă. Nisipul era ok, finuț, dar în niciun caz de clepsidră, și cu multe scoici fărâmate.

Camping Saint-George, Bulgaria

Apa nu e nici mare, nici mică, e ok pentru copii, are destul spațiu în care e accesibilă. Însă pe noi ne-au distrat fantastic de data aceasta stâncile, unde, cu ochelari de înot am reușit să stăm să privim peștișori, crabi, crăbișori din aceia care stau în cochilie de melc, chiar și un ac de mare. Păcat că trebuia să și respirăm, și rupeam filmul observării subacvatice.

Camping Saint-George, Bulgaria
În camping era și un restaurant – n-am fost, căci am avut de-acasă tot ce ne trebuia. Erau și două hoteluri mici, cu un etaj, camere cu vedere la mare, și se construia și o piscină.

La minusuri aș trece faptul că nu era parcelat campingul, și se cam înghesuiau pe toate părțile, mai ales pe prima terasă, cea dinspre mare. Și… apa de la robinet, care era minerală și sulfuroasă. Cu greu reușeam să o ignor, și șamponul meu de mușețel nu mai avea niciun miros în combinație cu ea. Spălatul pe dinți iar era o provocare, căci la spălat pe față îmi țineam respirația până mă ștergeam. Toaletele curate, de camping.

Camping Saint-George, Bulgaria
De menționat că și răsăritul e mai frumos la noi, când soarele se smulge din mare…
Dar ca să închei în ton pozitiv, era liniște. Nimeni nu punea muzică, nu striga (exceptând un grai moldovinesc de 50+, care țipa după o 70+). De plăcut mi-a plăcut, și mi-aș dori mult să revin.
Prețurile le găsiți la ei pe site.

Camping Saint-George, Bulgaria

Campingul

Edit 2017: camping Saint George e tot acolo. Tot liniște. Normal că sunt schimbări. Nu am mai găsit loc la pomi, dar au construit un fel de schelet de lemn cu plasă verde, care ține umbră cât să nu zici că nu e. Am făcut noi umbră suplimentar.

Au scos dușul de pe plajă. Au lățit-o, și e mult mai mare zona free. Cea cu plată e mai departe acum. Și am descoperit și a doua locație de dușuri și toalete, mult mai aranjate ca cele la care mergeam noi.

Următoarele noutăți – anul viitor.

perdea cort unicat carioca textil

Perdea unicat cu carioca pentru textile

Anul trecut am decretat decedat vechiul cort de vacanță. După ce am bătut țara cu o variantă low-cost, strângând fonduri pentru unul zdravăn, anul acesta am reușit și l-am luat. Un singur neajuns, observat din prima: ferestrele mari erau foarte… transparente. Așa că am fost nevoită să improvizez o perdea. Cortul avea șină la fereastră, am găsit pe net perdele, însă cei care le-au calculat la „două bucăți” nu s-au gândit neapărat la două ferestre, așa că două bucăți abia se așezau frumos pe una singură.

La cât au costat, m-am enervat, și-am trecut la treabă. Aveam o pânză albă, pe care am transformat-o urgent, iar în loc de agățători am tăiat o șină de plastic de la dosar… Nu știu dacă le-ați văzut, există niște șine de plastic, care în secțiune sunt ca un triunghi isoscel, iar cele două laturi congruente prind între ele, strâns, foile.

Doar că… era prea albă! Și problema trebuia rezolvată. Aveam acasă cumpărat mai demult un set de carioca pentru textile, cu 6 culori. Mă tenta să desenez eu ceva… numai că talentul acesta îmi lipsește, mă descurc onorabil cu ceva flori, fluturi pe hârtie, însă pe un pătrat 150x150cm era prea mult. Așa că soluția, când vrei ceva fain și mâna nu te ajută, este geometria. Am tăiat din carton gros un pătrat de 10x10cm și m-am apucat să le desenez, încercând să păstrez cu ajutorul unei rigle distanțele dintre ele.

O singură dată n-am fost atentă, am greșit ordinea, dar sper că nu sare în ochi. În schimb de-afară perdeaua nu pare deloc improvizație, arată chiar profi și își îndeplinește scopul. Despre locurile pe care le vede vara asta, voi povesti altă dată…

perdea cort unicat carioca textil

Setul de carioca este acesta.

