Am aşteptat evenimentul cu nerăbdare, mai ales copiii, căci amintirile de anul trecut erau încă proaspete. Am decis să începem cu muzeul satului, care desfăşura evenimentul doar pe timpul zilei. Eram curioşi să vedem atelierele de olărit şi icoane pe sticlă, dar socoteala noastră de-acasă nu s-a potrivit cu cea din… muzeu. N-am stat mult, căci muzeul l-am văzut pe îndelete cu altă ocazie.
De aici am plecat prin Herăstrău către fundaţia Löwendal , căci anunţaseră expoziţie cu maşini de epocă în curte. N-au fost aşa multe cum ne aşteptam, n-au fost punctuale, dar cum le-am văzut venind pe propriile roţi, a mai compensat un pic. În schimb m-a impresionat vila ce adăpostea expoziţia, nu numai expoziţia în sine. O clădire superbă, restaurată, cu un mobilier deosebit!
Am pornit pe jos spre muzeul George Enescu, căci între strada Polonă şi Calea Victoriei nu e prea mare distanţa. Încă era închis, şi, deşi aproape ora 19:00, se formase o coadă bunicică la poartă. Urăsc cozile, nu-mi place să stau, şi nici să vizitez cu plutonul (aş vrea un tur liniştit la Peleş, măcar odată în viaţă!) Dar am aşteptat, şi a meritat, căci muzeul s-a pregătit foarte frumos la deschidere, dar şi mai apoi, cu un spectacol improvizat de teatru, mimă, muzică, savurat de vizitatori la intrare, dar şi în curtea din spate a muzeului. Eu şi Iris am rămas la atelierul de origami (am povestit deja), iar Andrei şi-a refăcut musculatura pe o bancă, până când am intrat şi noi totuşi în muzeu. Nu a fost extraordinar de aglomerat, dar mi-am făcut o idee cam despre ce trebuie să vorbesc cu copiii înainte de o vizită în toată regula. Palatul Cantacuzino însă i-a impresionat şi pe ei.
Următorul nostru obiectiv erau Arhivele Naţionale, însă la pas pe Calea Victoriei n-am avut cum să nu intrăm în Palatul Ştirbei. Nu-mi notasem nimic, nu mi-am dat seama că trecem pe lângă… Dar mi-am amintit despre ce era vorba: design. Palatul este în renovare, bănuiesc că va arăta minunat, iar copiii n-au înţeles de ce eram în extaz aproape la fiecare exponat, şi ce poate avea atât de special un coş împletit din sârmă… ei bine, a fost excursia mea rapidă în timp!
Am ajuns la Arhive, unde copiii s-au aşezat comod să se odihnească, abia apoi au aruncat un ochi pe ici-colo. Am profitat de moment şi am citit în linişte fragmente din jurnale de front, jurnalul Mariei, momentul părăsirii Bucureştiului… Aici timpul s-a scurs repede, nici nu mi-am dat seama… Am fi vrut să mergem şi la Muzeul de Istorie, însă era aproape 10, şi le promisesem copiilor o vizită la cimitir. La Bellu. Surprinzător, la cimitir era mult mai aglomerat decât ne-am închipuit. Piesa începuse mai devreme, sau nu ne uitam noi cum trebuie la ceas, copiii nu vedeau nimic din mulţime, aşa că am renunţat în schimbul vizitei. Hărţile se terminaseră demult, dar mormintele cele mai importante erau luminate cu proiectoare special instalate, aşa că a fost relativ simplu să mergem spre lumină prin cimitir. Am ratat, ce-i drept, câteva, dar per ansamblu le-a plăcut. Întâmplător am nimerit chiar la cavoul lui Gh.Gr. Cantacuzino, l-am felicitat pentru palatul deosebit pe care ni l-a lăsat moştenire. A doua zi încă erau sub impresia bântuirii, cu ceva regrete că nu ne-am ţinut de glume macabre, ca doi tineri care l-au blocat pe un al treilea în toaletă şi-au început să-l zgâlţâie… urletele de-acolo… ca în cimitir. De fapt, greşesc. Atmosfera a fost relaxată, iar finalul – plecarea pe muzică, mai mult decât de aşteptam. (30′ aici.)
De la Bellu copiii au vrut acasă. Erau terminaţi de oboseală, trecuse şi de miezul nopţii, aşa că i-am parcat repede în pat şi-am plecat la Şcoala centrală. Asociaţia ARCEN s-a ocupat foarte fain de ghidajul în interiorul instituţiei, nici la coadă nu am stat foarte mult, deşi la 1 noaptea era până în stradă. Frumoasă clădirea, frumoasă povestea. Deosebite şi surprizele din interior, expoziţia de reclame tipărite din secolul trecut a dat o perspectivă nouă asupra comunicării. Am păşit în noapte convinsă că am pus punct pentru 2014. Însă bântuind pe străduţe îmi sare în ochi un muzeu mic. Avea afişul evenimentului, era deschis, şi invitaţia gazdelor era prea tentantă: n-am închis, mai e puţin până la două, intraţi şi la noi! Am intrat. Muzeul Vasile Grigore, pictor şi colecţionar. O vilă mică, donaţie a statului către primărie, în schimbul celor două apartamente pe care pictorul le-a donat, împreună cu toată colecţia sa. Iar colecţia… te pune un pic pe gânduri! Nu m-am aşteptat, ce-i drept, la o surpriză atât de plăcută, târziu în noapte! Puteţi vedea muzeul într-un tur virtual, pe site-ul lor, sau puteţi merge pe Maria Rosetti, să vedeţi despre ce este vorba.
A doua zi, duminică, am vizitat şi expoziţia de la muzeul de istorie, încă deschisă gratuit publicului. Am înţeles că a fost distractiv şi atelierul găzduit de muzeu, colaj pe teme vestimentare.
Voi pe unde aţi fost? Cum a fost?
- Daniel Pennac: Necazuri cu școala - 31 martie 2024
- Lecția despre piramidă - 30 martie 2024
- Dacii și romanii sau cum ne-am pomenit strămoșii - 17 martie 2024
Noi am ajuns in Iasi la ora 19.30, am dat un tur pe la cateva muzee cuprinse in program si speriati de cozile imense de la intrari ne-am retras spre casa. M-am bucurat in sinea mea ca programul a prins si la noi n oras!
Poate pe viitor prinde radacini mai diversificate 🙂 , cu alte activitati.
CHiar ma gandeam cum ar fi sa fac noaptea muzeelor in alt oras, dar mai repede imi fac o alta zi a muzeelor, speciala.