camping Alba Iulia - cort la Ryma

Cu cortul la Alba Iulia – camping Ryma

După experiența avută la Sighișoara, când am găsit cu ceva emoții loc de campare, am căutat la Alba Iulia o soluție. Auspiciile nu se arătau favorabile, căci o singură variantă ni se afișa în căutări… Un camping în inima orașului, chiar în cetate! Părea ceva ce nu există cu adevărat, așa că am sunat cu scepticism. N-a răspuns nimeni la primul apel, așa că deja mă uitam ce alte opțiuni avem – niciuna în oraș. Și totuși, iată că apelul se returnează, campingul chiar există. Am mulțumit pentru invențiile secolului XXI, adică smartphone, net la purtător, și aplicații gen waze și google maps. Am intrat pe strada Gemina, și-am fost convinși că ne-am rătăcit! Eram lângă zidurile cetății… și nimic nu părea să semene a camping. Iarbă multă, soare, două umbreluțe și o firmă rustică de hostel. Nimerisem bine.

camping Alba Iulia - cort la Ryma

Vedere de la cort, spre hostel.

Campingul RYMA este chiar între zidurile cetății. M-am lămurit citind descrierea de la intrare, că este creația unui ONG din Alba Iulia, care „dă viață cetății”. Hostelul este primul, l-am vizitat când am mers la duș (ulterior au fost deschise și cele de la camping, dar eram terminați de pe drum). Irisucăi chiar i-a plăcut, zicea că ar fi ideal de venit cu clasa, încap toți, și doamna n-ar trebui să-și facă griji că pierde vreunul. Ideea de dormitor imens i-a plăcut la nebunie. Curat și liniștit, chiar în zidul cetății, lucru ce i-a fascinat pe amândoi copiii. Și toaletele noastre de la cort erau la fel, în zid, și, deși afară era cald, când intrai, parcă pășeai în pivnița bunicii. Campingul este următorul, cu un spațiu generos (120 de corturi), și utilat cu mese pentru petrecut timpul. Dar mai mult decât atât, în fundul curții este un loc de joacă pe care orice copil l-ar aprecia: trambuline, tiroliană, leagăne, topogane. Pentru cei în vizită, este contra cost, deși 5 lei pentru cățărare, tiroliană, chiar dacă 10 minute, mi se pare decent. La Peștera Cetății era 10 lei o tură de tiroliană… Pentru noi, „cazați” aici, intrarea a fost liberă. Așa că după-amiaza mea, proiectată de pe la 5pm ca plimbare măcar pe Dealul Furcilor, unde au fost torturați și uciși Horea și Cloșca, s-a transformat în ore de joacă pentru copii. Dar o meritau, după atâtea zile de vizite, muzee, lecții de istorie și stat „cuminte” în mașină, măcar și-au consumat energia.

camping Alba Iulia - cort la Ryma

Campingul oferă curent electric, dacă voiam și frigider (iar eram singurii din camping!), toalete, apă caldă. Sunt ok, încă se construiește pe-aici, la camping mai e de lucru, însă este fantastic. O surpriză extrem de plăcută pentru România! Prețul – decent, 10 lei/persoană. Dacă ar fi să dau o bilă neagră, o dau pentru mașina lăsată în parcarea de la intrare, și toate drumurile de la cort la mașină, după diverse mărunțișuri pe care nu le aveam organizate pentru cazare la distanță. Am găsit la ei pe site detalii despre hostel și camping , (constat c[ site-ul are dificultăți tehnice, ultimele date de contact erau Strada Gemina, nr. 13, Alba Iulia, 0973557475) însă sunt și informații despre cum a luat naștere proiectul, cum s-a dezvoltat, ce își propune în continuare. Și mi se par o mulțime de lucruri frumoase! Dacă treceți prin Alba, și vă gândiți să rămâneți o noapte, dați un telefon. Veți avea o surpriză plăcută. La hostel sunt două dormitoare comune, și o cameră matrimonială, iar în curând se va deschide și restaurant cu o terasă minunată.

 

casa memoriala Mos Ion Roata

Casa memorială Moș Ion Roată – comuna Câmpuri, Vrancea

Incursiunile noastre istorice pe teritoriul patriei ne-au purtat pașii în Vrancea, pe urmele lui Moș Ion Roată. Ne-am început dimineața cu o lectură a celebrelor povestiri, care relatează – mai ales prin graiul autentic moldovinesc al lui Creangă, întâmplările la care Moș Ion Roată a luat parte.

Căci, de ce să nu recunoaștem, momentul Unirii celor două Principate, figura încărcată de legendă a lui Alexandru Ioan Cuza, dar și modul lui unic de a relaționa cu poporul, au rămas bine fixate în conștiința populară. Din nefericire, ceea ce se întâmplă astăzi cu istoria în școală, mai ales la clasa a IVa, nu face decât să șteargă aceste momente din memoria copiilor, și odată cu ele, și respectul ce-l datorăm predecesorilor noștri.

Așadar, am început prin a le explica cum de-am ajuns noi, românii, să alcătuim un Divan Ad-hoc. Cum cei șapte „mari” de atunci ai Europei, după războiul Crimeei, ne-au dat și nouă voie să ne alegem din nou singuri domnitorii, și aceste Divane erau adunări electorale. Și cum, datorită unor oameni politici unici în istoria României (generația pașoptistă se încăpățânează să nu renască și să transforme, din nou, țărișoara asta), am reușit să jonglăm printre limitele impuse de marile puteri și să realizăm unirea atât de mult dorită prin dubla alegere a domnitorului Cuza.

casa memoriala Mos Ion Roata

Vedere de la stradă

Moș Ion Roată nu este o poveste, și nici o legendă. Moș Ion Roată este un autentic răzeș moldovean, din comuna Câmpuri, județul Vrancea. Moș Ion Roată este atestat în documente ca membru al Divanului Ad-hoc al Moldovei, apoi ca președinte de comisie electorale la el în sat. Militează pentru înființarea unei școli, se implică în comisiile de împroprietărire, semnează cu parafă (cu caractere chirilice). În 1878 este decorat cu „Steaua României”. Urmașii săi încă trăiesc în satul Gura Văii, unde Moș Roată le-a făcut casă. Dar căsuța lui este chiar lângă șosea, mai jos de nivelul drumului, în centrul comunei Câmpuri. Dacă mergeți după indicațiile muzeelor vrâncene, aveți toate șansele să rupeți mașina în drum spre Gura Văii, așa cum apare indexat monumentul.

casa memoriala Mos Ion Roata

Procesul verbal de la alegerile locale, semnat în calitate de președinte de Ioan Roată, cu parafă. (click pe imagine pentru mărire.)

Mă depășește, sincer, modul în care știm să ne „vindem”. Este atât de ușor să obții un link cu locația gps din google maps, de ce când caut un obiectiv, pe site-ul oficial, trebuie să mă încurc mai rău decât înainte? De la mausoleul din Mărășești am cumpărat o hartă cu obiectivele istorice ale Vrancei. Legenda marchează toate tipurile de monumente, însă nu spune nimic despre numele lor. De exemplu, „casă memorială” în localitatea X. A cui casă?? Nu e important… doar e o hartă menită turiștilor isterici, gen japonezi, care opresc oriunde, oricum, fotografiază în rafala și merg mai departe ca lăcustele.