Delta Dunării Nufar alb

Plimbare cu barca în Delta Dunării

Anul acesta povestesc haotic despre vacanță; în mod normal, conform „defectului profesional”, aș fi luat-o încet, cronologic, cu detalii. Acum pur și simplu nu pot. Poate îi răspund în acest fel Irisucăi la o întrebare grea… Mami, de ce oamenii se schimbă, și nu rămân mereu la fel? N-am nici cea mai vagă idee…

Delta Dunării Nufar alb

V-am povestit despre campingul de la Murighiol, unde ne-am cazat la cort. Seara investigasem un pic și pontonul de plecare, erau o mulțime de bărci… Am întrebat, dacă voiam să vedem ceva, trebuia să mergem cu barca de dimineața, deși seara aveam o mulțime de oferte. La 7a.m. eram în barcă, și, deși se anunța o zi toridă, am invidiat-o pe Iris, care a plecat cu bluza de trening pe ea. Simțeam că nu voi putea să am încă excursia pe care mi-o doream, plimbările cu barca sunt 100 lei/ora, iar în Deltă distanțele se măsoară în ore, nu în km. De exemplu, pădurea Letea, pe care manualul de clasa a IIIa (parcă!?) o descria cu lux de amănunte, nu a fost să fie acum. Sunt 3 ore până acolo, șase dus-întors, plus popasul… Ar mai fi Caraorman, dar intră în aceeași categorie. Mersul la Sf. Gheorghe, cu vaporul, mi se pare mai ceva ca plimbarea cu telecabina (90 lei un bilet… of), iar la Sulina – ajung probabil în visele mele!! (Andrei vrea la Sulina, după ce a rămas cu impresii faine din Toate pânzele sus!)

Delta Dunării Nufar galben

Așadar, am plecat în excursie, pe principiul mai bine un pic decât deloc. Am plecat relativ devreme, căci mulțimea de bărci abia începea să sosească pe la 9, când noi eram pe drumul de întoarcere. Ne-am plimbat pe lacuri, la Uzlina. Am traversat Dunărea Nouă, adică cursul săpat în epoca de tristă amintire, pentru a scurta „drumul” spre mare. Satul Uzlina este acum o colecție de pensiuni, care de care mai interesante, sau de reședințe sofisticate (familia lui Ponta are niște viluțe aici, cu pază, de toată frumusețea!) Ne povestea însoțitorul nostru că vechii locuitori s-au mutat în Murighiol, au primit lot de casă, căci tot cereau despăgubiri când creștea Dunărea. Apoi au vândut terenurile… Nu știu cât costa un sejur aici la pensiuni, dar nu-mi dau seama care mai era liniștea, căci parcă era autostradă acolo cu bărcile!

Delta Dunării pelican

Copiii au fost încântați, însă eu m-am întors cam dezamăgită. Imaginile acelea din deltă, cu stoluri de pelicani, o mulțime de păsări, nuferi cât vezi cu ochii, nu prea erau aici. Nu m-am aflat nici unde trebuie, asta era clar. Foarte multe rațe, nuferi mulți, dar nu înfloriți, ceva păsări, și ici-colo un pelican. Aș jura că au tras bețișoare în stol, să vadă care e nefericitul ce va întreține turiștii în dimineața aceea, căci în mijlocul lacului stătea câte unul… mai toate bărcile îl alergau nițel, să se ridice și să zboare, ca să nu plece vizitatorii dezamăgiți. Ca să nu uităm excursia, am văzut și un șarpe de apă, și am pus la cale și o mică expediție de salvare a două rațe, intrate în plasa unui pescar. Apa era extrem de scăzută, plasele aproape că rămâneau la suprafață, și rațele erau pradă sigură. Două erau prinse, mama și încă una măcăneau nebunește în jurul lor.

Totuși, cu această ocazie am dezlegat o enigmă… anul trecut, pe plajă la Corbu, prin nisipul fin ca de clepsidră, ne rupeam picioarele în niște „ciulini” tari, cap-de-drac, sau drac-de-mare. Anul acesta le-am aflat originea. Sunt niște „buruieni” de baltă, cresc ca nuferii. Culeși toamna, uscați și măcinați, pot fi folosiți pentru făină. Culeși și fierți, au gust de nucă. Altfel se desprind, călătoresc cu Dunărea la vărsare, se usucă și se întăresc, apoi marea îi aruncă pe plajă, unde i-am întâlnit și noi pentru prima dată.