Am mers la Gura Văii, pe un drum „autentic distrus românește”, și, orbecăind prin sat, ne-au luminat două bătrâne. Alexandru Roată, nepotul, locuiește mai sus (și privind în sus, apoi la mașină, mi se strângea inima). Moș Ion este îngropat la biserica din sat, frumos, cu monument. Dar biserica era mai sus de casă… În schimb, casa memorială, pe care noi o căutam, e jos, în Câmpuri. Trecusem pe lângă ea. Ce-i drept, era semnalizată, însă dinspre Panciu semnul este mascat de cel de trecere de pietoni. Dinspre Soveja, cum veneam acum, se vede, dacă știi ce cauți.

casa memoriala Mos Ion Roata

Soba și hornul. (Click pentru mărire.)

De casă se ocupă doamna Sevastița Burchinoiu, o veți vedea mai sus în poză. Se ocupă de casă… nici dânsa nu mai știe de când. Nu era „acasă” când am ajuns, dar ne-a văzut și a venit repede, adusă de șale, mergând cu greutate (este afișat și numărul dânsei de telefon, dacă aveți nevoie, lăsați-mi mesaj mai jos). Ne-a deschis cu o mândrie pe care rar o văd. Nici muzeografii de meserie, și nici ghizii, nu mi-au vorbit atât de frumos despre patrimoniul pe care îl au în administrare. Ne-a explicat la ce folosește fiecare obiect de-acolo. O odaie, o sală la intrare și o bucătărioară. O minusculă gospodărie țărănească de secol XIX, cu câteva obiecte de îmbrăcăminte, o icoană veche, ustensile de bucătărie. Podeaua era lipită proaspăt, și dânsa ne explica cum tocmai le-a terminat… „O casă pică dacă n-ai grijă de ea! Am lipit, ce să fac. Pereții nu pot, că se rup, să vină de la Focșani să îi văruiască.” Dar din privirea dânsei am înțeles, nu va veni nimeni. I se rupea sufletul când se uita în sus.

Ne-a explicat cum e cu vatra, hornul și afumătoarea. Fumul de la foc se ridica în pod, folosit pe post de afumătoare de cărnuri. Dar, lucru pe care nu-l știam, fumul întărea șindrila și o făcea mai rezistentă în timp. Apoi ne-a arătat grinzile îmbinate cu cuie de lemn… și în final fereastra din spate. „Doar ce mi-au spart-o. Au vrut să intre… ce să ia?! Noroc cu alarma!” Noroc că fereastra avea gratii… Aveau ce să ia! Obiecte pe care nimeni și nimic nu le-ar putea înlocui, odată pierdute!

casa memoriala Mos Ion Roata

Camera de locuit.

N-am scris în caiet la plecare, și am văzut-o că și-ar fi dorit. I-am spus însă că voi scrie despre acest loc. Poate căutând istoria noastră pierdută, îl vom regăsi și pe Moș Ion Roată, modelul țăranului român cinstit și sincer, care nu umblă cu ascunzișuri…

Ca info, casa se află aici. Biletele de intrare sunt 4 lei pentru adulți, 1 leu pentru copii, elevi, studenți, militari, (grupuri organizate). Adulții și pensionarii, în grupuri organizate, au ca taxă 2 lei. Persoanele cu handicap grav, personalul muzeal, însoțitorii persoanelor cu handicap – intrarea gratuită. Mi-e greu să cred că din aceste sume ies măcar banii pentru un „zugravit”, dar… suntem în România, unde poti cere 15 lei să vezi 3 fluturi identici, dar pentru obiectele de patrimoniu nu exită nici cel mai mic interes!

casa memoriala Mos Ion Roata

Unde-i unul, nu-i putere… (Bolovanul din poveste, pentru cunoscători.)

Și ca încheiere, am văzut în ochii celor trei bătrâne cu care am discutat ceva ce credeam demult pierdut. Acea mândrie autentică, de a fi ceva, de a însemna ceva pe acele locuri! Ne sorbeau din priviri cu o plăcere fantastică, că, uite, sunt oameni care încă nu închid ușile și trag zăvorul peste tot ceea ce înseamnă istoria noastră, și modelele care ar trebui să ne inspire.

camping Sighisoara - cazare la cort

Cu cortul la Sighișoara – camping Casa La Grecu

Am fost la Sighișoara prima dată acum vreo câțiva ani, nu-i mai număr. Este un oraș care merită, măcar pentru o zi, atenția de turist, și am amânat vizita până când copiii au fost suficient de mari pentru a și înțelege ceea ce văd – chiar dacă înclinațiile lor pentru hălăduială istorică nu sunt nici acum foarte puternice.

Când am hotărât că ne oprim în Sighișoara și rămânem la cort nu mi-am făcut aproape nicio problemă că nu vom găsi camping. Data trecută nu-mi amintesc să fi avut probleme de acest gen, am găsit ușor, chiar aproape de cetate, în curtea cuiva, e drept că în perioada festivalului. Dar un deceniu schimbă lucrurile, și cum cazare de fițe în cetate, în locație-pensiune istorică, nu intra în calcul, am pus în balanță opțiunile: pensiunea Aquaris, care avea o ofertă tentantă, dar la 4Eur de persoană, traduși românește în 20 lei, și calculat copiii la tarif de adult, plus mașină, era prea mult. Poate dacă aș fi stabilit să stau două zile, să fi profitat și de piscina inclusă în preț, merita. Însă ajungeam seara, plecam dimineața… Mai era pensiunea Vila Franka, însă… unde e cocoțată, sus pe dealul de dincolo de râu… am spus clar nu. În disperare de cauză, după un tur prin oraș și nicio pancartă de cazare la cort, cum mă așteptam, am sunat la info Sighișoara. Acolo ne-au spus de camping la casa Grecu… am căutat locația și am sunat.


Prețul – mai mult decât decent, 7.5 lei de adult, 4.5 lei de copil. Condițiile nu erau poate cele mai bune, copiii comentau că nu se compară cu Murighiol, însă compartiv cu cazare în Sighișoara – era perfect (mai ales pentru bugetul alocat). În plus, era cu mult peste ceea ce aveam când puneam cortul în pustiu pe plajă la mare. Aveam curent electric, frigider, apă rece curentă, duș tot cu apă rece, iar la cerere și contra cost era disponibil în vilă duș cu apă caldă. Toaletele – turcești, amenajate ca în vechile tabere studențești, dar curate și fără niciun fel de miros. Campingul era amenajat într-o livadă, cu nuc, meri, peri. Aici a fost partea proastă, perele tocmai s-au copt, și un roi de viespi își făceau de lucru cu ele… și cu mâncarea noastră. Dar fără pere, și pentru oameni care pun preț pe atmosfera vieții la cort, campingul de la Grecu este o soluție la îndemână, și este suficient de mare pentru plecat în gașcă și petrecere pe săturate.

camping Sighisoara - cazare la cort

Vedere de sus a Sighișoarei, din camping.