Delta Dunării capcana

Am încercat să nu-mi arăt dezamăgirea, căci copiii erau încântați. Dar clar, o nouă plecare în deltă rămâne pe o listă viitoare.

Mausoleul eroilor de la Soveja - Vrancea - Cripta comună

Vizită la Mausoleul de la Soveja

Mausoleul eroilor de la Soveja - VranceaUltimul pe lista noastră din Vrancea, adăugat cumva din mers, a fost mausoleul de la Soveja. Ne propusesem Mărășești și Mărăști, dar după vizita la Câmpuri, Soveja nu a părut foarte departe, și ne-am aventurat cu mașina. (E drept că intenționam să continuăm drumul de la Soveja la Lepșa, și habar n-aveam că e închis și va fi nevoie să ne întoarcem… ). Dansând cu mașina pe serpentine, pe un drum minunat (ca peisaj), mă gândeam de unde îmi este mie atât de cunoscut numele mănăstirii Soveja… de mausoleu sigur nu era legat, așa că am căutat. Ei bine, se pare că unele lucruri, memorate în trecut, rămân agățate în timp. Pentru cei 30+, sunt sigură că vă amintiți lungul comentariu al baladei Miorița… și faptul că a fost descoperită de Alecu Russo, pe când se afla în exil la… mănăstirea Soveja!!

Mausoleul eroilor de la Soveja - Vrancea

Nu am reușit să-i conving pe copii să mergem și aici, vacanța aceasta au zis ok cu muzeele, dar nu cu mănăstirile. Am mers direct la mausoleu. Locația – foarte frumoasă, pe o coastă de deal. Părea mai mic decât celelalte două vizitate, însă nimic nu anticipa enorma surpriză pe care o vom fi avut aici. Era închis (dar nu aceasta era surpriza). Ne-am încăpățânat să sunăm la numărul afișat pe ușă, și să așteptăm ghidul să deschidă. Așa cum am anticipat, mausoleul era mic. În criptele din pereți, acolo unde existau nume, erau osemintele a peste 1000 de soldați, români, ruși, nemți… nu mai conta, după moarte, toți sunt la fel și merită același respect, și se pare că vizitatorii străini sunt cei care apreciază enorm acest simț al toleranței.

Mausoleul eroilor de la Soveja - Vrancea - Cripta comună

Însă cei peste 2200 de soldați necunoscuți, depuși într-o criptă comună, aveau să ne transmită peste timp un mesaj copleșitor. Nimic nu ne-a avertizat că aici vom avea parte de o criptă deschisă. Nu a fost nici înspăimântător, nici un moment de groază. A fost, și pentru mine, și pentru copii, un moment de șoc. Copleșitor. Atâta durere și suferință transmisă de osemintele celor căzuți… tineri, foarte tineri… o față a războiului pe care preferăm să o ascundem și să o negăm. Acolo au înțeles probabil cel mai bine ce înseamnă sacrificiul, și ce a însemnat cumplita vară a anului 1917 pe linia fortificată Galați-Nămoloasa-Focșani. Osemintele celor cunoscuți sunt depuse în casetele din perete, în dreptul numelui săpat în plăci de marmură.

Edificiul a fost construit între anii 1923-1928, din iniţiativa Societăţii Văduvele de Război, cu sprijinul Societăţii „Cultul Eroilor“, și a fost inaugurat în anul 1929. Mausoleul are înfăţişarea unei cetăţi de piatră, cu planul în formă de cruce şi acoperişul conceput ca o cupolă. Față de celelalte două vizitate, unde în mijloc se odihnesc generali remarcați pe câmpul de luptă, aici este un spațiu liber, central. Când am ajuns noi se pregăteau pentru un eveniment special, un concert în memoria victimelor din 6 august 1917, căzute în bătălia de la Mărășești. Nu am avut timp să rămânem, deși pregătirile erau extrem de interesante.

Mausoleul eroilor de la Soveja - Vrancea

Mă gândesc să revin în zonă, mai ales că Soveja mi s-a părut mai puțin „frecventată de turiști”, și destul de liniștită. Dar mausoleul acesta va rămâne pentru mult timp în memorie.

*Biletele de intrare sunt 4 lei pentru adulți, 2 lei pentru elevi și studenți.

Muzeul Corvinilor Hunedoara

Castelul Huniazilor – Muzeul Corvinilor de la Hunedoara

Partea cea mai interesantă a primei zile de școală a fost întotdeauna răsfoirea manualelor. Fie că erau noi, sau (în cele mai multe cazuri) rupte, dădeam paginile cu aceeași plăcere. Una din fotografiile care mi-a atras atenția de la început, și care părea ruptă din alt colț de lume, a fost cea a castelului de la Hunedoara. Părea că așa ceva nu există și la noi… exemplele cu Peleș, Bran, erau totuși recente. Dar evul mediu era cumva asociat în mintea mea cu cetatea Neamț, prima cetate pe care am vizitat-o, așadar – ruine. Însă Hunedoara e departe de Bărăgan, și n-am avut ocazia până acum să ne aventurăm. Vara asta în schimb m-am supărat pe kilometri, și am pus pe traseu și castelul Huniazilor.

Muzeul Corvinilor Hunedoara

Am ajuns într-o zi toridă. Orășelul în sine era deprimant, avea în el ceva din urbea de pe malul Dunării, în care am copilărit: mic, încins și trist. La castel în schimb era agitație, însă parcarea (7 lei) era suficientă. Am urcat cătinel, și a fost prima dată când m-am bucurat enorm că sunt studentă, căci biletul pentru adulți era 30 lei, în timp ce pentru elevi și studenți – 5 lei. Este primul muzeu pe care îl găsesc cu prețuri sezoniere, adică în funcție de luna anului în care mergeți, prețul este altul… Vă recomand să verificați, pentru corectitudinea socotelii de-acasă cu cea din târg, prețul biletului de vizitare. Și aici am avut minunata taxă foto, pe care o urăsc din tot sufletul, mi se pare o dovadă de ne-evoluție, ca să nu zic de prostie… Dar speranța moare ultima, tot aștept momentul în care nu va mai exista în muzeele românești!

O bilă albă o primesc cei de la Hunedoara pentru audio-ghid (aplicație ce se instalează pe telefon), sau pun la dispoziție ei tabletă în acest sens. Așadar, am instalat Tour Pipe, am primit contra cost un cod de acces, și am pornit prin castel. A fost de-a dreptul minunat, un ghid răbdător, care mi-a explicat frumos tot ce vedeam prin castel. E drept că, de când au înregistrat aplicația, au mai mutat câteva obiecte, dar nu tragic. Nici nu s-a comparat cu o vizită de capul nostru, nici măcar cu informația oferită de panouri. Aplicația este minunată, include și prezentări free, dar și contra cost, cum sunt cele de la Castelul Corvinilor, Bran, Cetatea Făgărașului (e și ea pe lista noastră, doar să stea muzeografii la program!), Muzeul Satului din București, Muzeul Antipa (care îl vinde la preț dublu, normal, la ei și aerul de la bătaia unei aripi de fluture costă!). Vă recomand să vă jucați cu ea, sunt sigură că veți afla lucruri interesante. Prezentările audio se fac pe lângă un slide de imagini foarte faine. Dar partea proastă a aplicației e că, deși cumpărați codul, acesta nu funcționează decât în locație… so… stați pe loc și aprofundați, nu veți putea face asta acasă, cum am sperat eu, mai ales că proiectam de pe-atunci acest articol, și informațiile mi-ar fi fost utile acum.

Muzeul în sine a fost aproape la înălțimea așteptărilor. Nu găsești, dar nici nu speram să găsesc aici mobilier ori obiecte deosebite. Însă arhitectura, în mare parte adaptată nevoilor militare, este impresionantă. Turnurile de apărare și pasarelele din lemn, peste prăpastie, care le leagă, gurile de foc la nivelul podelei, dar și camera de tortură (mobilată explicit și nerecomandată copiilor), toate creează o imagine unică.

Muzeul Corvinilor Hunedoara

Intrarea în castel – vedere spre dreapta pasarelei.