Uitam… este situat cam la nivelul Bisericii din Deal, doar că pe dealul de vis-a-vis. Până în cetate am făcut 10 minute, la întoarcere – 15/20, cu tot cu urcușul. Fusesem seara în plimbare, urcasem scara acoperită, am coborât, apoi iar sus la noi la cort și ne cam dărâmase un pic plimbarea.

Am fost singurii din camping. La vilă mai era cazată o familie, și liniștea aceea a fost extraordinară. Am supraviețuit și atacului de noapte al pisicilor… Glumesc… Era acolo o pisică cu trei pisoi, și cred că în miez de noapte îi învăța să vâneze fluturi, până au remarcat motocelul de ancoră legat de cortul meu, și atât le-a trebuit… undeva, cred pe la două noaptea, mâții plini de chef de joacă au sărit pe cort. Inițial n-am știut nici ce mi-a sărit în cap, nici ce se auzea pe cort, până mi-am dat seama… intraseră și între cort și a doua foaie, și cred că s-au speriat și ei când i-am pălit oleacă pe întuneric cu perna să plece…

Dacă intenționați să hălăduiți prin România ca noi, e bine de știut că există camping. Cum spuneam, condiții tolerabile, și pentru o noapte nici n-ai nevoie de mai mult.

camping Sighisoara - cazare la cort

Livada campingului, cu loc pentru luat masa, foișor, și undeva departe în spate, și toaletele.

Cazare Delta Dunarii - camping Murighiol, la Dan Pescarul

Cu cortul în Delta Dunării, la Murighiol

Delta Dunării era pe lista mea de mult-mult timp. Însă cu o toleranță scăzută la țânțari, am amânat momentul. Apoi s-a născut Iris, care pe la doi ani mi-a făcut o frumusețe de reacție la mușcăturile de insecte, încât Delta s-a transformat într-un ideal de atins, undeva, cândva…

Anul acesta însă am hotărât să riscăm, și cum nu puteam să ne aruncăm „în valuri”, așa, din prima, am zis să mergem până la Murighiol, unde se ajunge cu mașina, apoi să vedem cum rezistăm o noapte, o scurtă excursie cu barca, și să tragem linie… Din prima am hotărât că vom merge cu cortul. Planurile de vacanță erau mult mai complexe, și cazările nu intrau deloc în buget. Prietenii ne spuneau că musai cazare cu aer condiționat, și plase de țânțari. Noi am ales cortul, și un camping găsit pe net, cu recomandări bune.

berze_cuib

Ajunși în Murighiol am constatat că sunt campinguri o sumedenie, dar – inspirație poate – am hotărât să ne urmăm prima alegere: campingul „la Dan Pescarul”, cu varianta în engleză, scrisă pe banner 🙂 „Dan the Fisherman”. Pozele arătau bine, recomandările la fel, iar când am oprit la poartă am simțit că am ales corect.
Curtea era aproape goală, două autorulote străine, un gazon aproape perfect pentru seceta de-acolo (era udat, de aceea), umbră – relativ, un nuc și un cais, plus două sălcii mici care urmează probabil anul viitor să-și facă datoria.

Am pus cortul sub nuc. Oricum nu conta umbra, era amenajat un foișor unde puteam lua masa, ca o mică bucătărie, cu chiuvete, masă, prize pentru curent, unde puteai petrece lejer toată ziua. În plus, aveam la dispoziție și internet, care mergea bine.

Cazare Delta Dunarii - camping Murighiol, la Dan Pescarul

Am făcut apoi o plimbare prin sat, chiar până la debarcader. Nu se cădea să ajungem acolo și să nu vedem Dunărea. Bănuiesc că, dacă citiți acest blog, aveți și „vârsta” la care ați vizionat deja Cars, chiar de mai multe ori. Știți când se rătăcesc și ajung în oraș două mașini, iar Flo și Sally agită toată suflarea că vin turiști? Aceasta a fost și senzația noastră, au tăbărât toți pe noi, doar-doar acum sărim în barcă să ne plimbăm pe Dunăre.

Cazare Delta Dunarii - camping Murighiol, la Dan Pescarul

Revenind la camping – plimbarea cu barca va face subiectul altui articol – nu am decât cuvinte de laudă. Există două băi cu duș și toaletă, micuțe, (nu mici, adică cu suficient loc cât să te schimbi lejer), și o toaletă de rezervă, toate foarte curate, cu apă caldă permanent. Cât am stat acolo am fost singurii români, și au tot sosit autorulote străine. Poate contribuie și prezentarea online, accesibilă în două limbi străine, dar și prețurile la vedere . Este o afacere de familie, o gospodărie tradițională pescărească din Delta Dunării, care de trei ani e transformată vara în camping. Numele este autentic, Dan Pescarul chiar există, și aceasta este ocupația lui. Am profitat de una din întoarcerile lui de la plase, și, chiar dacă nu există opțiuni pentru servit masa, am rugat-o pe doamna Nina să ne ajute cu masa de prânz. Copiii nu sunt înnebuniți după pește, ciorbă nicicum, dar pentru prânz am avut pește prăjit, știucă și somn. Am mâncat… ca pelicanii… pe săturate! Iar desertul – niște poale-n-brâu delicioase, ne-au fixat o destinație favorită, pe care o recomandăm doritorilor de excursii de genul acesta.

Cazare Delta Dunarii - camping Murighiol, la Dan Pescarul

PS. Țânțarii nu ne-au mâncat, cremele, sprayul, și spiralele s-au descurcat cu brio. Nici măcar n-am stat în cort, ci în foișor, de vorbă cu o familie de austrieci. E drept că eram în sat, nu pe mal, și aveam și un nuc, care cu siguranță avea un pic de influență. Dar au fost, și destul de mulți, și punctuali, la 9 trecute fix au năvălit…

PPS. Doamna Nina ne-a întrebat ce și-ar mai putea dori turiștii de la un camping de acest fel. Ideea mi-au dat-o copiii: o piscină de grădină, și sejurul ar fi devenit perfect. La ceasurile amiezii, când căldura dobrogeană se face simțită, ar fi sărit cu siguranță în ea.

PPPS. Articolul este o recomandare din toată inima, nu este sponsorizat.

tinovul mohos ochi apa

Tinovul Mohoș – rezervație naturală la Sf. Ana

Am completat weekendul la Tușnad cu o excursie – din nou – la Sf. Ana. Știam că lacul ne așteaptă, în același loc ca și data trecută, însă, cum copiii au crescut, voiam să vizităm și rezervația Tinovul Mohoș, sau Lacul cu mușchi, pentru a vedea plantele carnivore. Două zile au trecut copiii dintr-o extremă într-alta. Filmele SF au avut contribuția lor, ideea de plantă carnivoră este tradusă cu plantă care înghite copii. Și în fotografii sunt extrem de fioroase, doar că trebuie să le vezi în realitate… sunt de-a dreptul drăgălașe, și neașteptat de mici!