Totuși, din fiecare locație rămâi cu ceva fixat. Nu, nu ne-a marcat camera de tortură, ce-am citit despre Inchiziția spaniolă încă nu întrece ce-am văzut aici, chiar dacă o imagine face cât 1000 de cuvinte. Am reținut că locuitorii castelului erau oameni cu o mentalitate diferită de cea din epocă, în castel existând o sală de baie, lucru aproape nemaiauzit în evul mediu. Bănuiesc că știți ce spunea Louis XIV, marele rege al Franței: baie faci de trei ori în viață: la naștere, la însurătoare și la moarte. În rest – există parfumuri. Despre una din locuitoarele castelului doctorul povestea cu îngrijorare faptul că e periculos să faci atât de des baie, ca ea. Adică… de trei ori pe an! Lăsând gluma la o parte, baia în sine putea fi și periculoasă. Sursele de apă nu erau întotdeauna cele mai potrivite, și, în cazul în care exista o rană, o infecție ulterioară putea genera o cangrenă de toată frumusețea. Însă, dacă vreți să vă delectați vreodată, citiți despre viața cotidiană în evul mediu, sau chiar la noi, în perioada interbelică, la țară.

O senzație „unică”  o ai când urci în turnul nou al porții (turnul vechi, cu vechea intrare în castel, se vede din galeria cu arcade de la nivelul 1)… de peste 70m! Niște întrebări apar în momentul în care ești atenționat să nu supra-încarci pasarela exterioară. Te întrebi de ce… până îți dai seama că pasarela este de scânduri, iar când privești în jos, golul din stomac este comparabil cu hăul ce se cască în față. Era al doilea, după Sighișoara, dar emoțiile au fost cu mult mai mari.

Sunt o mulțime de povești despre castel și locuitorii acestuia, de bună voie sau siliți. Am văzut temnița prin care au trecut Gheorghe Doja și Vlad Țepeș, fântâna săpată de prizonierii turci. Căutând cum îl chema pe călugărul ce spiona ședințele Dietei dintr-o chilie, am găsit aici multe dintre legendele pe care le-am ascultat pe ghid. Pe site-ul muzeului sunt două, și prezentările sunt ceva mai scurte, deși cred că lucrurile ar trebui să stea tocmai invers, însă cum multe dintre rubrici sunt încă goale, nu mă miră nimic.

Castelul Corvinilor de la Hunedoara rămâne până acum unul dintre cele mai frumoase castele pe care le avem, comparabil cu fortărețele occidentale. Dacă nu ați ajuns încă, merită să vă abateți din drum, dacă nu chiar să faceți un drum special până acolo. Nu vă grăbiți să treceți repede prin castel, luați ghidul și admirați peisajul. Galeria foto de mai jos am completat-o, pe cât m-a ajutat memoria, cu explicații.

Halmyris poarta pietonala

Cetatea Halmyris – Murighiol

Sunt departe de a spune că am vizitat cetățile din Dobrogea, însă de la an la an lista mea crește încet. Anul acesta s-a adăugat Halmyris, și le-a surclasat imediat pe toate celelalte. Nu este cea mai mare, nici cea mai bine păstrată, însă este cea care mi-a plăcut cel mai mult, fiind îngrijită și bine semnalizată. Nu cred că am văzut zonă din cetate care să nu aibă panoul ei cu explicații, chiar și fotografii detaliate acolo unde accesul nu era permis. Ba chiar sunt și zone acoperite, pentru a le feri de ploaie, cum sunt termele și bazilica.

A fost prima dată când nu am orbecăit prin cetate. Ba chiar am avut ocazia de a admira săpături recente, foarte ordonate – am înțeles că un grup de studenți străini tocmai își încheiase stagiul aici. Din investiții – cetatea aparține de muzeul din Tulcea – se va ridica aici și un mic muzeu (deocamdată se turna fundația, dar anul viitor ar trebui să fie gata.)

Cetatea Halmyrs era ultimul punct fortificat al limes-ului dunărean. De aici începea salba de cetăți pe care romanii au întreținut-o din epoca de aur a imperiului până când au cedat în fața invaziilor barbare. Am intrat în cetate prin poarta de vest, deschisă accesului carelor cu cai, dar și pedestră. De la acces simplu, poarta a evoluat, ajungând ca la momentul final să aibă și o curte interioară de acces. Nu mai era deja sigur să deschizi oricui porțile, se impuneau noi măsuri de siguranță.

Halmyris poarta de vest

La poarta de vest a cetății

Am explorat în continuare barăcile, păstrate parțial, au fost folosite continuu până în secolul VI, când cetatea a fost puternic afectată de un cutremur. Între barăci și basilică, aflată în imediata vecinătate, se afla o stradă, care pe la mijlocul secolului VI a fost blocată cu dolia – vase de depozitare de mari dimensiuni.

Halmyris - dolia

Vase de depozitare de mari dimensiuni (dolia)

Basilica datează încă din epoca lui Constantin cel Mare și a Conciliului de la Niceea, și a fost destinată încă de la început să devină un edificiu creștin. A fost extinsă în mai multe etape, spre sfârșitul existenței sale (secolul VI d.Ch) fiind centrul episcopal al provinciei Scythia. Basilica adăpostește și o criptă martirică, construit se pare odată cu aceasta. Sunt două încăperi, la care se coboară pe o scară din 8 trepte. Din păcate accesul publicului nu este permis, probabil pentru a păstra cât mai bine frescele de aici: una cu motive vegetale în prima încăpere, o a doua – mult mai bine păstrată – în camera mortuară. Cripta adăpostea doi martiri, unul fiind Astion, cum menționează inscripția, textele hagiografice relatând despre tortura și supliciul final de la Halmyris, la 8 iulie 290 d.Ch. (împreună cu Epictet). O colecție foarte frumoasă de fotografii, inclusiv fresca păstrată, sunt disponibile aici.

Halmyris basilica creștină

Basilica, acum acoperită. În mijloc – cripta martirică, acoperită cu trestie.

Zidul de nord – apărat de Dunăre, era prevăzut cu turn de apărare, și tot în această zonă erau construite barăci pentru soldații aflați aici. A fost descoperit un altar închinat lui Hercules, dar și amenajări inginerești pentru a împiedica umezeala să se infiltreze în zidurile de calcar. Poarta, destinată accesului pietonal, a fost modificată, lărgită, întărită în timpul lui Aurelian, pentru a fi la final de secol VI complet blocată, deoarece accesul spre Dunăre era dificil.

Halmyris poarta pietonala

Poarta de nord

Termele au fost construite spre sfârșitul secolului IV, în formă de L, cu fundația formată din hypocaust (un sistem ingenios de încălzire prin podea), în spatele turnului nr. 1. Existau trei încăperi – caldarium, trepidarium, frigidarium, iar legătura cu bazinele de apă se făcea prin țevi de lut și plumb. Sălile erau probabil placate cu marmură, iar descoperirile monetare din edificiu atestă folosirea acestora până spre sfârșitul secolului VI.

Halmyris thermae

Thermae

Săpăturile proaspete din zona porții de vest nu erau încă semnalizate. Poate sunt locuințe… dar aceasta vom afla ulterior. Însă, privind zona, curățată de vegetație, mi-am imaginat cum ar arăta cetatea, toată, în această formă. Acum, privind fotografiile, am făcut involuntar comparația cu situl de la Sarmizegetusa, unde totul era curat, iarba tunsă, ba chiar și bazele coloanelor erau măturate de praf. Cred însă că visez prea frumos…

Halmyris sapaturi

Săpături recente la Halmyris

Ne-am îndreptat spre ieșire tot pe la poarta de vest, mergând pe lângă zidul de incintă. Am admirat cu această ocazie turnul 12, care apăra colțul de NV al fortificației. Avea 14m lungime, 10m înălțime, iar zidul are grosimea de 2m. Central se pare că a existat un pilon ce susținea structura din lemn prin care se ajungea pe platforma superioară, fiind vizibile în zidărie punctele de sprijin ale acestora. Se pare că a avut utilizare mixtă, civilă și militară, până la sfârșitul secolului VI.

Halmyris_turn12

Nu știu cât de curând vă vor purta pașii prin acest colț de țară, însă nu ratați cetatea de la Halmyris.