În afară de ce puteți citi despre Tinovul Mohoș (pagina de pe wikipedia este un bun început, dar aici am găsit un articol foarte bine realizat de un profesor din Cluj), mai adăugăm câteva detalii. În primul rând, nu se intră liber în rezervație, ambele intrări sunt supravegheate. Vizita se face cu ghid, la ore fixe – 12, 14, 16, 18, iar tariful este 5 lei/persoană, la care se adaugă, bine-nțeles, toate celelalte tarife de intrare.

tarife_rezervatie_sf_ana

Este prima rezervație pe care o vizitez ca arie strict protejată. Vizita se face pe o pasarelă de lemn, și este interzisă părăsirea traseului, nu atât pentru a limita distrugerile, ci și pentru siguranța turiștilor. Este zonă de mlaștină, și turba, îmbibată ca un burete, este extrem de înșelătoare. Am coborât cu ghidul de pe pasarelă, o singură dată, să ne arate cum se simte solul – deși nu îi putem spune sol, este strat de turbă. Dacă vă e frică de cutremure, să vedeți acolo senzație, când ți se mișcă pământul sub picioare! În rest am călcat doar pe dalele de lemn fixate ca potecă. Primul lucru după care m-am uitat în toate direcțiile n-au fost nici viperele (ghidul ne atenționa să nu ne aplecăm spre plante, să nu întindem mâna spre ele, ne-a făcut și observație că am venit în pantaloni scurți! – și aici o meritam, era vina mea că n-am citit cum trebuie informația despre șerpi), nici plantele carnivore, ci urme de urși. Localnicii erau „încântați” că dimineață apăruse o ursoaică cu pui, și ghidul își mai și începea prezentarea cu o imagine a pasarelei de început și a lui moș martin care pășea agale în rezervație. Așa că înainte de a mă uita după orice altceva, mă uitam după urme… mai ales că de urs am mai văzut în Bucegi. Și am văzut una! Ghidul încerca să-mi spună că e de cerb… sau poate fixația mea nu vedea decât pernuțe. Dar cum vreo 10 metri mai încolo ne-a arătat excremente „proaspete” de urs, sunt convinsă că și urma aceea îi aparținea!

Intrarea în Tinovul Mohos, pe pasarelă.

Intrarea în Tinovul Mohos, pe pasarelă. În stânga sunt capcane pentru insectele care atacă copacii din pădure.

Fac o paranteză, la finalul vizitei ne-a dat câteva sfaturi, ce să faci dacă te întâlnești cu ursul. Clasicele fugi sau te sui în copac nu merg, pentru că stă mult mai bine ca noi la amândouă. Nu faci mișcări bruște, nu-l scapi din ochi – nici el nu te scapă, chiar dacă pare că face altceva. Îi poți arunca de mâncare, și să te îndepărtezi ușor de el, sau dacă nu ai nimic de felul acesta, îi arunci o haină de pe tine. Va sta s-o miroasă și s-o studieze, ceea ce îți va aduce un bonus de câțiva pași. În funcție de cât de încotoșmănat ai plecat la drum, sacrifici pe rând tot ce ai pe tine. Un fel de poker pe dezbrăcate, unde nu ține cacealmaua… trebuie să joci cum trebuie fiecare „carte” dacă vrei să scapi cu bine! Nu se aplică în caz de ursoaică cu pui. Acolo fă ce te taie capul, poate merge. Revenind, ce căuta ursul în Tinov? Afine!! Chiar la intrare în rezervație am înțeles în sfârșit cum arată afinele în pădure, și cele roșii, și cele negre. Și cum arată și rozmarinul de turbă (Andromeda polifolia), o plantă cu fructe care nu sunt comestibile.

tinovul mohos afine

Afine

tinovul mohos rozmarinul de turba

Rozmarinul de turbă

Plantele din Tinov sunt puține, mici, la fel ca și copacii. Pe măsură ce se înaintează spre centru, pinii și mestecenii sunt din ce în ce mai pitici, deoarece stratul de turbă subțire nu le permite să-și fixeze rădăcinile și să se înalțe. Parcă e o zonă calamitată. Mediul oligotrof (sărac în minerale) a încurajat și dezvoltarea plantelor așa-zis carnivore, care s-au adaptat minunat la acest mod de viață, suplimentând necesarul oferit de sol cu cel din aer: orice insectă este o sursă de hrană, trebuie doar păcălită să intre în capcana lipicioasă a tentaculelor de pe frunze. „Roua cerului” are nevoie de aproximativ 50 de insecte pe an, pe care le sufocă cu un suc abundent, apoi secretă enzime pentru a digera insecta. În Tinov am văzut două dintre specii, cu frunza rotundă și cu cea alungită.

Roua cerului - libelulă în curs de digerare

Roua cerului – libelulă în curs de digerare

Poteca din rezervație merge la două dintre ochiurile de apă rămase încă neacoperite. În câteva sute de ani, fără nicio intervenție, și acestea vor fi doar o amintire. Apropo de intervenții, documentându-mă pentru acest articol, am aflat cum că Ceaușescu intenționa exploatarea stratului de turbă format aici. Nu pot decât să mă bucur că n-a apucat, cum începuse în deltă exploatările pentru metale rare… Nu am reușit să surprind cu camera frumusețea ireală a locului. Oglinda apei – complet neagră, deoarece turba este solubilă în apă, schimba culorile încât cele oglindite păreau mai reale și mai vii decât cele reflectate. Cel puțin albastrul cerului oglindit are o culoare cu greu reproductibilă în cuvinte.

tinovul mohos ochi apa

Nu am avut plăcerea să întâlnim nicio viperă (vipera berus), și o șopârlă ne-a trecut calea. Nu știam că există șopârle vivipare (care se înmulțesc prin pui vii, nu prin ouă) – Lacerta vivipara, și încă una, căreia nu i-am reținut numele – dar popular îi spuneau „șarpele de sticlă”. Mai bine reprezentat părea la nivelul păsărilor, ghidul a încercat să ne aducă aproape o gușă-roșie, folosind o înregistrare de pe telefon. Auzind un „rival”, trebuia să vină să inspecteze teritoriul. A venit foarte aproape, dacă țin cont de distanța la care se auzea trilul, dar nu destul, să o putem și vedea.

Bumbăcărița - una din plantele „pașnice” din Tinov

Bumbăcărița – una din plantele „pașnice” din Tinov

Turul a durat cca 40 minute. Am ieșit pe un drum forestier, în pădure, care ne aducea la punctul de pornire în expediție. Pe drum, din nou – excremente de urs. Am grăbit pasul să ajungem în zona de camping, încercând să fixăm cât mai bine multitudinea de informații pe care ghidul nostru ne-a oferit-o.

Urme... proaspete de urs.

Urme… proaspete de urs.

DinoParc – un nou punct de atracție pentru copii, cu dinozauri

Anul acesta iunie a venit cu o surpriză, pentru mine și pentru copii, am fost invitați să vizităm parcul de dinozauri deschis la Râșnov. Zona am mai vizitat-o și cu alte ocazii, am bifat deja celelalte două atracții – Peștera Valea Cetății și Cetatea medievală, aflată imediat în vecinătatea parcului. Despre construcția parcului aflasem demult, iar în primăvară, urcând la cetate, i-am zărit printre copaci exponatele.