Prețul biletelor era modic, cred 4 lei/adulții, și 2 lei/elevi, studenți. Când va fi gata muzeul, sunt sigură că locația va deveni din ce în ce mai atractivă.

cazare Sarmizegetusa Popasul Dacilor

Cazare la Sarmizegetusa – pensiunea Popasul Dacilor, la cort

Partea cea mai frumoasă a excursiei noastre din vară e că nu știam cu certitudine unde vom dormi noaptea… aveam mereu o vagă idee a zonei, dar cum n-am programat totul la secundă, am lăsat programul relativ la voia întâmplării. După ce am văzut (în sfârșit!) zimbri la Hațeg, am făcut un pic socoteala, și aveam timp să ajungem spre Sarmizegetusa, următorul punct pe traseul nostru. Știam deja de pensiunile Popasul Dacilor, nu știam dacă au și spațiu pentru cort, pentru cazare; am sunat, și doar cea din Grădiștea de Munte are un fel de camping, cea din Costești nu. Cazare la pensiune era exclus, nu aveam nicio șansă, cea din Costești era plină, se vedea din mașină. Am pornit spre Grădiștea… progrămelul de gps anunța jumătate de oră pentru 10km, ceva serpentine, însă nu ne-a anunțat ce drum chiar de pe vremea dacilor urma să avem, adică genul de drum cu gropițe (cratere nu sună frumos!), neasfaltat, care așază centimetrul de praf pe mașină la fiecare kilometru, noroc că se zguduie bine la gropi și cade… Se merge încet, pentru că, dacă nu ești singur pe drum, nu ai nici vizibilitate.

Drum prăfuit și prost spre Sarmizegetusa.

Drum prăfuit și prost spre Sarmizegetusa, prin parbriz.

A doua piedică era indicația de orientare… pensiunea e „la drum”, spre Sarmizegetusa. Numai că am mers, am mers, și deja ne apucase disperarea, părea că ajungem la cetate și nu găsim pensiunea. Pe drum – n-aș ști să spun exact unde (între Costești și Grădiștea de Munte), este un camping, dar nu pare să aibă mai mult de pârâul din dreapta drumului (și vedeți mai jos cât e de diferit de Ozana), ceva băncuțe și coșuri de gunoi. Însă era plin. Într-un final, când ne încurajam că dormim chiar la cetate, am găsit pensiunea.

cazare Sarmizegetusa Popasul Dacilor

Vedere în sus pe vale, din zona de corturi.

Arăta bine, dar era ocupată complet. Locuri de cort erau. Ne-a surâs gazonul aproape perfect, cu foișor și băncuță, însă nu acolo se pun corturile… ci în curtea parcării. Partea bună: ai mașina lângă cort, nu trebuie să cari toate cele o grămadă de drum. În plus, ești aproape de baie și duș (curate și faine). Partea proastă – nu e gazon întreținut, și ancorele au cam dat de piatră, și, în plus, aici sunt cățeii… care au stat de pază toată noaptea, și când lătrau, era ecou în toată valea. Dar eram atât de obosită, că adormeam la loc în aceeași secundă. A treia bilă neagră e faptul că nu există semnal la telefon de niciun fel – și aveam variante pe toate rețelele, și nici net wifi la pensiune. Cumva aici ești rupt de lume. Există telefon fix, dar eu mi-aș fi dorit cea mai vagă liniuță de semnal… nu de alta, dar nu apucasem să spun unde plec, și părinții își fac griji, indiferent de vârstă.

Bonus, ca să nu uit cumva că mă aflu în România, un lucru care ar fi trebuit să fie cel mai fain, a devenit cel mai trist. Ne-am petrecut după-amiaza pe malul anticului pârâu Sargeția… ne-am fi dorit să stăm să ne bălăcim, însă, undeva mai sus, se „construiește” o microhidrocentrală. Iată rezultatul… Probabil așa arăta și pe vremea dacilor, de-au ales să ascundă tezaurul în apele ei, și să nu bată la ochi!sargetia

Tariful de cort a fost 30 lei. Nu știu dacă e tarif standard sau la persoană, atât mi-a spus, a fost ok. Aveam incluse dușurile calde, și, deși am văzut corturi puse pe malul râului, n-aș fi riscat, plus că dușul mi-l doream mai mult decât orice. La mâncare prețurile sunt relativ ok: ciorbele 8-10 lei, garniturile 5-6 lei, berea 3-6 lei, ceafă/cotlet, pui – 10 lei 200g, clătite – 3lei/100g. Suficient cât să poți lua o masă bună.

cazare Sarmizegetusa Popasul Dacilor

Vedere în aval, spre poiană și pârâu.