Pentru un nepasionat de dinozauri ca mine, parcul este o surpriză. Și, dacă ar exista în realitate Jurassic Park, cel din film, cred că aș prefera să-i văd în varianta din fibră de sticlă. Nu mi se pare „pașnic” niciunul, și nu am deloc înclinații spre animale fioroase. Vizita noastră în parc a fost una mai mult creativă, cel puțin în a doua parte, când încercam să găsim noi modalități de a ne „juca” cu dinozaurii. Pentru răspunsuri la întrebări am profitat de disponibilitatea d-nului Adrian Apostu, unul dintre fondatorii parcului, care a avut amabilitatea de a-mi lămuri câteva lucruri. Sper ca răspunsurile de mai jos să ofere informații utile tuturor celor care își doresc să viziteze parcul.

Am vizitat parcul la o oră de vârf. Nu s-a simțit ca spațiu, cât s-a simțit prin comportamentul vizitatorilor. Cum ar arăta, din perspectiva celui care „îngrijește” un parc cu dinozauri, un vizitator ideal? La zoo știm, nu hrănim animalele, nu băgăm mâna în cuști. Cum să ne purtăm cu dinozaurii?  Am apreciat că nu există în interiorul parcului plăcuțe care încep cu „NU…”. Dar v-am văzut cu un dinte de dinozaur în mână. Se împacă cele două?

Adrian Apostu: Un vizitator ideal se comportă civilizat. Nu am limitat accesul la exponate în mod intenționat, atingerea lor face parte din interacțiunea normală vizitator-exponat. Sigur că,  în principiu, dinozaurii nu sunt căluți și nu ar trebui călăriți. Despre rupt dinții, nu mai amintim.

DinoParc Râșnov

Câți dinozauri v-ați propus să aduceți în parc?

A.A.: Nu avem un număr maxim de dinozauri. Cu certitudine, în fiecare an, vom aduce noi specii în noi ipostaze.

DinoParc Râșnov

Este posibil ca în viitor să îmbogățiți traseele cu variante de holograme (Augmented Reality)?

A.A.: Da, în viitor ne vom extinde mult oferta interactivă, inclusiv cu holograme. De asemenea, etajul centrului de vizitare este în plină amenajare cu 2 cinematografe (dintre care unul 9D), touch – screen interactiv și alte amenajări high tech.

DinoParc Râșnov

Dinozaurii din parc sunt la dimensiunile reale? În film păreau mai mari față de oameni. [N.A: mie mi s-au părut mici. Față de proporțiile folosite în cinema, mă așteptam să nu mă pot uita în ochii lui T-Rex. Acum îmi dau seama de ce elefanții sunt rude cu ei, ca dimensiune.]

A.A.: Desigur, toți dinozaurii sunt în mărime naturală, atestați științific.

DinoParc Râșnov

Cum funcționează vulcanul din parc? Senzația de cutremur este unică. [N.A: există o platformă de lemn, acționată cu telecomandă, care simulează un cutremur simultan cu eliberarea de aburi din vulcan.] Ar putea să erupă și puțină lavă? Poate fi escaladat? Am văzut mulți copii încercând și nu părea foarte sigur.

A.A.: Vulcanul este aproape un obiect de artă, realizat de niște colaboratori ai Hollywood. Nu este posibilă escaladarea (există niște plăcuțe în acest sens ), iar momentan nu avem posibilități tehnice pentru eruperea cu lavă. Simularea cutremurului în sine reprezintă o realizare tehnică remarcabilă, iar aspectul este identic cu realitatea.
DinoParc Râșnov
Ce vom putea vedea în muzeul de la intrare? Exponatele existente acum vă aparțin?

A.A.: În muzeul de la intrare sunt expuse diverse machete de dinozauri, cranii, schelete, printuri cu imagini 3D. Toate aparțin Dino Parc. Cel mai valoros exponat, care este doar împrumutat în baza colaborării cu Geoparcul Hațeg, este scheletul original, autentic al „Balaurului Bondoc”,  singurul schelet de dinozaur, aproape complet, găsit pe teritoriul țării noastre.

Urmează să amenajați căsuțele pentru dormit o noapte în jungla dinozaurilor. De ce vor avea parte vizitatorii? Nopți albe cu fundal din triasic? Copiii vor veni cu izopren și saci de dormit? Vor exista și căsuțe mai sălbatice, cu scări din funie, sau doar variantele mai sigure, existente deja în parc?

A.A.: Din păcate, axa pe care am aplicat cu proiectul nu permite amenajarea de spații de cazare. Momentan, în căsuțe sunt organizate activități educaționale (pictură, sculptură, desenat), iar după terminarea perioadei de implementare ne vom gândi la cazare.

DinoParc Râșnov

Traseele aventuroase prin copaci vor fi mai numeroase? În momentul de față este un singur punct de plecare, și nu face față doritorilor.

A.A.: Traseele de adventure vor fi extinse, începând chiar din acest an.

Când estimați că ne vom putea bucura de un „sejur complet” în parc și care vor fi costurile acestuia?

A.A.: 1 august este data de la care vom funcționa 100% , prețurile nu vor fi diferite față de cele de acum.

DinoParc Râșnov

Grupurile care vin cu școala pot cumpăra biletele în avans? (nimeni nu vrea să stea cu 30 de copii la coadă și la numărat…)

A.A.: Nu se vând bilete în avans, nici nu se așteaptă mai mult de 3-4 minute. Credem noi că este un timp de așteptare decent.

Biletul de intrare include și cățărarea prin copaci? Traseele pentru ce vârsta sunt? Noi n-am stat la rând, era mult prea aglomerat, si copiii n-au vrut să aștepte. Am observat că există o singură siguranță de prindere. Este traseu cu intrare-ieșire sau copiii schimbă singuri siguranța?

A.A.: Traseul de copii este inclus în intrare. Pentru continuare există un minim de vârstă, respectiv 5 ani, și un cost de 10 lei. Asigurarea copiilor este continuă.

Cinematografulul va avea tarife separate?

A.A.: Cinematograful 9D va avea tarif separat, pe care îl vom comunica la momentul deschiderii. 

Traseele pe poteci păreau destul de instabile, nisipoase pe margini, poate pentru că nu trebuia părăsit traseul sau vor fi consolidate?  Balustradele sunt cam înalte pentru copiii mici, pe alocuri chiar cu pante mai abrupte.

A.A.: Traseul a fost consolidat, iar la balustradă s-a adăugat plasă de protecție pentru copii.

Când am trecut în primăvară pe lângă parc se făceau și probe de sunet. Azi n-am auzit nimic. Are momente în care e pornit? S-au speriat copiii?

A.A.: Sunetele vor fi disponibile din 1 august. 

Vă mulțumesc!

DinoParc Râșnov

Cred că vă puteți da seama, din întrebări, care au fost curiozitățile noastre și ce-am observat în parc. În momentul de față sunt aici 46 de exponate, iar dacă vă documentați înainte, puteți transforma vizita într-o excursie foarte frumoasă. Mă gândesc că în curând voi putea să-mi organizez, din nou, propriile excursii, și zona Brașov-Râșnov devine din ce în ce mai interesantă pentru copii. După cetate, peșteră și dinozauri, un picnic completat cu atelier origami de realizat dinozauri le poate transforma total ziua celor mici.

De asemenea, reiau observația din prima întrebare: exponatele sunt realizate din fibră de sticlă, acoperite cu rășină specială, rezistentă în aer liber și garantată 50 de ani. Pot fi atinse, cercetate, dar e de bun simț să nu vă suiți pe ele, căci pentru asta nu au fost testate. Poate vi se pare amuzant să vă fotografiați copilul călare, însă trebuie să dăm dovadă că cel puțin din punct de vedere al gradului de civilizație am evoluat dincolo de epoca de piatră. ()

De asemenea, în interiorul parcului există și un restaurant, concesionat unui lanț de restaurante, și unde, dacă nu ați venit pregătiți cu ceva gustări, puteți găsi de mâncare. Mi s-a părut însă mic, și cam piperat. În schimb l-aș fi văzut mai repede pe varianta de gustări rapide, decât pe cea de servire clasică, la farfurie, mai ales că, după vizita în parc, și cu copii nerăbdători, timpul disponibil pentru așteptare este foarte redus.

Ați vizitat parcul? Cum vi s-a părut?

Băile Tușnad – aproape ca marea!

Canicula nu e suportabilă nicăieri, iar în București e de-a dreptul un chin. Am vrut să evadăm, și când eram 100% hotărâți că plecăm la mare, se schimbă prognoza meteo în 50% șanse de ploaie pe litoral. Să te duci două zile cu cortul și să plouă nu e vesel… așa că am luat un compas, și cu raza București-litoral am încercat să vedem cam ce se mai încadrează la aceeași distanță – respectiv buget. Norocul a picat pe Băile Tușnad, pe unde am mai fost, în trecere, acum câțiva ani. Joi seară nu mai era aproape nimic liber, dar am găsit cazare și-am plecat de vineri. (3,5 h de mers). N-am văzut nimic când am ajuns, dar dimineață la prima oră parcă eram în altă lume.

Nu am putut urca, și nici merge prea mult… căci piciorul meu e certat cu mine în ultima perioadă, însă ne-am petrecut o zi întreagă la bălăceală. Aflasem de acest loc de la prieteni, și cum aveam chef de apă+peisaj, era tot ce putea face o zi perfectă. Am rezistat 6 ore, deși apa termală, bulbucii, jocurile, erau minunate! La Tușnad Wellnes se poate sta 3 ore (30 lei) sau toată ziua (50 lei). Partea neplăcută e că nu poți ieși să mănânci, iar prețurile din interior nu sunt mici. Am văzut că se proceda și altfel, stăteau trei ore, ieșeau, apoi veneau pentru încă trei. Noi am avut câteceva de ronțăit, am intrat la 10, am ieșit pe la 4 și ceva și am căutat lihniți loc de masă. Nu am poze din interior, însă au un loc minunat pentru copii foarte mici, în interior, cu tobogan, țâșnitori, o piscină pentru pasionații de lungimi de bazine, încă două zone cu bulbuci – n-aș putea să le numesc jacuzzi, dar se apropie, și piscina exterioară.

Nu avem, de altfel, poze nici afară, căci am avut, cu împrumut, o jucărie… o cameră cu carcasă rezistentă la apă (o puteți vedea aici), cu care nu am făcut decât să ne fotografiem pe sub apă. Andrei mai primise cadou anul trecut, de ziua lui, un aparat foto de unică folosință, subacvatic, însă nu se compară rezultatele, deși pozele pe film au avut farmecul lor. Acum a fost o nebunie totală, nu avem „decât” vreo 730MB de poze… și vreo 14 GB de film! Iar copiii au transformat ziua într-o ședință foto continuă de maimuțăreli sub apă.tusnad_wellnes

Ce nu mi-a plăcut în complex – faptul că sezlongurile erau la soare, și nu existau umbrele. Poate sunt în plan, căci undeva, după un gard, mi se părea că văd două, strânse. Însă pentru mine e cumplit fără, noroc că la amiază o parte din piscină e la umbra clădirii, și nu ne-am mai mișcat de-acolo. Altfel – e de-a dreptul minunat!

După piscină am avut noroc. Voiam ceva mâncare ungurească, sunt ani buni de când n-am mai mâncat una făcută ca lumea, și eram sigură că pe-aici se putea. Am luat-o la nimereală, după cum zicea amicul meu google, în josul drumului, și-am nimerit fix în poartă la Hanul Secuiesc. Am râs cu lacrimi de copii, care nu găseau în meniu ce ar fi vrut, și nu înțelegeau nici ceea ce citesc… l-am convins pe Andrei cu o supă, pe Iris n-a fost chip, ea a vrut o tocăniță de cartofi cu diverse cărnuri, eu am rămas la papricaș cu găluști. Porțiile au fost… imense! Mi-am dat seama că meritau o poză, însă… foamea era atât de mare, că nu ne-a mai stat gândul la asta. Nu e frumos să faci schimb de farfurii, însă cum erau trei feluri diferite, au gustat din toate. Mare mi-a fost mirarea să văd că găluștile sunt mai mult decât apreciate, că le-au plăcut atât de mult, încât vor să le fac și eu. (Și Andrei, care n-ar deschide gura nici mort, s-a apucat să întrebe cum se fac…)

Restaurantul intră în categoria „child friendly”, cu loc de joacă amenajat. Le-a dat ceva de lucru copilașilor mai măricei, și-am văzut și ceva părinți nu prea încântați că trebuie să legene odoarele în loc să stea la masă. În încheiere, prețurile sunt foarte ok (6 lei limonada la carafă, ca să vă faceți o idee). hanul_secuiesc_tusnad

Mai aveam la dispoziție și centrul de tratament, unde biletul este 15 lei, și se cumpără de la hotel Tușnad. Însă nu am încercat acum, poate altă dată. Nu știu însă dacă merită diferența de bani, poate mă ajutați, dacă ați fost.

Seara la pensiune am căzut lați. Am reușit să ne mai plimbăm pe malul Oltului olecuță. Gazda noastră era foarte îngrijorată că nu ne-am simțit bine, că n-am coborât seara în grădină (btw, avea și piscină!), însă am liniștit-o că a fost minunat, doar că am venit rupți de oboseală, și a doua zi voiam la lacul sfânta Ana. Dar despre asta, va urma un articol special. Până atunci îl aveți pe cel de acum cinci ani, aici.

cazare_tusnad_piscina

PS. Zona este frecventată de urși, și nu puține case au fire electrice pe gard… iar la gară se pare că e live-zoo, căci vine la tomberoane să mănânce.

Edit: prietenii m-au informat că prețurile s-au schimbat în „sezon”, abonamentul pentru o zi, adulți, este 80 de lei. Ceea ce sincer, mi se pare cam mult pentru ceea ce oferă!