Mai multe detalii găsiți la ei pe site. În caz că nu dibuiți coordonatele, acestea sunt 45°37’19” N 23°14’54″E.

viaduct Jiu

Valea Jiului și umbra unui erou din trecut: Ecaterina Teodoroiu

Nu știu cum procedați voi când călătoriți prin țară, dar eu încerc ca atunci când ne aflăm undeva să vedem și ce s-a întâmplat acolo peste timp. Recunosc că net-ul pe telefon este de mare ajutor, mai ales când copiii cer din ce în ce mai multe detalii, iar memoria mea nu este nici ea de elefant. Așa s-a întâmplat când am traversat munții pe Valea Jiului. Erau două momente de care îmi aminteam: primul război mondial și apoi construirea căii ferate.

Ecaterina Teodoroiu

Ecaterina Teodoroiu – Sursă foto: wikipedia.

Nu întâmplător am ales să vă povestesc astăzi, 22 august, când se împlinesc 98 de ani de când eroina de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu, a fost oprită din visul ei de a vedea România Mare, pe câmpul de luptă de la Mărășești. Vacanța noastră a stat, din punct de vedere istoric, sub semnul primului război mondial, dacă nu-l pun și pe cel al vremurilor de legendă din vremea dacilor. Chiar la începutul drumurilor noastre, am vizitat mausoleul de la Mărășești, ocazie cu care le-am povestit copiilor despre eroii pe care manualele îi pomenesc mai puțin, dar al căror sacrificiu nu este mai puțin important decât al mareșalilor ce se odihnesc în sarcofage mari de piatră. După Măriuca Zaharia, a fost rândul Ecaterinei Teodoroiu să ne însoțească o bună bucată de drum.

Am început să le povestesc un pic despre război, despre trecătorile din Carpați și luptele crâncene care s-au dat pentru fiecare dintre ele. Traseul nostru a făcut să trecem atât pe valea Jiului, cât și pe Bran. Eram și eu, ca și ei, prima dată pe Valea Jiului. Ne-am reamintit de „eroina de la Jiu”, am ascultat, în tăcere, corul armatei intonând Treceți batalioane, și încercam să ne imaginăm, în urmă cu 99 de ani, armatele mărșăluind prin trecătoare, în căutarea unui vis secular. Despre sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu au căutat apoi detalii, și sper ca, descoperind un trecut ascuns, să reușim să clădim un altfel de viitor. Iris a continuat acasă, cu vizionarea filmului, și o mulțime de întrebări.

viaduct Jiu

Nu a fost singurul lucru care ne-a impresionat aici. Le-am povestit că trecătoarea era una dintre cele dificile, și că drumul de fier care apare și dispare de lângă șosea a fost terminat târziu, după cel de-al doilea război mondial. Este unul din cele mai grele proiecte de infrastructură cu care regimul comunist se lăuda: calea ferată Bumbești-Livezeni. Am citit și eu poveștile, atunci, despre detașamentele de „voluntari”, dar acum am rămas la propriu cu gura căscată: calea ferată este mai mult prin munte decât pe-afară, și acolo unde iese, este acoperită. Nu am putut face poze așa cum mi-am dorit, însă la unul din semafoarele de reabilitare a drumului (da, se lucrează românește), am reușit să prind un viaduct construit pe munte, nu între munți. Nu, nu comuniștii au făcut acel drum. Ei doar s-au aflat, aduși de timp, la conducerea țării. Noi, ca popor, ne-am construit singuri acel drum, și ar trebui să fie dovada că se poate, cu muncă și sacrificiu.

dumitru_almas_povestiri_istoricePentru copiii din ciclul primar, dar și mai mici, rămân importante povestirile lui Dumitru Almaș. Autor controversat, contestat ca istoric, criticat ca literat, el a pus totuși pe hârtie o istorie a românilor pe înțelesul copiilor. Eu am cele trei volume ale povestirilor istorice în varianta lor inițială, dezlipite de timp, dar țin enorm la ele. Acum există pe piață reeditări (din cuprins văd că nu face parte și volumul trei, povestirile referitoare la „Epoca de Aur”, se termină după Marea Unire), și v-ar putea fi de ajutor în explicarea marilor momente din istoria noastră națională.

Le puteți găsi la elefant, eMag, Libris (transport gratuit indiferent de valoarea comenzii), librarie.net, AdevărulShop, în varianta lui Almaș sau Petru Demetru Popescu.