 

Expoziția Țesături periculoase se prelungește până pe 13 septembrie 2015 – Muzeul Antipa

Primăvara aceasta la Muzeul Antipa s-a deschis o nouă expoziție temporară, „Țesături periculoase”, cu vietăți mai puțin tolerate ca animale de companie – tarantule, păianjeni, scorpioni. Am mers luna trecută, căci ne-a fost teamă că tot amânând se va închide, iar tarantula gigant de pe fațada clădirii era prea atractivă ca să ratăm!

Prima senzație când am intrat a fost că ne-am ratat momentul. „Lighioanele” sunt active la amurg și noaptea, și ne-am ofticat înfiorător că n-am intrat să le vedem în Noaptea muzeelor, când am fi avut – credem – o cu totul altă perspectivă. Acum le-am prins dormind, ascunse, și au fost vreo șase exemplare cel puțin pe care nici nu le-am identificat. Ca timp de vizitare, jumătate de oră este suficientă, așa că încercați, dacă nu ați fost, să mergeți spre finalul programului, poate nu pățiți ca noi!

A doua senzație a fost că biletul (15 lei adulți, 10 lei copii) este, ca de obicei, prea scump pentru ceea ce oferă… dar deja la Antipa ne-am „obișnuit”, de când cu expoziția de fluturi vii, să nu primim satisfacție pe măsura investiției. Însă, în această perioadă, mai este deschisă o expoziție temporară, „Culorile prind aripi”, și puteți beneficia de o ofertă cumulată, 20 lei preț întreg, 15 lei preț redus. La aceasta însă nu am fost, așa că nu o pot recomanda.

Revenind la păianjeni, ca să vă obișnuiți cu ideea, puteți accesa această pagină, a muzeului, destul de amuzantă, cu multe piciorușe mișcătoare. 🙂 . Am trecut peste dezamăgirea primelor trei acvarii, în care nu am văzut nimic, când au apărut primele tarantule colorate. Personal îmi plac păianjenii, cu cât sunt mai mari și mai pufoși, cu atât mi se par mai atrăgători. Nu visez la un astfel de acvariu, poate, cândva, la școală, dacă voi avea spațiu, să organizez un colț de natură pentru copii… Scorpionii în schimb nu-i voi suporta niciodată. Nu-mi plac, oricât ar fi ei de magnifici ca alcătuire și funcționare. Am văzut și celebra văduvă neagră, și e incredibil cum un păianjen atât de mic poate fi atât de periculos, mai ales că părea destul de „comun”. Cel mai puțin atrăgător mi s-a părut miriapodul. Nu știu de ce aveam senzația că sunt mai tolerabili, însă în realitate…

Una peste alta, din fiecare experiență învățăm câte ceva. Cum expoziția nu era foarte mare, am avut răbdare să și citim aproape despre fiecare vietate, în speranța că zăbovind lângă sticlă le vom trezi măcar curiozitatea. Nu s-a întâmplat deloc așa, din păcate.

Voi ați fost? cum vi s-a părut?

sala consiliu muzeul BNR

Muzeul Băncii Naționale a României

Anul acesta Noaptea Muzeelor a început cu un pas stâng pentru noi, căci ne-am dorit să intrăm la Muzeul Băncii Naționale, și am stat la rând aiurea. În schimb am aflat că muzeul nu e nicidecum vizitabil doar atunci, și că putem veni oricând. Cum nu se poate intra decât în zilele lucrătoare, între orele 9-15, am așteptat vacanța, să nu lipsim de la școală, chiar dacă în interes cultural. Așa că ne-am făcut programare – a durat o săptămână între momentul în care am dat mail și vizita propriu-zisă. Intrarea este gratuită, însă vizita nu se face decât programat, cu ghid (mail la Muzeul[at]bnro.ro, în care se menționați numele şi CNP-ul, data şi ora când puteți merge, și un număr de telefon pentru contact).

Așa că la 9 trecute fix am urcat treptele intrării din strada Doamnei nr. 8, unde am trecut prin toate scannerele și filtrele unei bănci. Dacă ați vizitat muzeul Cotroceni, ei bine, e mai ceva ca acolo. Am intrat întâi în Palatul Nou al băncii, un proiect al Serviciului de Arhitectură al BNR în 1940, numai marmură, și totul impecabil. Ne povestea că o bancă, construită din astfel de materiale solide și impunătoare, inspiră la rândul ei respect și încredere pentru cetățeni. Oare băncile cu plăci și termopan ce inspiră?!

Trecerea în Palatul Vechi este aproape insesizabilă, pentru două clădiri despărțite de jumătate de veac. Simți parcă stilul mai apăsător, dar se păstrează unitatea. Palatul a fost ridicat în deceniul 9 al secolului XIX, devenind funcționabil în 1890. O istorie a construcției găsiți pe site-ul muzeului, cu o detaliere aproape „la chitanță” pentru cheltuielile făcute, începând cu exproprierea terenului fostului han Șerban Vodă, achiziționarea sortimentelor de la piatră din carierele de la Bahna (MH), până la realizarea și montarea gratiilor decorative din fier forjat, apoi descrierile continuă cu exteriorul și interiorul, precum și cu modul de funcționare a clădirii băncii până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Vă recomand să le citiți, eventual înainte de vizită, căci ghidajul nu este unul exhaustiv în ora alocată vizitei.

Am avut norocul să putem vizita în Palatul Vechi inclusiv holul și sala de consiliu, căci nu erau alte întâlniri programate, și accesul publicului era permis. Cantitatea de piatră, marmură și statui metalice, deși într-o perfectă armonie, mie mi se părea copleșitoare. Din această zonă, Irisucăi i-au plăcut mochetele roșii, mai ales că simțea cum i se afundă tălpile în ele. Altfel a înțeles destul de puțin din explicațiile ghidului, căci referințele la istoria modernă a României sunt numeroase. A reușit să învețe succesiunea regilor, dar momentele principale ale istoriei epocii îi rămân încă ascunse, și dacă mă uit la programa de istorie de clasa a IVa, nici nu cred că le va înțelege prea curând, dacă nu compensez cumva.

Sala de consiliu mi-a dat impresia că mă aflu la Peleș, deși cei doi arhitecți nu au în comun decât spiritul epocii, iar gusturile germane ale regelui Carol I nu au influențat nicicum proiectul băncii. Aici am avut surpriza să descopăr tabloul lui Grigorescu – La secerat – pe care îl știam din copiile care decorau casa bunicilor, însă habar n-aveam că dimensiunile lui sunt atât de impresionante! (2,5×3,5m) A fost realizat pe comandă, special pentru această sală, la fel ca și celelalte trei tablouri care completează arhitectura sălii. Ghidul ne spunea că, după 1949, când comuniștii au mutat tot ce însemna tablou în Muzeul Național de Artă (și de unde nu le-au mai primit înapoi!), din toată colecția muzeului doar acestea patru au putut rămâne, deoarece angajații băncii au susținut că sunt fresce, și nu au fost luate. Aici am avut voie să facem și poze.

sala consiliu muzeul BNR

Istoria monedei noastre naționale a fost destul de greu de urmărit. Am început cu prima monedă bătută pe teritoriul țării noastre, la Histria, acum aproape 2600 de ani, o monedă de argint pe care am căutat-o în zadar în muzeul cetății de la malul mării, unde nu exista nici măcar printată pe hârtie. În momentul în care ne-a arătat-o, i-am și spus că nu există această monedă nici la Histria, nici la Constanța, deși momentul este extrem de important în istoria economică a cetăților de la malul mării. Chiar ghidul a fost uimit, că nu există nici măcar o copie acolo, când tot ce ar avea de făcut respectivele muzee ar fi să solicite la BNR o replică a acesteia… Nu mă miră, muzeografii de acolo nu se străduiesc nici să completeze etichetele cu detalii pentru vizitatori, o asemenea cerere oficială probabil i-ar epuiza complet!

A continuat cu moneda – tot de argint – a lui Vladislav I (1364-c.1377), în Țara Românească, cu românul lui Cuza și apoi cu monedele din perioada regalității, până la celebrii cocoșei. Istoria monedei, expusă în piese originale, este prezentată în interiorul a opt piramide de sticlă, expuse la intrarea în Palatul vechi. Din păcate, limita de timp nu ne-a permis să vedem și celelalte colecții numismatice organizate în această sală. În schimb, cu o securitate desăvârșită, am intrat la tezaurul mic, unde am văzut celebrele lingouri de aur expuse și în noaptea muzeelor. Sala – foarte mică, bănuiesc că un seif complet la cum arăta ușa, era decorată cu o hartă a lumii, pe care erau marcate marile bazine aurifere de pe planeta noastră. În vitrină parcă tocmai își vărsase comoara cocoșul din punguța cu doi bani, erau „doar” 3.400.000 euro în aur, și patru lingouri, de la 1 la 12 kg, cu puritate 999,999 la mie. Însă în această sală mai atrăgătoare mi s-au părut cele trei roci – minereu de aur în stare naturală – ceea ce n-am văzut niciodată (Roșia Montană e pe listă însă). Arătau într-adevăr impresionant, și, privindu-le, încercam să înțeleg febra aurului, și să n-o las să mă stăpânească.

Nu vă dezvălui mai mult, căci, cumva, trebuie să ajungeți. Există un ghidaj adaptat pentru cei mici, mai ales că de câțiva ani Muzeul a intrat în circuitul „Școala Altfel”, și primește grupuri de copii. Vă recomand să încurajați o excursie cu clasa, dar nu în această săptămână, când înghesuiala este maximă, ci înainte, după, sau într-o zi de vancanță a celor mici. Noi am beneficiat de ghidajul pentru adulți, așa că, acum, când am întrebat-o pe Iris ce i-a plăcut, mi-a spus următoarele:

La muzeu nu vorbește pe limba copiilor. Mi-a plăcut, dar nu ne-a arătat toate seifurile. Și ghidul era amuzant, căci mai spunea bancuri, acela, cum să dai patru români pe un bou. Mi-a plăcut și sala cu pereții-hartă, dar și cum i-au păcălit pe comuniști că nu sunt tablouri, sunt pictate pe perete. Și telefonul din sala de consiliu. Și medaliile.

Cetatea Poenari

Cetatea Poenari

Am trecut pe lângă cetatea Poenari de două ori, dar curaj să urcăm nu ne-am făcut prea ușor. Anul acesta însă, cum vacanța avea doar două zile și prea departe nu puteam ajunge, am pus pe lista de „a doua zi” vizită la cetate. Am înnoptat la pensiunea Belvedere, la doar cinci kilometri de cetate, la un preț pe care nu-l speram pentru o rezervare făcută din mașină… adică 80lei/noapte, fără să fie deloc rabat de la calitatea serviciilor oferite! Nu ne-am riscat seara la cetate, deși a fost senin și frumos, am zis că ne trezim odihniți dimineață și în mod sigur Busu ne vinde gogoși cu ploaia pe tot cuprinsul țării. Numai că de dimineață ploua ușor și mărunt. Am lungit-o cu micul dejun, poate-poate stă… dar nu și nu, continua în același ritm.

Pe la 11 ne-am făcut curaj și am început să urcăm. Ploua mărunt, printre frunze, și urcam la pas cele peste 1400 de trepte care duc până la cetate. Am pornit voioși, deși cred că până pe la primul semn indicator (400 și nu mai știu cât), îmi cam scăzuse entuziasmul. Mă bucuram totuși că nu m-a depășit nimeni, majoritatea mergeam în același ritm, ba chiar am reușit să trec eu mai departe de vreo doi turiști! Nu m-am comparat însă cu Andrei, care a țopăit ca o căpriță și a ajuns cred cu 20 min înaintea noastră sus. Iris a mers în ritm cu mine, și era în sfârșit fericită că atinge un nor!

De vreo câteva zile îmi tot spunea că nu a văzut și ea niciodată cum arată norii de sus. Sper să-i pot arăta odată o pătură de nori, așa cum am văzut-o eu la cota 2000 demult, însă acum era ceață, și nori scărmănați și rari. Dar, aproape de vârf, am fost în sfârșit în „nor”, și s-a chinuit să-l simtă și să-l atingă.

Cetatea Poenari

Odată sus, ne-am achitat conștiincioși taxa de vizitare – 2 lei copii, 5 lei adulții. (Programul de vizitare este 9:00-18:00.) Am pășit spre cetate. Probabil, dacă nu ar fi fost ceață, râpele laterale ne-ar fi dat ceva fiori… însă fără acestea, am avut parte de un spectacol unic, demn de filmele de groază… Habar n-aveam de manechinele rămase acolo de la festivalul național „Vlad Țepeș” (detalii aici), trase în țeapă și vopsite în consecință, și nici de spânzurătoarea care se legăna în vânt… ce senzație când am început să le ghicim în ceață!! Poza am făcut-o mai apoi, când ne-am liniștit.

Cetatea Poenari

Cetatea este impresionant de bine păstrată. Am cutreierat-o la pas, căci, în loc să admirăm peisajul, pe care l-am zărit vag printre nori, am calculat cam cât loc aveau oamenii efectiv în cetate. Am vorbit despre cisternă, despre cum se aduna apa de ploaie, căci nu aveau fântână, așa cum am văzut la Râșnov și cum vom vedea, curând probabil, la Bran.

Există un proiect de construire a unui funicular spectaculos, care să urce turiștii la cetate, pe o pantă de aproape 90 de grade. Se construiește unul și la Râșnov, care se pare că va fi inaugurat în luna iunie. Tot din întrebările puse sus, am aflat că paznicul are nevoie de 15′ ca să „deschidă casa”, chiar 10 dacă se grăbește. Noi am avut nevoie de o oră și jumătate pentru a urca și a coborî. Nu ne-am ales cu nicio răceală, deși am ajuns la mașină uzi leoarcă. În schimb eu am o frumusețe de febră musculară… aviz amatorilor care au ieșit din hibernare și n-au făcut nicio mișcare… Ca o paranteză, nu este un efort simplu, pe traseu ne-am întâlnit cu un turist foarte palid, și care nu se simțea bine deloc. L-am putut ajuta cu puțină apă, și am regretat că nu aveam ciocolată la noi.

Cetatea Poenari Cetatea Poenari Cetatea Poenari

Cetatea Poenari

Are „doar” 15 cm…

Cetatea Poenari